Dogmatica Rezumat

Licență 2015 - Rezumat
1. Revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală
Revelaţia naturală se face prin contemplarea lumii înconjurătoarea şi se poate face cunoscută
cu ajutorul minţii. Această revelaţie este insuficientă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, căci pe temeiul
ei omul poate şti doar atât: că Dumnezeu există ca o fiinţă cu putere veşnică, despre a cărei măreţie şi
putere vorbeşte întreaga sa creatură.
 Psalmul 18, 1 “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria”.
 Romani 1, 20 “Însuşirile lui nevăzute, puterea lui cea veşnică, şi a lui Dumnezeire se văd
prin cugetare de la începutul lumii în făpturile Lui”.
Revelaţia supranaturală - Dumnezeu face cunoscut omului cele de trebuinţă spre mântuire
privitoare la fiinţa şi lucrarea Sa. Prin aceasta Dumnezeu iese oarecum din lumina cea ne apropiată şi
se descoperă omului.
 Evrei 1, 1 “După ce Dumnezeu odinioară a vorbit în multe feluri şi în multe chipuri
părinţilor noştri prin prooroci”.
 Galateni 4, 4 “La plinirea vremi”
 Ioan 1, 14 “Şi cuvântul trup s-a făcut şi a locuit printre noi”.
Apostolii sunt cei care au fost martori ai întrupării, botezului, transfigurării, au transmis
experienţa lor “Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit”. (Fapte 4, 20)
Omul a fost făcut ca înţelegând creaţia lui Dumnezeu, să-L vadă în cele create de El şi să
preamărească pe cel ce le-a zidit pentru om. (Antonie cel Mare în Filocalia I)
Toată lumea, adică toţi cei care au cunoscut şi respectă Evanghelia nu au un alt Dumnezeu
decât pe Făcătorul acestei lumi (Grigorie Palama). Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face deosebirea
între revelaţia naturală şi supranatură considerând că cea din urmă nu este decât încorporarea celei
dintâi în persoane şi acţiuni istorice. După căderea omului în păcat revelaţia supranaturală este
necesară pentru punerea în lumină a revelaţiei naturale.
2 Macabei 7, 28 ”Rogu-te fiule ca uitându-te la cer şi la pământ şi văzând toate câte sunt în ele să
cunoşti ca din cele ce nu au fost le-a făcut Dumnezeu pe ele şi neamul omenesc”.
Acolo unde au fost separate cele două revelaţii, iar cea naturală a rămas singură au luat naştere
credinţele păgâne deoarece Dumnezeu ar fi confundat cu materia. Revelaţia supranaturală luminează
pe cea naturală. Revelaţia naturală - omul vorbeşte indirect cu Dumnezeu dacă lipseşte revelaţia
supranaturală omul nu poate înţelege deplin ceea ce Dumnezeu comunică.
Actul revelaţiei supranaturale se concretizează la puterea maximă în persoana Mântuitorului.
Revelaţia supranaturală se păstrează:
a. Prin Sfânta Scriptură
b. Sfânta Tradiţie
c. În Biserică
Revelaţia supranaturală cuprinde trei etape:
 Înainte de căderea primilor oameni de la Ioan Botezătorul
 Începe cu unirea Mântuitorului, deplină unire a lui Dumnezeu cu omul
 Viaţa care urmează după sfârşitul veacurilor pe care Sf. Ap. Pavel o numeşte “Faţă către faţă şi
deplină” (I Corinteni 13, 12).
Revelaţia supranaturală poate fi externă atunci când vine direct de le Dumnezeu sau prin
organele Sale, îngerii prooroci, trimişi fiind însoţită de semne externe minuni sau profeţii. Ea poate fi
şi internă când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează luminându-i mintea și
împărtăşindu-i acestuia cunoştinţele, sentimente şi îndemnuri pe care nu le-ar fi avut.
1
2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ca izvoare ale învăţături dogmatice
Sfânta Scriptură sau Biblia este o colecţie de cărţi Sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi
oameni aleşi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Ea cuprinde adevăruri de credinţă norme de purtare precum
şi unele relatări istorice pe care Dumnezeu lea descoperit să fie scrise păstrate şi transmise
credincioşilor în scopul mântuiri. Sfânta Scriptură se compune din V.T. şi N.T. Vechiul Testament ne
infatuează istoria revelaţiei de la Adam până la Hristos şi cuprinde 39 de cărţi canonice sau inspirate la
cre se mai adăugă încă 13 cărţi şi fragmente de cărţi necanonice, dar bune de citit fiind ziditoare de
suflet iar N.T. cuprinde 27 de cărţi toate canonice sau inspirate. Valoare V.T. a fost recunoscută de
însuşi Mântuitorul Hristos atunci când a spus “Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau prooroci.
Nam venit să stric ci să împlinesc” (Matei 5,17). Sfinţi Părinţi arată clar care este deosebirea între cele
2 testamente şi superioritatea N.T. faţă de V.T. raport pe care îl arată şi Fericitul Augustin când spune
că N.T. e ascuns în cel vechi iar cel vechi se deschide în cel nou.
Întreaga scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt.
 Isaia 8,1” Şi a zis Domnul către mine ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti”.
 Ioan 5,39” Cercetaţi scripturile căci acelea sunt care mărturisesc despre mine”.
 2 Timotei3,16” Toată scriptură este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură spre
mustrare, spre îndreptare spre povăţuire întru dreptate”.
Cuvântul tradiţie este de origine latină şi înseamnă predare, transmitere de unde şi numirea de
predanie ci i se dă tradiţiei. În sens teologic prin tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor revelate
care nu se cuprind în Sfânta Scriptură ci au fost predate prin grai viu de către Mântuitorul şi Sfinţi
Apostoli. Vladimir Loski spunea că tradiţia e viaţa biserici în Duhul Sfânt.
 2 Tesaloniceni 2,15 “Drept acea fraţilor staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile noastre pe care le-aţi
învăţat fie prin cuvânt fie prin epistolele noastre”.
Sfântul Vasile cel Mare spune că unele dogme le avem din învăţătura scrisă iar pe altele le-am
primit din Sfânta Tradiţie a apostolilor, ambele au aceiaşi valoare pentru pietate. Tradiţia are 2
aspecte:
a. Static: învăţătura apostolică rămasă la fel cum a fost preluată.
b. Dinamic: biserica a preluat acest fond în funcţie de nevoile ei lăuntrice şi exterioare.
Izvoarele tradiţiei sunt: 1. Simboalele de credinţă
2. Cele 85 de canoane apostolice
3. Definitiele dogmatici ale celor 7 sinoade ecumenice şi a celor 9 sinoade locale.
4. Cărţile de slujbă
5. Mărturisirile de credinţă ale martirilor
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi
7. Mărturisirile istorice şi arheologice.
 Romani 10,17 “Credinţa este prin auzire iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”
 2 Ioan 12 “Multe lucruri am a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală ci
nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură ca bucuria noastră să fie deplină”.
Biserica ortodoxă şi cea romano catolică mărturisesc împreună ca formă de credinţă şi de viaţă
creştină se cuprinde în sfânta scriptură şi sfânta tradiţie. Protestanţi susţin că unicul izvor al credinţei
este Sfânta scriptură, tradiţia neavând nici o valoare dogmatică ci cel mult una istorică. În privinţa
Sfintei Scripturi protestanţi se deosebesc de ortodocşi şi de romanocatolici. Biserica ortodoxă şi cea
romano catolică susţin că numai autoritatea bisericească este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură şi
aceasta numai în spiritul tradiţiei, protestanţi susţin că orice creştin are dreptul să explice sau să
tâlcuiască Sfânta Scriptură ea însăşi fiind unicul izvor şi unica formă de credinţă, ea interpretându-se
singură. Teologi protestanţi mai vechi învăţau că Duhul Sfânt luminează mintea şi inima oricărui
credincios care citeşte scriptura, spre a o înţelege corect. Teologi mai noi afirmă că scriptură se
înţelege prin ea însăşi căci un loc lămureşte alt loc.
Şi între Biserică Ortodoxă şi cea romano catolică există deosebiri în privinţa modului de a
concepe tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că tradiţia este învăţătura apostolică nescrisă păstrată de
biserică în epoca sinoadelor ecumenice, care în parte o fost expusă şi formulată oficial în hotărârile
2
acestor sinoade la care biserica nu a adăugat nimic. Biserica romano catolic extinde tradiţia peste
epoca celor 7 sinoade ecumenice, incluzând în ea hotărârile conciliilor ei aşa numite ecumenice până
în zilele noastre, de asemenea multe bule sau hotărâri papale. Uni teologi apuseni mai noi vorbesc de o
tradiţie ideală, deosebită de cea transmisă de biserica pe care o numesc tradiţie din punct de vedere
subiectiv. Tradiţia apostolică apare odată cu biserica şi biserica odată cu tradiţia apostolică. Scriptura
ia fiinţă după întemeierea biserici şi desigur în sânul biserici.
3
3. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi la Sfinţi Părinţi
În Sfânta Scriptură: Dumnezeu poate fi cunoscut după lucrările nu după fiinţa Sa. Exista o serie
de antinomii în Sfânta Scriptură: pe de o parte se spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, în alte
locuri se spune că poate fi. Tocmai acest lucru demonstrează cunoaşterea lui Dumnezeu după energii şi
nu după fiinţa Sa.
 I Timotei 6, 16 “Locuieşte în lumina neapropiată şi nu la văzut nimeni dintre oameni, nici nu
poată să îl vadă”
 Ioan 1, 14 “Cuvântul trup s-a făcut şi am văzut slava Lui slava că unuia născut din tatăl plin de
dar şi de adevăr”
Cunoaşterea a Lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui se întemeiază pe bunăvoinţa sa de a ni se
descoperi El însuşi ca fiinţă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de altă parte pe posibilitatea
omului ca fiinţă raţională de a intra în dialog de a vorbi cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar fi fiinţă
personală atunci omul nu ar putea să stea în legătură cu El.
La Sfinţi Părinţi: şi Sfinţi Părinţi atribuie pe de o parte lui Dumnezeu mai multe nume iar pe de
altă parte îl numesc cel fără nume. Dionisie areopagitul când scrie despre lucrările lui Dumnezeu, scrie
o carte numită “Despre numirile divine”. Când scrie despre fiinţa Dumnezeiască, scrie “Teologia
Mistică”, unde arătă că lui Dumnezeu nu I se potriveşte nici un nume.
Există 2 moduri de cunoaştere a lui Dumnezeu:
- Una catafatică sau pozitivă, Dumnezeu e bun e veşnic.
- Una apofatică sau negativă Dumnezeu este mai presus de aceste atribute: bunătatea, veşnicia El
fiind izvorul lor.
Există şi nişte trepte în cunoaşterea lui Dumnezeu:
d. Curăţia de patimi sau dobândirea virtuţilor.
e. Iubirea ca virtute celui neanta
f. Cunoaşterea în Duh care izvorăşte din iubire
 Ieşire 33, 20 “Nu poate vedea omul faţă mea şi să trăiască”.
Sfinţi părinţi fac deosebirea dintre:
a. Teologia care este învăţătura despre fiinţa lui Dumnezeu în sine sau Dumnezeirea comună
celor trei persoane alei Sfintei Treimi.
b. Iconomia învăţătura despre revelaţia şi opera de mântuire a lui Dumnezeu pentru lume:
întruparea şi răscumpărarea.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este acea de a nu fi
cunoscut. În acest sens Sfântul Ap. Ioan spune că “Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut”.
Prin cunoaşterea catafatică avem o experienţă directă a prezenţei tainice a lui Dumnezeu cu
anumite atribute. Prin cunoaşterea catafatică cunoaştem pe Dumnezeu ca şi cauză primă creatoarea a
tot ce există. La Sfinţi Părinţi predomină cunoaşterea apofatică deoarece au experimentat această
cunoaştere pe măsura înaintări în viaţa spirituală deci de cunoaştere a lui Dumnezeu nu raţional.
Sfântul Grigori Teologul socoteşte cunoaşterea apofatică superioară celei catafatice, raţionale
deoarece o consideră insuficientă pe cea de a doua deoarece asta face să-i cunoaştem taina lui
Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nyssa spune că până a ajunge la auzul trâmbiţei lui Dumnezeu omul
contemplă cele create de Dumnezeu, numai aşa poate ajunge doar “spatele” lui Dumnezeu pe care la
văzut Moise când a urcat pentru a primi tablele legi. Fără a vedea puterea lui Dumnezeu din făpturi nu
putem ajunge la intimitatea cu Dumnezeu. Dumnezeu poate fi cunoscut în împrejurări concrete ale
vieţi. Pe Dumnezeu îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea providenţială a lui Dumnezeu cu el, prin
purtarea de grijă al lui Dumnezeu.
Dumnezeu ni se face cunoscut în toate suferinţele şi dificultăţile noastre. Cunoaşterea noastră
este în acelaşi timp şi o cunoaştere a noastră înşine, a limitelor şi neputinţele noastre. Pe Dumnezeu îl
cunoaştem şi în solicitările semenilor noştri.
4
4. Fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu
La Dumnezeu există fiinţă neîmpărtăşită şi energiile sau lucrările care izvorăsc din fiinţa Lui şi
care se împărtăşesc de către lucrurile create ca rezultate ale lucrărilor divine. Izvorând din fiinţa lui
Dumnezeu lucrările sua energiile Lui sunt dumnezeieşti îndumnezeitoare, necreate şi veşnice distincte
dar nedespărţite de fiinţa lui Dumnezeu.
 2 Petru 1,4 “Creştini sunt chemaţi să devină părtaşi Dumnezeieşti firi”. Sf. Grigorie
Palama spune că fiinţa Lui Dumnezeu e mai presus de fiinţă e fără nume neputându-se exprimă şi
depăşind înţelesul oricărui nume, lucrările au însă un nume. Lucrarea nu face fiinţa compusă ci e o
manifestare necesară a ei, lucrarea sau manifestarea tine de firea finite. O fiinţă fără lucrări este o fiinţă
inertă aşa cum ar fi soarele fără razele sale care luminează lume. Lucrarea şi fiinţa sunt una în sensul
că ele nu sunt despărţite, nu reducându-le la acelaşi înţeles. Faţa Lui Dumnezeu va fi contemplata de
sfinţi în veacul viitor. Dumnezeu există prin sine însuşi, el nu are nevoie de altă existenţă pentru a fi
pentru că: “Eu sunt cel ce sunt”. (Ieşire 3,14).
Dumnezeu nu ni se împărtăşeşte nici după fiinţă nici după ipostas, ci după energii, după
lucrările Sale. Duhul după fiinţă e neîmpărtășibil, după lucrarea sa însă da, după ce se varsă se dă şi se
trimite cel ce pretutindeni şi statornicit într-o identitate nemişcată.
Există fiinţa neîmpărtășibilă; şi puterile şi lucrările ce izvorăsc din ea care se lasă cunoscute.
Lucrările sunt necreate şi eterne, nedespărţite de fiinţă Dumnezeiască. În sânul Sfintei Treimi exista o
singură lucrare pentru că nu au decât o singură mişcare a voitei divine care îşi are originea din cauza ei
prima Tatăl.
 Ioan 14,7 “Dacă m-aţi cunoscut pe mine lati fi cunoscut pe Tatăl”.
 2 Corinteni 12,3 “Nimeni nu poate zice Domnul Iisus fără numai în Duhul”.
5
5. Atributele lui Dumnezeu
Atributele sau însuşirile lui Dumnezeu sunt proprietăți ale fiinţei Dumnezeieşti, prin care
Dumnezeu se manifestă comunicându-se potrivit posibilităţi omeneşti de cunoaştere în lucrările divine,
anume în creaţie, providenţa, mântuire, sfinţire, judecată şi desăvârşire.
Dumnezeu se îndreaptă către om, se coboară şi prin energiile sale intra în comuniune cu cei ce
se deschid lui, cu credincioşi care se îndreaptă spre el. Atributele lui nu sunt deosebite de fiinţă
Dumnezeiască, ci sunt una cu ea fiind separabile de ea în unitate desăvârşită cu ea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nu cunoaştem pe Dumnezeu din fiinţa lui ci din măreţia
faptelor şi din purtarea de grijă ce o are pentru cele ce sunt căci prin aceasta înţelegem că nişte oglinzi
nemărginite bunătate, înţelepciunea şi puterea Lui.
I Corinteni 13,12 “Căci acum vedem că prin oglindă în ghicitură iar atunci faţa către faţă.
Acum cunosc în parte iar atunci voi cunoaşte aşa cum am fost cunoscut”.
Când zicem despre Dumnezeu că este iubire, înţelepciune, viaţa, adevăr noi înţelegem
energiile, manifestările sale naturale, dar exterioare chiar fiinţei Sfintei Treimi. Sfântul Grigorie de
Nyssa spune că despre fiinţa Dumnezeiască avem cunoştinţă mărginită. Cunoaştem suficient din
măririle ce se referă la ea.
Sfântul Grigorie Palama spune că firea supra esenţială a lui Dumnezeu nu poate fi nici
exprimată nici gândită nici văzută e de necunoscut şi grăit pentru toţi dea pururi.
Atributele naturale se referă la natura lui Dumnezeu.
1. Aseitatea (latină, a se =de la sine, ens a se=existenţa de la sine) dumnezeu există prin sine însuşi.
- Ieşire 3,14 “Eu sunt cela ce sunt”
- Apocalipsa 1,8 “Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu cel ce este cel ce era şi cel ce vine
atotţiitorul”.
2. Spiritualitatea este însuşirea Lui Dumnezeu de a fi duh, spirit deci nematerial substanţial simplu
nevăzut perfect, raţional, liber în analogie cu sufletul omenesc. Spiritualitatea este mai uşor de
afirmat însă de pătruns şi de trăit este foarte greu.
- Ioan 4,24 “Duh este Dumnezeu sic el cel ce I se închina Lui Trebuie se i se închine în duh şi
adevăr”.
3. Atotprezenţa sau omniprezenta Lui Dumnezeu este atributul prin care se exprima negativ
independentă în raport cu spaţiul iar pozitiv peste în tot în cele mărginite. Dumnezeu nu este limitat
de spaţiul sau de timp pentru că El este cel ce a creat timpul şi spaţiul.
- Fapte 17,24 “Dumnezeu care a făcut lumea şi toate cele ce sunt întrânsa fiind domnul cerurilor
şi al pământului nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti”
Atotprezenţa lui Dumnezeu este reală şi esenţială. Ia rămâne nepătrunsa de cugetarea
omenească.
4. Veşnicia, eternitatea este atributul prin care se afirma independenţa absolută a lui Dumnezeu faţă
de orice limită orice succesiune temporală. Dumnezeu nu este supus timpului dar timpul este supus
lui dumnezeu ca orice creatură cum este şi El. Fericitul Augustin sune ca veşnicia este un prezent
conţinu.
- Apocalipsa 1,4 “Cel ce este...”
5. Neschimbabilitatea. Dumnezeu este neschimbat ata în fiinţă cât şi în actele sale.
- Maleahi 3,6 “Eu sunt Domnul şi nu m-am schimbat”.
La Dumnezeu nu se poate vorbi despre vro schimbare, dezvoltare sau progres în fiinţa sau în
hotărâre. Dumnezeu rămâne întotdeauna acelaşi. De o schimbare se poate vorbi în legătură de cei
păcătoşi şi care se pocăiesc cu adevărat.
6. Atotputernicia. Este atributul prin care se exprima nemărginirea puteri lui Dumnezeu, El putând
toate.
- Psalmul 39,9 “El a zis şi sau făcut, El a poruncit şi să zidit”.
La Dumnezeu puterea este în deplină armonie cu voinţă. Sfântul Ioan Damaschinul spune că
Dumnezeu poate câte vrea dar nu vrea câte poate, căci poate pierde lumea dar nu vrea.
Atributele intelectuale
6
1. Atotştiinţa adică faptul că Dumnezeu cunoaşte ce a fost, ce este şi ce va să fie.

- 1 Corinteni 2, 10 “Duhul toate le cercetează chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Toate ale lui
Dumnezeu nu lea cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu”.
A dat naştere în apus protestantismului care susţine predestinaţia bazându-se pe textul de la
Romani 8, 29: “Căci pe cei pe care ia cunoscut mai înainte, mai înainte ia şi hotărât să fie asemenea
chipului Fiului Său că el să fie întâi născut între mulţi fraţi”
2. Înţelepciunea. Capacitatea de a alege cele mai bune mijloace pentru a transmite omului cea ce
trebuie să facă pentru mântuire.
- Ieremia 10, 12 “Iar domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu
priceperea Sa a întins cerurile”.
- Psalmul 103, 24 “Cat s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.
- Romani 11,33: “O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciuni şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de
nepătrunse judecăţile Lui.”
Atribute morale. Demonstrează desăvârşirea Dumnezeiască
1. Sfinţenia este acordul voinţei cu fiinţa Lui. Oameni sunt îndemnaţi să fie sfinţi precum
Dumnezeu; Dumnezeu este sfânt după fiinţă.
2. Dreptatea adică preocuparea constantă de a da fiecăruia ce i se cuvine. Se aproprie de starea
conforma cu voia lui. Dumnezeu răsplăteşte sau sancţionează făpturile libere pe tărâmul moral.
3. Iubirea.
- Dumnezeu este iubire. I Ioan 4, 8.
Această iubire se manifestă numai între Persoane, în comuniune de persoane, aşa cum în Sfânta
Treime este comuniune de persoane, aşa şi la oameni iubirea nu se poate manifesta decât între un eu şi
un tu.
7
6. Controverse şi erezii trinitare
Până în sec al IV-la doctrina cu privire la Sfânta Treime a fost în centru discuţiilor teologice.
MONARHIANISMUL (Monos=unul singur, Arhin= a conduce) – Dumnezeu este unul singur care
acţionează când ca Tată, când ca Fiu, când ca Duh Sfânt; Dacă Fiul este egal cu Tatăl se distruge
principal unităţi lui Dumnezeu. Se împarte în 2 tendinţe:
1. Monarhianismul dinamic - reprezentaţi lui considera că Cuvântul, Iisus Hristos nu este o
persoană Dumnezeiască ci un om în care se sălăşluieşte o putere divină impersonală. Cel mai
de seamă reprezentat este Paul de Samosata care a fost episcop în Antiohia Siriei în sec. III.
2. Monarhismul moralista sabeliu- propovăduit la Roma sec-III. Ei recunosc o treime, dar cele trei
persoane nu sunt decât măşti ale tatălui, care se manifestă ca Tata în creaţie, ca Fiul în
mântuirea lumi, iar ca Duh Sfânt în sfinţirea oamenilor.
Modalismul a fost combătut de Tertulian de Ipolit al Romei şi de Dionisie cel Mare episcopul
Alexandriei.
SUBORDINATIANISMUL – ca părere teologică greşită apare încă din sec. II. Dus însă la extrema
apare însă în sec al. IV.Lea în formă arianismului şi macedonianismul.
1. Arianismul- dezvoltat de Arie prezbiter din Alexandria discutat din anul 319.
- Arie considera că Fiul Lui Dumnezeu nu este născut ci făcut, fiind prima creatură a Tatălui prin
care crează lumea, El fiind o simplă creatura. Fiul a fost creat ca o fiinţă intermediară deoarece
Dumnezeu nu putea crea lumea fără El.
- Arianismul este combătut de episcopii Atanasie şi Alexandru din Alexandria, la sinodul 1
ecumenic de la Niceea din 325 unde se formulează primele 7 articole ale Crezului (cele cu
privire la Tatăl şi la Fiul).
- Arieni se divizează în: riguroşi (Fiul esteo fiinţă creată) semiarieni (Fiul este născut din veci din
Tatăl, dar nu desfiinţă (omousios) şi asemenea Tatălui).
- Acarieni (Fiul este asemănător tatălui dar nu după fiinţă, ci cum este o icoană asemenea
originalului).
- Arianismul mai rezista câteva secole după sinodul 1 ecumenic.
2. Macedonianismul – Macedonie, adeptul acestei erezi, afirma că Duhul Sfânt este o creatură şi un
rob al lui Dumnezeu.
- Adepţii – pnevmatomahi – luptători împotriva Duhului Sfânt
- Au fost combătuţi la sinodul 2 ecumenic de la Constantinopolul din anul 381 unde au fost
prezenţi 150 de episcopi, precum Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare, Didim cel orb.
- Sinodul a alcătuit ultimele 5 articole din simbolul credinţei din care cel dintâi cuprinde dreapta
învăţătura despre Duhul Sfânt. În formularea acestui articol sinodul nu a folosit termenul
omousios (desfiinţă) spre a arăta egalitatea şi consubstanţialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu
Fiul, datorită disputelor şi controverselor arianiste uni sinodali nu erau favorabili acestui
favorabili acestui termen.
TRITEISMUL afirma existenta a trei Dumnezei; ei separa astfel persoanele făcându-le entităţi cu totul
deosebite. Această concepţie este contrară celei ortodoxe care susţine că Dumnezeu în fiinţă e întreit în
persoane: Tată, Fiu şi Duh Sfânt unite inseparabil egale şi consubstanţiale între ele. Făuritorul acestei
filosofi este filosoful Ioan Filopon.
UNITARIANISMUL (Sociniei) Faust Socinus din Polonia a sistematizat doctrina antitrinitară; ei
consideră că învăţătura despre Treime nu se cuprinde nicăieri în scriptură şi este contrară raţiuni. Ei
consideră că unica învăţătură a scripturi este că tatăl singur e Dumnezeu în sens propriu, dar în mod
abuziv cuvântul Dumnezeu este folosit şi pentru cei ce participa în vrun fel la divinitate sau primesc de
la ea vreo putere. Iisus Hristos este un om simplu născut supranatural şi trimis de DUMNEZEU în
lume pentru mântuirea neamului omenesc. Duhul Sfânt este numai o putere a Lui Dumnezeu care îi
sfinţeşte pe oameni.
8
7. Sfânta Treime în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi
În Sfânta Scriptură
În Vechiul Testament textele trinitare au un conţinut voalat datorită faptului că poporul iudeu trăia
intre popoare idolatre; Elohim, pluralul de la Eli (Facere 1,1).
Facere 1, 26: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră.
Facere 3, 22: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul.
Facere 11, 7: Haidem dar să ne pogorâm şi să amestecăm limbile.
Isaia 6, 3: Sfânt, sfânt Domnul Savaot.
Facere18, 2: Teofania de la stejarul Mavri.
În Noul Testament
Acum se descoperă în Persoana Fiului toată Sfânta Treime.
Luca 1, 35: Duhul Sfânt se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri.
Ioan 14, 16: Iată Eu voi ruga pe Tatalsi alt mângâietor vă va trimite.
Ioan 15, 26: Iar când va veni Mângâietorul pe care eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
adevărului care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.
Matei 28, 19: Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh.
Dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al învăţăturii creştine, ea stând la baza tuturor
mărturisirilor de credinţă ale Bisericii. Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi consta în afirmarea de bază a
credinţei şi anume că Dumnezeu este Unul în Fiinţa şi întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Fiecare din cele 3 Persoane ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat, Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-
Fiul, Dumnezeu-Sfantul Duh, având fiecare întreaga fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti fără însă să
fie 3 dumnezei. Sfânta Treime nu s-a descoperit deodată şi în întregime, ci în decurs de veacuri şi nu în
acelaşi grad şi în acelaşi forme. Unitatea finţială şi deosebirea dintre persoane în sfânta treime există
înainte de şi deosebirea dintre Persoane în Sfânta Treime exista înainte de creaţie, din veşnicie. Dogma
Sfintei Treimi este adevărul cel mai plin de mister din învăţătura creştină, şi în consecinţă ea nu poate
fi pătrunsă sau cuprinsă de cugetarea omenească.
La Sfinţii Părinţi
Sfânta Tradiţie a fixat în scris învăţăturile despre Sfânta Treime, imediat şi de îndată ce au apărut
ereziile antitrinitare.
Simbolul de credinţa apostolic mărturiseşte: Cred în Dumnezeu atotputernic, în Iisus Hristos unicul
său Fiu, şi în Duhul Sfânt.
Sfântul Atanasie cel Mare vorbeşte despre formulă de botez: Slava Tatălui şi Fiului şi Şanţului
Duh.
Sfântul Policarp al Smirnei: Adevăratule Dumnezeu, te laud pe Tine, te binecuvântez, te slăvesc
prin veşnicul Tău Fiu, Iisus Hristos căruia împreună cu Sfântul Duh fie slava acum şi în veacurile ce
vor să fie. Amin.
Sinodul I Ecumenic Niceea (325) vorbeşte despre deoființimea Fiului cu Tatăl; şi s-au stabilit
articole cu privire la Tatăl şi la Fiul.
Sinodul al II-lea Ecumenic Constantinopol (381), Duhul este desfiinţă cu Tatăl. Sfântul Vasile cel
Mare spune că Tatăl este cauza iniţiatoare a tot ceea ce este creat, Fiul este cauza eficienta deoarece
prin El vine la existenţa tot ceea ce este creat, Duhul este cauza sfinţitoare pentru că prin El creaţia
ajunge la desăvârşire (Despre Duhul Sfânt).
9
8. Îngerii chipuri pline de lumină în ascultarea lui Dumnezeu

Cuvântul înger înseamnă sol, crainic, vestitor, trimis. Despre existenţa îngerilor avem nenumărate
dovezi atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, de asemenea şi în Sfânta Tradiţie. În
numeroase locuri din Sfânta Scriptură ca şi din scrierile sfinţilor părinţi se vorbeşte atât despre îngeri
în general, cât şi despre unele cete îngereşti, ori despre anumiţi îngeri pe care Dumnezeu i-a trimis ca
mesageri ai săi către oameni. Vechimea îngerilor a fost îngăduita în vechime de către saduchei. Sfinţii
părinţi socotesc crearea îngerilor înainte de crearea lumii văzute, bazându-se pe un text de la Iov38, 7:
Când s-au făcut stelele lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii mei. Cel mai sigur izvor despre
existenţa îngerilor este fără îndoială Sfântă Scriptură.
În Vechiul Testament, la Facere 22, 11-12 se vorbeşte ca după izgonirea lui Adam din Rai un înger
pus...; un înger opreşte pe Avraam să jertfească pe Isac (Facere 22, 12); îngerii vorbesc cu Ilie (4 Regi
1, 13) şi cu Daniel (Daniel 8, 9-13).
În Noul Testament Gavriil vesteşte naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 11-12); tot Gavriil
vesteşte naşterea Mântuitorului (Luca 1, 28); se arata lui Iosif (Matei 1, 20); vine şi slujeşte Domnului
după ispită (Matei 4); vestesc învierea Domnului (Luca 22); scoate pe Petru din temniţă (Fapte 5, 18);
dă instrucţiuni sutaşului Corneliu (Fapte 10); anunţă pe Pavel de călătoria la Roma (Fapte 27, 23).
În Simbolul de credinţa se vorbeşte despre lumea nevăzută. Sinodul VII Ecumenic de la Niceea
(787) dogmatizează cinstirea şi zugrăvirea îngerilor în icoane. Rolul lor este acela că văd faţa lui
Dumnezeu (Matei 18, 10), vor mărturisi pe Mântuitorul în faţa oamenilor (Luca 12, 8-9). Ignatie
Teoforul vorbeşte despre ierarhia îngereasca.
După Sfânta Scriptură şi după scrierea Sfântului Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească,
îngerii se împart în 9 cete, grupaţi în 3 triade sau clase:
 Scaunele, heruvimii, serafimii
 Domniile, stăpâniile, puterile
 Începătoriile, arhanghelii, îngerii
Părintele Stăniloae spune că deoarece ei slujesc şi oamenilor, poate fi o dovadă că la crearea
omului erau deja creaţi pentru că trebuiau create înainte toate cele de folos omului. Cu privire la
crearea îngerilor, Sfântul Grigore de Nazians spune că întâi a creat Dumnezeu puterile îngereşti şi
cereşti şi gândul a devenit fapta. Sfântul Ioan Damaschin afirma că trebuia zidită întâi fiinţa spirituală,
apoi cea sensibilă şi apoi omul. Fericitul Augustin – îngerii au fost creaţi după crearea omului, însă
această învăţătură nu are temei în Scriptură. Duhul nu are carne şi oase. Dumitru Stăniloae spune că
îngerii sunt raţionali şi liberi, nu sunt omniprezenţi şi au o anumită corporalitate (pare de foc). Sunt
fiinţe nevăzute. Sfântul Vasile cel Mare - fiinţa îngerilor este un duh aerian sau foc material pentru că
se spune cel ce faci pe slugile tale... îngerii sunt superiori omului: prin întărirea în bine, pentru că nu
au căzut cu Lucifer au primit acest ha care îi ţine şi de aceea ei nu mai pot cădea, nemaiputând fiind
traşi spre păcat. Îngerii sunt de asemenea inferiori lui Dumnezeu şi chiar şi omului prin faptul că omul
este fiinţa psihosomatica, omul este nu numai slujitor dar şi stăpân, este făcut spre asemănarea cu
Dumnezeu.
Din mândrie o parte din îngeri au fost izgoniţi din cer, ajungând astfel îngeri rai sau diavoli.
Acest nume li s-a dat deoarece ei nu voiesc şi nu fac niciodată binele. Nu se ştie când au căzut îngerii
răi din starea originară, dar este de presupus că nu îndată după crearea lor. Numărul diavolilor este
foarte mare deoarece Scriptura vorbeşte despre o împărăţie a diavolului (Matei 12, 26) şi de legiuni de
diavoli (Marcu 5, 9).
10
9. Căderea omului în păcat şi consecinţele ei

Păcatul strămoşesc se numeşte starea de reală păcătoşenie a naturii omeneşti căzute, cu care se
naşte fiecare om ca urmaş natural al lui Adam. Originea păcatului strămoşesc se afla în neascultarea
protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care ispitiţi de diavol nesocotesc voinţa divină, călcând porunca lui
Dumnezeu de a nu mânca dintr-un anumit pom. Omul a fost creat bun, liber şi nemuritor, după chipul
lui Dumnezeu având menirea de a deveni şi după asemănarea cu Dumnezeu. În vederea ajungerii la
desăvârşire Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate puterile fizice şi spirituale necesare atingerii
desăvârşirii.
Poruncă nu este un semn de tiranie, ci manifestareabunatatii şi înţelepciunii din partea lui
Dumnezeu spre a-l ridica pe om la starea de libertate deplin întărâtă, iar nu pentru a-l răpi. Sfântul
Grigore de Nazians spune că Dumnezeu a dat omului poruncă pentru că omul să facă uz de libertatea
sa, de a avea obiectul pentru a exercit puterea morală. Sfântul Vasile cel Mare socoteşte încălcarea
poruncii o îngâmfare a omului din îndestulare, avea în rai atâtea bunătăţi încât cade în îngâmfare şi
mândrie. Adam a primit poruncă din raiul pământesc direct de la dumnezeu, apoi a comunicat-o şi
evei, iar, avea în rai atâtea bunătăţi încât cade în îngâmfare şi mândrie. Adam a primit poruncă din
raiul pământesc direct de la Dumnezeu, apoi a comunicat-o şi Evei, iar începutul păcatului se face prin
nesocotinţa Evei la care se aliază şi Adam. Procesul de cădere apare sub forma ispitei, dar şi prin
îndoiala omului faţă de Dumnezeu. După săvârşirea păcatului a apărut conştiinţa vinovăţie, cunoscând
că erau goi, s-au ruşinat. Arătându-i-se vinovăţia de către Dumnezeu, Adam o atribuie femeii şi prin ea
chiar lui Dumnezeu: Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi eu am
mâncat. (Facere 3, 12). La rândul ei, femeia da vina pe şarpe, iar şarpele nu mai este întrebat. Mai întâi
a păcătuit Eva, dar gravitatea păcatului apare prin căderea în păcat a lui Adam, el fiind capul omenirii.
Sfântul Vasile cel Mare spune că pomul cunoştinţei nu era rău în sine, ci era ispititor prin
frumuseţea fructelor plăcute la vedere. Sfântul Teofil al Alexandriei spune că pomul nu era aducător de
moarte, ci călcarea poruncii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că primul om a căzut din mândrie.
Urmările căderii în păcat au efecte asupra:
 Celor spirituale: - ruperea comuniunii harice cu Dumnezeu şi întunecarea chipului lui
Dumnezeu în om; - întunecarea minţii care confundă binele cu raul crezând că se poate ascunde
de Dumnezeu; - pervertirea inimii care este mai înclinată spre cele materiale; - slăbire voinţei,
omul urmează mai uşor calea patimilor.
 Celor materiale (trup): - aduc trupului suferinţe, boli; - naşterea de prunci, bucurie dureroasă; -
limitează stăpânirea omului asuprea animalelor; - munca o povară a omului.
Conform textului de la Romani 6, 23: Plata păcatului este moartea.
Isaia 24, 4: Pământul este în chin şi sleit, lumea tânjeşte şi se istoveşte, pământul este pângărit sub
locuitorii lui, căci ei au călcat legea.
Romani 5, 12: Printr-un om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea.
11
10. Pregătirea iudeilor şi a popoarelor păgâne pentru venirea Mântuitorului
Potrivit planului divin de mântuire a lumii, omenirea trebuia pregătită un timp mai îndelungat
pentru venirea Mântuitorului, pentru că ea ajungând la conştiinţa păcătoşeniei şi a decăderi să
dorească sosirea Acestuia. Aceasta pregătire să făcut pe 2 cai, una pozitivă prin revelaţia
supranaturală şi una negativă datorită greutăţilor, necazurilor şi suferinţelor îndurate de oameni.
Pregătirea a durat mii de ani, ea a început încă din momentul din care dumnezeu a pronunţat
pedeapsa protopărinţilor şi suferinţelor îndurate de oameni. Pregătirea a durat mii de ani, ea a
început încă din momentul din care Dumnezeu a pronunţat pedeapsa protopărinţilor noştri, căci
atunci El le-a dat şi nădejdea mângâietoare despre venirea Mântuitorului. Nădejdea veniri unui
Mântuitor a fost mereu prezentă în conştiinţa oamenilor.
Profeţii despre venirea lui Mesia în vechiul testament.
Facere3,15 Duşmănie voi pune între tine şi femeie, intre sămânţa ta şi sămânţa ei, aceasta îţi va
zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul.
Isaia 7,14 Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.
Isaia 11,1 O mlădiţă va ieşi din tulpină lui Iesei şi un lăstar din rădăcină...
Isaia 35,5 Atunci se vor deschide urechile celor surzi şi ochi celor orbi.
Isaia 53,3-6 Chinurile Domnului
Ieremia 23,5-6 Odrasla dreaptă din David
Daniel 9,24-26 Despre Sfântul sfinţilor.
Comentând versetele de la Isaia 53, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Mesia a murit ca un miel
pentru a reda toată turma Tatălui Său, Unul să jertfit pentru că noi să nu mai trăim noua ci să trăim
Lui. Mielul înghiţind moartea pentru toţi o elimina pentru toţi din el, căci toţi erau în Hristos care a
murit din cauza noastră şi a înviat pentru noi.
Dumnezeu a voit să descopere şi păgânilor vestea că din poporul lui Israel se va naşte Mântuitorul.
Uni dintre păgâni au putut cunoaşte profeţiile mesianice din traducerea în limba greacă a vechiului
testament făcută în Egipt în secolele 3 şi 2 înainte de Hristos. Sfântul Atanasie cel Mare spune că
Mesia va mântui pe Israel şi toate popoarele. Acestea vor avea credinţă în Domnul şi se vor urca în
Sion reunind astfel un popor nou. Didim al alexandriei spune că restaurarea sionului, nu se referă la
restaurarea nou. Didim al Alexandriei spune că restaurarea Sionului, nu se referă la restaurarea
unei cetăţi pământeşti ci se referă la restaurarea unei cetăţi spirituale.
Sfântul Irineu ne învaţă că Hristos este nădejdea tuturor oamenilor.
Facere 49,10-11 Nu va lipsi sceptre din Iuda nici toiag de cârmuitor din coapsele sale până ce nu
va veni împăciuitorul căruia i se vor supune toate popoarele. Spălaţi-vă în vin haina sa şi în sânge
de strugure veşmântul Sau.
Majoritatea popoarelor păgâne care nu au avut nici un contact cu poporul evreu şi nici nu au putut
cunoaşte nimic din cuprinsul vechiului testament, au păstrat totuşi unele elemente din revelaţia
primordială, concretizate în legende şi mituri.
Se poate constata că la popoarele păgâne s-au păstrat numeroase elemente din revelaţie prin cei
mai de seamă oameni ai acestora care erau filosofi. La romani idea veniri unui Mântuitor se găseşte
în cărţile sibiline, apoi la filosoful Cicero, precum şi la poetul Virgilius. Sfânta Scriptură conţine
suficiente indici din care putem deduce indiferent de provenienţa au fost pregătite pentru venirea
Mântuitorului. Sfântul Ioan Evg. Spune că cuvântul întrupat este Lumina cea adevărată care
luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1,9).
Sfântul Ciprian spune că păgâni vor fi dispuşi să creadă în Domnul, iar Clement Alexandrinul
spune că filosofia le-a fost dată grecilor până ce Domnul are să îi cheme la El. Sfânt Iustin Martirul
şi Filosoful a fost pregăti pentru a primi pe Hristos de filosofia stoică, aristotelica şi platonică.
Poetul Virgilius are o poezie despre o fecioară cu un prunc cu fire Dumnezeiască care vă cobora
din cer pe pământ ca să domnească într-o lume transfigurată prin virtuţile Tatălui Său. Acelaşi poet
năsuie la o lume guvernată de bunătatea lui Dumnezeu. Cicero înalta rugăciuni către dumnezeu şi
primeşte în schimb speranţe şi năzuinţa noi. Sfântu Maxim spunea că legea era umbră, iar prooroci
preînchipuirea bunurilor dumnezeieşti bunurilor Dumnezeieşti şi duhovniceşti din Evanghelie.
12
11. Unirea ipostatica şi urmările ei

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu – Om cu două firi,
Dumnezeiască şi omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas, persoana lui Dumnezeu
Cuvântul. Această unire între fiul său cuvântul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus Hristos se
numeşte unire ipostatica sau personală. Unirea ipostatica este modelul uniri spirituale a omului cu
Dumnezeu, căci după cum prin unirea ipostatica Hristos şi-a pus voinţa omenească în perfectă unire cu
voinţă Dumnezeiască aşa prin har omul are menirea să-i unească voinţa sa cu voinţa lui Dumnezeu ca
să fie după chipul Fiului Său (Romani8,29).
Dogma uniri ipostatice a fost formulată oficial în sinoadele ecumenice (3,4,5,6,) combătându-se
şi condamnându-se totodată ereziile hristologice în deosebi nestorianismul, monofizitismul şi
monotelismul. La sinodul 4 ecumenic din anul 451 de la Calcedon s-a hotărât: Hristos este unul şi
acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu tatăl după
dumnezeire, de o fiinţă cu noi după umanitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, înainte de
veci născut din tatăl după dumnezeire, ia în vremurile de pe urmă, Născătoarea de Dumnezeu după
omenitate cunoscut în 2 firi: neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor
nefiind desfiinţată din cauza uniri, ci păstrându-şi mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi concurând
intro persoană şi într-un ipostas.
Nicolae Cabasila spunea că Înainte de întrupare firile erau favorabili acestui despărţite, pentru
că Dumnezeu era numai el şi firea omenească era numai ea.
Sinodul 5 ecumenic de la Constantinopol din anul 553 a hotărât următoarele: Persoana lui
Hristos e din 2 firi unite între ele, dumnezeiască şi omenească, iar cine spune că Hristos este o singură
fire să fie anatema.
Unirea celor 2 firi în persoana cuvântului lui Dumnezeu întrupat se face prin întrepătrunderea
reciprocă numită perihoreza. Firea omenească luată de Hristos nu constituie în sine o persoană proprie
ci ea este însuşita sau inpropriata de persoana fiului lui Dumnezeu, care la întrupare devine şi subiect
al firi omeneşti. Fiul lui Dumnezeu a luat în persoană să întreaga fire sau natura omenească, cu toate
însuşirile ei ființiale, în sensul că a luat firea omenească întreagă, deplină, curată din Fecioara Maria.
Unirea ipostatica este o mare taină căci din punct de vedere raţional este de nepătruns modul în
care cele două firi sau unit în persoana cuvântului întrupat pastrundu-si totodată neştirbite caracterele
fiecărei firi. Sf. ioan Damaschin ne învaţă că Perihoreza este întrepătrunderea celor două firi în
persoană Mântuitorului Iisus Hristos tot sf. ioan damaschinul spune că Mântuitorul Hristos nu a
schimbat firea umană prin unirea cuvântului cu firea omenească. Sf. ioan Evg. cu privire la unirea
ipostatica afirma că şi cuvântul trup să făcut şi să sălăşluit între noi. Fecioara Maria este locul de unire
al celor 2 firi ale Mântuitorului. Întreaga fire dumnezeiască să unit cu firea omenească, totuşi nu să
întrupa intreada Sf. Treime ci numai fiul lui Dumnezeu. Prin întrupare nu să produs nici o schimbare
intre Sf. Treime. Unirea ipostatica începe în momentul zămisliri fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie
fără nici o schimbare fără nici o întrerupere. Mântuitorul a pătimit a murit a înviat şi s-a înălţat la cer
cu trupul şi tot aşa va veni să judece lumea.
Urmările uniri ipostatice sunt:
a. Comunicarea însuşirilor înseamnă că data fiind unicitatea persoanei Mântuitorului firi sale
Dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti, fără ca prin aceasta să se schimbe în vreun chip firile.
Despre Iisus Hristos Dumnezeu faptele apostolilor 20,28 spunea câştigat biserica cu propriul său
sânge; Evrei5,8 a pătimit şi Romani 5,10 şi prin moartea lui ne-a împăcat cu Tata. Despre Iisus
Hristos omul Sf. Ap. Pavel în epistola 1 Corinteni15,47 spune că a venit din cer; Matei 12,8 Domn
al sâmbetei.
Sf. ioan Damaschin spune că, când este vorba de ipostas fi că îl numim cu ambele firi fi că
îl numim cu una singură îi atribuim însuşirile celor 2 firi; unirea este reală, nu imaginară.
Lucrările sale sunt dumnezeieşti şi omeneşti în acelaşi timp.
b. Îndumnezeirea firi omeneşti şi lipsa de păcat în Iisus Hristos înseamnă nu numai lipsa de păcat ci şi
ridicarea firi omeneşti la cel mai înalt grad de perfecţiune cu putinţă, fără însă că ea să îşi piardă
calităţile proprii. Prin unirea ipostatica firea omenească primeşte daruri şi puteri că duc la
asemănarea cu Dumnezeu.
Luca 2,52 înainta cu înţelepciunea şi cu vârsta
13
Ioan 1,14 slava că unuia din Tatăl plin de har şi de adevăr.

Lipsa de păcat Luca 1,35 Sfântul ce se va naşte din tine
- Ioan 8,46 Cine dintre voi mă vădeşte de păcat.
- 1 IOAN 3,5 Şi păcat în el nu este.
C. Lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare atât după natura sa dumnezeiască cât şi după natura
să omenească. Tot ce i se cuvine lui Iisus Hristos ca persoana i se cuvine în întregimea persoanei sale,
adică ambelor firi, dumnezeiască şi omenească, fără deosebire.
Ioan 5,22-23 Toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl, cine nu cinsteşte pe fiul nu
cinsteşte nici pe Tatăl care la trimis.
Filipeni 2,9-10 Şi Dumnezeu preaînălţat pe El şi ia dăruit lui nume care este mai presus de
nume, ca în numele lui tot genunchiul să se plece...
Sf Atanasie cel Mare spune că Noi nu adoram trupul despărţindu-l de cuvântul, nici cuvântul
despărţindu-l de trup.
Sf Ioan Damaschinu ca unul este Hristos Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
D. Fecioara Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu, căci cel că să născut din ea este
Dumnezeu adevărat. Fecioara la născut pe hristos după omenitatea ei însă aceasta nu înseamnă că ea
este născătoare de om ci de Dumnezeu întrucât omenitatea lui Hristos este unită ipostatic cu
Dumnezeu cuvântul care şi-a impropriato la zămislire.
Luca1,35 Cel care se va naşte din tine fiul celui preaînalt se va chema.
Galateni4,4 Iar când a venit plinirea legi Dumnezeu a trimis pe fiul său născut din femeie
născut sub lege.
E. În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări corespunzătoare celor două firi ale sale,
lucrările Domnului fiind numite corect lucrări divino umane sau teandrice.
14
12. Terminologia dogmei hristologice

Erezi şi controverse hristologice
Învăţătura despre Sfânta Treime a constituit încă din timpul apostolilor şi cuprinsul şi
esenţialul credinţei creştine. Cu timpul ereziile care sau ivit au determinat biserica să precizeze
terminologia să expună şi să formuleze în chip autoritar şi definitiv dogma Sf. Treimi. Deşi dogma Sf.
Treimi a fost formulată solemn abia mai târziu datorită ereziilor ea a fost însă permanent vie în tradiţia
veche creştină în cultul, credinţa şi propovăduirea şi predica biserici înainte de primele 2 sinoade
ecumenice. Învăţătura descoperită despre Sf. Treime propovăduită şi mărturisita întotdeauna de
biserica primeşte o formulare oficială autoritară şi definitivă la sinoadele 1 şi 2 ecumenice cu prilejul
ereziei lui Arie şi Macedonie. Sinodul 1 ecumenic a eliminat cuvântului lui Dumnezeu înlocuit cu Fiul
lui Dumnezeu; cel dintâi născut al întregi creaturi =viaţa din viaţă. În această perioadă sau remarcat
părinţi capadocieni. Formularea dogmei Sf. treimi de către sf. părinţi a fost strâns legată şi de către
precizarea şi lămurirea terminologiei trinitare. Pentru a exprima dogma despre Dumnezeu unul în fiinţa
şi întreit în persoane, ei sau folosit de o serie de termeni luaţi din filosofia greacă sau latină ca unitate,
treime, fiinţa, esenţă, natura, fire, substanţa, ipostas, persoană. Abia mai târziu să stabilit sensul general
acceptat în biserica al termenilor ousia=fiinţa esenţă, abstracţia fiinţelor, esenţa şi substanţa.
Cu privire la ousia sf. vasile cel mare spune că ousia Dumnezeiasca este esenţa concretă în
Dumnezeu. Despre Duhul Sfânt sf. vasile cel mare foloseşte termenul fisis, chinonia=unitatea. Sf.
vasile cel mare afirma că este o singură natura întrei ipostasuri; fiinţa şi ipostasul se deosebesc una de
cealaltă aşa cum se deosebeşte generalul de particular. La el cuvântul persoana înseamnă numai sub
care apare ipostasul, nu foloseşte cuvântul prosopon deoarece era folosit de sabelieini.
Sf. grigorie de nazians spune că Nam început bine să gândesc la treime că unitatea mă
cuprinde. Când unul din trei mi se prezintă eu gândesc că este totul. Când şi unesc pe cei trei într-un
gând eu văd o singură lumină, fără să pot să analizez lumina unificata.
Sf. grigorie de nişa spune că ousia desemnează specia. Ipostasul este cea ce se vede, acesta
folosind cuvântul prosopon, ousia= putere energie. Sf. ioan damaschinul spune că eretici confundau
persoana cu firea. Sf. chiril al alexandriei spunea că Este o singură fire întrupată a lui Dumnezeu
logosul. Sf. ioan damaschinul învaţa că Persoana este cea care prin lucrări proprii şi prin proprietăţi
proprii ne dă o înfăţişare lămurită şi distinctă în raport cu cele ce sunt de aceiaşi natura.
Erezi referitoare la divinitatea Mântuitorului
Aceste erezi care neagă Dumnezeirea lui Hristos, considerându-l un simplu om. În sec 1 îi
amintim pe Cerint şi ebioniti combătuţi de Sf. ioan. În sec 2 Carpocrat, Teodot şi Artemon combătuţi
de Irineu, Tertulian şi Ipolit. În sec 3 pe Pavel de Samosata combătut de 2 sinoade în Antiohia în 264si
270.
Arianismul şi semiarianismul care negau divinitatea egalitatea şi deofiintimea fiului cu tatăl
învăţând că Iisus Hristos este fiul lui Dumnezeu dar nu e născut din veci din Tatăl şi nici de o fiinţă cu
el, ci creat: cea mai desăvârşită şi cea dintâi dintre creaturi dar o creatură sau cel mult deofiinta
asemănătoare cu Tatăl dar nu egal întru totul cu el. Au fost combătuţi la sinoadele 1 şi 2 ecumenic.
Ereziile patripasiene şi antitrinitare după care Dumnezeu este o singură fiinţă şi o singură
persoană care se manifestă sub numele de Tatăl, fiul şi duhul sfânt şi că în Iisus Hristos să întrupat şi a
pătimit Dumnezeu însuşi, adică şi tatăl şi duhul sfânt nu dumnezeu cuvântul ci întreaga sf treimi.
Erezi referitoare la omenitatea Mântuitorului
Acestea se împart în trei categorii.
Ereziile referitoare la trupul lui Iisus Hristos: Dochetismul şi Gnosticismul. Docheti plecând
de la idea ca trupul e rău în sine şi nedemn de Dumnezeu învăţau că Iisus Hristos na avut un trup real
ci unul părut. Gnostici şi manihei recunoşteau Mântuitorului Hristos un trup dar nu material, ci unul
spiritual ceresc cu care a trecut prin Maria fără să îl fi luat din fecioară. Au fost combătuţi de sf. Ignatie
Teoforul, Irineu etc.
Erezi referitoare la sufletul omenesc al lui Hristos. Apolinarei episcopul de Laodicea şi
adepţi lui susţineau că omul este constituit din trup, suflet şi spirit, învăţau că Iisus Hristos are numai
suflet senzitiv şi nu un suflet raţional întrucât spiritul uman a fost înlocuit în El cu logosul divin. Erezia
aceasta a fost combătută în sinoadele din Alexandria (362), la Roma (372) şi de sinodul 2 ecumenic,
dar şi de sf. Atanasie cel marei, grigorie de nazians etc.
15
În legătură cu naşterea lui Iisus Hristos ca om, Cerint, Ebion, Carpocrat, Gnostici şi
Iudaizanti învăţau că Iisus Hristos nu s-a născut pe cale supranaturală din fecioara maria de la duhul
sfânt ci pe cale naturală din Iosif şi Maria, ca un o simplu. Au fost combătuţi de Sf. Ioan Hrisostom,
Irineu, Tertulian etc.
Erezi referitoare la unirea ipostatică
Nestorianismul. Nestorie fost patriarh al Constantinopolului şi adepţi lui despart firile
susţinând că Mântuitorul a avut 2 firi: Dumnezeiască şi Omenească fiecare subzistând în 2 persoane
deosebite.
Fiul lui Dumnezeu nu s-a unit deci ipostatic cu firea omenească, adică na luat-o în ipostasul sau
Dumnezeiesc, ci omul hristos care să născut di fecioara cu ipostas uman propriu să unit numai moral
cu logosul divin. Hristos este numai purtător de Dumnezeu şi nu este Dumnezeu adevărat.
Monofizitismul (o singură fire), Eutihie arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol,
combătându-l pe nestorie care despărţea firile, le amestecă. Eutihie susţinea că există o singură fire în
domnul. Monofizitismul a fost condamnat la sinodul 4 ecumenic de la calcedon unde se stabileşte
definitiv că cele 2 firi se unesc în ipostasul Dumnezeiesc, neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi
nedespărţit.
Monotelismul şi Monoenergismul (o singură voinţă, o singură lucrare) erau de fapt o
dezvoltare a monofizitismului. Erezia aceasta în care au căzut patriarhi Serghie şi Pirus ai
Constantinopolului ca şi Papa Onoriu susţineau a în Iisus Hristos existau într-adevăr 2 naturi dar prin
unirea ipostatica numai exista o singură voinţă şi o singură lucrare şi anume cea dumnezeiască.
Această erezie a fost condamnată de sinodul 6 ecumenic care a stabilit că Iisus Hristos are 2 voinţe şi 2
lucrări naturale potrivit celor 2 firi.
Adopţianismul este o formă târzie a nestorianismului care a apărut la sfârşitul secolului 7 în
Spania la 2 episcopi, Felix şi Elipand. Susţinea că Iisus Hristos după omenitatea lui nu este fiul propriu
al lui Dumnezeu ci numai un fiu adoptiv după har asemenea nouă. Erezia a fost combătută în mai
multe sinoade locale din Franţa, Germania şi Italia.
16
13. Chenoză
Ioan 1,14: Slava că unuia născut din Tatăl plin de har şi de adevăr
Ioan 17,5: Şi acum prea slăveşte-mă tu părinte la tine însuţi cu slava pe care am avut-o la tine
mai înainte de a fii lumea.
2 Corinteni 8,9: Căci el bogat fiind pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi.
Filipeni 2,7: Ci să deşertat pe sine chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor.
Leontiu de Bizanţ spune că prin iconomie singurul doctor înţelept al sufletelor noastre privind
în sine pătimirile noastre a vindecat boala tuturor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că prin întruparea Sa ne dă nouă cunoaşterea adevărată de
Dumnezeu, înfierea prin har, egalitatea cu îngeri participarea la viaţa veşnică şi îndumnezeire.
Dumitru Staniloaie spune că dacă nu ar fi luat din ceva ale noastre nu ar fii mântuit dar pentru
că a luat firea noastră întreagă, a mântuit-o întreagă.
Pogorârea şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc constituie
marea taină a credinţei creştine această coborâre şi smerire inexplicabilă a Fiului lui Dumnezeu
întrupat rămânând în acelaşi timp cea ce era (Dumnezeu) şi luând cea ce nu era (trup), chip de rob şi
făcându-se ca unul din noi, ca să se aproprie şi să se unească cu noi, constituie marea problemă a
chenozei.
În coborârea Fiului lui Dumnezeu deştingem două etape:
- Una anterioară întrupării când Dumnezeu hotărăşte să se facă om pentru mântuirea noastră
- Ia pătimirea noastră asupra SA pentru a o mântui din interior
Sfântul Atanasie ce Mare spune că Dumnezeu a fost în acelaşi timp, pentru că a flămânzit a folosit,
a însetat. Dar lucra cele dumnezeieşti tot în trupul său pentru că purta slăbiciunile trupului ca ale sale,
căci trupul era al Lui.
Cel căruia I se închinau îngerii, să smerit pe sine până la a lua chip de rob, asemenea nouă, pentru a
ne izbăvi de sub puterea necruţătoare a păcatului şi a morţii ca apoi să ne înalţe împreună cu El în
umanitatea SĂ slăvita la Tatăl.
Arătând ca prin chenoză Fiul lui Dumnezeu nu îşi micşorează Dumnezeirea Sfântul Chiril spune:
căci cel ce nu a socotit lucrul vrednic de dispreţ a se face ca noi în ce chip ar renunţa la cele prin care
s-ar putea cunoaşte că s-a făcut pentru noi ca noi.
Mântuitorul realizează mântuirea noastră prin pătimire ca manifestări ale chenozei. Logosul
făcându-se om arata mărirea puterii Sale. Urmează o chenoză continuă prin ascultarea omului. Prin
chenoză Fiul lui Dumnezeu a participat direct la întărirea firii umane.
Dumnezeirea rămâne neschimbată în trupul chenozei. Dacă nu se deşerta firea umană nu ar fi putut
suporta dumnezeirea. Mântuitorul manifesta puterea Sa care întăreşte firea umană să suporte patimile;
că s-a temut de moarte nu e contra firii ci conform firii.
Chenoză tine de urmărea noastră de urmările păcatului.
17
14. Îîntreita slujire a Mântuitorului

Mântuitorul îşi îndeplineşte opera Sa mântuitoare sub întreit aspect: ca profet sau învăţător, ca arhiereu
şi ca împărat continuându-și această operă şi după înălţarea sa la cer în biserică, prin Duhul Sfânt.
Ca profet învaţă aducând revelaţia divină desăvârşită despre fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi despre
mântuire.
Ca arhiereu reface prin jertfa răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu.
Ca împărat învinge puterile răului conducându-l pe om la menirea lui cea adevărată
Aceste trei slujiri sunt cele mai înalte demnităţi ce există în viaţa omenească, însă dintre oameni
nimeni nu le are pe toate, nimeni nu este deodată şi prooroc şi preot şi împărat, ele fiind unite numai în
Mântuitorul Hristos. În centrul operei mântuitoare sta slujirea Arhierească a lui Iisus Hristos prin care
se reface legătura harica a omului cu Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu.
Chemarea profetică a Mântuitorului este activitatea lui ca învăţător şi descoperitor al adevărului
religios absolut despre Dumnezeu.
Ioan 5,20 Ca Tatăl iubeşte pe Fiul şi ia arătat toate câte face el şi lucruri mai mari decât acestea va
arăta lui ca voi să vă miraţi.
Isaia 42,3 El a propovăduit legea mea cu credincioşie.
În comparaţie cu ceilalţi profeţi Mântuitorul este profetul profeţilor; ceilalţi profeţi vestesc şi învaţă în
măsura lumini şi puteri date de Dumnezeu, Hristos le vesteşte pe ale sale care sunt şi cele ale Tatălui şi
face totul cu proprie putere Dumnezeiască. Ceilalţi profeţi vestesc cea ce ei au primit, pe când Hristos
se vesteşte pe sine.
Ioan 13,13 Voi mă numiţi pe mine învăţător şi bine ziceţi că sunt.
Evrei 1-3 După ce Dumnezeu odinioară în multe locuri...
Sf. ioan gură de aur spune că pentru cei ce vindecă trupul lui Hristos nu să inventat nimic afară de
pildă prin fapta şi prin cuvânt. Aceasta ţine loc de bisturiu şi de medicament. Dacă nu predica poate
face aducerea şi însănătoşirea sufletului nimic nu o poate face.
Matei 7,29 Vorbea ca unul care are putere multă.
Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centru întreitei slujiri a Lui fiind lucrare prin care la
împăcat pe om cu Dumnezeu. Ea cuprinde toate suferinţele îndurate de El de la întrupare până la
moarte pentru noi oameni şi pentru a noastră mântuire. Dumnezeu prin înţelepciunea Sa împăcând
dreptatea şi iubirea lui faţă de om a hotărât mântuirea acestuia prin întruparea şi jertfă Fiului Său.
Moartea pe cruce a Mântuitorului este jertfa adevărat pentru păcatele omului.
Ioan 1, 29 Iată mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatele lumi.
Marcu 10,45 A venit să îşi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.
Sf ioan damaschin spune că a trecut din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Jertfa Mântuitorului de
pe cruce se actualizează permanent până la sfârşitul veacurilor în jertfa euharistică. Prin jertfa sa nu
numai că a pierdut faţa morţi, şi-a schimbat numele acum numindu-se adormire.
Everi 7,27 El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe ca arhiereu căci el a făcut asta o singură dată pentru
totdeauna, aducându-se pe sine însuşi jertfă.
Gălăteni 1,4 Să adus pe sine jertfă pentru păcatele noastre.
Sf. chiril al Alexandriei spune că prin jertfa lui Hristos moartea nu mai are putere asupra noastră, sau
desfiinţat urmările blestemului vechi.
Demnitatea împărăteasca a lui Hristos se evidenţiază în măreţia şi puterea lui Dumnezeului om,
Mântuitor împărat Duhovnicesc împărat ceresc, împărat al adevărului, împărat al împăraţilor.
Demnitatea de împărat este afirmata în numeroase profeţi mesianice.
Psalmul 2,5 Împărat peste Sion.
Eremia 23,5-6 Împărat care judecă şi face dreptate.
Zaharia 9,10 Împărat şi Mântuitor stăpân până la marginile pământului.
În noul testament el este numit împărat veşnic (Luca 1,33), Împărat al împăraţilor şi domnul domnilor
(1 Timotei 6,15). Mântuitorul şi-a arătat demnitatea să împărăteasca în viaţa pământească prin diferite
minuni, prin învierea lui Iair prin învierea lui Lazăr şi mai ales prin propria sa Înviere.
18
15. Sfântul Duh în Sfânta Scriptură şi la Sfinţi Părinţi. Filioque (filiogve)
Învăţătura ortodoxă mărturiseşte că Dumnezeu cel unul în fiinţă este întreit în persoane: Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt.
Dumnezeirea duhul Sfânt a fost negata în veacul 4 de către pnevmatomahi care au fost
condamnaţi la sinodul 2 ecumenic. Acest sinod a hotărât şi formulat învăţătura despre duhul sfânt în
articolul 8 din simbolul de credinţă, unde se hotărăşte că el este împreună închinat şi mărit cu tatăl şi
cu fiul.
Facere 1,2 Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor.
Sf. ioan damaschinul spune că duhul sfânt are toate pe care le are tatăl şi fiul înafară de
nenastere şi naştere. Naşterea fiului din tatăl şi purcederea duhului sfânt din tatăl sunt simultane. Ce
este aceasta purcedere mintea noastră nu o poate înţelege da sf. părinţi au arătat că precum naşterea din
veşnicie este modul prin care fiul îşi ea fiinţa din tatăl, tot astfel purcederea este un alt mod deosebit
prin care duhul sfânt îşi ea fiinţa din veşnicie din tatăl. Sf. duh este prezent la facerea lumi vorbeşti
prin prooroci. La turnul Babel la amestecarea limbilor este prezent şi duhul sfânt (facere 11,17).
În noul testament sf duh este prezent la botezul domnului, la cincizecime când se pogora în limbi de
foc pentru a da harul vorbiri ucenicilor.
Luaţi duh sfânt... (Ioan 20,22; Ioan 15,26; Ioan 16,13)
Ioan 15, 25 Duhul adevărului care de la tatăl purcede.
Intro veche rugăciune adresată duhului sfânt, Împărate ceresc, se cuprinde o adevărată teologie
despre lucrarea şi persoana duhului sfânt în biserică şi în lume. Duhul sfânt e numit împărate ceresc,
deoarece aşa cum mântuitorul e numit împăratul cerurilor şi duhul sfânt e numit astfel pe temeiul
însuşirilor lui comune cu celelalte două persoane ale sf treimi. Mai este numit mângâietorul şi duhul
adevărului aşa cum îl numeşte însuşi mântuitorul în cuvântarea sa de despărţire adresată apostolilor.
Duhul sfânt mai este numit şi vistierul bunătăţilor deoarece prin el oameni primesc de la părintele
luminilor toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.
Sf. marcu ascetul spune că pe duhul sfânt îl primim la botez, fiind numit şi duhul tatălui şi al
fiului odată cu acesta primim şi pe tatăl şi pe fiul. Sf. maxim mărturisitorul spune că duhul sfânt nu
este absent din nici o făptură, mai ales din cele raţionale. El susţine în fiecare făptură. Aduce la
cunoştinţa faptele săvârşite împotriva rânduieli firi. Aceasta o dovedeşte faptul că vedeau la barbari
sau la păgâni fapte bune.
Biserică din primele 8 veacuri pe teiul scripturi şi al sf tradiţii a învăţat constant ca în privinţa
însuşirilor specifice ale persoanelor sf. treimi, duhul sfânt purcede de la tatăl, deci tatăl din veşnicie îl
naşte pe fiul şi îl purcede pe duhul sfânt.
Biserica romano catolică pe temeiul unor speculaţi ale fericitului augustin a început să înveţe
din veacurile 5 şi 6 ca duhul sfânt purcede şi de la fiul, pentru că mai târziu să introducă adaosul
Filioque şi în simbolul credinţei. Pentru prima oară această învăţătură a apărut în spania prin hotărârea
unui sinod de la Toledo. Biserica de răsărit nu a luat cunoştinţă de această rătăcire decât mult mai
târziu, atunci când nişte călugări galicani care au făcut un pelerinaj la locurile sfinte au cântat intro
biserică din ierusalim crezul cu adaosul filioque. Aceşti călugări au fost siliţi să părăsească ierusalimul,
ajungând acasă sau plâns episcopilor de cele întâmplate iar aceştia l-au înştiinţat pe papă care a
convocat un sinod la Aachen în 809 unde a găsit ca adaosul este bine făcut. Papa leon al 3 lea respinge
acest adaos şi scrie pe 2 plăci de aramă textul simbolului credinţei în greceşte şi în latineşte fără acest
adaos. Pentru prima oară acest adaos devine subiect de dispută vie între biserică răsăriteană şi
apuseana pe vremea patriarhului Fotie. Pe baza textului de la Ioan 15,26 Iar când va veni mângâietorul
pe cre eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, duhul Adevărul care din tatăl purcede acela va mărturisi
despre mine. Numeroşi teologi a biserici romano catolice se străduiesc să dovedească existenţa lui
filioque spunând ei că se subînţelege că duhul sfânt purcede şi de la fiul. Spun ei că dacă fiul îl trimite
pe duhul sfânt în lume trebuie că duhul sfânt să purceadă din veşnicie şi de la fiul, caic dacă nu ar fi
astfel fiul nu ar avea dreptul de al trimite pe duhul sfânt în lume. Sinodul 2 ecumenic hotărăşte că
duhul sfânt purcede de la tatăl. Purcederea este însuşire personală nu finţială pentru că astfel duhul
sfânt ar purcede şi de la sine. Sf. ioan gură de aur spune că acesta va lua din ştiinţa pe care o va lua
fiul. Sf. simeon noul teolog spune că dacă fiul este uşa care duce la tatăl sf. duh este cheia care duce la
19
această uşă. Sf. irineu de Lion spune că unde este duhul sfânt acolo este şi biserica şi unde este biserica
este şi sfântul duh.
Nici sfânta scriptură, nici sfânta tradiţie nu oferă vrun temei adaosului filioque din crez el fiind
cu totul nejustificat din punct de vedere dogmatic şi scripturistic. O altă dovadă despre purcederea
duhului sfânt şi de la fiul pe care o invoca teologi apuseni ete textul de la Ioan 20,22, spunând că prin
suflare duhul sfânt purcede şi de la fiul. Faptul că Mântuitorul împărtăşeşte apostolilor duhul sfânt prin
suflare nu are nici o legătură cu purcederea sfântului duh de la fiul. Prin suflarea mântuitorul a
împărtăşit duhul sfânt apostolilor în tana preoţiei.
20
16. Lucrarea Harului Sfântului Duh. Mântuirea subiectivă

Harul divin este energia puterea sau lucrarea dumnezeiască, necreată care izvorăşte din fiinţa
divină a celor trei ipostasuri fiind nedespărţita de aceasta şi care se revărsa prin duhul sfânt asupra
oamenilor în scopul mântuiri şi sfinţiri lor. Harul sfântului duh izvorăşti din fiinţa sfintei treimi fără a
se separa de aceasta. Ca energia a duhului sfânt şi că har al lui Iisus Hristos harul divin se manifestă,
este prezent şi lucrează în biserică el fiind constitutiv biserici căci duhul sfânt tine de biserică. Cei care
se împărtăşesc de harurile îndumnezeitoare ale duhului nu se împărtăşesc şi de fiinţă. Sf atanasie cel
mare spune că nu fiinţa lui Dumnezeu o văd sfinţii ci slava lui ca şi apostoli pe munte. Sf. ioan
damaschinul spune că harul este raza naturală a dumnezeiri.
1, Timotei 6,16 Locuieşte în lumina neapropiată şi nimeni nu la văzut şi nimeni nu-l va putea
vedea vreodată.
Sf. ioan gură de aur spune că nu dumnezeu ci harul se varsă.
Ioan 22,24 Şi a voit ca aceştia să fie cu el şi să vadă slava lui.
Sfântul vasile cel mare spune că noi cunoaştem pe dumnezeu din lucrările lui. Cunoaştem
măreţia bunătatea sfinţenia puterea însă nu putem să ne apropriem de fiinţa lui.
Harul divin este necesar tuturor oamenilor pentru mântuire deoarece omul natural nu se poate mântui
prin propriile sale puteri. Fără ajutorul harului omul nu poate face măcar nici primi pasi pentru
începutul mântuiri sale.
Mântuitorul arata necesitatea harului pentru începutul mântuiri prin cuvintele Nimeni nu poate
veni la mine de nu-l va trage pe el Tatăl (Ioan 6,44); Ioan 3,5 De nu se va naşte cineva din apă şi din
duh nu va intra în împărăţia cerurilor. Harul divin este necesar nu numai pentru începutul mântuiri ci
pe întreg parcursul vieţi. Acest lucru ne-o spune şi sf. ap. Pavel: Căci dumnezeu este cel ce lucrează în
voi ca voi să voiţi şi să lucraţi pentru a lui bunăvoinţă (Filipeni 2,13).
Necesitatea harului divin pentru mântuire au tăgăduit-o în vechime pelagieni şi semipelagieni
iar în timpuri mai noi raţionalişti şi socinieni, care considerau că harul ajuta numai la săvârşirea mai
uşoară a binelui de către om şi la întărirea puterilor naturale ale lui, dar şi fără har omul se poate
mântui.
Harul divin nu se dă omului pentru vrun merit pe care acesta l-ar avea înainte de al primi ci
numai din dragostea şi bunătatea lui dumnezeu. Harul se dă gratuit.
Harul se oferă în mod egal tuturor dar nu forţează libertatea omului silindu-l pe acesta să-l
primească şi astfel să se mântuiască fără voia lui. Sf părinţi susţin că harul e oferit de dumnezeu fără
deosebire tuturor oamenilor dar ca el nu lucrează în mod irezistibil asupra omului dacă acesta nu
conlucrează cu el. Spre deosebire de biserica noastră protestanţi susţin că însuşirea mântuiri e realizată
de Iisus Hristos este numai opera harului, omul neputând face nimic prin propriile sale puteri.
Lucrarea mântuiri în om o face numai duhul sfânt. Această concepţie duce la concepţia despre
predestinaţia absolută prin care se înţelege voinţa veşnică şi absolută a lui dumnezeu de ai alege pe uni
spre mântuire iar spre alt spre osândă. Concepţia despre predestinaţie este falsă pentru că contrazice în
primul rând iubirea lui dumnezeu faţă de toţi oameni iar în al doilea rând universalitatea roadelor
jertfei de pe cruce a mântuitorului hristos.
Mântuirea subiectivă este împreună lucrarea lui dumnezeu şi a omului prin care acesta îşi
însuşeşte roadele jertfei de pe cruce a mântuitorului fiind eliberat din robia păcatului şi a morţi
începând de la botez şi mirungere o nouă viaţă. Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărări în
iisus hristos prin care nea venit harul şi adevărul. În concepţia biserici noastre mântuirea subiectivă
potrivit textului de la romani 8,29 este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului prin care el
devine drept înaintea lui dumnezeu. Cea din tai treapta este chemarea şi pregătirea omului pentru
renaştere pentru primirea harului divin. A doua treaptă este renaşterea omului în hristos prin taina
botezului, cu aceasta începe îndreptarea propriu-zisă care constă pe de o parte în curăţirea de pactul
strămoşesc şi de celelalte pacte săvârşite până la botez iar pe de altă parte în sălăşluirea harului în
hristos în el. A treia treaptă face vizibil progresul creştinului în viaţa cea nouă în hristos arătându-l pe
hristos prezent în viaţă şi în faptele lui. Condiţiile însuşiri mântuiri subiective sunt credinţa şi faptele
bune. Credinţa este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de dumnezeu sau la revelaţia divină.
21
Această credinţă nu e numai un act de cunoaştere ci este o manifestare integrală a sufletului

omenesc. Ea include în sine iubirea şi nădejdea. Necesitatea credinţei pentru mântuire a fost arătată de
însuşi mântuitorul iisus hristos.
1. Ioan 5,10 Cine crede are această mărturie în el însuşi.
Romani5,1-2 Îndreptaţi prin har.
Iacob 2,24 Îndreptarea omului prin fapte nu numai prin credinţă.
Această credinţă înseamnă o dăruire şi o unire treptată cu hristos.
Faptele bune. Sfânta scriptură vorbeşte despre necesitatea acestora pentru mântuire în
numeroase locuri; Matei 7,21 Nu tot cel ce îmi zice doamne doamne va intra în împărăţia cerurilor ci
cel ce face voia tatălui meu care este în cer.
Mântuitorul arata ca la obşteasca judecata atunci când fiul omului va veni să judece în slava
lumea moştenirea împărăţiei cerurilor sau excluderea de la ea se vor face după criteriul împliniri sau
neîmpliniri de către creştini a faptelor milei trupeşti.
Iacob 2,26 Credinţa fără fapte este moartă.
1Corintein 13,2 Credinţa fără dragoste, aramă răsunătoare şi chimval sunător.
Este foarte greu să facem o separare între credinţa şi faptele bune în procesul mântuiri arătând
unde sfârşeşte credinţa şi unde încep faptele deoarece între ele există o legătură organică nu trebuie să
uităm nici o dată că mântuirea este darul lui dumnezeu iar credinţa lucrătoare prin iubire din care
izvorăsc faptele bune este singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea. Sf. clement romanul
spune că nu prin noi înşine ne îndreptăm nici prin priceperea sau înţelepciunea noastră ci prin credinţa
în iubire. Sf. ioan gură de aur spune că credinţa fără fapte este ca un corp frumos pictat.
Sf. simeon noul teolog spune că nu numai credinţa mântuieşte pentru că astfel s-ar mântui toţi
deoarece fiecare crede.
22
17. Biserica trup tainic al Domnului
Hristos ne iubeşte pe toţi fraţi săi şi ne chema la el, iar locul de reală întâlnire duhovnicească şi
de vieţuire tainică împreună cu hristos este biserica în care el fiind cap văzut al ei este permanent
prezent până la sfârşitul veacurilor. Hristos îi mântuieşte pe cei ce se unesc cu el asimilându-i în
omenitatea lui înviată. Biserica este extensiunea comunitară a lui hristos sau organismul celor adunaţi
în hristos ei constituind trupul tainic al lui hristos iar el este capul pururea viu şi activ al acestui trup
niciodată despărţit de el. Biserica este organul întemeiat de dumnezeu omul pentru mântuirea şi
sfinţirea oamenilor.
Ioan 17,21 Pentru că toţi să fie una aşa cum tu părinte în mie şi eu în tine tot aşa şi ei să fie
una.
Sfântul ambrozie al mediolanului spune că aşa cum eva a fost făcută din coasta lui adam aşa şi
biserica a luat fiinţă din inima lui hristos străpuns pe cruce. Sf maxim mărturisitorul spune că hristos
este piatra din capul unchiului dar unchiul este biserica pentru că ea face unirea dintre cele două ziduri:
poporul iudeu şi neamurile iar această legătură se face în hristos.
Biserica se manifestă sub diverse titluri şi nume: poporul lui dumnezeu (Ţiţ 2,14); trupul lui
hristos; templul duhului sfânt.
Sfântul irineu spune că acolo unde este biserica acolo este şi duhul sfânt.
În revelaţie nu găsim vreo definiţie a biserici ci numai unele descrieri ale ei. Nici în sf tradiţie
nu găsim vreo definiţie a biserici. Biserica se numeşte instituţia sfântă care este întemeiată de cuvântul
cel întrupat al lui dumnezeu spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor şi posedă şi puterea şi autoritatea
lui dumnezeiască constând din oameni care au aceiaşi credinţa se împărtăşesc de aceleaşi sfinte taine
şi se împart în popor şi clerul conducător care îşi deriva puterea prin succesiunea apostolică şi prin ei
de la domnul (HRISTU ANDRUTSOS).
Întemeierea biserici sta în strânsă legătură cu întemeierea împărăţiei lui dumnezeu pe pământ,
împărăţie despre care vorbesc şi profeţiile vechiului testament, sf ioan botezătorul şi însuşi mântuitorul
iisus hristos. Biserica a fost inaugurata văzut la cincizecime când duhul sfânt să pogorât peste apostoli
şi în urma predici lui petru sau boteza ca la 3 mi de suflete. Sf ioan gură de aur spune că putem serba
pururea cincizecimea deoarece domnul a spus că va fi cu noi în veac. Sf grigorie palama spune că
hristos trimite pe duhul sfânt numai după ce urca la tatăl cu trupul său omenesc, numai acum trupul
omenesc se umple de duhul sfânt. El nu mai poate apărea vizibil dar pătrunde prin duhul în inimile
noastre. Sf. ioan gură de aur spune că pogorârea duhului sfânt ne încredinţează că fiul a împăcat firea
omenească cu tatăl, a urcat domnul cu trupul omenesc şi a coborât duhul sfânt, iar duhul aduce cu el
darurile împăcări. Noi am trimis credinţa şi am primit darurile, am trimis ascultarea şi am primit
dreptatea. Sf chiril al alexandriei spune că noi nu posedam numai harul ci pe duhul însuşi care rămâne
întru noi. Sf ioan gură de aur spune că fără duhul sfânt nu exista biserică, iar dacă există înseamnă că
duhul e prezent în ea. Este o singură biserică fiindcă este un singur dumnezeu cu care se intra în
comuniune prin duhul lui hristos cel înviat. Teandria biserici îşi are temeiul în sf treimi. Bisrica este un
organism teandric în care viaţa umană se uneşte cu cea divină imitando pe această după modelul arătat
de fiul lui dumnezeu. Există şi un temei natural omenesc al comuniuni bisericeşti, acela al naturi com
umane, temei care se reflecta din cel dumnezeiesc. Dumnezeu la creat pe adam dual, bărbat şi femeie,
în pluralitatea aceasta unitară fiind după chipul lui şi fiecare purtător al chipului lui dumnezeu.
Teandria finţială bisericească se constituie din întâlnirea şi unirea tainică nepătrunsa de minte a
naturalului cu supranaturalul, a ceia ce este omenesc cu cea ce este dumnezeiesc, mai întâi în întrupare
şi apoi în înviere, asigurată apoi comunităţi la cincizecime. Existenţa păcătoşilor în biserică nu poate
atinge nici afecta sfinţenia finţială a biserică care rămâne fără pată, sfinţenia ei fiind acea pe care io da
capul ei şi a duhului sfânt sălăşluit în ea, biserica având menirea de aduce la mântuire şi pe cei
păcătoşi. Biserica este şi instituţie dar nu numai în sensul obişnuit de aşezământ juridic de
reglementare a raporturilor exterioare dintre membri ei. Ea este şi rămâne aceiaşi instituite vie mereu
neschimbată. Infailibilitatea biserici înseamnă independenţa ei faţă de greşeala adică neputinţa de a
greşi întemeiată pe calitatea ei de trup tainic al domnului, care nici o dată nu e despărţit de capul său
hristos. Biserica odată întemeiată rămâne pentru totdeauna. Între biserică de pe pământ şi cea din cer
exista o legătură finţială şi anume continuitatea comuniuni, fiindcă îndumnezeirea credincioşilor
23
începută aici pe pământ se continua în viaţa veşnică alături de dumnezeu de îngeri şi de toţi sfinţi.
Putem vorbi de biserica luptătoare denumire data biserici pe pământ dar şi de biserica triumfătoare
data biserici din viaţa cealaltă. Nu sunt 2 biserici ci numai 2 stadi, 2 stări ale aceiaşi biserici.
24
18. Însuşirile biserici
1. Unitatea. Biserica este una şi unică, anume biserica lui hristos el însuşi anunţând apostolilor:
Pe această piatră voi zidi biserica mea. (Matei 16,18), cea ce înseamnă că el va întemeia o singură,
unică biserică. Pluralul cuvântului biserica, biserici nu se referă la fiinţa biserici ci la elementele
exterioare conţinutului esenţial şi specific al biserici, elemente de ordin istoric, geografic, la unele
datini şi forme de manifestare şi locuri de închinare. Biserica este una şi unica intru cât unul este
dumnezeu, unul este iisus hristos capul şi întemeietorul ei, unul este duhul sfânt sălăşluit în ea, una este
treime cea de o fiinţă şi nedespărţită. Fiind întemeiată de fiul lui dumnezeu întrupat biserica nu poate fi
decât una şi este absurdă idea ca dumnezeu ar fi putut întemeia comunităţi diferite de viaţă cu sine.
1 Corinteni 1,13 Au să împărţit hristos
Efeseni 4,6 Un domn o credinţă un botez.
Matei 18,20 Acolo unde se vor aduna 2 sau 3 în numele meu acolo sunt şi eu.
Sfântul maxim mărturisitorul spune că biserica este unirea tuturor în cuvântul cel întrupat care
este şi la tatăl dar şi la noi. Toţi suntem chemaţi să ne adunăm în el că membrele cu capul.
Aşa cum nu se poate despărţi persoanele sfintei treimi aşa nu se poate despărţi nici biserica.
Sf atanasie cel mare spune că biserica este una deoarece se clădeşte pe temelia trupului lui hristos care
este temelia biserici, biserica este extensia trupului lui hristos deci identică cu el.
Gălăteni 3,28 În hristos nu mai suntem bărbat sau femeie ci una suntem toţi ca cei ce ne
împărtăşeau dintr-o pâine.
În interiorul ei biserica cea una se manifestă ca unitară îmbinând şi armonizând în mod simfonic,
unitar viaţa creştină în general şi activităţile mădularelor ei, ierarhia şi credincioşi.
2 . Sfinţenia biserici este sfinţenia lui hristos însuşi întrucât ea este trupul tainic, trup nedespărţit
niciodată de capul său. Ea e sfântă şi prin calitatea sa de locaş al duhului sfânt care împărtăşeşte
credincioşilor harul sfinţitor, biserica este laboratorul infailibil de formare, creştere şi sfinţirea
membrilor ei scopul ei fiind mântuire credincioşilor. Biserica este sfânta deoarece sfânt este
întemeietorul şi capul ei, sfânt este duhul care sălăşluieşte în el.
1 Petru 2,5,9 Neam sfânt popor ales.
Ioan 10,36 Acela pe care la sfinţit tatăl la trimis în lume.
Matei 1,24 Sfântul lui dumnezeu
Fapte 4,27 Sfânt fiul tău iisus
Sfântul chiril al alexandriei spune că toată firea văzută şi nevăzută se sfinţeşte numai prin
hristos în duh, el este sângele curăţiri păcatelor.
Romani 6,4-7 Cine a murit a murit păcatului.
Prezenţa păcătoşilor în biserică şi păcatele membrilor ei nu afectează şi nu pătează sfinţenia
biserici întrucât sfinţenia ei consta în prezenţa a cea ce este dumnezeiesc.
3 . Sobornicitatea este însuşirea sau calitatea biserici de a fi deşi răspândită în toate colţurile lumi,
un întreg unitar viu şi activ peste tot pământul unde să răspândit creştinismul. Sobornicitatea
biserici are 2 aspecte: extensiv şi intensiv. Primul exprima prezenta spaţială a biserici pe întreaga
întindere a lumi, în contrast cu sinagoga iudaică. Al doilea arata conţinutul ortodox de valoare
universală al vieţi biserici. Sf ignatie spune că acolo unde este hristos acolo este biserica
universală. În afara biserici nu este mântuire. Sobornicitatea sau sinodalitatea consta în faptul că
toţi membri ei acţionează într-un scop comun.
Efeseni 1, 23 Plinătatea celui ce împlineşte toate în toţi.
1 Corinteni 12,26 Dacă un mădular suferă, suferă toate.
Sf vasile cel mare spune că duhul sfânt e întreg în fiecare şi întreg pretutindeni.
4 . Apostolicitatea prin apostolicitatea se înţelege însuşirea prin care biserica se afirmă că fiind
întemeiată de iisus hristos şi aşezată pe temelia apostolilor. Apostolicitatea este nota specifică şi
esenţială a adevăratei biserici dreptmăritoare ortodoxe. Apostolicitatea biserici se manifestă în
succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericeşti potrivit căreia harul episcopatului se
transmite neîntrerupt de la apostoli prin şirul de episcopi canonici. Uni sfinţi părinţi considera
succesiunea apostolică ca o conductă prin care curge învăţătura apostolică.
Matei 16,16 Tu eşti hristosul fiul lui dumnezeu celui viu
25
Efeseni 2,20 Apostoli temelia biserici

Gălăteni 2,9 Stâlpi biserici
Dacă nu erau apostoli nu putea creşte şi dura biserica, credinţa şi mărturia lor a făcut să ia fiinţă şi
să crească. Prin ei cunoaştem pe hristos aşa cum a fost.
26
19. Ierarhia bisericească. Învăţătura despre preoţia universală
În biserica dintru început a existat două categorii de membri: cler şi popor, ierarhie bisericească
şi laici sau mireni. Ierarhia bisericească aparţine în mod fiinţial biserici fiindu-i întru totul necesară. Ca
instituţie biserica nu poate fi concepută fără ierarhie sacramentală, adică fără un sistem propriu şi
specific de administrare prin care să se exercite întreita slujire a mântuitorului. Cei dintâi înainte
stătători ai biserici chemaţi direct şi personal de către mântuitorul au fost apostoli, după care pe o
treaptă mai jos cei 70 de ucenici iar după aceştia treapta diaconilor. Apostoli ca trimişi ai domnului şi
conduşi de duhul sfânt au acordat urmaşilor lor puterea preoţească hirotonind episcopi, preoţi şi
diaconi pentru continuarea slujbei apostoleşti. De aici provine împărţirea membrilor biserici în ierarhie
şi credincioşi.
Evrei 5,4-5 Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec
Existenta ierarhiei bisericeşti dintru început o adeveresc părinţi apostolici. Clement romanul
spune că hristos este de la dumnezeu iar apostoli de la hristos. Ignatie teoforul spune ca apostoli
urmează lui hristos aşa cum hristos urmează tatălui.
Sf dionisie areopagitul vede ierarhia bisericească precum cea cerească. În cursul vremi datorită
lărgiri câmpului administrativ bisericesc şi o dată cu creşterea numărului personalului de administraţie
au apărut gradaţi în cuprinsul fiecăreia dintre cele trei trepte. Au apărut grade la fiecare treaptă
conferite prin hirotesie. La prima treaptă cea a episcopatului au apărut gradele de arhiepiscop,
mitropolit şi patriarh. La a două cel de protopresbiter sau arhi presbiter iar la a treia cel de arhidiacon
sau protodiacon. În primele veacuri creştine numirile de prezbiter şi de episcop se întrebuinţau în mod
egal atât cât pentru celor din treaptă episcopatului cât şi a preotului. Dacă în acea vreme există o
confuzie de numiri nici o dată nu a existat o confuzie de trepte ierarhice. Această aparentă confuzie
venea din faptul că atât preotul şi episcopul erau bătrâni şi totodată supraveghetori ai credincioşilor.
Episcopul sta pe cea mai înaltă treaptă ierarhică, instituita de hristos şi de apostoli, având sub
conducerea lui bisericească tot clerul şi poporul dintr-o anumită regiune. Preoţi primesc de la episcop
prin hirotonie darul de a săvârşi sfintele taine, de a propovădui dreapta învăţătura şi de ai conduce pe
credincioşi spre mântuire. Eparhiile în fruntea cărora sta câte un episcop constituie împreună o biserică
autocefală sinodul episcopilor acelei biserici este acolo autoritatea cea mai înaltă. Hirotonia de episcop
se face de cel puţin 2 sau 3 episcopi ei reprezentând unitatea întregului cod bisericesc. Sf grigorie de
nazians spune că preotul este împreună slujitor cu hristos.
Ioan 20,22-23 Luaţi duh sfânt cărora veţi ierta păcatele...
Fapte 14,23 Această se face prin rugăciune şi prin punerea mâinilor peste cei aleşi.
Apostoli se deosebesc de episcopi pentru că ei au fost martori direcţi ai faptelor patimilor şi
învieri domnului iar episcopi se deosebesc de apostoli pentru că rămân statornici într-un loc, intro
comunitate. Ierarhi întruniţi în sinod au conştiinţă că sunt purtători ai duhului sfânt şi că hotărârile lor
stau sub asistenta ocrotitoare a acestuia. Prezenţa şi lucrarea duhului sfânt în sinoadele ecumenice nu
înseamnă inspirare şi descoperire de dogme noi, ci ajutor şi supraveghere păzindu-i pe membri sinodali
în hotărârile lor. Cu privire la diaconi dionisie areopagitul spune că toţi să respecte pe diaconi ca pe
iisus hristos, pe episcop chip al tatălui iar pe prezbiteri ca pe adunarea apostolilor.
Ierarhia bisericească are un rol important în viaţa biserici, biserica fiind zidită fiinţial şi organic în mod
ierarhic.
Avem şi o preoţie universală care se bazează textul de la 1 Petru 2,9: Seminţia aleasă preoţie
împărăteasca neam sfânt popor agonisit lui Dumnezeu.
Aceasta preoţie se săvârşeşte în virtutea botezului şi a ungeri cu sfântul mir car mai poartă
numele de cincizecime personală deoarece darurile primite la botez încep să lucreze în cel botezat.
Credincioşi contribuie la sfinţirea lumi ei sunt împăraţi peste patimile lor aduc jertfa cea nevăzută a
faptelor şi gândurilor bune. Există un apostolat al mirenilor de la învăţământul religios până la
administrarea parohiei, de sigur numai prin raportarea la preot sau la episcop. Mireni pot boteza în caz
de necesitate respectând în tocmai formula sacramentala. Pot predica dar numai cu acordul preotului
sau episcopului.
27
20. Învăţătura despre preacinstirea Maici Domnului
Dintre toţi sfinţi cea mai înaltă cinstire i se cuvine sfintei fecioarei măria, născătoarea de
dumnezeu pe care bisrica o numeşte împărăteasa şi doamnă. Cinstea pe care biserica o da sfintei
fecioare se numeşte supravenerare, preacinstire sau supracinstire (Iperdulia) spre deosebire de cea dată
sfinţilor care se numeşte venerare (dulia). Fecioara maria ocupa un loc de frunte în iconomia mântuiri
neamului omenesc fiind vasul ales care la purtat în pântece şi l-a născut pe mântuitorul lumi.
Luca 11, 27 Fericit este pântecele care tea purtat şi sâni la care ai supt.
Sf grigorie de nazians spune că dacă cineva nu crede că sfânta maria este născătoare de
dumnezeu e despărţit de dumnezeu. Sf chiril al alexandriei spune că dacă cineva nu vrea să
mărturisească că emanuel este dumnezeu adevărat şi că deci sfânta fecioară este născătoare de
dumnezeu să fie anatema. Sf ioan damaschin învaţă că fecioara maria nu a născut un simplu om ci pe
dumnezeu adevărat şi nu ca un dumnezeu simplu ci ca dumnezeu întrupat. Propovăduim că fecioara
maria este în sens propriu şi real născătoare de dumnezeu, acest nume constituie toată taina întrupări.
Deci dă ea a născut pe dumnezeu, negreşit şi cel născut di ea e dumnezeu şi om. Maica domnului se
naşte din rugăciunea părinţilor ei către dumnezeu, aceasta este o primă dovadă a sfinţeniei ei, dar nu
este de origine dumnezeiască, ea a fost curăţita de păcatul strămoşesc prin acceptarea voi lui dumnezeu
(Luca 1,38). Nicolae cabasila spune că prin frumuseţea ei maica domnului arata lui dumnezeu
frumseţea comună a firi umane mişcându-l spre iubirea oamenilor. În maica domnului se face unirea
lui dumnezeu cu firea omenească prin voia ei cu acceptul sau. Faptul că maica domnului accepta
întruparea dovedeşte faptul că firea omenească mai avea totuşi în ea o licărire de viaţă, chipul lui
dumnezeu din om nu era şters. Preacuratei fecioarei maria i să dat preţuire şi cinstire deosebită de
persoane diferite: însuşi dumnezeu a preţuit-o prin faptul că dintre toate femeile din lume pe ea a ales-
o să fie maică a fiului său; îngerul gavriil trimisul domnului i să închinat şi a sărutato prin cuvintele
Bucurate cea ce eşti plină de dar, Domnul este cu ţin. Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1,28-29);
cu ocazia vizitei pe care fecioara maria a făcuto elisabetei aceasta a numito binecuvântată între femei şi
maica dumnezeului meu (Luca 1,42). Conştientă de misiunea pe care o avea ea însăşi a mărturisit în
fata elisabetei: Iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel puternic.
(Luca1,48-49). Naşterea mai presus de fire a mântuitorului a păstrat neatinse peceţile fecioriei, maica
domnului rămânând fecioară şi după naştere. Şi în vechiul testament avem marturi despre maica
domnului, el apar ca nişte simboluri: scară pe care a văzut-o patriarhul Iacob; toiagul lui Aron că a
odrăslit. Recunoscând fecioarei maria mare ei rol în iconomia mântuiri biserica noastră o prea măreşte
din cele mai vechi timpuri închinându-ne adresându-i rugăciuni etc...
Romano catolici au exagerat cultul maici domnului dezvoltând aşa numita doctrina a
mariologiei care amplifică rolul fecioare maria în iconomia mântuiri. Biserica romano catolică a ajuns
să oficializeze dogma imaculatei concepţii a sfintei fecioarei maria care susţinea că fecioara maria a
fost păstrată curata de orice întinăciune a păcatului strămoşesc. Biserica ortodoxă a învăţat constant că
fecioara maria a fost zămislita şi deci să născut din păcatul strămoşesc, dar a fost curăţita de el de către
sf duh şi de cuvântul în momentul în care i-a răspuns îngerului gavriil Iată roaba domnului fie mie
după cuvântul tău. Biserica romano catolică la conciliul vatican 2 decretat-o pe sf fecioara drept mama
biserici. Protestanţi o consideră o femeie deosebită totuşi spun că nu i se cuvine vrun cult.
La sinodul 4 ecumenic să cristalizat şi învăţătura despre fecioara maria născătoare de
dumnezeu, maica domnului este considerată de Sf Irineu de Lyon ca nouă eva dacă prima a încălcat
porunca şi astfel aduce blestemul asupra neamului omenesc cea de a două eva aduce mântuirea
neamului omenesc. Maica domnului este prezenta de ucenic la coborârea duhului sfânt. Sfânt scriptura
nu conţine nici un text cu privire la pururea fecioria maici domnului sf părinţi afirma că maica
domnului şi după naştere a rămas fecioară. Atât biserica romano catolică cât şi protestanţi nu au pus la
îndoială acest lucru. Sf grigorie palama spune că fecioara maria a legat pe cel tare în răutate. Filaret al
moscovei spune ca ucenici stăteau cu maica domnului pentru că ea era vasul care era îmbibat de
mireasma îndumnezeiri. Maica domnului nu a avut alţi copii cu iosif după naşterea lui iisus.
28
21. Cinstire sfinţilor şi venerarea sfintelor icoane
Învăţătura biserici noastre afirmă că acelor creştini sau chiar unor persoane alese din vechiul
testament care în timpul vieţi pământeşti sau arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă şi morală şi
care după trecerea lor la cele veşnice duc o viaţă fericită în cer, li şi cuvine o cinstire şi o închinare
relativă manifestata în sărbătorile consacrate lor în bisericile ridicate în cinstea lor în prea mărirea vieţi
şi a faptelor lor, în venerarea moaştelor şi icoanelor lor. Cinstindu-i pe sfinţi noi îl cinstim în mod
indirect pe dumnezeu care a dat acestora harul său cu ajutorul căruia şi prin ostenelile lor au devenit
persoane bineplăcute lui dumnezeu, prieteni şi casnici ai săi. Îngeri sunt cinstiţi pentru că sunt duhuri
slujitoare şi soli ai lui dumnezeu către noi. Prin cinstirea sfinţilor şi a îngerilor îi aducem lauda lui
dumnezeu. Sfinţenia omului vine de la faptul că este făcut după chipul şi asemănarea cu dumnezeu
(Facere1,26-27). Sfinţenia este o caracteristică a lui dumnezeu (Isaia 6,3: Sfânt sfânt domnul savaot).
Sfinţi sunt oameni care încă din viaţa lor pământească au bineplăcut lui dumnezeu iar după moarte au
fost învredniciţi de o parte din fericirea veşnică pe care în mod deplin o vor primi numai după
obşteasca judecată. Încă din viaţa pământească sfinţi au fost înzestraţi de dumnezeu cu felurite daruri
fapt pentru care oameni le-au dat o cinstire deosebită.
Isaia 6,7 Şi să apropiat de gura mea şi a zis iată să atins de buzele tale şi toate păcatele tale le
va curăţi.
Levitic 19,2 Fiţi sfinţi căci eu domnul dumnezeul vostru sfânt sunt.
Sfinţenia poporului lui dumnezeu îşi găseşte finalitatea în noul testament prin întruparea
cuvântului lui dumnezeu:1 Petru 2,9 neam sfânt popor ales...
Coloseni 1,4 Dragostea către toţi sfinţi
Matei 5,48 Fiţi desăvârşiţi precum tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este.
Hristos este modelul sfinţeniei, prin el se sfinţesc oameni.
Ioan 15,5 Cel ce rămâne întru mine şi eu întru el aduce roada multă căci fără de mine nu puteţi
face nimic.
Sfinţenia sa transmis apostolilor iar prin ei la toţi care se botează în numele sfintei treimi. Omul
poate ajunge la sfinţenie numai în starea de jertfă.
Faptele apostolilor 10,44 Încă pe când petru vorbea aceste cuvinte duhul sfânt a căzut peste toţi
cei care ascultau cuvântul.
Sfântul chiril al alexandriei spune că în hristos ne apropriem de dumnezeu şi tatăl, prin jertfa
duhovnicească, la starea de jertfă duhovnicească şi bine mirositoare tatălui ne înălţăm prin fiul. Sfântul
simeon noul teolog spune că locul a tot ce este în noi îl ia hristos. Sfântul reprezintă umanul purificat
predat lui dumnezeu, ajungând în curăţirea de patimi la asemănarea cu dumnezeu.
Protestanţi resping cu desăvârşire cultul sfinţilor. Ei susţin că nimeni altcineva, nici sfinţi nu pot
mijloci la dumnezeu la mântuirea noastră. Sfântul simeon noul teolog spune că trupurile sfinţilor sub
lucrarea sufletului unit cu harul său împărtăşindu-se de lumină dumnezeiască se sfinţesc şi devin şi ele
transparente prin focul dumnezeiesc. În legătură cu cinstirea sfinţilor sta şi cinstirea sfintelor moaşte
sunt rămăşiţe pământeşti din trupurile sfinţilor pe care dumnezeu lea învrednicit de nestricăciune.
Învrednicind de nestricăciune trupurile unor sfinţi inzestrandu-le cu darul faceri de minuni însuşi
dumnezeu ne arată în chip văzut că moaştele trebuie cinstite. Biserica a învăţat şi practicat totdeauna sf
moaşte. Sinodul 7 ecumenic a hotărât excomunicarea şi depunerea din cler a celor ce nu cinstesc
sfintele moaşte recunoscute ca autentice.
Biserica noastră ne învaţă că trebuie să cinstim şi sfintele icoane care sunt reprezentări sensibile
fie ale lui dumnezeu în treime fie ale mântuitorului, fie ale îngerilor sau ale sfinţilor, biserica ortodoxă
a explicat că cinstirea icoanelor nu contravine porunci a doua a decalogului, deoarece icoana nu e chip
cioplit, nu e idol care nare existenţă reală ci e reprezentarea unei persoane sfinte, care există în realitate
iar noi nu ne închinăm materiei din care e făcută icoana ci persoanei reprezentate în icoana. Să spus
adeseori că icoanele sunt biblia neştiutorilor de carte. Sf vasile cel mare spune că cea ce aduce
cuvântul prin auz tocmai această aduce şi pictură în mod tăcut ochilor.
Ioan 1,14 Şi cuvântul trup să făcut
Cultul icoanelor a fost restaurat la sinodul 7 ecumenic. Biserica nu a admis icoanele sculptate
nici statuile ci numai icoanele pictate. Protestanţi au golit bisericile de icoane.
29
Sfântul vasile cel mare spune că cinstirea chipului zugrăvit trece la cel care este zugrăvit. Sfântul ioan
damaschinul ne învaţă că icoanele sunt pline de puterea lucrătoare a lui dumnezeu şi de har căci
numele cel zugrăvit este chemat asupra lor într-un fel de engleză. Sf ioan hrisostom spune că chipul să
fie asemănător cu arhetipul, astfel nu e chip. Sf grigorie palama spune că icoana traduce lucrarea
harului, pictează în noi asemănarea cu dumnezeu peste chipul dumnezeiesc astfel ne preface în casa sa.
Fundamentul hristologic al icoanei este în evanghelia după luca 24,39 Vedeţi mâinile mele şi
picioarele mele ca eu însumi sunt, pipăiţi-mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe
mine că am.
Ieşire 25,17-18 Să faci 2 heruvimi de aur ca şi cum ar răsări.
Filipeni 2,6-7 Care dumnezeu în chip fiind na socotit a fi o ştirbire, a fi el întocmai cu
dumnezeu, ci să deşertat pe sine chip de rob luând şi la înfăţişare făcându-se ca om.
Marcu 14,58 Voi dărâma acest templu făcut de mână...
Ioan 1,18 Fiul cel unul născut care era în sânul tatălui acela la făcut cunoscut.
30
22 Tainele Biserici. Necesitatea sfintelor taine pentru desăvârşirea omului
Sfintele taine sunt lucrări văzute, instituite de mântuitorul hristos şi încredinţate sfintei sale
biserici, prin care celor ce le primesc se împărtăşeşte harul nevăzut al duhului sfânt, scopul lor fiind
mântuirea şi sfinţirea acestora prin harul pe care ele îl conferă. Din punct de vedere ecleziologic ele
sunt mijloace prin care hristos îi uneşte cu sine şi cu biserica pe toţi cei ce cred în el. Ele au funcţie
unificatoare a credincioşilor în hristos şi în biserică.
Ioan 1,17 Harul şi adevărul a venit prin iisus hristos.
Baza tainelor este întruparea cuvântului lui dumnezeu şi faptele lui mântuitoare (Ioan 1,4).
Prin sfintele taine mântuitorul este cu noi până la sfârşitul veacurilor conform textului de la matei
28,19-20 Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. Prin sfintele taine se împărtăşeşte harul
duhului sfânt, însă aceasta împărtăşire se face numai în starea de rugăciune deoarece spune domnul
acolo unde sunt 2 în numele...
Temeiul biblic al sfintelor taine este cuvântul domnului cuprins în textul de la Ioan 10,10 Eu
am venit pentru că lumea să aibă viaţă, şi s-o aibă din plin. Tainele sunt părţi ale harului şi părţi ale
raiului. Fericitul augustin spune că sacramentul sau taina este o formă văzut prin care se transmite
graţia nevăzut. Sfântul isac şirul spune că lui zaharia să arătat îngerul în starea de rugăciune vestindu-i
naşterea lui ioan botezătorul. Lui petru i să arătat vedenia cu vieţuitoarele tot când se ruga în ceasul al
şaselea lui iisus al lui navi. Domnul ia vorbit când stă cu capul plecat la rugăciune. Sfintele taine sunt
legate de preoţia sacramentală pentru ca apostoli se numesc pe sine slujitori ai lui hristos. Partea
nevăzută a tainelor este harul dumnezeiesc care se împărtăşeşte prin partea văzută; rolul lor este
sfinţirea oamenilor iar roadele sunt efectele tainelor. Aşa cum harul este necesar pentru mântuire aşa şi
cele care împărtăşesc harul sunt absolut necesare pentru mântuire.
Ioan 3,5 De nu se va naşte cineva din apă şi din duh nu va putea să intre în împărăţia
cerurilor.
Marcu 16,16 Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui iar ce ce nu crede se va osândi.
Sfintele taine ne iluminează ne fac se ne naştem la starea de fii ai lui dumnezeu şi dumnezei
prin har, ne fac participanţi la binefacerile divine însă pentru păstrarea acestuia şi rodirea lui depinde
de voinţa noastră liberă. Harul dat la botez spune sf. maxim mărturisitorul permite creştinului să se
îndrepte spiritual, dar aceasta se păstrează numai printr-o conlucrare sinergică a voitei umane cu harul
divin. Sfintele taine alcătuiesc adevărata viaţă în hristos pentru că fiul lui dumnezeu întrupându-se a
dat lumi viaţa şi ia dat să o aibă din plin. Prin taine ne îmbrăcăm în hristos în duhul sfânt iar prin ei
suntem uniţi cu tatăl pentru că Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va trage pe el tatăl (Ioan
6,44). Tainele sunt arvuna vieţi veşnice deoarece în împărăţia cerurilor ne vom împărtăşi cu hristos în
mod deplin, ele sunt şi reprezintă atingerea lui dumnezeu ata cât voieşte el să îl putem atinge. La
fiecare taină exista un săvârşitor şi un primitor, adevăratul săvârşitor al tainelor este cel ce le-a instituit,
iisus hristos. Validitatea tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului deoarece principalul şi
adevăratul săvârşitor este iisus hristos iar preotul este numai un instrument prin care lucrează în chip
nevăzut duhul sfânt.
31
23 Tainele iniţieri în Sfânta Scriptură şi la Sfinţi Părinţi
Botezul este taina prin care omul prin întreita afundare intra în starea harica curăţindu-se de
păcatul strămoşesc. Botezul este uşa de intrare în biserică şi condiţia absolut necesară pentru primirea
celorlalte taine. Taina botezului a fost instituita de mântuitorul înainte de înălţarea sa la cer prin
cuvintele adresate apostolilor: Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele tatălui şi al
fiului şi al sf duh (matei 28,19).
În vechiul testament găsim prefigurări ale botezului: circumcizia, trecerea prin marea roşie şi
apa ţâşnită din stânca.
Zaharia 13,1 în vremea acea va fi un izvor de apă curgătoare pentru casa lui david şi pentru
locuitorii ierusalimului.
Botezul lui ioan numit Botezul pocăinţei Matei 3,11 era destinat iudeilor fiind doar o
preinchipuire a botezului creştin un simbol al pocăinţei fără însă a împărtăşi harul iertări păcatelor cea
ce rezulta din numeroasele texte din noul testament: Eu vă botez cu apa spre pocăinţa dar cel ce va
veni după mine vă va boteza cu duh sfânt şi cu foc (Matei 3,11 sau Marcu 1,8 sau Luca 3,16 sau Ioan
1,26)
Botezul creştin înseamnă moarte şi înviere precum hristos a murit şi a înviat tot aşa şi prin
botez ne afundăm şi ieşim înviaţi.
Gălăteni 3,27 Câţi în hristos vaţi boteza în hristos vaţi şi îmbrăcat
Sf ioan gură de aur spune că dacă cineva ar avea în sine tot răul din lume dacă se cufundă în
apele botezului iese din aceste ape mai curat decât razele soarelui.
Sf irineu zice că iisus a venit să mântuiască prin sine pe toţi adică pe cei ce renasc prin trânsul pentru
dumnezeu: copii tineri şi bătrâni.
Ioan 3,5 De nu se va naşte cineva din apă şi din duh nu va intra în împărăţia lui dumnezeu
Mirungerea este taina prin care noul botezat îndată după botez primeşte harul duhul sfânt spre
a se întări şi spori nouă în noua viaţă dobândită prin botez. Harul primit prin taina mirungerii este
necesar creşteri şi desăvârşiri moral-spirituale a celui renăscut prin botez fapt pentru care chiril al
ierusalimului spune că abia după primirea sf mir noul botezat e vrednic să poarte numele de creştin.
2 Corinteni 1,21 Iar cel ce ne întăreşte pe noi şi nea uns pe noi este dumnezeu care nea şi pecetlui pe
noi.
Sf ciprian spune că cel botezat trebuie să fie uns spre a putea deveni prin sine unsul lui
dumnezeu şi pentru a dobândi harul lui hristos.
Sf chiril spune: Păziţi-vă de a socoti mirul acesta undelemn obişnuit căci precum pâinea după
euharistie nu mai e pâine ci trupul lui hristos.
Cu privire la modul de administrare aceasta se săvârşea la început prin 2 feluri: prin punerea
mâinilor de către apostoli sau episcopi; sau prin ungerea cu mir sfinţit.
Biserica ortodoxă săvârşeşte astăzi numai prin ungere cu mir sfinţit iar biserica romano catolică
păstrează ritualul în ambele forme.
Protestanţi nu recunosc această taină nici măcar ca simbol considerând că scriptura nu vorbeşte
nicăieri de această taină ia fiind doar o ceremonie unită cu botezul.
Fapte 19,6 Şi punându-şi Pavel mâinile duhul sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi
prooroceau.
Fapte 8,17 Îşi puneau mâinile peste ei şi luau duh sfânt.
Euharistia (cuminecătura, împărtăşanie şi mulţumire) este taina prin care sub forma pâini şi a
vinului creştinul se împărtăşeşte cu însuşi trupul şi sângele domnului prezente în mod real prin
prefacerea elementele lor la jertfa euharistică de la sf liturghie a fost instituita de mântuitorul la cină
cea de taină.
Iar pe când mâncau iei iisus luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi dând ucenicilor a zis:
Luaţi mâncaţi acesta este trupul meu, şi luând paharul mulţumind zicând le-a dat zicând beţi dintru
32
acesta toţi acesta este sângele meu al legi celei noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor (Matei 26,26-28). Sau (Marcu 14,22-24) sau Luca 22,17-20.
Este cea mai însemnată dintre toate tainele deoarece în timp prin celelalte creştinul primeşte
numai harul divin prin euharistie el se împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului.
Ioan 6,35 Eu sunt pâinea vieţi cel ce vine la mine nu va flămânzi şi cel ce crede în mine nu va
înseta niciodată.
Ioan 6,51 Eu sunt pâinea vie care să pogorât din cer
Ioan 6,56 Cel ce mâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el, are
viaţa veşnică.
După învăţătura ortodoxă ea are un întreit caracter: de taină (adică împărtăşirea cu însuşi trupul
şi sângele domnului), de jertfă (actualizarea pe sfintele altare până sfârşitul veacurilor a jertfei pe
cruce) şi de ospăţ (o aducere aminte o anamneză a întregi opere mântuitoare lui hristos)
Biserica romano catolică întrebuinţează pâinea nedospită sau azima ei împărtăşesc decât cu trupul
(azimă) deoarece susţin că acolo unde este trupul este sângele (teoria concomitentei).
Protestanţi refuza caracterul de taină şi de jertfă al euharistiei reducându-l la un simplu ospăţ
comemorativ.
Doar Luther afirma prezenţa reală a domnului în euharistie prin aşa numita impanație afirmând
că domnul se afla în pâine cu pâine sub pâine (în pane, cum pane, sub pane) şi în vin cu vin şi sub vin
(in vino, cum vino, sub vino). Zwingli afirma că în euharistie nu este prezent nici material nici spiritual
acesta fiind un act comemorativ. Calvin tine calea de mijloc admiţând o împărtăşire spirituală cu trupul
lui hristos.
33
24. Pocăinţă şi preoţia
Este taina prin care creştinul pocăindu-se de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea
preotului duhovnic primeşte de la dumnezeu prin dezlegarea preotului iertarea păcatelor fiind reașezat
în starea harica din care căzuse datorită lor. Această taină a fost făgăduita de mântuitorul apostolilor
săi: Amin grăiesc vouă ori câte vezi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi ori câte veţi dezlega pe
pământ vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18,18)
După învierea sa a fost instituita că taina când să arătat apostolilor şi a suflat asupra lor zicând:
Luaţi duh sfânt cărora le veţi ierta păcatele se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi (Ioan
20,22-23).
În epoca apostolică mărturisirea se făcea atât în public cât şi în secret înaintea episcopului sau a
preotului. La sfârşitul veacului 4 nectarie patriarhul constantinopolului a interzis mărturisirea publică.
Formula de dezlegare domnul şi dumnezeul nostru iisus hristos cu darul şi cu indurările iubiri sale de
oameni să te ierte pe tine fiule şi să îţi dezlege toate păcatele şi eu nevrednicul preot şi duhovnic cu
puterea ce îmi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele tatălui şi al fiului şi al sf duh
amin.
Efectele pocăinţei sunt iertarea păcatelor celui ce s-a pocăit şi reaşezarea în starea lui harica din
care căzuse datorită săvârşiri acestora.
Fapte 19,18 Mulţi dintre cei ce crezuseră veneau şi se mărturiseau şi spuneau faptele lor
Însuşi mântuitorul după ce zaheu sia mărturisit păcatele a grăit: Astăzi s-a făcut mântuire casei
acesteia căci fiul omului a venit să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut (Luca 19,9-10); iar
tâlharului care să pocăit pe cruce în ultimul moment ia zis: Astăzi vei fi împreună cum mine în rai.
(Luca 23,43).
Taina pocăinţei să aibă efecte penitentul trebuie: să facă o mărturisire sinceră şi completă, să
aibă convingerea de să pună în practică să nu mai păcătuiască să convingerea că prin mila lui
dumnezeu se pot ierta păcatele şi să-şi împlinească epitimia sau canonul dat de duhovnic.
Preoţia sau hirotonia este taina în care prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune
harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit sfinţindu-l şi aşezându-l intro treaptă a
ierarhiei bisericeşti împărtăşindu-i puterea de a învăţa cuvântul lui dumnezeu de a săvârşi lucrările
sfinte şi de ai aduce pe credincioşi pe calea mântuiri astfel hirotonia reprezintă astfel taina prin care cel
ce a primit-o este îndreptăţit să continue în biserica întreită slujirea a mântuitorului.
Efectele tainei sunt: împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treaptă
în care a fost sfinţit şi să imprim celui hirotonit un caracter neşters făcându-l membru al tagmei
preoţeşti.
Taina preoţiei a fost instituita de mântuitorul după învierea sa din morţi atunci când arătându-se
apostolilor le-a zis: Precum mă trimis pe mine tatăl vă trimit şi eu pe voi. Acestea zicând a suflat
asupra lor şi a zis: Luaţi duh sfânt cărora le veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor
fi (Ioan 20,21-23)
La radul lor apostoli au hirotonit şi aşezat episcopi preoţi şi diaconi iar episcopi au primit
îndrumări privitoare la modul cum la rândul lor vor putea hirotoni episcopi preoţi şi diaconi.
Săvârşitorul tainei este numai episcopul: Pentru aceasta te-am lăsat în Creta că să îndreptezi cele ce
lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi (Ţiţ 1,5)
Împotriva unui sinod de la Elvira (Spania) din 306 care a impus în b.r. c celibatul clerului
sinuodul 1 ecumenic de la Niceea din 325 a hotărât ca celibatul nu e obligatoriu pentru nici o treaptă
din cler păstrându-se pe mai departe datina acea ca aceia care s-au căsătorit o singură dată înainte de
hirotoni să poată fi ridicaţi în orice treaptă ierarhică, abia sinodul 6 ecumenic de la constantinopol din
680-681 a hotărât ca episcopi să fie necăsătoriţi în timp ce pentru celelalte trepte să să rămână în
vigoare hotărârea de la sinodul 1 ecumenic.
Preoţia universală – B. O şi b.r.c. recunosc că toţi creştini au chemarea sa îi aducă la slujirea lui
dumnezeu între cei ce nu sunt creştini aşa cum în v.t. poporul evreu forma o împărăţia împărătească
(conform ieşire 19,6) Veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt
34
Sfinţi părinţi în unanimitate considera preoţia că taina, uni dintre ei scriind lucrări speciale: despre
preoţie sf ioan gură de aur, despre fugă sf grigorie teologul, de officiis mistrorum (despre îndatoririle
miniştrilor sf ambrozie de milan), cartea regulilor pastorale sf grigorie cel mare şi sf dionisie
areopagitul despre ierarhia bisericească.
35
25. Nunta şi Maslu
Nunta este taina prin care un bărbat şi o femeie care s-au hotărât în mod liber să trăiască
împreună primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la
împlinirea scopului ei. Familia este cea mai veche instituţie socială întemeiată de Dumnezeu în rai: nu
este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. (Facere 2, 18)
Prin participarea la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul a arătat că acordă o cinste şi o preţuire
deosebită căsătoriei pe care ulterior avea să o ridice din ordinea naturii în cea a harului. Fericitul
Augustin spune că Hristos a întărit la Cana ceea ce Dumnezeu a instituit în rai.
Un bărbat şi o femeie când se îndrăgostesc când se îndrăgostesc, ei văd sehmina iahve
(splendoarea divină). Este o taină a iubirii care înmugureşte intre bărbat şi femeie şi înfloreşte în Taina
Cununiei.
Însuşirile esenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea (legătura între un singur bărbat şi o singură
femeie) şi indisolubilitatea (ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă).
Efectele acestei taine sunt transformarea legăturii dintre cei doi soţi în una asemănătoare dintre
Hristos şi Biserica (Efeseni 5, 22-32).
Biserica Ortodoxă pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: “Oricine va lăsa pe femeia sa în afară
de pricină, de desfrânare... şi va lua alta şi săvârşeşte adulter” (Matei 5, 32; 19, 9). Biserica Romano
Catolică nu îngăduie divorţul pentru nici un motiv, ci se impune o separaţie de masă şi aşternut în
speranţa că ei se vor împăca. Protestanţii nu recunosc nunţii caracterul de taină, deoarece după ei nu
găsim nici materie, nici transmitere de har, nici făgăduinţa de iertare a pănatelor. După ei este de ajuns
consimţământul reciproc.
Efeseni 5, 25: Bărbaţilor iubiţi pe femeile voastre după cum şi Hristos iubeşte Biserica şi S-a
dat pe Sine pentru ea.
Efeseni 5, 28: Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însuşi trupurile lor, cel
ce-şi iubeşte femeia pe şine se iubeşte.
Efeseni 5, 32: Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică.
Ioan 2, 1-11, Matei 19, 4-6 - Nunta din Cana Galileii
Sfânta Taină a Maslului (Eleoungerea)
Este taina în care prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit se împărtăşeşte
creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti precum şi iertarea de păcate. Cu toate
că în Sf. Scriptura nu se arată când a fost instituita, găsim numeroase dovezi că ea a fost practicată de
Sf. Apostoli: Şi ieşind ei au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demonii mulţi şi
ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi (Marcu 6, 12-13).
Fără a avea caracter de taină, ungerea cu untdelemn se practică şi în Vechiul Testament ca
mijloc sfinţitor: la aducerea jertfelor, la sfinţirea obiectelor de cult, a sfinţirea regilor, proorocilor,
preoţilor.
Practicarea obişnuită a acestei taine este arătată la Iacov 5, 14-15: De este cineva bolnav între
voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dansul, ungându-l cu untdelemn întru numele
Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el la Domnul şi de va fi
făcut păcate se vor ierta lui. De aici rezultă că ungerea se administra de preoţi în scopul vindecării de
boli sufleteşti şi trupeşti, ea aducând cu sine o iertare de păcate; este o taină deoarece este împreunata
cu rugăciunea preoţilor făcută întru numele Domnului, ea aducând vindecare de boli şi iertare de
păcate.
Materia tainei este untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii, iar formula este
rugăciunea rostită de 7 ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi
al trupurilor, tămăduieşte pe robul Tău acesta de neputinţa ce trupească şi sufletească ce l-a cuprins.
Protestanţii refuza să recunoască maslul că taina spunând că Apostolii o practicau numai o
ungere simbolică spre a împărtăşi bolnavilor darul vindecării minunare.
Luca 5, 17: Puterea Domnului se arată în tămăduiri.
36

Dogmatica Rezumat

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dogmatica Rezumat

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licență 2015 - Rezumat

1. Revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală

2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ca izvoare ale învăţături dogmatice

3. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi la Sfinţi Părinţi

4. Fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu

5. Atributele lui Dumnezeu

1. Atotştiinţa adică faptul că Dumnezeu cunoaşte ce a fost, ce este şi ce va să fie.

6. Controverse şi erezii trinitare

7. Sfânta Treime în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

8. Îngerii chipuri pline de lumină în ascultarea lui Dumnezeu

9. Căderea omului în păcat şi consecinţele ei

10. Pregătirea iudeilor şi a popoarelor păgâne pentru venirea Mântuitorului

11. Unirea ipostatica şi urmările ei

Ioan 1,14 slava că unuia din Tatăl plin de har şi de adevăr.

12. Terminologia dogmei hristologice

14. Îîntreita slujire a Mântuitorului

15. Sfântul Duh în Sfânta Scriptură şi la Sfinţi Părinţi. Filioque (filiogve)

16. Lucrarea Harului Sfântului Duh. Mântuirea subiectivă

Această credinţă nu e numai un act de cunoaştere ci este o manifestare integrală a sufletului

17. Biserica trup tainic al Domnului

18. Însuşirile biserici

Efeseni 2,20 Apostoli temelia biserici

19. Ierarhia bisericească. Învăţătura despre preoţia universală

20. Învăţătura despre preacinstirea Maici Domnului

21. Cinstire sfinţilor şi venerarea sfintelor icoane

22 Tainele Biserici. Necesitatea sfintelor taine pentru desăvârşirea omului

23 Tainele iniţieri în Sfânta Scriptură şi la Sfinţi Părinţi

24. Pocăinţă şi preoţia

25. Nunta şi Maslu

S-ar putea să vă placă și