Metode de învăţământ. Metodologia şi tehnologia predării.

Definiţia
conceptelor

Definiţii : Prezentarea strategiei de abordare a metodelor didactice implică

delimitarea unor concepte des utilizate: metodă didactică,
procedeu metodic, metodologia instruirii, tehnologia instruirii.
Conceptul de metodă are la bază vechiul cuvânt grecesc
„methodos” (odos = drum, cale; metha = spre, către). Aşadar
metodă, adică drum spre ceva. Enciclopediile franceze, de
pildă, precizează că, în filosofie, metoda înseamnă mersul
raţional al spiritului către adevăr, dar că ea poate însemna şi
mod de a acţiona în general (cf. Nouveau petit Larousse, 1968).
Enciclopediile româneşti o definesc, între altele, ca totalitate a
procedeelor practice prin care se predă o ştiinţă (cf. Dicţionar
de neologisme, 1966). La rândul lui, dicţionarul românesc de
pedagogie din 1979 o desemnează şi prin sintagma mod de
lucru.

Raportând-o strict la procesul de predare-învăţare din cadrul

şcolii, noi am definit metoda ca: drum sau cale de urmat, în
activitatea comună a educatorului şi educaţilor, pentru
îndeplinirea scopurilor învăţământului, adică pentru
informarea şi formarea educaţilor. Nu este singura definiţie
care s-ar putea propune, ci una dintre ele, care îşi justifică
valabilitatea prin aspectele esenţiale pe care le precizează,
adică: ce conţinut logic exprimă (un mod de lucru sau o cale de
urmat); cine o utilizează (în cazul nostru, educatorul şi
educaţii); în ce activitate (în procesul de învăţământ); cu ce
scop (cu scopul informării şi modelării sub aspect uman a
educaţilor).

În unele lucrări mai vechi, termenul de metodă de învăţământ

(sau metodă didactică) era considerat echivalent cu cel de
formă de învăţământ. Cu timpul s-a renunţat, însă, la această
echivalenţă, azi precizându-se că forma este o categorie
didactică mai cuprinzătoare decît modul de lucru sau metoda.

S-a convenit că metoda de învăţământ reprezintă o realitate

mai cuprinzătoare, (acoperind înţelesul definiţiei de mai sus) în
timp ce procedeul este fie doar o parte alcătuitoare a metodei,
fie un element de sprijin, fie un mod concret de valorificare a
metodei. Dacă, de pildă, ne referim la predarea unei lecţii prin
metoda expunerii, (vezi tabelul metodelor) putem admite că în
interiorul ei, al expunerii, se pot utiliza diverse procedee (de
exemplu întocmirea unei scheme pe tablă, folosirea în sprijin a
unor ilustraţii vizuale etc.); dacă, în altă situaţie, predăm o lecţie
prin conversaţie didactică, putem interpune, tot în calitate de
procedee, anumite explicaţii din partea celui care predă, fără ca
metoda sau maniera dominantă să devină alta decât conversaţia.

G. Văideanu, 1986, este unul dintre autorii care încearcă o

definire, prin detalierea riguroasă a notelor caracteristice
metodei didactice. Astfel, metoda didactică s-ar putea
caracteriza complet prin: agenţii care o mânuiesc; beneficiarii
ei; variantele în care apare; competenţele şi posibilităţile pe
care i le asigură celui care o pune în valoare. Concret, în
concepţia autorului, ea reprezintă „modalitatea de lucru”, cu
caracter polifuncţional, care:

- este selecţionată de profesor şi pusă în aplicare

împreună cu elevii, în lecţii şi în activitatea extradidactică, în
beneficiul elevilor;

- presupune în toate cazurile conlucrarea dintre profesori

şi elevi, în interesul identificării adevărului;

- se utilizează diferenţiat, în funcţie de interesele,

trebuinţele, nivelul elevilor şi în scopul prioritar al formării
acestora din urmă;

- îl atestă pe profesor ca purtător al conţinuturilor de

învăţământ, ca animator şi evaluator al procesului respectiv,
certificând totodată obligaţiile ce decurg pentru el din aceasta.

O altă precizare de mare interes se referă la funcţiile multiple

ale metodei, la detalierea caracterului ei polifuncţional (cf. I.
Cerghit, 1980) adică: o funcţie cognitivă, prin aceea că asigură
elevului cunoaşterea fie a adevărurilor gata constituite, fie a
acţiunii de descoperire a acestora; o funcţie normativă, adică de
ghidare (normare) a acţiunii de predare şi învăţare; o funcţie
instrumentală (ea joacă rol de instrument de vehiculare, de
sistematizare, de aplicare a conţinuturilor şcolare); o funcţie
formativă şi educativă, în sensul că în acelaşi timp ea formează
capacităţi şi determină atitudini.

Se face, în fine, precizarea că metodologia didactică se

subordonează mai întâi noţiunii de mod de organizare a
învăţării (G. Văideanu, 1986), iar la un nivel mai cuprinzător,
noţiunii de tehnologie didactică (G. Văideanu, 1986, I. Nicola,
1994). Modul de organizare a învăţării sintetizează „un grupaj
de metode sau procedee care operează într-o anumită situaţie de
învăţare (ore duble sau succesive, mai multe clase reunite în
aceeaşi sală etc.) şi în asociere cu o anumită modalitate de
realizare a învăţării: învăţare asistată de calculator, învăţare
bazată pe caiete şi manuale programate ş.a.” (C. Cucoş, 1995).
Subordonarea continuă prin înscriere a metodei într-o categorie
mai cuprinzătoare, respectiv în tehnologia didactică,
desemnează “ansamblul metodelor, mijloacelor şi al modurilor
de organizare a învăţării”, toate în dependenţă de „obiectivele
pedagogice, de natura conţinuturilor şi a situaţiilor de învăţare”
(Văideanu, lucr. cit.).

Metodele didactice, într-o definire structurată pe scop

constituie căi prin care se transmit şi se însuşesc cunoştinţele,
deprinderile motrice, se formează priceperi motrice şi se
dezvoltă aptitudini psihomotrice, morale, estetice şi de voinţă,
deci se dezvoltă comportamente şi se formează personalităţi.
Într-o definire structurată pe finalităţi, metodele didactice sunt
 modalităţi de organizare şi conducere a procesului de predare -
învăţare - evaluare a cunoştinţelor şi a deprinderilor, într-un
flux continuu de acţiuni în vederea atingerii obiectivelor.
Landsheere Gilbert, 1992, citat de S. Cristea, 1998, pag. 303,
analizând metoda didactică/de învăţământ o consideră ca fiind
un „program care anticipează o suită de operaţii care trebuie
îndeplinite în vederea atingerii unui rezultat”, deci a unui
obiectiv. Analizând mai multe definiţii elaborate de diferiţi
pedagogi, metoda didactică constituie modalitatea de intervenţie
a cadrului didactic în procesul de instruire a
elevului/studentului/sportivului în scopul însuşirii cunoştinţelor,
asimilării deprinderilor intelectuale şi practice, educării
comportamentelor şi formării personalităţii umane. Pentru
cadrul didactic, metoda constituie instrumentul cel mai apropiat
prin care acesta îşi organizează scena actului pedagogic.
Aplicând când o metodă când alta, profesorul asigură nu numai
legătura între el şi elev, stabileşte relaţii ce influenţează
procesul predării - învăţării - evaluării, ci şi creează acea
interacţiune favorabilă îndeplinirii obiectivelor operaţionale.

Metodele în educație fizică și sport sunt de mai multe feluri, ele constituind un
sistem:

 metode de instruire propriu-zisă;

 metode de educație;

 metode de corectare a greșelilor de execuție;

 metode de verificare, apreciere și notare;

 metode de refacere a capacității de efort.

Metodele de instruire se folosesc, evident, pentru a fi posibilă îndeplinirea
obiectivelor de instruire specifice:

 dezvoltarea-educarea calităților motrice;

 formarea deprinderilor motrice și a priceperilor;

 influențarea indicilor de dezvoltare fizică;

 formarea capacității de autonomie și practicare independentă a exercițiilor

fizice;

 însușirea unor cunoștințe teoretice de specialitate.

Specific pentru lecţia de educaţie fizică este varietatea metodelor, procedeelor

metodice şi a tehnicilor didactice utilizate în lecţie, precum şi o oarecare prioritate
a metodelor intuitive (practice).

Metodele folosite în predarea educaţiei fizice la ciclul primar sunt grupate de

regulă în:

 metode verbale (explicaţia, expunerea şi conversaţia);

 metode practice (demonstraţia şi explicaţia, repetarea);

 metoda observaţiei;

 metoda aprecierii activităţii.

Dintre acestea, metodele repetării, demonstraţiei şi explicaţiei au cea mai mare

întrebuinţare. La clasele I – a II-a, executarea unor exerciţii este uşurată dacă este
determinată şi însoţită de mici povestiri atractive care sugerează acţiunile viitoare
ale elevilor.

Repetarea exerciţiilor trebuie însoţită de dispoziţii şi indicaţii verbale care

contribuie la lărgirea capacităţii de percepere a acţiunilor, la închegarea
reprezentărilor motrice. Comanda trebuie să însoţească majoritatea exerciţiilor
(repetărilor), contribuind la realizarea unui ritm optim de execuţie, la orientarea în
spaţiu, la precizarea acţiunii şi numărului de repetări.
Demonstrarea şi repetarea se vor realiza, mai ales, prin procedeu global – la clasele
I şi a II-a, la clasa a IV-a putându-se lucra şi diferenţiat – pe grupe valorice
omogene, dar şi în perechi.

De asemenea, la orice oră de educaţie fizică, profesorul trebuie să ţină seama de:

 dozarea corectă şi în mod progresiv (în cadrul fiecărei lecţii în parte dar şi de
la o lecţie la alta) a efortului, acesta trebuind să se înscrie pe o curbă
ascendentă, cu vârfuri de intensitate în verigile destinate repetării acţiunilor
motrice;

 folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei prin sporirea timpului destinat

exersării.

Mijloacele educaţiei fizice

Realizarea obiectivelor educaţiei fizice școlare implică utilizarea unui ansamblu de

mijloace. Teoria educaţiei fizice include în cadrul mijloacelor sale exerciţiul fizic –
ca mijloc specific al domeniului – şi un număr de mijloace asociate din care se
detaşează:

 factorii naturali (apa, aerul, soarele) şi factorii igienici, legaţi de locul

practicării exerciţiilor fizice (săli, terenuri, bazine);

 raportul dintre muncă şi odihnă (recreere, efort, somn);

 unele mijloace proprii educaţiei intelectuale, morale şi estetice (folosite

particularizat la specificul educaţiei fizice).

Exerciţiul fizic reprezintă mijlocul fundamental al educaţiei fizice. El are

însemnătate igienică, instructivă şi educativă. Exerciţiile fizice contribuie la
dezvoltarea funcţională şi morfologică a organismului, influenţează în mod pozitiv,
dezvoltarea aparatului locomotor, a organelor interne, a sistemulul nervos central;
ele favorizează dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice: viteză, rezistenţă,
forţă, îndemânare.

Pentru ca exerciţiul fizic să-şi atingă scopul urmărit, este necesar ca – în practica
predării – profesorii să respecte anumite cerinţe fără de care nu se poate asigura
eficienţa exerciţiilor fizice:
 respectarea particularităţilor individuale, morfologice, funcţionale şi psihice
proprii elevilor de vârstă şcolară mică;

 organizarea activităţilor practice, ţinându-se seama de particularităţile

locului de desfăşurare, precum şi de condiţiile atmosferice şi igienice;

 programarea exerciţiilor fizice în concordanţă cu materialul didactic

existent;

 selecţionarea şi predarea exerciţiilor fizice în funcţie de obiectivele cadru, de

referinţă urmărite;

 programarea exerciţiilor fizice luându-se în considerare numărul de copii;

 stabilirea duratei desfăşurării activităţii respective.

Formele de bază ale practicării educaţiei fizice sunt:

1. gimnastica – are sarcină fundamentală asigurarea dezvoltării armonioase a

organismului, formarea unei ţinute corecte şi îmbunătăţirea activităţii marilor
funcţiuni ale organismului. În cadrul gimnasticii au luat naştere mai multe
ramuri:
– gimnastica de bază ;
– gimnastica igienică ;
– gimnastica sportivă ;
– gimnastica ajutătoare .

2. jocul – reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen

social. Corespunzător scopurilor urmărite, precum şi particularităţilor
organizării lor, jocurile se împart în trei grupe :
– jocuri de mişcare (dinamice),
– jocuri pregătitoare şi ajutătoare (pentru însuşirea sau perfecţionarea unor
deprinderi de mişcare specifice anumitor ramuri de sport);
– jocuri sportive.
3. sportul – defineşte activitatea care, incluzând un număr limitat de structuri
motrice, se desfăşoară pe baza unor regulamente precise şi unice şi urmăreşte
disputarea întâietăţii între mai mulţi participanţi.

4. turismul– ca activitate a educaţiei fizice, are o sferă mai restrânsă decât

turismul în general, vizând cu precădere modul de deplasare a copiilor şi
tinerilor dintr-un loc într-altul, efectuat ca urmare a eforturilor lor proprii.
Turismul se practică sub următoarele forme:
– plimbările – pentru recreere, deconectare, refacere, odihnă activă, întărirea
sănătăţii ;
– excursiile – pe lângă cunoaşterea şi vizitarea unor obiective turistice, istorice,
au şi o valoare igienică, de călire a organismului ;
– drumeţiile – sunt activităţi turistice complexe, în care participanţii trebuie să
învingă anumite greutăţi; din această cauză se impune respectarea anumitor
reguli, cum ar fi : alegerea şi folosirea încălţămintei, îmbrăcămintei,
alimentaţiei potrivite, respectarea modului de mişcare în grup în raport cu
itinerariul ales, alegerea adecvată a locurilor de popas, măsuri pentru
organizarea taberelor etc.

Mijloacele asociate ale exerciţiului fizic sunt factorii naturali de călire a

organismului şi condiţiile igienice. Copiii trebuie obişnuiţi cu folosirea raţională
a influenţei aerului, soarelui şi apei în vederea fortificării generale a
organismului. Sălile în care se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică trebuie să
fie curate şi aerisite, accesul elevilor permiţându-se numai cu echipament
adecvat. Factorii de igienă – măsurile de igienă personală şi socială – respectaţi
în mod consecvent, reprezintă o condiţie esenţială pentru realizarea cu succes a
obiectivelor educaţiei fizice.

Mijloace de învățământ în cadrul lecțiilor de educație fizică

Realizarea obiectivelor cadru şi de referinţă specifice acestei discipline necesită

existenţa unor materiale didactice şi spaţii amenajate care să permită
desfăşurarea procesului didactic atât în are liber, pe timp favorabil, cât şi în
interior, pe timp nefavorabil.

Orice profesor îşi poate amenaja – ajutat de conducerea şcolii, un spaţiu în

curtea şcolii care să cuprindă :
 groapă pentru sărituri;

 terenuri trasate, culoare de alergare, marcaje pentru aruncări;

 porţi pentru minihandbal şi minifotbal, panouri pentru minibaschet;

 bârnă pentru echilibru;

 se pot procura mingi, cercuri, bastoane, corzi, saltele, steguleţe.

De asemenea, putem folosi materiale simple, existente la îndemâna oricui:

 sfori – folosite la sărituri în înălţime, la mers în echilibru, la aruncarea

mingii lansate etc.;

 sticle de plastic pot deveni jaloane, obstacole;

 sârme oţelite pot deveni cercuri;

 ambalaje din material plastic pot deveni repere, obiecte de transport, ţinte,
obstacole la care şi cu care se pot exersa o multitudine de deprinderi.

Important este să avem pasiune şi creativitate şi să credem în faptul că orele de

educaţie fizică sunt cele mai importante pentru menţinerea stării de sănătate a
copiilor noştri, pentru formarea deprinderilor igienico – sanitare.

,,Buna desfasurare a lectiei de educatie fizica si sport depinde de respectarea

unor cerinte didactice generale sau fundamentale, care directioneaza si
eficientizeaza procesul instructiv educativ. Raportate la continutul programei,
temele vizeaza componentele instructiv-educative si reprezinta cunostinte,
deprinderi, priceperi motrice (de baza, cu caracter utilitar-aplicative sau
specifice unor ramuri de sport) si aptitudini psihomotrice”[1].

In prezent pentru a fi mai precisi, mai ,,analitici” poate fi acceptata structura

prezenta pe verigi.

Verigile unei lectii (privita teoretic in totalitatea sa) sunt::

1. organizarea colectivului (de elevi, studenti etc.);

2. pregatirea organismului pentru efort;

3. influentarea selectiva a aparatului locomotor (sau ,,preluarea analitica

a aparatului locomotor” sau ,,optimizarea dezvoltarii fizice”);

4. dezvoltarea (,,educarea”) calitatilor motrice - viteza sau indemanarea;

5. invatarea, consolidarea, perfectionarea sau verificarea

deprinderilor si/sau priceperilor motrice;

6. dezvoltarea (,,educarea”) calitatilor motrice - forta sau rezistenta;

7. ,,linistirea” organismului;

8. aprecieri asupra desfasurarii lectiei si recomandari pentru activitatea

viitoare.

In realitate, in nici o lectie nu pot exista practic toate aceste verigi. Au caracter
permanent, indiferent de tipul de lectie, verigile 1, 2, 3, 7, si 8. Celelalte sunt
prezente in functie de natura temelor si obiectivelor.

Noutate: prezenta ca verigi constante a verigilor cu numarul 3, 4, sau 6.

Fiecare veriga isi are obiective proprii (care nu trebuie confundate cu

obiectivele de instruire subordonate temelor). De asemenea, in fiecare veriga se
folosesc anumite ,,grupaje” de exercitii, s-a statornicit o dozare ,,medie” a
efortului, s-au consacrat unele formatii de lucru etc. Toate rezolva temele si
obiectivele lectiei. Asezarea tuturor acestor elemente in ,,tabel” pot produce
confuzii cu forma concreta a planului de lectie.

De aceea le prezentam descriptiv:

1. Organizarea colectivului de elevi:

Durata: 3-5’(ca medie);

Obiective:

- disciplinarea comportamentului;

- asigurarea unui inceput organizat;

- captarea atentiei;

- cunoasterea ,,variabilelor” de moment (efectiv, echipament, stare de sanatate

etc.).

- constientizarea subiectilor privind ceea ce vor face.

Continut: (principalele sisteme de actionare);

- raport (daca este cazul);

- verificarea echipamentului si prezentei;

- anuntarea temelor lectiei;

- exercitii de front si formatie;

- jocuri si exercitii de atentie.

Formatiile de lucru: in linie pe 1 rand sau 2 randuri, careu, semicerc etc.

2. Pregatirea organismului pentru efort:

Durata: 5-7’ (ca medie);

Obiective:

- stimularea treptata a marilor functiuni ale organismului;

- asigurarea unei stari de excitabilitate corespunzatoare pentru activitatea care

urmeaza;

- educarea perceptiilor spatio-temporale.

Continut (principalele sisteme de actionare):

- exercitii de front si formatie;

- variante de mers si alergare;

- jocuri de miscare, stafete, parcursuri etc.;

- pasi de dans, exercitii ritmice;

- exercitii de prelucrare selectiva din mers.

Formatii de lucru: coloana cate 1 sau 2 si altele specifice sistemelor de

actionare.

3. Influentarea selectiva a aparatului locomotor:

Durata: 5-6’ (in unele situatii 7-8).

Obiective:

- stimularea tonicitatii si troficitatii musculare segmentare;

- educarea atitudinii corporale, globale sau partiale, corecte;

- prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficiente fizice;

- educarea speciala a marilor functiuni, mai ales a respiratiei.

Continut:

- exercitii libere, cu obiecte, cu partener etc.;

- exercitii pentru educarea actului respirator voluntar.

Formatii de lucru: coloana de gimnastica, semicerc, cerc etc.

4. Dezvoltarea calitatilor motrice: (viteza sau indemanare):

Durata: 7-8’ ( in unele situatii 10-12);

Obiective:

- imbunatatirea indicilor diferitelor forme de manifestare a vitezei sau

indemanarii.

Continut:

- exercitii speciale ,,supuse” conditiilor specifice de dezvoltare a celor doua

calitati;

- exercitii sub forma deprinderilor specifice unor ramuri de sport, efectuate in

conditiile dezvoltarii celor doua calitati;
Formatii de lucru: in linie pe 1, 2 sau mai multe randuri; mai multe siruri,
grupe, sau echipe.

5. Invatarea, consolidarea, perfectionarea sau verificarea deprinderilor si/sau

priceperilor motrice:

Durata: aproximativ 10’ (in unele situatii 15-20’);

Obiective:

- formarea reprezentarilor corecte;

- initierea in mecanismul de baza;

- formarea stereotipului dinamic;

- ,,automatizarea” partiala sau totala a deprinderilor motrice;

- formarea priceperilor ,,complexe”;

- testarea nivelului de manifestare, de executare a deprinderilor si/sau

priceperilor motrice.

Continut:

- exercitii atent selectionate, din ,,algoritmul” specific sau alte metode

operationale specifice.

Formatii de lucru: pe ,,ateliere”, ,,grupe”, dispuse in modalitati specifice

executarii exercitiilor; ,,frontal” (cand este posibil).

6. Dezvoltarea calitatii motrice: (forta sau rezistenta):

Durata: 5-7’ (uneori 10’);

Obiective:

- imbunatatirea indicilor de manifestare a celor doua calitati.

Continut:

- exercitii specifice, subordonate procedeelor metodice folosite;

- actiuni motrice efectuate in conditiile specifice ,,educarii” calitatilor
respective.

Formatii de lucru: adaptate procedeelor metodice folosite sau specificului

fiecarui sistem de actionare.

7. Linistirea organismului dupa efort:

Durata: 3-4’;

Obiective:

- revenirea treptata a marilor functii ale organismului;

- intarirea reflexului de postura;

Continut:

- exercitii de mers si alergare usoara;

- exercitii de relaxare musculara;

- exercitii respiratorii;

- exercitii de postura.

Formatii de lucru: coloana cate 1 sau cate 2; deplasare ,,libera” in spatiul de

lucru.

8. Aprecieri si recomandari:

Durata: 2-3’.

Obiective:

- constientizarea modului de participare a ,,subiectilor” la lectie; formarea

capacitatii de apreciere si autoapreciere;

- stimularea activitatii independente in timpul liber.

Continut:

- evidentieri pozitive si negative privind comportarea in lectie;

 - formularea temei pentru acasa sau a altor recomandari pentru lectia urmatoare
de educatie fizica sau pentru activitatea independenta.

Algoritmul pregatirii si conducerii lectiei:

Pregatirea:

- elaborarea planului (proiectului);

- pregatirea materialului si instalatiilor didactice;

- amenajarea spatiului de lucru.

Continut si structura:

Lectiile in asemenea conditii pot aborda teme din calitatile motrice si deprinderile
si/sau priceperile motrice cu restrictia ca acestea sa nu se invete ci sa se
consolideze sau perfectioneze. Deci, se recomanda teme si obiective care sa nu
impuna explicatii si demonstratii din partea cadrului didactic, ci o exersare
continua.

Exista o variabilitate a duratei verigilor lectiei si a modului lor de realizare.

“Organizarea colectivului de elevi” trebuie sa fie foarte scurta sau sa se efectueze

in clase sau vestiar; “pregatirea organismului pentru efort” trebuie sa aiba o durata
mai mare si sa fie “cuplata” si cu “influentarea selectiva a aparatului locomotor”
care se realizeaza din “deplasare”, “aprecierile si recomandarile “din finalul lectiei
trebuie sa fie scurte sau realizate in interior (clasa sau vestiar).

Lectia trebuie sa aiba, in permanenta un caracter dinamic, deci nu se recomanda

exercitiile “statice” si nici pauzele prea mari intre acestea.

b) Particularitati ale lectiei de educatie fizica, desfasurata in interior, pe timp

friguros, in spatii improvizate:

Aceste spatii se refera la doua ipostaze:

- culoar, coridor sau hol;

- sala de clasa (cu banci).

Evident ca nu optam pentru aceasta varianta de desfasurare a lectiilor, dar in
anumite situatii ea nu poate fi evitata. Trebuie in acest sens sa se indeplineasca
unele cerinte minimale: coridorul, culoarul, holul sa fie “izolate”, adica cu ele sa
nu aiba “corespondenta” sali de clasa in care se desfasoara alte lectii din planul de
invatamant; sala de clasa sa fie situata la parter etc.

Considerand ca aceste cerinte sunt indeplinite, in lectiile respective se pot aborda

teme din:

- calitatile motrice: (viteza de reactie, de executie, de repetitie; forta; indemanarea;

rezistenta musculara locala);

- deprinderi si/sau priceperi motrice: (de baza si utilitar aplicative sau din
gimnastica acrobatica si din sariturile specifice gimnasticii).