Curs PJDO - Pt. Anul IV - Sem. II 2017 - Final

~ Protecţia juridică a drepturilor omului – curs anul IV ~
PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
Scurt istoric privind instrumentele juridice internaţionale de protecţie a drepturilor

omului
Cadrul juridic internaţional care marchează începutul „erei drepturilor” este constituit
dintr-o serie de documente ce formează aşa-numita „Cartă internaţională a Drepturilor
Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU: Carta ONU,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două Pacte ale ONU din 1966.
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către

Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului,
adoptat de o organizaţie internaţională. Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de
drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un
proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunosc dreptul la viaţă privată şi dreptul de
proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul la
liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia
de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei
la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru
muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la
educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: „orice persoană are dreptul de a participa
liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de
progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca
rezoluţie, deci nu are putere obligatorie. Scopul său este de a furniza „un mod de înţelegere comun”
al drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU şi de a servi tuturor
popoarelor şi naţiunilor drept standard comun de înfăptuire”. Deşi la origine Declaraţia nu avea
forţă juridică, ea a suferit importante transformări din acest punct de vedere. Impactul ei asupra
întregului sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului i-au conferit, în timp, un caracter
cvasi-normativ, creator de obligaţii juridice pentru statele membre ale ONU. Declaraţia
a însemnat, totuşi, doar începutul unui proces, acela al elaborării unor tratate internaţionale care să
constituie baza dreptului internaţional al drepturilor omului.
 Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie
decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări
este art. 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de
cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre
drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate de Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului se numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private
de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane,
dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie decurgând
din statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi
a primi azil şi dreptul la cetăţenie.
1
 Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura
de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul
la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător;
dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la
educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală.
De asemenea, la nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii
specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari. Dintre
acestea, „nucleul” (core treaties) îl formează următoarele convenţii:
– Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în
vigoare în 1969);
– Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei (1979; intrată în
vigoare în 1981);
– Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984; intrată în vigoare în 1987);
– Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);
– Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai acestora
(1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003).
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului – instituţii, mecanism de

protecţie
Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală

la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.
România este membru al Consiliului Europei din anul 1993.
 Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din
miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la
Strasbourg. Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat în cadrul
Consiliului Europei, în cazul unei violări serioase a obligaţiilor acestui stat potrivit Statutului. De
asemenea, Comitetul poate cere retragerea statului din cadrul organizaţiei sau chiar decide că
acesta a încetat să mai fie membru al Consiliului. De asemenea, Comitetul Miniştrilor asigură
executarea convenţiilor şi acordurilor dintre statele membre. În scopul asigurării respectului
obligaţiilor asumate de către toate statele membre, Comitetul Miniştrilor a instituit un sistem de
monitorizare.
 Adunarea Parlamentară: dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă
direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor şi exercită o influenţă considerabilă asupra
guvernelor statelor membre.
 Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al
Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi funcţionarea
curentă a Consiliului. Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităţilor
anuale, Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat anual de Comitetul Miniştrilor şi
răspunde de implementarea acestui program. De asemenea, Secretarul General pregăteşte
rapoartele de activitate ale Comitetului Miniştrilor către Adunarea Parlamentară. Secretarul
general mai joacă un rol special în virtutea unor prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului. Astfel, în temeiul art. 15 §3 al acesteia, el trebuie informat de statele părţi care înţeleg să
aplice clauza de derogare prevăzută de parag. 1 al acestui articol. Un rol mai general îi revine în
temeiul art. 52, conform căruia Secretarul General poate cere oricărui stat parte să îi furnizeze
explicaţii despre modul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor
Convenţiei.
Dintre alte organisme specializate care au fost create prin acorduri parţiale (adică acestea
nu beneficiază de suportul tuturor statelor membre) menţionǎm: Comisia europeană pentru
2
democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia), Banca de dezvoltare, Grupul de state

împotriva corupţiei (GRECO), Observatorul european al audiovizualului, Centrul european
pentru interdependenţă şi solidaritate mondială (Centrul Nord-Sud).
Noţiuni generale privind Conveţia europeană a drepturilor omului şi Curtea

Europeană a Drepturilor Omului
Pe data de 5 mai a anului 1945 a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a intrat în
vigoare în data de 3 august a aceluiași an, la Strasbourg. În vremea aceea, Statutul a fost semnat
de țări precum Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia,
Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord și punea bazele unei organizații politice supranaționale
de cooperare interguvernamentală și parlamentară. În conformitate cu art.1 din statut, scopul
declarat al Consiliului era realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, pentru a putea apăra
și promova idealurile și principiile care constituie moștenirea lor comună. Principiile pe care acesta
își orientează activitatea sunt: democrația pluralistă, respectarea drepturilor omului și statutului de
drept.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(cunoscută şi drept Convenţia europeană a drepturilor omului) a fost elaborată în cadrul
Consiliului Europei, transpunând din plan ideatic principiile enunțate, în cel al realității imediate.
Aceasta a fost deschisă semnării are la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în
septembrie 1953.
România a ratificat Convenția și Protocoalele sale adiționale la data de 28.09.1993, prin
Legea nr. 30/18.05.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135/31.05.1994, devenind astfel al 32-
lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. Textul Convenţiei, modificat prin
Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin
legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
De la intrarea în vigoare a Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a
adoptării unui număr de treisprezece protocoale adiţionale.
Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de convenţie.
Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative.
Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa
Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat şi a acceptării de către
un Comitet de filtrare.
Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au asigurat
creşterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al persoanelor
fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante.
Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la
procedura de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis
cu privire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmăreşte
eficientizarea activităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul creşterii numărului de
cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice privind numărul de
judecători care examinează cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi aplicat
ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 1.
Convenţia europeană a drepturilor omului vizează asigurarea de către state a respectării
Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv
jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiţie
de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este parte integrantă a sistemului
juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea Europeană, cu toate
că problema aderării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de către Consiliul Europei rămâne a
fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei se explică în mare parte prin
mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă şi eficientă a
drepturilor şi libertăţilor pe care le enunţă.
3
Convenția obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor.

Condiția pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția reglementată de
aceasta. Ea le conferă persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de
particulari, dreptul de a se plânge atunci când consideră că unul sau mai multe drepturi le-au fost
încălcate.
Prin Convenție se creează practic un mecanism de control internațional care se adăugă
mecanismelor naționale, toate statele membre acceptând compentența organului acestei Convenții:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest organism de apărare a drepturilor omului la nivel
internațional și regional avea rolul unei instanțe internaționale cu caracter subsidiar căilor de atac
interne.
Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de către
părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor statelor contractante, dar
nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau
“domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat.
Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt membre ale Convenţiei Europene, până astăzi
cetăţeni din peste 150 de ţări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la
Curtea europeană a Drepturilor Omului.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără
nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie.
Art. 19 din Convenție stabilește instituirea unei Curți Europene a Drepturilor Omului, în
scopul asigurării angajamentelor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost instituționalizată în anul 1959.

Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie 1998, data
intrării în vigoare a protocolului 11. Este un organ jurisdicțional, independent și permanent, cu
ajutorul căreia se asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta își are sediul la
Strasbourg și are în compunere un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, care sunt
desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, iar la fiecare trei ani are loc o
înlocuire parțială.
Pentru a fi eligibili în această funcţie, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă
reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare
sau să fie jurişti de o competenţă recunoscută. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual,
şi nu în reprezentarea statelor în numele cărora au fost aleşi. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei în numele fiecărui stat-parte la Convenţie, cu majoritatea
voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidaţi prezentată de statul respectiv. Ei vor fi aleşi,
conform art. 23 alin. 1 modificat prin Protocolul nr. 14, pe o durată de 9 ani şi nu mai pot fi realeşi.
Pot fi aleşi, în acelaşi timp, doi judecători având aceeaşi cetăţenie, pentru state diferite. Pe durata
mandatului, judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau administrativă şi nicio activitate
profesională incompatibilă cu datoria lor de independenţă şi imparţialitate sau cu disponibilitatea
cerută de o activitate permanentă. Un judecător nu poate fi eliberat din funcţie decât dacă ceilalţi
judecători, reuniţi în sesiune plenară, decid, cu o majoritate de două treimi din numărul total al
judecătorilor, că acesta nu mai îndeplineşte condiţiile cerute pentru această funcţie. Judecătorul în
cauză trebuie audiat în prealabil de către Adunarea Plenară a Curţii. Funcţia de judecător al Curţii
Europene mai poate înceta prin demisie. Aceasta se înaintează preşedintelui Curţii, care
o transmite Secretarului general al Consiliului Europei. De asemenea, mandatul unui judecător
încetează de drept la împlinirea vârstei de 70 de ani.
În compunerea Curţii se află o grefă care este condusă de secretari juridici a căror
organizare și sarcini sunt stabilite prin regulamentul Curții.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organizată în două categorii de formaţiuni -
cele administrative şi cele jurisdicţionale. Formaţiunile administrative sunt: Adunarea Plenară
4
a Curţii, preşedintele, vicepreşedinţii, secţiunile. Formaţiunile jurisdicţionale sunt: Comitetele,

Camerele şi Marea Cameră. La acestea, după intrarea în vigoare a Protocolului 14, s-a adăugat
formaţiunea judecătorului unic.
Importanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului faţă de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului rezidă din faptul că jurisprudenţa acesteia este cea care asigură interpretarea
şi efectul deplin al Convenţiei. Curtea dă o interpretare teleologică şi în acelasi timp evolutivă a
Convenţiei văzută ca „un instrument viu”, ce trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale.
Există o serie de funcții pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu le poate
exercita, acestea fiind:
→ Curtea nu se comportă ca un judecător de apel vizavi de instanțele judecătorești
naționale, întrucât aceasta nu rejudecă cazurile și nu are competența de a anula, modifica sau
revizui hotărârile lor;
→ Curtea nu intervine direct pe lângă autoritatea împotriva căreia sunt înaintate plângerile;
→ Nu pot fi invocate decât plângerile referitoare la încălcarea Convenției Europene a
Drepturilor Omului și nu a altui text cum ar fi ”Declarația universală a Drepturilor Omului”, ”Carta
cu privire la Drepturile fundamentale” etc.
→ Curtea nu poate oferi informații despre dispozițiile legale care sunt în vigoare în statul
împotriva căruia sunt depuse plângerile.
Aşadar, ratione materiae, Curtea este competentă a soluţiona litigiile care îi sunt supuse
privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute în
Convenţie. Tot sub aspect material, Curtea are şi o competenţă consultativă. De asemenea, potrivit
articolului 46 revizuit prin Protocolul nr. 14, Curtea va putea examina sesizările din partea
Comitetului Miniştrilor privind neexecutarea hotărârilor definitive Curţii de către un stat-parte,
hotărâri pronunţate în cauzele în care acel stat a fost parte.
Competenţa ratione personae vizează, pentru cauzele interstatale, litigiile în care ambele
părţi sunt state contractante, iar pentru cauzele individuale, acele litigii în care ca reclamant
figurează o „persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte”, iar ca pârât, statul parte respectiv.
Ratione temporis, Curtea judecă doar acele litigii împotriva unor state care au ratificat
Convenţia până la data introducerii cererii, pentru fapte ce au avut loc după data acestei ratificări
de către statul pârât.
Ratione loci, Curtea este competentă a controla sub aspectul conformităţii cu Convenţia
doar acele fapte petrecute pe teritoriile statelor-părţi, adică „sub jurisdicţia” acestora (art. 1 al
Convenţiei).
Hotărârile CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi
coerenţa raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce consacră
drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean. Prevederile Convenţiei şi ale
protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la
jurisprudenţa Curţii.
Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de Convenţie încă
destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă capitală.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată de Consiliul European
la 7 decembrie 2000, la Nisa. Punctul de plecare l-a constituit vidul legislativ în materie, în sensul
că, spre deosebire de autoritățile naționale ale statelor membre ale Uniunii, care erau obligate să
respecte drepturile și libertățile protejate prin Convenția Europeană ca părți contractante ale
acesteia, instituțiile proprii Uniunii nu aveau o asemenea obligație, pentru simplul motiv că
Uniunea nu este parte în Convenție, nu a ratificat și nu a semnat Convenția ca atare. În consecință,
nu există temei juridic pentru obligarea instituțiilor Uniunii la respectarea drepturilor omului.
Constituția Europeană cuprinde 7 articole împărțite în 54 de articole. Ea consacră trei
categorii de drepturi: drepturi civile (drepturile omului și dreptul la justiție), drepturi politice și
5
drepturi economice și sociale. Se poate observa că de fapt, Carta are ca fundament Declarația
Universală a Drepturilor Omului și cele două Pacte.
PRINCIPIILE SISTEMULUI CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Se împart în două categorii:

 principii convenţionale- rezultate din economia Convenţiei;
 principii jurisprudenţiale- rezultate din jurisprudenţa Curţii.
PRINCIPIILE CONVENŢIONALE:
1. Principiul solidarităţii- sistemul de protecţie a drepturilor omului prezintă un caracter
obiectiv- drepturile sunt ataşate unicei calităţi ade persoană şi inerente acesteia.
În cazul Austria c/a Italiei (1961) - CEDO a reglementat caracterul obiectiv al obligaţiei
statelor, asumate prin Convenţie ,,rezultă din aceea că vizează mai mult protejarea drepturilor
fundamentale ale particularilor împotriva violării statelor contractante decât crearea de drepturi
subiective şi reciproce între state".
Când acţionează, statul reclamant doreşte să supună Comisiei o problemă care priveşte
ordinea publică a Europei.
Caracterul obiectiv stă la baza solidarităţii în garantarea drepturilor omului de către state,
atât în privinţa existenţei drepturilor, cât şi a exerciţiului acestora.
a) un prim aspect al caracterului solidar al obligaţiei statelor este nonreciprocitatea,
specifică documentelor ce ocrotesc drepturile omului, conform Convenţiei de la Viena, 23 mai
1969, asupra dreptului tratatelor- violarea de către un stat parte a unei convenţii private drepturilor
omului, nu dă dreptul celorlalte state părţi să pună capăt tratatului sau să-i suspende aplicarea.
b) un alt aspect - aplicabilitatea directă a Convenţiei în dreptul intern al statelor, norma
internaţionaţă nu necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în ordinea internă printr-o dispoziţie
specială, implică ca norma să fie suficient de precisă (în ceea ce priveşte forma şi obiectul său).
2. Principiul suveranităţii - rezultă din necesitatea ocrotirii suveranităţii statului, prin

dispoziţii ce autorizează nuanţarea obligaţiilor asumate şi care permit protecţia intereselor statului,
atunci când circumstanţele o cer.
a) protecţia suveranităţii statelor prin nuanţarea obligaţiilor acestora - se realizează prin
rezervele şi dispoziţiile facultative, nu toate statele părţi sunt angajate în acelaşi fel.
b) rezervele CEDO- Art. 57 interzice rezervele cu caracter general, făcute în termeni prea
vagi.
Statele părţi au folosit frecvent mecanismul rezervelor şi declaraţiilor interpreative, au fost
făcute aproximativ 60 – vizând mai ales drepturile la un proces echitabil( art. 6) şi drepturile la
educaţie (art. 2 Protocol 1).
Dispoziţiile facultative sunt de două feluri:
 cele care ţin de mecanismul de control - protocolul 11, prin care a fost creată noua
Carte, a suprimat clauzele facultative în privinţa recursurilor individuale.
 protocoalele adiţionale - sunt facultative: intrarea lor în vigoare este subordonată unui
număr determinat de ratificări şi odată intrat în vigoare, nu obligă decât statele care le-au ratificat.
c) protecţia suveranităţii prin asigurarea respectării intereselor statelor.
Convenţia recunoaşte un spaţiu de libertate statelor, sunt prevăzând că anumite drepturi pot suferi
limitări- drepturi condiţionale. Sunt susceptibile, cu titlu excepţional, de a li se aduce restrângeri
cu caracter temporar, prin dispoziţii de derogare (art. 15 paragraful 1). Justificarea acestora este
ocrotirea unor valori generale cum ar fi: siguranţa naţională, ordinea publică, sănătatea şi valorile
morale.
Drepturile intangibile- statelor nu le pot aduce atingere:

6
 dreptul la viaţă (art. 2);

 dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante
(art. 3);
 dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4);
 dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7);
 regula ,,non bis in idem"/ dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (art.
4 protocolul 7).
Clauze de derogare - art. 15 paragraf 1- autorizarea statelor să suspende beneficiul şi
exerciţiul drepturilor în caz de razboi/de pericol public excepţional. Trebuie îndeplinite trei
condiţii cumulativ:
 existenţa unui pericol ce ameninţă existenţa naţiunii, sau a stării de razboi;
 măsurile derogatorii trebuie să demonstreze un caracter de necesitate absolută;
 nu pot aduce atingere drepturilor intangibile.
Ex: Irlanda ( pentru combaterea terorismului IRA)
PRINCIPIILE JURISPRUDENŢIALE
1. Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei, care prezintă două dimensiuni
principale:
a) existenţa unor obligaţii pozitive ale statelor;
b) existenţa efectului util al dispoziţiilor Convenţiei.
a) Obligaţiile pozitive ale statului.

Noţiunea de ,,obligaţii pozitive” este considerată a înlătura distincţia artificială intre
drepturile civile şi politice şi economice, sociale şi culturale, promovată de Pactele ONU din 1966,
distincţie potrivit căreia obligaţiile pozitive ale statelor ar exista aproape în exclusivitate cu privire
la drepturile economice, sociale şi culturale.
Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat existenţa obligaţiilor pozitive în sensul
,,adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor". De exemplu, dreptul
efectiv la un proces echitabil presupune organizarea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită sau
un sistem de traducere pentru străini (cauza Airey c. Irlandei). Dreptul la respectul efectiv al vieţii
familiale impune statului obligaţia de a adopta măsuri de garantare a drepturilor ,,copilului natural"
(cauza Marckx c. Belgiei), respectiv mijloace de a duce o viaţă familială normală etc. Alte
exemple: dreptul la respectul domiciliului (cauza Lopez Ostra c. Spaniei), dreptul la viaţă (cauza
Osman c. Regatul Unit), dreptul la educaţie, libertatea de întrunire paşnică.
Redefinind sistemul de obligaţii ale statelor impus de Convenţie, Curtea a admis că o altă
categorie de obligaţii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între particulari,
astfel încât respectarea şi aplicarea Convenţiei să fie efective.
2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

Mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar în
raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest principiu
în cauza Handyside c. Regatul Unit (1976). Principiul subsidiarităţii implică recunoaşterea
autonomiei autorităţiilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi stă la baza teoriei ,,marjei de
apreciere”:
 autorităţile naţionale se bucură de autonomie în aplicarea Convenţiei;
 autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere valabilă în aplicarea Convenţiei;
În opinia Curţii:
a) adjectivul necesar nu este sinonim cu indispensabil şi nici nu are flexibilitatea unei
expresii ca admisibil, obişnuit, subtil, rezonabil sau de dorit;
7
b) statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată,

în privinţa impunerii de restricţii, dar Curtea este cea care emite decizia finală asupra
compatibilităţii acestora cu Convenţia.
c) expresia necesar într-o societate democratică înseamnă că pentru a fi compatibilă cu
Convenţia, restricţia trebuie, inter alia, să corespundă unei necesităţi sociale imperioase şi să fie
proporţională cu scopul urmărit;
d) acele paragrafe ale Convenţiei ale articolelor Convenţie care prevăd excepţii de la un
drept garantat sunt de strictă interpretare.
 Unele cazuri de aplicare a doctrinei marjei de apreciere în jurisprudenţa de la
Strassbourg.
În cauza Dudgeon c. Regatului Unit (1981), care privea incriminarea de către legislaţia
Irlandei de Nord a relaţiilor homosexuale masculine, Curtea a constatat o violare a art. 8 al
Convenţiei, arătând că marja de apreciere a statului în acest domeniu este foarte restrânsă: ,,nu
numai natura scopului restricţiei, dar şi natura activităţilor implicate afectează întinderea marjei de
apreciere".
Un alt domeniu în care marja de apreciere este restânsă este cel al libertăţii de exprimare.
În cauza Sunday Times c. Regatului Unit (1979), aria de discreţie a statului a fost considerată
deosebit de restrânsă, extinzându-se controlul european. Cauza privea intrdicţia impusă ziarului
Sunday Times de a publica articole privind thaidomida, un tranchilizant datorită căruia, se
presupunea, mai multe sute de copii s-au născut cu malformaţii grave şi în legătură cu care exista
un proces intentat fabricantului şi vanzătorului de thalidomidă. Interdicţia de publicare se baza pe
conceptul de contempt of court (sfidarea instanţei sau insultarea instanţei), în speţă crearea unei
prejudecăţi privind rezultatul procedurii judiciare în curs. Decizia Curţii Europene a fost luată prin
aplicarea unei marje de apreciere foarte restânse: interdicţia nu poate fi considerată ca ,,necesară
într-o societate democratică", în sensulş că nu corespunde unei nevoi sociale atât de presante încât
să aibă prioritate faţă de interesul public privind libertatea de exprimare.
În contextul ocrotirii dreptului de proprietate, s-a considerat că statele beneficiază de o
marjă de apreciere extinsă, mai ales în ceea ce priveşte legislaţia asupra naţionalizării, expropierii
şi chiar redistribuirii proprietăţii în vederea remedierii unei ,,injustiţii sociale”. Curtea s-a
pronunţat în acest sens în cauzele James ş.a c. Regatului Unit (1986) şi Lithgow ş.a. c. Regatului
Unit (1986): ,,Curtea, găsind că este firesc ca marja de apreciere aflată la dispoziţia legislativului
precum implementarea politicii sociale şi economice să fie extinsă, va respecta decizia
legislativului asupra a ceea ce este în interes public doar dacă decizia nu este în mod manifest fără
o bază rezonabilă”.
8
DREPTUL LA VIAŢĂ
(art. 2 din Convenţie)
Dreptul la viaţă este consfinţit prin art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru protecţia Drepturilor
Omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul:
"1. Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată
în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de către un tribunal în
cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă".
Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane şi reprezintă
condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu, acest text
nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în care o persoană alege să
trăiască.
Atunci când analizează instrumentele esenţiale, doctrina caracterizează dreptul la viaţă ca
fiind „primul drept substanţial” (material) reglementat de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi care este garantat oricărei persoane, fiind prevăzute doar anumite situaţii excepţionale
în care survenirea morţii, ca rezultat al unei acţiuni, să nu constituie o încălcare a acestui drept.
Dreptul la viaţă este cel mai important drept al omului; el este un drept absolut, opozabil
erga omnes, toţi membrii societăţii fiind obligaţi să-l respecte şi să se abţină de la orice acţiune
care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă.
Garanţia protecţiei dreptului la viaţă, prevăzută în art. 2 din Convenţia europeană, nu se
extinde şi ”asupra dreptului la condiţii de viaţă decente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau la
dreptul persoanei la libera dezvoltare a personalităţii sale”.
În doctrină, s-a arăta că, ceea ce se poate garanta prin dreptul la viaţă este inviolabilitatea
vieţii fizice, faţă de orice încercări de a-i aduce atingeri ilicite. Titularul dreptului la viaţă este
individul ca entitate biologică şi juridică. Trebuie subliniat faptul că titularul este fiinţa umană şi
nu una din ipostazele sale juridice de cetăţean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent
de naţionalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecţia acestui drept se întinde din momentul naşterii
până în cel al morţii.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe
capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă
prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Frontierele dreptului la viață

O problemă ce ţine de dreptul la viaţă se referă la momentul când începe şi respectiv la
acela când se sfârşeşte dreptul la viaţă, precum şi dacă există şi un drept la moarte corelativ
dreptului la viaţă.
În doctrină s-a remarcat inexistenţa unei definiţii incontestabile din punct de vedere
ştiinţific a începutului vieţii, în sensul de a se şti precis dacă viaţa fiinţei umane începe de la naştere
sau de la concepţie.
În cauza X contra Marii Britanii, Comisia Europeană a apreciat că art. 2 din Convenţia
europeană nu conferă fetusului un drept absolut la viaţă. Viaţa fetusului este intim legată de viaţa
femeii care îl poartă, şi nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că art. 2 se aplică
şi fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui, în absenţa unor limitări exprese, să
fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar şi atunci
9
când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru ar însemna că viaţa fetusului ar fi
considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa mamei însărcinate.
Nu există un consens european cu privire la natura şi statutul embrionului şi/sau fetusului,
deşi aceştia încep să se bucure de o anumită protecţie în lumina progresului ştiinţific şi a
potenţialelor consecinţe ale studiilor în materia ingineriei genetice sau procreării asistată medical.
Se poate reţine, ca numitor comun, cel mult apartenenţa embrionului şi/sau a fetusului la specia
umană.
Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană a drepturilor

omului dispune că dreptul la viaţă este protejat în general începând cu concepţia. Art. 2 din
Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât că dreptul la viaţă este garantat, fără
a defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi deci fără a preciza beneficiarii acestui drept. Din
această cauză, s-a pus problema dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană în sensul art. 2 şi ar
trebui să fie considerat, în virtutea acestei dispoziţii, ca având drept la viaţă.
În legătură cu momentul până la care se întinde viaţa ori când sfârşeşte viaţa, jurisdicţia
europeană a avut a se pronunţa cu privire la faptul dacă art. 2 din Convenţia europeană cuprinde
şi dreptul de a muri.
În ceea ce priveşte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din partea
statelor europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activă, dar unele cantoane permit
eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat prelungirea artificială a vieţii, iar
Olanda permite eutanasia din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei şi al suicidului asistat).
Prin eutanasia activă se înţelege acţiunea unei persoane prin care se pune capăt vieţii unui
bolnav, cu sau fără consimţământul acestuia (de exemplu, acţiunea doctorului care administrează
pacientului aflat în faza terminală a bolii o injecţie letală). Prin eutanasia pasivă (indirectă) se
înţelege provocarea morţii unui bolnav prin neefectuarea unui act sau prin întreruperea efectuării
acestuia ce are drept consecinţă moartea (exempli gratia, omisiunea intenţionată a medicului de a
administra un anumit tratament unei persoane suferinde în scopul producerii morţii, întreruperea
funcţionării aparatelor ce menţineau o anumită persoană în viaţă).
Poziţia Curţii Europene a fost fermă în această privinţă. Textul articolului 2, a spus Curtea,
nu este de natură a crea un drept la autodeterminare, potrivit căruia o persoană ar putea alege
moartea, mai degrabă decât viaţa. În nici un caz, în opinia instanţei europene, articolul 2 nu conferă
individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.
În cauza Pretty contra Marii Britanii, Curtea Europeană a arătat că art. 2 este redactat în
alţi termeni decât, spre exemplu, art. 11 din Convenţia europeană, care reglementează nu numai
dreptul la liberă asociere, ci şi aspectul negativ al acestuia – dreptul de a nu fi forţat la a se asocia.
Articolul 2 nu are nicio legătură cu calitatea vieţii sau cu ceea ce o persoană alege să facă cu viaţa
sa. Aceste aspecte sunt recunoscute a fi fundamentale pentru condiţia umană, astfel încât necesită
o protecţie faţă de ingerinţele statului, ce se poate regăsi în alte articole din Convenţia europeană
sau din alte instrumente internaţionale. Articolul 2 nu poate, fără a risca o distorsiune de limbaj,
să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă, anume dreptul
de a muri; el nu poate crea un drept la autodeterminare, potrivit căruia un individ ar putea să aleagă
moartea, mai degrabă decât viaţa. Curtea Europeană a considerat că nu se poate deduce din art. 2
al Convenţiei europene niciun drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie cu ajutorul unei autorităţi
publice.
Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât o obligaţie

negativă - de a nu provoca moartea în mod intenţionat - cât şi una pozitivă - de a lua măsurile
necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine frecvent în analiza Curţii este cea
de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea
unei persoane.
Marea Cameră a Curţii Europene a arătat că obligaţia pozitivă a statului trebuie să îşi
găsească aplicabilitatea în cadrul oricărei activităţi, publice sau private, susceptibile să pună în
10
pericol dreptul la viaţă. Această obligaţie impune statelor să creeze un cadru legislativ şi
administrativ destinat să asigure prevenţia efectivă şi descurajarea oricărei activităţi ce ar pune în
pericol viaţa persoanei.
În cazul persoanelor private de libertate, simplul fapt al decesului în condiţii suspecte
este de natură să ridice întrebarea cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei de a proteja
dreptul la viaţă. Persoanele private de libertate sunt într-o situaţie vulnerabilă, iar autorităţile au
obligaţia de a le proteja şi de a justifica tratamentele pe care le aplică acestora. Prin urmare, dacă
la momentul privării de libertate persoana se afla într-o stare bună de sănătate, iar decesul a
intervenit ulterior, statul are obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la faptele ce au
dus la deces. Sarcina probei dincolo de orice dubiu rezonabil privind îndeplinirea obligaţiei
pozitive aparţine statului.
În acelaşi mod a statuat Curtea Europeană şi în legătură cu obligaţia pozitivă a statului de
a proteja viaţa persoanelor private de libertate, în ceea ce priveşte îndatorirea de a preveni
sinuciderea deţinuţilor ori de protejare a vieţii acestora faţă de comportamentul criminal al
colegilor de detenţie sau a altor persoane ori cu referire la obligaţia statului de a lua măsurile
necesare pentru a preveni ca viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa să fie în mod inutil pusă în
pericol în materie de sănătate publică, ca şi în materie de mediu.
Garanţii în cazul expulzării sau al extrădării. Curtea Europeană a arătat că

responsabilitatea statelor poate fi angajată în temeiul art. 2 în cazul expulzării sau extrădării unei
persoane într-o ţară în care această persoană riscă aplicarea pedepsei capitale. Tot astfel, având în
vedere importanţa dreptului la viaţă, art. 2 se poate aplica şi în situaţia în care riscul de a fi
suprimată viaţa persoanei expulzate sau extrădate emană de la o persoană sau un grup de persoane
care nu sunt autorităţi publice. În această din urmă situaţie, trebuie dovedit că riscul de a fi
suprimată viaţa persoanei expulzate sau extrădate este real şi că autorităţile statului în care se
efectuează expulzarea sau extrădarea nu sunt capabile să evite un asemenea risc prin acordarea
unei protecţii adecvate.
Recurgerea la forța letală în cazuri justificative

Potrivit prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenţia europeană, există unele situaţii în care
folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea, este întotdeauna justificată, şi
anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară:
- pentru apărarea unei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru efectuarea unei arestări în condiţiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei
persoane legal deţinute;
- Pentru a reprima conform legii tulburări violente.
Aşadar, Convenţia europeană enumeră strict şi limitativ situaţiile în care organele de stat
ar putea să facă uz de forţă cu consecinţe letale. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie absolut
necesară pentru atingerea unuia dintre obiectivele menţionate la lit. a, b şi c ale parag. 2. Astfel,
pe de o parte, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, forţa folosită trebuind să fie absolut
necesară şi strict proporţională cu realizarea scopului autorizat. Proporţionalitatea se apreciază,
pe de o parte, în funcţie de pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală, iar, pe de altă
parte, obligaţia statului de a proteja viaţa implică o protecţie procedurală a dreptului la viaţă,
„precum şi obligaţia pentru autorităţile naţionale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de
către agenţii statului la forţa ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi”
11
DREPTUL DE A NU FI SUPUS SUPUS TORTURII ŞI ALTOR TRATAMENTE

SAU PEDEPSE INUMANE SAU DEGRADANTE
(art. 3 din Convenţie)
Prejudicierea integrităţii fizice şi mentale a unei persoane prin tortură, tratamente sau
pedepse inumane sau degradante este interzisă prin Articolul 3 al Conventiei europene a drepturilor
omului, potrivit cu care, „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante”.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau
degradante a fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul
1989 în cauza Soering împotriva Regatului Unit, când Curtea a statuat că interdicţia torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante constituie „una din valorile fundamentale
ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei împotriva
torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar această garanţie este un drept intangibil:
dreptul de a nu suferi un tratament contrar demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei
umane, bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne
şi nu poate suferi nici o restrângere sau derogare. Jurisprudenţa în materie a Comisiei şi Curţii
europene a impus, ca şi criteriu determinant pentru aplicabilitatea articolului 3, gradul de gravitate
al suferinţelor provocate.
Caracterul absolut al Art. 3

Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre valorile
fundamentale ale unei societăţi democratice. Aceasta înseamnă că articolul 3 nu poate fi încălcat
nici chiar în cazuri extreme.
Obligaţia statelor priving protecţia împotriva torturii şi a tratamentelor inumane sau

degradante.
Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de la
provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante. În determinarea respectării
acestei obligaţii negative, Curtea a arătat că statul poate fi considerat responsabil şi pentru actele
comise de agenţii săi în afara atribuţiilor lor oficiale (acte ultra vires).
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia juridică a
individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. Statul este, de
asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente săvârşite de particulari.
O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale eficiente
atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această natură de către agenţi
oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a statelor. Curtea
a precizat această obligaţie a statului, arătând că dreptul de a cere examinarea de către un medic
ales de deţinut reprezintă o garanţie fundamentală pentru asigurarea prevenirii relelor tratamente
în locul de detenţie.
Tortura
„Tortura este un tratament inuman deliberat, ce cauzează suferinţe foarte grave şi crude”,
a statuat Curtea în cauza Irlanda c. Regatului Unit. Comisia Europeană a stabilit că tortura este „o
formă agravată de tratament inuman, ce are un scop, cum ar fi obţinerea de informaţii sau
mărturisiri sau aplicarea unei pedepse”. Comisia Europeană a enunţat, astfel, principalele trei
elemente ale torturii: intensitatea suferinţei, intenţia, scopul determinat.
De altfel, şi definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3
decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde aceste trei elemente: tortura este
12
un act prin care suferinţe puternice, fizice sau psihice, sunt în mod intenţionat provocate unei
persoane de către un agent al forţei publice sau la instigarea acestuia, într-un scop determinat
(mărturisire, pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind tortura și
tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte, tortura este o suferință
psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică săvârșită de una sau mai multe persoane
acționând în numele unor ordine, cu scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații,
să facă confesiuni sau pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Dacă nu există un scop, atunci,
conform definiției, nu este tortură. Există multe motive pentru a tortura și acestea variază în funcție
de caz.
Câteva din scopurile torturii sunt următoarele:
1. obținerea de informații: după arestare, o persoană este adesea supusă torturii în scopul de
a se obține informații cu privire la activitățile desfășurate și despre persoanele și organizațiile cu
care a avut contact.
2. obţinerea unei confesiuni: torționarul torturează victima în scopul obținerii recunoașterii
crimei. Victima este forțată să semneze o declarație scrisă în care se afirmă de ea a comis crima.
Frecvent, victimele semnează declarația, indiferent dacă au comis sau nu crima, cu scopul de a
evita tortura.
3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte persoane: uneori victimele sunt forțate
să semneze o declarație prin care incriminează alte persoane. În urma acestor confesiuni, torționarii
pot aresta oamenii pe care ei îi caută, urmând ca apoi să îi tortureze.
4. răzbunarea: motivul răzbunării este de asemenea valabil pentru a tortura. Uneori,
torționarul se răzbună nu doar pe individul în cauză ci și membrii familiei acestuia și pe rude.
5. pentru a răspândi teroare în comunitate: acest lucru are loc de obicei într-un regim
dictatorial. Oricine îndrăznește să ridice vocea împotriva regimului este torturat fără milă. Victima
este fie ucisă fie trimisă înapoi în comunitate cu semne fizice și psihice ale torturii. Acest lucru
ridică teroare în rândul comunității și nimeni nu mai îndrăznește să ridice vocea împotriva
regimului. Acest lucru se întâmplă de asemenea într-o comunitate dintr-o societate feudală.
6. pentru distrugerea personalității: există mereu oameni înzestrați cu calități de lider în
fiecare societate. Acești oameni au puterea să ridice vocea împotriva regimurilor dictatoriale și să
mobilizeze oamenii să se ridice împotriva acestuia. Aceste persoane sunt identificate, arestate și
torturate în așa fel încât ei devin "morți vii". Comportamentul, gândurile și sentimentele sunt
schimbate total. Are loc o pierdere a încrederii în sine și un simț al neputinței, al lipsei speranței și
al nonvalorii proprii.
Tratamente şi pedepse inumane.

Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice de o intensitate
deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane: interogatoriile „aprofundate”,
ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă, detenţia unei persoane în condiţii inumane,
deportarea sau extrădarea unei persoane într-o ţară unde riscă să suporte astfel de tratamente.
Pentru a antrena răspunderea statului, acestea trebuie să se caracterizeze nu numai printr-o repetare
a unor acte contrare Convenţiei, ci şi printr-o tolerare la nivel oficial a acestor acte.
Violenţele săvârşite de forţele de poliţie. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), o serie
de practici - numite şi cele cinci tehnici - ale forţelor poliţieneşti britanice au fost considerate
tratamente inumane. Aceste practici au fost:
a) statul în picioare lângă perete sau forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar
în vârful picioarelor timp de câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu
picioarele depărtate;
b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi obligarea lor de a o
purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor;
13
c) ţinerea deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare

şi şuierător;
d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor;
e) privarea de mâncare şi băutură.
Tratamentul deţinuţilor şi bolnavilor.Convenţia nu conţine nicio dispoziţie specifică în
privinţa tratamentului persoanelor deţinute. Totuşi, Comisia a arătat încă din 1962 că detenţia nu
poate lipsi pe cel deţinut de drepturile garantate prin articolul 3 al Convenţiei. Este recunoscut
astfel dreptul deţinutului la condiţii de detenţie care să nu constituie tratamente inumane sau degra-
dante. Comisia a stabilit că o durată excesivă a detenţiei preventive sau menţinerea în detenţie,
atunci când aceasta compromite în mod grav sănătatea reclamantului, poate constitui un tratament
inuman. Curtea Europeană a recunoscut şi ea dreptul oricărui deţinut la condiţii de detenţie
conforme cu demnitatea umană şi de manieră a asigura că modalităţile de executare a pedepsei să
nu supună pe cel interesat la o suferinţă de o intensitate ce excede nivelul inevitabil al suferinţei
inerente detenţiei.
Detenţia (condiţiile detenţiei, maltratarea în timpul detenţiei)
Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de libertate,
recurgerea la forţa fizică care nu era absolut necesară în raport cu comportamentul persoanei,
răneşte demnitatea umană şi este în principiu o încălcare a drepturilor stabilite în Art. 3.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele înseşi un tratament care încalcă art. 3.
În Tekin vs. Turcia detenţia într-o încăpere întunecoasă şi friguroasă, fără lumină, pat şi
cearşafuri, la o temperatură sub zero grade, aprovizionarea numai cu mâncare şi apă este conside-
rată o încălcare a Art. 3, cu toate că s-a dovedit că rudele sau cunoscuţii le aduceau deţinuţilor
îmbrăcăminte suplimentară.
Cât priveşte condiţiile de detenţie în general, standardele minime referitoare la condiţiile
de detenţie trebuie să fie aceleaşi, necontând la nivelul de dezvoltare a statului membru. Acestea
prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru fiecare deţinut în parte, facilităţi sanitare adecvate,
îmbrăcăminte care nu este sub nici o formă degradantă sau umilitoare, acordarea unui pat separat
şi a produselor alimentare (mâncării) cu o valoare nutritivă adecvată pentru menţinerea sănătăţii
şi puterii. Acestea sunt exigenţele minime care trebuie îndeplinite întotdeauna, chiar dacă statul
dat consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu bugetul. Interzicerea tratamentului
degradant este aplicabil pentru toate etapele unui caz penal.
Tratamentul străinilor. Extrădarea şi deportarea. Convenţia Europeană nu garantează
dreptul de a intra, de a rămâne sau de a se stabili pe teritoriul unui stat contractant, nu ocroteşte
dreptul de azil, dreptul de a nu fi extrădat şi nu conţine nicio dispoziţie relativă la expulzare, cu
excepţia articolului 4 al Protocolului nr. 4 care interzice expulzările colective ale străinilor. Curtea
a extins însă protecţia oferită de articolul 3 şi asupra străinilor victime ale unei măsuri de extrădare,
expulzare sau deportare. Astfel, Curtea a stabilit că expulzarea sau extrădarea poate constitui ea
însăşi asemenea tratament, dacă există motive serioase să se creadă că străinul va fi supus în ţara
de destinaţie la un asemenea tratament (ţări unde drepturile omului sunt violate în mod grosolan
sau unde este aplicată pedeapsa cu moartea).
Tratamente şi pedepse degradante.

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui
individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei sau
conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă mai mult viaţa cotidiană:
tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse corporale extrajudiciare,
pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.
În cauza Tyrer c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit, în primul rând, noţiunea de
„pedeapsă degradantă”: „pentru ca o pedeapsă să fie degradantă şi să încalce astfel articolul 3,
umilirea sau înjosirea implicată trebuie să atingă un anumit nivel şi trebuie, în orice caz, să fie alta
decât elementele obişnuite de umilire care decurg din simplul fapt de a fi condamnat. Aprecierea
14
este relativă: depinde de toate circumstanţele cauzei şi, în special, de natura şi contextul pedepsei,
precum şi de modul şi metoda de executare".
În speţă, o pedeapsă corporală judiciară de 3 lovituri de nuia aplicate unui tânăr din Insula
Man şi executate de un ofiţer de poliţie, în sediul secţiei de poliţie, a fost considerată de Curte
pedeapsă degradantă, contrară articolului 3.
Alte tratamente degradante. O altă categorie de tratamente degradante (care, dacă ating un
anumit nivel de gravitate pot fi considerate chiar inumane) sunt: tratamentele medicale
experimentale efectuate fără consimţământul persoanei, supravegherea constantă de către poliţie,
remarce defăimătoare ale unui reprezentant al autorităţii publice, raderea în cap a unui deţinut,
unele condiţii de detenţie.
Condiţiile de detenţie „obiectiv inacceptabile” sunt considerate ca aducând atingere
demnităţii umane şi ca încălcând articolul 3: detenţia în celule lipsite de aerisire şi supraîncălzite,
în celule suprapopulate, lipsa paturilor, a condiţiilor sanitare decente etc.
Putem afirma, în esență, că prin jurisprudența sa, Curtea distinge următoarele nivele ale
comportamentului interzis:
1. Tortura: un tratament inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte puternice şi crude.
2. Tratament inuman: cauzarea unor suferinţe mintale şi fizice foarte puternice.
3. Tratament degradant: maltratare menită să-i trezească victimei sentimente de teamă,
frică, îngrijorare şi inferioritate, capabilă să o umilească şi înjosească şi să stopeze orice
posibilitate de a opune rezistenţă fizică sau morală.
Așadar, diferenţa dintre cele trei tipuri de tratament este în general una de gradaţie.
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii (CPT) a elaborat numeroase acte normative
în scopul protecţiei deţinuţilor împotriva torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau
degradante, acte ce acoperă diverse aspecte ale detenţiei: izolarea în celulă, disciplina, contactul
cu lumea de afară, plângeri şi proceduri de inspecţie. O mare parte din activitatea CPT se
concentrează asupra examinării condiţiilor vieţii de zi cu zi a deţinuţilor, probleme precum cazarea,
activităţile zilnice, igiena personală şi serviciile medicale.
15
DREPTUL LA SIGURANȚĂ ȘI LIBERTATE

(art. 5 din Convenție)
Considerații generale privind privarea de libertate
Art. 5 din Convenție – dreptul la siguranță și libertate prevede:

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei
hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau
când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să
fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul
împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol, are dreptul la reparaţii.
Prin „dreptul la libertate”, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei,
respectiv posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în sens liber. În practica Curţii
Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 5 în mod sigur nu vizează simplele restricţii ale
libertăţii de circulaţie şi nici limitările libertăţii de mişcare pe care le implică acele situaţii juridice
precise, cum este cea a membrilor forţelor armate.
Potrivit articolului 5, orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege şi efectuată
în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se apreciaza, aşadar, atât sub
aspect procedural, cât si sub aspect material. Astfel, condiţia promordială este ca detenţia să nu fie
arbitrară. O privare de libertate este considerată arbitrară atunci când nu este conformă scopurilor
prevăzute de articolul 5.
Instanţa europeană a afirmat deseori în jurisprudenţa sa, că orice privare de libertate trebuie
făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar ea
trebuie să respecte scopul esenţial al articolului 5 – protejarea individului împotriva arbitrariului
autoritaţilor statelor.
16
Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii privării de

libertate cu scopul urmarit. Desigur, instanţele naţionale sunt primele chemate să aprecieze
legalitatea unei privari de libertate.
Privarea de libertate poate avea consecinţe directe şi negative cu privire la exercitarea altor
drepturi şi libertăţi fundamentale apărate prin Convenţie (dreptul la viaţa privată si familială).
Ȋn doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă
restricţie a libertăţii. Ȋntre cele două ipoteze nu există o diferenţă de natură, ci doar de intensitate.
Judecătorii europeni vor lua în considerare circumstanţele concrete ale cauzei, mai ales în privinţa
modalităţilor de executare a măsurii. Ȋn cauza Guzzardi c. Italiei (1980), de exemplu, impunerea
unei reşedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă indepărtată, timp de 16 luni, într-o arie de
2,5km² şi împreună cu familia sa, cu posibilitatea de a se mişca liber în această arie, a fost
considerată o privare de libertate conform articolului 5. De asemenea, în cauza Ashingdane c.
Regatului Unit (1985), menţinerea forţată a unei persoane într-un spital psihiatric, chiar daca era
ţinută într-o celulă descuiată şi i se permitea să părăsească spitalul neînsoţită, a fost socotită o
privare de libertate. Rezultă deci, că gradul de libertate de mişcare nu este determinat pentru
aprecierea aplicabilităţii articolului 5.
Nu orice privare de libertate intra sub incidenţa acestui articol. De exemplu, în cauza Engel
c. Olandei (1976), Curtea a arătat, pe de o parte, că resticţiile libertăţii rezultate din condiţiile
normale ale vieţii militare şi, pe de altă parte, unele masuri disciplinare nu constituie privari de
libertate. Ȋn aceeaşi speţă, Curtea a arătat că alte măsuri disciplinare- arestul sever, ce constă în
închiderea soldaţilor în celule-constituia o privare de libertate în sensul articolului 5. Criteriul
utilizat de Curte a fost faptul că sancţiunile în cauză, prin modalităţile practice de punere în
executare, se îndepărtează de condiţiile normale ale vieţii în cadrul forţelor armate.
Conducerea la secţie a unei persoane pentru a i se pune întrebări nu constituie o privare de
libertate. În caz de conflicte legate de autoritatea parentală, plasarea unui minor într-un centru de
primire sau într-un spital psihiatric, la cererea unui părinte învestit cu autoritatea menţionată, nu
este o privare de libertate. Tot în legătură cu relaţiile de familie,în funcţie de circumstanţele
cauzei,poate fi invocată obligaţia pozitivă a statului de a proteja copiii împotriva detenţiei private
aplicate de părinţi, dacă această detenţie ajunge dincolo de necesitatea garantării articolului 8 şi nu
poate fi justificată în condiţiile articolului 5.
CAZURILE PERMISE DE PRIVARE DE LIBERTATE CONFORM ART. 5 DIN

CONVENȚIE
Articolul 5 paragraful 1 cuprinde 6 cazuri permise de privare de libertate:

a) detenţia dupa condamnare;
b) arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă judiciară sau dintr-o
obligaţie legală;
c) detenţia provizorie;
d) detenţia unui minor;
e) detenţia anumitor bolnavi si persoane defavorizate;
f) detenţia străinilor.
A) Detenţia după judecată și condamnare
Detenţia după judecată şi condamnare vizează persoana deţinutî în mod legal după
condamnarea de către un tribunal competent.
Condamnarea înseamn nu doar o declaraţie de vinovăţie privind săvârşirea unei infracţiuni,
dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate. Condamnarea trebuie să
fie făcută de către un tribunal competent. Pentru a fi considerat competent, tribunalul trebuie să fie
un organ de plină jurisdicţie asupra cauzei respective şi să acorde garanţiile judiciare adecvate,
17
precum şi să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi. Astfel, este imperativ ca detenţia să
aibă loc în temeiul hotărârii judecătoresti pronunţate de tribunalul competent.
B) Arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţa cu caracter judiciar sau dintr-
o obligaţie legală
Această dispoziţie este prevazută de articolul 5 paragraful 1, litera b) şi vizează cazul

persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru nerespectarea unei hotărâri
judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute de lege. Curtea Europeană a amintit că acest caz vizează
privarea de libertate doar în situaţia în care legea autorizează detenţia pentru a-l sili pe individul
în cauză să-şi execute obligaţia specifică şi concretă pe care a neglijat-o.
De exemplu, detenţia poate interveni ca urmare a refuzului de a plăti o amendă sau refuzul
de a se supune unor examinări medicale cerute de o instanţă judecătorească.
În cel de-al doilea caz prevăzut de acest articol la litera b), putem exemplifica prin
neîndeplinirea obligaţiei de a îndeplini serviciul militar, a obligaţiei de a purta un act de identitate
şi de a se supune unui control de identitate. Obligaţia trebuie să fie suficient de specifică şi
concretă, nu trebuie să aibă un caracter de generalitate. Pentru ca acest text să fie aplicabil, scopul
detenţiei trebuie să fie îndeplinirea obligaţiei sau supunerea persoanei respective hotarârii
judecătoreşti. Dacă detenţia are scopul pedepsirii persoanei, nu poate intra sub incidenţa acestui
articol.
Trebuie menţionat că aplicabilitatea acestui text a fost restrânsa prin prevederile articolului
1 al Protocolului nr 4 la Convenţie, potrivit cărora: “Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa
pentru singurul motiv că nu este în masura să execute o obligaţie contractuală”.
C) Detenţia preventivă
Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său este de a conduce persoana
respectivă în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvarşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşeasca o infracţiune sau să fugă după săvârsirea acesteia. Acestea nu sunt
condiţii cumulative, dacă una dintre ele este îndeplinită, privarea de libertate este permisă.
Caracterul verosimil al motivelor înseamnă că autenticitatea şi sinceritatea lor nu pot fi
suficiente: sunt necesare fapte şi informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că
persoana în cauză a săvârşit o infracţiune.
Plauzibilitatea bănuielilor pe care are a se întemeia o arestare constituie un element esenţial
al protecţiei cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate.
Deţinerea unei persoane bănuite că a săvârsit o infracţiune spre a o împiedica să se sustragă
urmăririi penale - se recurge la aceasta deţinere pentru a asigura prezenţa persoanei în cauză,în
faza de urmărire penală şi împiedicarea sustragerii ei de la urmărire, din diferite motive. Instanţele
naţionale trebuie să aprecieze dacă mai există riscul invocate, cât şi dacă se mai justifică deţinerea
acesteia.
Cu privire la sfera noţiunii de infracţiune, aceasta vizează faptele de natură penală şi ca
atare, textul articolului 5, paragraful 1, litera c) permite exclusiv privările de libertate efectuate în
cadrul unei proceduri penale.
D) Detenţia minorilor
Articolul 5, paragraful 1, litera d) are în vedere detenţia unui minor care a fost dispusă
pentru a-i asigura o educaţie supravegheată sau pentru a fi adus în faţa autoritaţii competente.
În Convenţie nu există o definiţie pentru termenul ”minor”, ceea ce înseamna că urmează
a fi aplicate normele naţionale privitoare la capacitatea persoanelor.
18
D) Detenţia unor bolnavi și persoane defavorizate
Este prevăzută de articolul 5 pararaful 1, litera e) și priveşte în special persoanele

susceptibile a propaga o boala contagioasă, alienaţii, alcoolocii, toxicomanii şi vagabonzii.
Ȋn practica, s-a pus mai mult problema alienaţiilor mintal. Curtea a arătat că este interzisă
detenţia cuiva doar pentru că ideile şi comportamentul său se indepărtează de normele
predominante într-o societate determinată. Ȋnţelesul termenului de “alienat mintal” nu poate fi
interpretat de o manieră definitivă, sensul său evoluând în permanenţă datorită progresului ştiinţei
medicale şi evoluţiei mentalitaţiilor.
Ȋn cauza Winterwerp c. Olandei(1979),Curtea a precizat şi condiţiile minimale de privare
de libertate:
 alienaţia trebuie dovedită în faţa autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză
medicală obiectivă;
 tulburările mentale trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice
internarea;
 tulburările trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Aceasta nu se poate
prelungi în mod valabil fără existenţa acestor tulburări.
De asemenea, detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un alt stabiliment
specializat. Ȋn privinţa primei condiţii, poate totuşi exista o derogare în situaţii de urgenţa: o astfel
de situaţie poate justifica detenţia unei personae fără o expertiză medicala prealabilă. Și în acest
caz însă, pentru respectarea articolului 5, paragraful 1, litera e), este necesară confirmarea stării de
alienaţie de către un specialist, în cel mai scurt termen.
Articolul 5, paragraful 1, litera e) nu implică, în viziunea Curţii, şi un drept de a primi un
tratament adecvat bolii mintale. Cu toate acestea, lipsa unui tratament medical adecvat aplicat
persoanei aflate în detenţie poate constitui un tratament inuman sau degradant, deci o încălcare a
articolului 3 al Convenţiei.
Termenul “vagabonzi” şi detenţia vagabonzilor a făcut obiectul cauzei De Wilde, Ooms Si
Versyp c. Belgiei (cunoscută şi sub numele de “cauza vagabonzilor”). Curtea a preluat, în această
cauză, definiţia dată de dreptul penal Belgian noţiunii de “vagabond”, adică o persoană ce nu are
adăpost stabil, nici mijloace de subzistenţă şi nici o profesie sau ocupaţie stabilă.
Ȋn cauza Litwa c. Poloniei(2000), Curtea a avut prilejul să se pronunţe asupra noţiunii de
alcoolic. Astfel,aceasta a considerat că “persoanele care nu sunt diagnosticate medical ca fiind
<<alcoolice>>, dar al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o amenintare pentru
ordinea public sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia ordinii publice sau a interesului
lor, cum ar fi sănătatea sau siguranţa personală”. Cu toate acestea, Curtea a stabilit ferm că articolul
5, paragraful 1,litera e) nu permite detenţia unui individ doar pentru că a consumat alcool.
Pentru toate categoriile de persoane pentru care se permite detenţia în condiţiile articolului
5, paragraful 1, litera e) - bolnavi contagiosi, alcoolici, toxicomani - se aplică, mutatis mutandis,
regulile mentionate pentru alienaţi mintal.
F). Detenţia străinilor
Este autorizată de articolul 5 paragraful 1 litera f), în scopul expulzării sau extrădării sau
pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Textul articolului
vizează situaţia în care procedura extrădării sau expulzării este deja în curs. Detenţia trebuie să fie
“legală”din punctual de vedere al dreptului intern şi să nu fie arbitrară. Pentru a aprecia legalitatea
detenţiei ce cade sub incidenţa acestui text, Curtea verifică şi scopul acesteia. Astfel, în cauza
Quinn c. Franţei (1995), constatând că detenţia unui străin timp de doi ani în timpul procedurilor
de extrădare avea ca scop mai degrabă menţinerea sa în detenţie preventivă decât extrădarea,
Curtea a stabilit existenţa unei violări a articolului 5 paragraful 1.Dacă prelungirea detenţiei în
timpul extrădării se datorează reclamantului sau acesta a consimţit implicit la aceasta, nu se poate
stabili violarea articolului 5.
19
GARANŢIILE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE
Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situatia care a
determinat-o. De asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o autoritate
competent. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.
Articolul 5, paragrafele 2-5, cuprinde o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de
libertate, al căror scop este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse
libertăţii persoanei.
Aceste garanţii sunt: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în faţa unui judecător,
dreptul la recurs și dreptul la despăgubiri.
1. Dreptul de a fi informat
Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul să fie informată, în cel mai scurt termen
posibil şi într-o limbă pe care o întelege, asupra motivelor arestării sau deţinerii si a oricărei
acuzaţii împotriva ei.
Câmpul de aplicare al acestei dispoziţii este destul de larg. Ȋn primul rând, ea se aplică în
cazurile prevăzute de articolul 5, paragraful 1, mai ales în cazul privării de libertate în scopul
conducerii în faţa unui judecător. De asemenea, articolul 5, paragraful 2 se aplică şi arestărilor ca
urmare a controlului de identitate sau de securitate operate în absenta unor bănuieli speciale:
aceasta priveşte în special practicile autorităţiilor engleze de detenţii administrative şi de privări
de libertate extrajudiciare. Persoanei arestate trebuie să i se spună ”într-un limbaj simplu,
nontehnic, pe care îl poate întelege, motivele esenţiale, juridice şi factuale, ale arestării sale, pentru
a putea dacă crede de cuviinţa, să se adreseze unei instanţe pentru a contesta legalitatea arestării”.
Dreptul la informare cuprins in articolul 5 paragraful 2 este o garanţie foarte importantă,
deoarece este esenţial ca o persoană privată de libertate să cunoască motivele acestei măsuri cât
mai repede şi cât mai exact.
Din textul articolului 5 paragraful 2 rezultă ca informaţia trebuie să fie suficient de precisă:
- limba utilizată trebuie să fie înţeleasă cât mai bine de cel interest şi, la nevoie, trebuie
să se facă apel la un interpret.
- limbajul trebuie să fie simplu şi accesibil.
- informaţia trebuie să fie suficient de detaliată, indicându-se motivele de fapt şi de drept
ale privării de libertate.
- rapiditatea informării este şi ea o cerinţă fundamentală.Aceasta înseamnă că persoana
trebuie să fie informată în cel mai scurt timp de la arestare sau deţinere.
Ȋndeplinirea acestor cerinţe se apreciază de la caz la caz,în funcţie de circumstanţele
fiecărei cauze.
Ȋn cazul persoanelor alienate mintal,dacă acestea nu pot înţelege informaţiile comunicate
asupra motivelor deţinerii, aceste informaţii trebuie date unui avocat sau altei persoane autorizate
în numele lor.
2. Dreptul de a fi adus de ȋndată ȋn faţa unui judecător, de a fi trimis ȋn judecată ȋntr-un

termen rezonabil sau eliberat
Paragraful 3 al articolului 5 prevede că orice persoană arestată sau deţinută trebuie dusă
imediat în faţa unui judecător sau unui alt magistrat competent prin lege să exercite funcţii
judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii.
Remarcăm că este vorba de o garanţie cu conţinut complex, care priveşte, pe de o parte,
dreptul persoanei arestate de a fi dusă în faţa unui judecător şi pe de altă parte, dreptul acesteia de
a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată.
20
a) Dreptul de a fi adus ȋn faţa unui judecător sau a altui magistrat autorizat a exercita
puterea judiciară
Este o garanţie esenţială care priveşte reţinerea şi orice altă măsură asemănătoare. Persoana
în cauză trebuie să fie dusă de îndată în faţa unui judecător sau unui alt magistrat.
Ȋn acestă privinţă, a apărut o dubla dificultate de interpretare, a sensului termenilor de
îndată şi magistrat.
Termenul “de îndată” implică o obligaţie de celeritate a autorităţiilor, limitănd durata unei
reţineri. Statele au obligaţia pozitivă de a aduce cât mai repede o persoană private de libertate în
faţa unui magistrat competent.
Articolul 5 paragraful 3 nu impune o prezentare la judecător ce urmează instantaneu
privarea de libertate. Circumstanţele cauzei au aici o importanţă deosebită. Curtea Europeană a
adus unele clarificări în acest sens în cauza Borgan c .Regatul Unit(1988). Astfel,Curtea a stabilit
că un termen de patru zile si şase ore scurs până la aducerea perosanei în fata unui judecător a
contravenit articolului 5 paragraful 3. Ȋn cauzele Gundogan c. Turciei, Satik, Camli, Satik şi
Maraşli c. Turciei (2002),Curtea Europeană a stabilit că durata de 9, 13 și 15 zile de detenţie,
înainte ca reclamaţii să fie aduşi în faţa unui judecător, a constituit o violare a acestui text,iar lupta
antiteroristă nu ar putea justifica o asemenea durată excesivă.
Noţiunea de “judecător sau alt magistrat” nu este lipsită nici ea de amibiguitate. Dacă
interpretarea noţiunii de “judecător” nu creează mari dificultăţi, deoarece este vorba, în toate
statele părţi, de magistraţi de şedinţă exercitând funcţii jurisdicţionale, cea de “magistrat” este
destul de ambiguă.
Ca urmare a unei evoluţii jurisprudenţiale, noţiunea de <<magistrat>> din articolul 5
paragraful 3 s-a apropiat de conceptul de “tribunal independent şi imparţial” din articolul 6
paragraful 1. Ȋn cauza Şchiesser c. Elveţiei (1979), Curtea a arătat că prima caracteristică a unui
astfel de “magistrat”trebuie să fie independenţa sa faţă de executiv şi faţă de părţi. De asemenea,
în cauza Dacewicz c. Poloniei (2002), Curtea a arătat că procurorul nu oferă garanţiile de
independenţă şi imparţialitate cerute de acest paragraf al articolului 5, deoarece autorităţiile de
acuzare nu numai că aparţin puterii executive a statului, dar ele au funcţii de instruire şi acuzare în
procedurile penale şi sunt parte în aceste proceduri. Ȋn cauza Pantea c. României (2003), Curtea a
stabilit că procurorul care a ordonat detenţia provizorie a reclamantului nu îndeplineşte cerinţele
de independenţă şi imparţialitate în sensul articolului 5 paragraful 5 şi a constatat că, în aceste
condiţii, reclamantul nu a beneficiat de dreptul său de a fi adus în faţa unui astfel de magistrat într-
un termen rezonabil.
Magistratul are obligaţia de a asculta personal pe individul adus în faţa lui, de a se pronunţa
după criterii juridice asupra existenţei motivelor ce justifică privarea de libertate şi, în absenţa lor,
să dispună punerea în libertate.
b) Dreptul de a fi judecat ȋntr-un termen rezonabil sau eliberat
Problema care se pune de cele mai multe ori în privinţa acestei condiţii este cea a duratei
unei detenţii provizorii. Cu toate că acestă măsură este justificată de motive rezonabile, trebuie
evitat orice arbitrariu din partea autorităţilor: pe de o parte, libertatea este principiul, în timp ce
încarcerarea este excepţia; pe de altă parte, persoana în cauză beneficiază de o altă garanţie
procesuală esenţială, fiind prezumată nevinovată. De aceea, o detenţie provizorie nu trebuie să fie
prea lungă şi punerea în libertate se impune atunci când menţinerea în detenţie încetează de a mai
fi rezonabilă.
Noţiunea de “termen rezonabil” este totuşi imprecisă şi deci controversată. Aceasta, pentru
că nu se poate stabili întodeauna limita exactă a unor termene, totul depinzând, de cele mai multe
ori ,de complexitatea cauzei. Menţinerea în detenţie trebuie să fie justificată plecând de la elemente
concrete, ”relevante si suficiente”, ce ţin de interesul public. De exemplu, în cauza Klamecki c.
Poloniei (2003), Curtea a apreciat că o durată a detenţiei provizorii de doi ani, trei luni şi 16 zile a
21
fost excesivă şi a constituit o încălcare a articolului 5.Ȋn cauze complexe, ce ţin de criminalitatea
organizată de tip mafiot, o durată a detenţiei provizorii de la 2 luni la 2 ani a fost considerată
rezonabilă de către Curte.
Dacă persoana acuzată este deţinută în două sau mai multe perioade separate în cursul
procesului, acestea voi fi cumulate atunci când se verifică îndeplinirea cerinţei termenului
rezonabil.
Trebuie subliniat că cerinta termenului rezonabil de la articolul 5 nu trebuie confundată cu
cea a termenului rezonabil de la articolul 6, deşi există unele asemănări şi chiar suprapuneri.
Articolul 6 priveşte pe toţi justiţiabili şi scopul său este de a evita o încetineală excesivă a actului
de justiţie, în timp ce articolul 5 priveşte numai inculpaţii arestaţi şi are ca scop evitarea ca un
individ să fie privat în mod arbitrat de libertatea sa. Cu toate acestea, Curtea a admis că o persoană
care doreşte să se plângă împotriva duratei nerezonabile a detenţii sale provizorii în timpul
judecării cauzei în apel sau recurs nu ar putea invoca încălcarea articolului 5 paragraful 3, ci ar
trebuisă invoce articolul 6 paragraful 1 referitor la termenul rezonabil al judecătii.
Eliberarea persoanei din detenţia provizorie în cursul procesului poate fi refuzată pentru o
serie de motive de interes public, cum ar fi: pericolul sustragerii persoanei de la judecată şi
condamnare; ingerinţa în cursul normal al justiţiei; prevenirea săvârşirii de infracţiuni; protecţia
ordinii publice.
Potrivit ultimei teze a articolului 5 paragraful 3, punerea în liberate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Curtea a interpretat această
dispoziţie ca permiţând instituirea unor garanţii financiare (cauţiuni) pentru a asigura prezentarea
persoanei la proces. Ȋn acelaşi timp,Curtea a arătat că stabilirea sumei cauţiunii trebuie să se facă
”în principal prin raportare la persoana acuzată, la bunurile sale şi la relaţiile sale cu persoanele a
căror siguranţă trebuie protejată”.Stabilirea sumei cauţiunii trebuie să fie, de asemenea,
proporţională cu scopul urmărit.
c) Dreptul la recurs
Paragraful 4 al articolului 5 precizează că orice persoană privată de libertate prin arestare

sau deţinere are dreptul de a se plânge în faţa unui tribunal asupra legalităţii măsurii şi să ceară
eliberarea sa, dacă detenţia este ilegală. Acest text este considerat dispoziţia de habeas corpus a
Convenţiei, scopul său fiind asigurarea protecţiei împotriva detenţiei arbitrare şi facilitarea
eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală.
Una din cele mai importante garanţii ale acestui drept este exercitarea lui în faţa unui
tribunal: acestă noţiune trebuie înţeleasă ca desemnând un organ jurisdicţional ce îndeplineşte
garanţiile de procedură corespunzătoare. Astfel, pentru a fi conform cu articolul 5 paragraful 4,
”tribunalul” în faţa căruia se exercită dreptul la recurs trebuie să fie independent faţă de executiv
şi faţă se părţi. Ȋn jurisprudenţa Curţii următoarele organe nu au fost considerate ”tribunalul” în
sensul articolului 5 paragraful 4: procurorul,supraveghetorul medical al unui alienat mintal, unul
din miniştri etc. De asemenea, tribunalul trebuie să aibă posibilitatea să adopte o hotărâre cu
caracter obligatoriu privind situaţia persoanei deţinute.
Tribunalul trebuie să ofere garanţii procedurale fundamentale în materia privării de
libertate: respectarea contradictorialităţii, a publicităţii, a dreptului la apărare etc.
d) Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală
Potrivit articolului 5 paragraful 5, orice persoană victimă a unei arestări sau detenţii în
condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 are dreptul la despăgubiri.
Dreptul la despăgubiri presupune reunirea unor condiţii:
 Să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale articolului 5;
 Această încălcare sa fi produs un prejudiciu.
22
Ȋn privinţa primei condiţii, încălcarea poate apărea fie datorită lipsirii de libertate a unei
persoane în alte cazuri decât cele prevăzute de articolul 5 paragraful 1, fie datorită nerespectării
garanţiilor prevăzute de articolul 5 paragraful 2-4.
Acest drept la despăgubire nu trebuie confundat cu satisfacţia echitabilă prevăzută de
articolul 41 al Conveţiei. Orice violare a Convenției, inclusiv a dispoziţiilor articolului 5, poate da
naştere unei cereri de satisfacţie echitabilă. Articolul 5 paragraful 5 este, de altfel, singura
prevedere specială a Convenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţiile naţionale
pentru violarea unui drept. Satisfacţia echitabilă prevăzută de articolul 41 se pornunţă de către
Curtea Europeană, plata ei fiind în sarcina autorităţiilor naţionale.
Cu privire la natura compensaţiei aceasta este de regulă, financiară. Statul poate cere
persoanei interesate să dovedească intinderea prejudiciului produs de detenţia ilegală, iar Curtea
Europeană recunoaşte statelor o largă marjă de apreciere în această materie.
Și în aprecierea întinderii despăgubiriilor Curtea trimite la legislaţiile naţionale.Ȋn această
privinţă, există divergenţe: unele legislaţii adoptă o perspectivă mai largă decât aceea a articolului
5 paragraful 5, care se referă doar la cazurile de detenţie în condiţii contrare dispoziţiilor
convenţionale. Astfel, în Germania, Belgia, Franta sau Italia, despăgubirea este datorată şi atunci
când detenţia este urmată de netrimiterea în judecată sau de achitare. Ȋn schimb, pentru detenţiile
ilegale, atitudinea statelor este mai restrictivă: de exemplu, dreptul francez cere dovada cumulativă
a unui prejudiciu vădit anormal şi a unei gravităţi deosebite.
23
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

I. Considerații introductive
Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului are urmatorul continut:

“1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, în mod public si intr-un termen
rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va
hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie pronuntata
in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fii interzis presei si publicului pe intreaga
durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al ordinii publice ori al
securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cand interesele minorilor sau protectia
vietii private a partiilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre
instanta atunci cand, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere
intereselor justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa
va fi legal stabilita.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod
amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispuna de timpul si inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;
c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el, si daca nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea
martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;
e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita
la audiere.“
Literatura juridică a subliniat că textul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului este unul din cele mai lungi şi mai complexe din această Convenţie.
Articolul 6 al Convenţiei Europene este aplicabil în două situaţii: când instanţele naţionale
sunt sesizate cu o cauză privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi atunci când se pronunţă cu
privire la o acuzaţie în materie penală. Articolul 6 nu garantează şi dreptul de a obţine judecarea
penală a unor terţi. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în materie penală este recunoscut
doar persoanei inculpatului.
Expresiile „proces echitabil” şi „termen rezonabil” în textul art. 6 alin. 1 din Convenţie au
un „caracter nedeterminat”, fiind interpretate neunitar. Prin aceasta, s-a lăsat Curţii, şi, implicit,
instanţelor naţionale o largă latitudine de concretizare, cu ocazia judecării cauzelor cu care ele vor
fi sesizate, însă, pentru a se evita neconcordanţele era imperios necesar ca prin jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului să fie degajate principii călăuzitoare în această privinţă,
evidenţiindu-se faptul că deşi textul art. 6 alin. 1 din Convenţie enunţă drepturi diferite (proces
echitabil şi termen rezonabil), acestea pleacă totuşi de la aceeaşi idee fundamentală că ele sunt
reunite, formează „un drept unic” căruia nu i se dă o definiţie precisă.
Articolul 6 cuprinde multiple garanţii în favoarea oricărei persoane parte la un litigiu privind
un drept sau o obligaţie cu caracter civil sau o acuzaţie penală: publicitatea şedinţei de judecată,
judecarea cauzei într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială,
contradictorialitatea dezbaterilor şi egalitatea de arme, accesul la instanţă, securitatea
raporturilor juridice, punerea în executarea a hotărârilor judecătoreşti definitive.
Analizând dispoziţiile art. 6 din CEDO, ce au în vedere un proces echitabil, se poate
constata că acestea se referă la unele cerinţe fără de care procesul nu este echitabil. Rezultă că, în
24
accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul
liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea
cauzei de către un tribunal: stabilit prin lege (1), independent (2), imparţial (3); publicitatea
pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Convenţia Europeană asigură două feluri de garanţii: pe de o parte, drepturile materiale şi,
pe de altă parte, drepturile de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima
categorie. Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta cum trebuie
să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil sau
al acuzaţiilor în materie penală.
II. Garantiile unui proces echitabil
1. Dreptul de acces la o instanta

Articolul 6 garanteaza dreptul fiecarei persoane de a avea acces la o instanta. Acest drept de
acces este limitat la campul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adica la contestatiile
priviind drepturile si obligatiile cu caracter civil si la acuzatiile in materie penala. In priviinta
dreptului de a avea acess la o instanta, intre cele doua domenii exista deosebiri notabile.
În materie civila intiativa „contestatiei”, ca regula generala, apartine unei parti – persoana
fizica sau juridica ce-si vede lezat un anumit drept, in materie penala este vorba nu atat de un drept
de acces la un tribunal, cat despre dreptul unei persoane de a supune unui judecator, in vederea
adoptarii unei decizii, orice acuzatie ce ar fii adusa impotriva sa.
Este de subliniat faptul ca dreptul la un tribunal nu cuprinde dreptul de a solicita deschiderea
procedurii de urmarire penala impotriva unei terte persoane si nici condamnarea unei anumite
persoane sa fie admisa ca urmare a unei proceduri penale. Imprejurarea ca unele infractiuni pot fi
urmarite numai la plangerea prealabila a victimei nu este de natura sa conduca la o alta concluzie,
deoarece, intr-un asemenea caz, victima nu face decat sa declanseze urmarirea penala, actele de
urmarire fiind efectuate de organele specializate ale statului.
În doctrina, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv,
ce presupune ca „justiţiabilul”să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta
atingerea adusă drepturilor sale”.
2. Dreptul la un tribunal independent si impartial, stabilit de lege

Prima conditie pe care trebuie sa o indeplineasca un tribunal sesizat cu solutionarea unui
litigiu este aceea ca el sa fie stabilit de lege. Prin aceasta dispozitie se urmareste evitarea
organizarii justitiei prin decizii ale executivului si crearea, in momente de criza, a unor instante de
fapt, fara baza legala.
A doua conditie impusa unei instante in sensul Conventiei este aceea ca acest organ de
jurisdicitie sa fie independent. Instanta europeana a aratat care sunt criteriile de apreciere a
independentei unei instante: ,,atunci cand trebuie sa determine daca un anumit organ poate fi
considerat independent, Curtea va tine cont de modul in care au fost numiti membrii sai, de durata
mandatului lor, de existenta garantiilor menite sa impiedice presiunile din exterior, dar si de
aparenta de independenta a acestui organ”.
Din punct de vedere organic, "instanţa trebuie să fie independentă mai ales faţă de executiv
şi faţă de părţi" şi să prezinte garanţiile unei proceduri judiciare. În compunerea instanţei nu este
necesar să intre exclusiv magistraţi, ci pot intra şi funcţionari publici sau juraţi, cu condiţia să se
bucure de un statut legal care sa-i protejeze împotriva presiunilor exterioare.
Din punct de vedere material, instanţa se caracterizează prin rolul său jurisdicţional: "să
soluţioneze, pe baza unor norme de drept şi în urma unei proceduri organizate, orice problemă ce
ţine de competenţa ei"
In jurisprudenta s-a constatat ca o instanta care nu ofera suficiente garantii de independenta
nu va putea fi considerata nici impartiala. Impartialitatea se defineste ca fiind absenta oricarei
prejudecati sau a oricarei idei preconcepute privitoare la solutia unui proces. Existenta
25
impartialitatii in sensul articolului 6 paragraf 1 din Conventie trebuie determinata conform unui
test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecator intr-o anumita cauza, dar
si conform unui test obiectiv vizand sa stabileasca daca un judecator a oferit suficiente garantii
pentru a exclude orice indoiala legitima in aceasta priviinta.
3. Garantii privitoare la desfasurarea procesului
A. Garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

a. Egalitatea armelor – care semnifica tratarea egala a partilor pe toata durata desfasurarii
procedurii in fata unui tribunal, fara ca una dintre ele sa fie avantajata in raport cu cealalta sau cu
celelalte parti din proces.
Atat in civil cat si in penal acest principiu cere ca ”fiecare parte la un astfel de proces sa
beneficieze de o posibilitate rezonabila de a-si expune cauza in fata instantei in conditii care sa nu
o dezavantajeze in mod semnificativ vis-a-vis de partea adversa”.
Citarea şi interogatoriul martorilor trebuie să se desfăşoare de aşa natură încât o parte să nu
fie dezavantajată în raport cu cealaltă. Acest lucru este valabil şi în cazul experţilor.
Trebuie spun că egalitatea armelor nu presupune o egalitate matematică: pentru fiecare
martor admis acuzării trebuie admis şi un martor al apărării, ci în limita marjei de apreciere de care
se bucură, instanţele să trateze părţile unui proces în condiţii egale.
b. Principiul contradictorialitatii - Curtea a definit acest principiu in felul urmator: sarcina
judecatorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile sa influenteze solutionarea pe fond
a litigiului sa faca obiectul unei dezbateri in contradictoriu intre parti”. Pentru respectarea acestui
principiu, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părţilor toate chestiunile de care depinde
soluţionarea cauzei.
c. Motivarea hotararilor - Curtea a statuat ca acest text obliga tribunalele sa-si motiveze
hotararile lor, dar aceasta obligatie nu trebuie inteleasa in sensul ca ele trebuie sa raspunda in mod
detaliat la fiecare argument al partilor procesului.
B. Garantii explicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

a. Publicitatea dezbaterilor si a pronuntarii hotararii - Caracterul public a procedurilor este
menit sa asigure un proces echitabil prin protejarea justitiabililor impotriva unor decizii arbitrare
si permitatnd societatii sa controleze administrarea justitiei. Alaturi de exigenta pronuntarii publice
a hotararilor, dezbaterile publice urmaresc informarea publicului, in special prin intermediul
presei, dar si asigurarea acestuia ca justitia se face la vedere, contribuindu-se la asigurarea
increderii in justitie. Curtea a arătat că "elementele de probă trebuie,în principiu administrate în
faţa acuzatului, în şedinţă publică în vederea unei dezbateri contradictorii". Acest lucru ridică două
probleme delicate: admisibilitatea probelor ilegal obţinute şi cea a mărturiilor unor persoane care
nu apar în proces.
În ceea ce piveşte probele ilegale, Curtea a arătat că o probă ilegal obţinută nu antrenează
în mod automat încălcarea art.6. trebuie respectate însă câteva condiţii. Astfel, proba ilegal
obţinută trebuie coroborată cu alte probe, obţinute aceste în mod legal; trebuie acordată acuzatului
posibilitatea de a contesta autenticitatea şi admisibilitatea probei. O proba obţinută prin supunerea
la tortură sau alte tratamente contrare art. 3 din Convenţie nu ar putea fi admisă.
Folosirea unor mărturii indirecte sau a martorilor anonimi nu este în sine contrară dreptului
la un proces echitabil. O problema distinctă o constituie folosirea agenţilor infiltraţi. Probele
strânse în aceasta fază ar trebui coroborate cu alte probe pentru a obţine condamnarea. Acest
principiu cere ca acuzatului sa îi fie acordat accesul la toate dovezile strânse de procuror, indiferent
dacă acestea sunt în favoarea sau în defavoarea sa.
b. Judecarea cauzei intr-un termen rezonabil - Scopul acestei garantii il reprezinta protejarea
partilor impotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficientei si credibilitatii actului de
justitie, evitarea mentinerii persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni intr-o stare de
nesiguranta cu privire la situatia sa pentru o perioada de timp prea mare.
26
Pentru a determina perioada ca va trebui luata in considerare pentru ca termenul sa fie

considerat rezonabil, este necesar sa se stabileasca data de la care curge termenul si data pana la
care se intinde acest termen.
Astfel, in materie civila termenul incepe sa curga de la data sesizarii instantei si se intinde
pana la pronuntarea unei decizii definitive.
In cauzele penale regula este ca aceasta garantie se aplica de indata ce o persoana este
acuzata de savarsirea unei infractiuni si se intinde pana la ramanerea definitva a hotararii si include
nu doar hotararea prin care se determina vinovatia, ci si cea prin care se stabileste pedeapsa
aplicabila.
Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie
raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare: durata procedurii, natura pretenţiilor,
complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea
dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care
se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin
reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept,
ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.
Dacă ne referim la un termen „rezonabil” de soluţionare a cauzelor, avem în vedere cerinţa
desfăşurării operative a procesului, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cernţa aflării adevărului
şi apărarea părţilor din proces. Termen rezonabil înseamnă atât operativitate cât şi acceptarea unei
durate de care ar depimde soluţionarea corectă a cauzei. În unele legislaţii se fixează o durată limită
de soluţionare a cauzei - 6 luni, 1 an; o astfel de abordare a duratei procesului nu ţine seama însă
de gradele diferite de complexitate a cauzelor, prin nr de infracţiuni sau delicte urmărite şi judecate,
numărul inculpaţilor, al celorlalte părţi, dificultatea probatorilor ş.a. Termenul rezonabil în care
trebuie soluţionată o cauză are în vedere toate elementele de apreciere, fiind rezonabil un termen
de câteva luni pentru o cauză cu un singur inculpat şi o singură infracţiune, fără probatorii
complicate, dar si un termen de 1 sau 2 ani pentru soluţionarea unei cauze penale complexe, în
special în domeniul economico-financiar unde sunt necesare expertize de lungă durată.
Așadar, complexitatea cauzei se analizează în funcţie de mai mulţi factori enumeraţi de
Curte: dificultatea administrarii probelor, numărul inculpaţilor şi al martorilor, numărul
infracţiunilor investigate, natura acestora, necesitatea realizării unor expertize, dificultatea
problemelor de drept şi de fapt care trebuie soluţionate etc.
c. Motivarea hotărârilor – Părțile trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că judecătorul
a examinat probele administrate. Acest drept nu este absolut. Judecătorul nu trebuie să răspundă
la tuturor argumentelor invocate de părţi. Argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei voi
trebui totuşi să-şi gasească reflectare în hotărâre. Obligaţia de a motiva îmbracă o importanţă
deosebită în cazul în care dispoziţia legală pe care s-a întemeiat respingerea acţiunii este foarte
generală.
III. Garantii specifice recunoscute persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni
1. Prezumtia de nevinovatie
Prezumtia de nevinovatie este cuprinsa in articolul 6 paragraful 2, care are urmatorul
continut: „Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa
va fi legal stabilita”.
Prezumţia de nevinovăţie este un principiu potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este
obligat să probeze nevinovăţia sa. Dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are
dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Prezumtia de nevinovatie priveste in primul rand atitudinea judecatorului chemat sa se
pronunte asupra acuzatiei, dar poarta si asupra problemei sarcinii probei: aceasta revine
Ministerului Public iar indoiala profita persoanei acuzate.
27
Prezumtia de nevinovatie presupune dreptul la tacere. Acuzatul nu trebuie sa dovedeasca

nimic, el putand sa nu declare nimic pana la sfarsitul procesului.
Aceasta dispozitie de va aplica si la urmarirea penala din momentul in care se poate vorbi
despre o acuzatie in materie penala, insa ea nu se opune unor acte cum ar fi perchezitiile , luare de
amprente, obligarea unei persoane de a face testul de alcoolemie etc.
2. Garantii acordate acuzatului intr-un proces penal
A. Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzatiei

Art. 6 paragraf 3 lit. a prevede în mod expres dreptul acuzatului „de a fi informat în termenul
cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei
aduse împotriva sa”, iar la litera b din acelaşi text este statuat şi dreptul acuzatului să dispună de
timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
Sintagma ”in termenul cel mai scurt” a fost explicată ca însemnând: de îndată ce s-a decis
declanşarea procedurilor penale. ”Cauza” şi ”natura” acuzaţiei aduse împotriva persoanei în cauză
se referă la faptele imputate, respective, la calificarea juridică a acestora precum şi la
circumstanţele agravante existente în cauză. Schimbarea încadrării juridice trebuie comunicată în
timp util persoanei acuzate. Comunicarea acuzaţiei se va face în scris. ”În mod amănunţit”
presupune o informare detaliată. Informarea nu trebuie să includă dovezi care susţin acuzarea.
Expresia „într-o limbă pe care o înţelege” obligă statele la traducerea de către un translator
la informaţiile oferite persoanei acuzate şi la suportarea cheltuielilor aferente.
Acest articol garantează dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile
necesare pregătirii apărării. Persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea de a-şi organiza în mod
adecvat apărarea, fără restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de
probă pertinente, influenţând, prin aceasta, soluţia pe fond a litigiului.
B. Acordarea timpului si facilitatiilor necesare pregatirii apararii
Acest articol garantează dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile
necesare pregătirii apărării. Persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea de a-şi organiza în mod
adecvat apărarea, fără restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de
probă pertinente, influenţând, prin aceasta, soluţia pe fond a litigiului.
Unul dintre elementele fundamentale necesare pregătirii apărării este dreptul de acces la
dosarul cauzei. Acest drept include dreptul de acces la toate elementele culese de acuzare şi care
sunt în favoarea acuzatului, mai ales atunci când acesta a ales să se apere singur. Accesul la dosarul
cauzei poate fi acordat, în anumite circumstanţe doar avocatului reclamantului.
Dreptul de a comunica în mod liber cu avocatul este una dintre facilităţile cerute in acest
paragraf. Comunicare se face în condiţii de confidenţialitate, fără a putea fi auziţi de organele de
pază sau de cele care instrumentează cauza.
C. Dreptul la aparare
Articolul 6 paragraf 3 c) oferă persoanei acuzate dreptul:
”c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer”.
Această dispoziţie conţine trei drepturi: dreptul persoanei acuzate de a se apăra singură,
dreptul de a rucurge la asistenţa unui avocat ales, dreptul de a beneficia în anumite condiţii de
asistenţă judiciară gratuită. Curtea a arătat cum trebuie interpretate şi care este legătura între aceste
trei dispoziţii: persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni dispune de două posibilităţi: fie să
se apere singură, fie să recurgă la serviciile unui avocat. Cand persoana acuzată nu dispune de
mijloace financiare necesare, statul este obligat sa-i asigure asistenţă judiciară gratuită.
Curtea a arătat că acuzatul are interesul de a fi prezent la desfăsurarea procedurilor, de a-
şi conduce apărarea, sfătuindu-şi la nevoie avocatul. Avocatul ales are dreptul de a conduce
apărarea în lipsa clientului său. Pe de altă parte, deşi a ales să fie reprezentat de un avocat, persoana
în cauză are în continuare dreptul de a fi prezentă la judecarea cauzei.
28
Acest drept nu este absolut, astfel încât în căile de atac el poate fi supus anumitor limitări,
în funcţie de circumstanţele cauzei. În toate cazurile, limitările sunt admise numai dacă la
judecarea fondului a beneficiat de dreptul de a compărea în persoană.
Dreptul la asistenţă gratuită - exercitarea acestui drept este subordonată îndeplinirii a două
condiţii: persoana acuzată să nu dispună de mijloacele financiare necesare angajări unui avocat iar
interesele justiţiei să ceară asigurarea asistenţei judiciare în cauză. Persoana căreia i se acordă acest
drept nu poate pretinde să-şi aleagă avocatul sau să participe la desemnarea acestuia.
D. Dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces
Articolul are următorul conţinut: ”Orice acuzat are, în special, dreptul: d) să întrebe sau
să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării”.
Acest paragraf reglementează două drepturi. Pe de o parte, se asigură persoanei acuzate de
săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a putea interoga martorii acuzării şi, pe de altă parte, dreptul
de a cita şi interoga martorii apărării, în condiţii similare celor acordat acuzării.
În ceea ce priveşte dreptul de a pune întrebări martorilor citaţi de procuror, în principiu,
art.6 paragraf 3 d) cere ca: ”probele incriminatorii să fie administrate în prezenţa acuzatului în
şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii”. Persoana acuzată sau avocatul acesteia
nu au dreptul de a pune orice întrebări martorilor, instanţa având competenţa de a aprecia
pertinenţa şi relevanţa întrebărilor.
E. Dreptul la asistenta gratuita a unui interpret
Articolul 6 paragraf 3 e) prevede că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni
are dreptul: ”e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu întelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.”
Această dispoziţie este menită să asigure unui acuzat care nu cunoaşte limba folosită în
justiţie condiţii egale cu unui care o înţelege şi o vorbeşte. Norma enunţată a fost interpretată în
sensul aplicării ei şi în cazul în care acuzatul înţelege, dar nu vorbeşte limba folosită la audieri şi
chiar dacă avocatul său înţelege şi vorbeşte această limbă.
Obligaţia asigurării unui interpret se întinde şi la faza de urmărire penală şi la toate actele
a căror traducere este necesară pentru asigurarea unui proces echitabil. Obligaţia statului nu se
rezumă la simpla numire a unui interpret, fiind necesară, la sesizarea persoanei interesate,
asigurarea unui anumit control al calităţii traducerii efectuate.
29
DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a

domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea
ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor
altora.
Domeniul de incidenţă al acestui text este, practic, nelimitat, motiv pentru care, cantitativ
şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către
instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre. În linii generale el
garantează dreptul la intimitate, pentru a utiliza noţiunea folosită în doctrina şi jurisprudenţa
americană, ori dreptul de a fi lăsat în pace, pentru a utiliza o noţiune mai puţin juridică.
Articolul 8 este primul care protejeaza drepturi ce semnifica respectul social datorat
individului. Prin art. 8 este protejata o sfera larga de interese de natura personala, legate unele de
altele, uneori chiar suprapunandu-se, cuprinse in notiunea generala de drept la viata privata, viata
de familie, corespondenta si familie. Pentru pastrarea unei flexibilitati necesare dezvoltarii
jurisprudentei sale, curtea a evitat sa defineasca aceste interese, numite generic de profesorul
Rennucci ”Drept la intimidate”, preferand sa utilizeze, adeseori, o terminologie dubla,sau chiar
tripla, acelasi act incalcand atat dreptul la viata, cat si dreptul la viata familiala, ori la
corespondenta.
Acest articol beneficiaza de o ”aplicare pe orizontala”, adica el creeaza drepturi si obligatii
nu doar in raporturile unei persoane de drept privat cu statul ori autoritatii publice, ci si in rapotruri
intre persoane de drept privat.
Persoanele care se bucura de drepturile prevazute in art. 8 sunt in general persoanele fizice,
cu mentiunea ca in anumite situatii se pot bucura si persoanele juridice de aceste prevederi. Curtea
a motivat ca aceste prevederi se pot aplica uneori si persoanelor juridice pe considerentul ca acolo
(la sediul profesional) isi traiesc o buna parte din viata unele persoane.
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 este extrem de greu de determinat, deoarece acopera un
camp de situatii extrem de vast. El face trimitere la 4 notiuni-viata privata, viata familiala,
domiciliul si corespondenta.
A. Notiunea de viata privata
Viata privata, in viziunea Curtii, inglobeaza 2 aspecte: dreptul unei persoane de a trai cum
doreste, la adapost de priviri indiscrete, si dreptul unei persoane de a-si dezvolta relatii cu semenii
sai, motiv pentru care viata privata inglobeaza 2 elemente principale: viata privata personala si
viata privata sociala. La randul sau viata privata personala include 2 aspecte: comportamentul
persoanei si anonimatul acestuia.
Viata privata personala: Viata privata persoanal include aspecte intime ale unei persoane
care sunt desfasurate fie intr-o intimitate absoluta, fie intr-un cadru intim restrans. Acest drept
include mai multe aspecte ale personalitatii umane: in primul rand dreptul unei persoane la
integritate fizica, ca de ex supunerea unei persoane la tratamente inumane sau degradante. Este
important de retinut ca art.8 se aplica atunci cand fapta nu este destul de grava ca sa se aplice art.
3. Si in cazul abuzurilor sexuale sau chiar in cazul celor psihice se aplica prezentul articol. In al
doilea rand dreptul la viata privata personala implica dreptul de a trai la adapost de priviri
indiscrete.Ca si exemplu ar fi in acest caz instalarea in penitenciar a unor camere de supraveghere
in celule.
30
Viata privata sociala: Art. 8 include, pe langa drepturile unei persoane de a se dezvolta
individual, si dreptul de a stabili relatii cu semeni sai, fara oprelisti. Curtea a admis aplicabilitatea
art. 8 spre ex. in cazul a doua lesbiene si copilul uneia dintre ele, in baza faptului ca locuiau
impreuna de mult timp, insa a refuzat aplicarea lui in cazul unui homosexual care a vrut sa adopte
un copil.
Tot in dreptul la viata privata intra si activitatile profesionale sau comerciale.Daca nu s-ar
aplica in in cazul activitatiilor profesionale art. 8 s-ar risca o inegalitate de tratament.Ca si exemplu
este cazul perchizitiei domiciliare care vizeaza doar activitatea comerciala a persoanei
perchizitionate sau inscrierea unei persoane pe tabloul falitilor. In consecinta art.8 include dreptul
de a exercita o anumita activitate profesionala.
Dreptul la viață privată este un drept complex, care cuprinde tot ce nu aparține dreptului
public, dreptului la viață intimă și dreptului la viața familială. Viața privată este definită de toate
informațiile, trăsăturile caracteristice ale persoanei în mod deosebit cele care fac parte din viața
privată a acesteia circumscrisă secretului privat. Așadar include dreptul la nume, pe care Curtea îl
consideră drept un atribut de identificare a persoanei și de evidențiere a unei legături familiale
determinate, dreptul la identitate, care ține însă și de interesul general reflectat în organizarea
evidenței populației de către fiecare stat contractant care au reglementat identificarea cetățenilor
săi pe baza unui sistem național în materie.
Și informațiile privind sănatatea unei persoane întră în sfera noțiunii de ”viață privată”,
motiv pentru care Curtea a decis că respectul caracterului confidențial al informațiilor privind
sănătatea persoanei constituie un principiu esențial al sistemului juridic din statele semnatare ale
Convenției.
Și libertatea sexuală este o altă componentă a vieții private, care în concepția Curții
Europene a Drepturilor Omului își găsește fundamentul în toleranță și pluralism social, valori
cardinale ale unei societăți democratice. Ea recunoaște dreptul fiecărei persoane de a avea o viață
sexuală la alegerea sa, în conformitate cu identitatea sa profundă. De aceea, actele homosexuale
care se produc în sfera privată, între adulți care consimt liber la aceasta, nu pot face obiectul unei
represiuni penale, chiar dacă ar fi de natură ”să lovească, să șocheze sau să neliniștească alte
persoane care socotesc homosexualitatea ca fiind imorală.
 Dreptul la propria imagine
Dreptul la propria imagine este un drept complementar al dreptul la viața intimă, familială
și privată. Imaginea proprie trebuie înțeleasă în contextul acestui drept ca fiind acea imagine
publică, creată sau lăsată să se creeze, în mod conștient de către persoana fizică.
Fiecare persoană are dreptul să dispună de ea însăși, deci poate dispune de imaginea sa așa
cum dorește. Dreptul la propria imagine comportă facultatea pentru individ de a se opune publicării
imaginii sale fără consimțământul său. Difuzarea unei opere care conține un portret necesită
autorizarea persoanei reprezentate.
Dreptul la propria imagine poate afecta onoarea, reputația, demnitatea, seriozitatea unei
persoane. Prin onoare, în sens obiectiv se înțelege acele însușiri care exprimă gradul de integritate
morală, probitate, corectitudine, de respectare a îndatoririlor obligațiilor juste cu orice preț,
demnitate și cinste, recunoscute de societate. Reputația este o componentă a imaginii publice,
noțiune prin care înțelegem stima, respectul, considerația, dezaprobarea față de o persoană, ca
urmare a reflectării unor anumite însușiri. Demnitatea persoanei este dată de gradul de autoritate
morală recunoscută de colectivitate, iar demnitatea publică este dată de gradul de autoritate
instituită de lege pentru înalte funcții publice în vederea reflectării în societate. Așadar se poate
vorbi de o imagine favorabilă sau de o imagine nefavorabilă ori de imagine dezirabilă sau
indizirabilă în funcție de consecințele acesteia sub toate aspectele.
B. Notiunea de viata familiala
Prin viața familială înțelegem tot ceea ce este privitor la familie, destinat familiei,
aparținător familiei. Viața de familie are un grad de intimitate ce trebuie respectat de toți și ocrotită
31
de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei atât în interiorul acestei, cât și în
exterior, corelativ cu obligația membrilor familiei, al oricărei persoane și ale autorității statului.
Dreptul la viața familială presupune respect și ocrotire a intimității conjugale, secretul de familie
și alte drepturi reglemenate de legislații.
In primul rand exista viata familiala in cadrul unui cuplu casatorit, insa instanta analizeaza
cauza mariajului, nefiind exclus ca sa decida lipsa unei vieti de familie intre casatoriti. Relatiile
dintre parinti si copii fac parte din viata de familie. Pentru existenta legaturi trebuie ca aceea
persoana sa fie parintele biologic al copilului. Relatia familiala se poate stabili si prin elemente
juridice, fara a fi insotite de elemente faptice (cazul adoptiei). Curtea a afirmat ca notiunea de viata
familiala nu se margineste la a proteja familiile create printr-un mariaj, ci poate ingloba si alte
relatii de facto. Pentru a considera o relatie ca fiind familiala, trebuie luate in calcul elemente
precum: durata coabitarii, existenta unor copii, etc.
Instanta europeana a creat un concept de viata familiala autonom, distinct de calificarile
interne ale unor raporturi, insa la fel de incert in continut si de vag precum notiunea de viata privata.
C. Notiunea de domiciliu:
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 include si dreptul la respectarea inviolabilitatii

domiciliului. Este importanta protejarea domiciliului deoarece acela este locul unde o persoana isi
desfasoara cea mai mare parte a vietii. Ea include locuinta, fie ea o rulota sau chiar si o casa de
vacanta. Acest drept poate fi legat si de sediul profesional al unei persoane. Drepturile protejate
sunt: caracterul secret al vietii dinauntrul domiciliului, astfel ca orice act care dezvaluie ce se
petrece in interiorul unei locuinte face incidente prevederile art. 8. Art. 8 include dreptul la o
locuinta.
D. Notiunea de corespondenta:
Si dreptul la inviolabilitatea corespondentei este o aplicatie particulara a dreptului la viata

privata, implicand protejarea expresa a secretului relatiilor personale ale unei persoane. Art. 8
protejeaza orice corespondenta intre doua sau mai multe persoane, realizata cu dorinta de a
ramane privata. Prin corespondenta se intelege atat cea clasica pe hartie, cat si cea moderna prin
mijloace tehnologice precum e-mail sau pager. De asemenea, notiunea de corespondenta include
convorbirea telefonica.
Art.8 vizeaza atat interdictia de a coresponda, cat si violarea secretului gandurilor unei
persoane ce au fost exprimate in cadrul corespondentei sale cu un tert. Un ultim caz in care este
aplicabil art. 8 este obtinerea listei cu convorbiri (si nu interceptarea).
OBLIGATIILE STATELOR:
Art. 8 impune doua tipuri de obligatii statelor: negative si pozitive.

In raport cu obligatiile negative ce le revin, statele trebuie sa se abtina a aduce atingere
drepturilor garantate prin prevederile art. 8.
In raport cu obligatiile pozitive, statul trebuie să ia toate masurile necesare și utile pentru
ca persoanele care se afla sub jurisdictia lor sa poata exercita drepturile prevazute de art. 8.
Drepturile garantate prin prevederile art. 8 pot fi insa limitate prin anumite masuri ale
statelor. In raport cu respectarea obligatilor, Curtea utilizeaza un algoritm specific pentru
determinarea unei violari al art.8.
1. Existenta unei ingerinte a autoritatilor: Pentru a discuta despre aplicabilitatea art. 8
este important ca aceea ingerinta sa provina din partea statului parat. Este indiferent daca ea este
o perchezitie sau o hotarare judecatoreasca. Este important de precizat ca nu exista o ingerinta in
cazul in care prejuudiciul a fost savarsit cu acordul valabil al persoanei ori cand a fost produs chiar
de persoana prejudiciata, sau atunci cand drepturile nu sufera nicio atingere, nici macar potential.
32
Art. 8 apara si situatia cand actul a fost comis de o persoana de drept privat, dar care a avut la baza
unn act al autoritatilor publice.
2. Clauza justificata: Nu orice ingerinta a statului in exercitiul drepturilor constituie o
violare a art.8, ci doar acele care nu sunt legitime adica care nu respecta cumulativ cele 3 conditii
al art. 8: ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa vizeze un scop legitim si sa fie necesara intr-o
societate democratica pentru atingerea acelui scop.
A) Legalitatea ingerintei: - masura sa aiba corespondent intr-o lege interna. Conform Curtii
aceasta prevedere trebuie sa fie expresa si nu generala.
B) Scopul ingerintei: - scopul masurii sa vizeze un scop legitim: protectia securitatii
nationale, protectia sigurantei publice, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii publice,
prevenirea infractionalitatii, protectia sanatatii si a moralei publice si protectia drepturilor si
libertatilor altuia.
C) Necesitatea ingerintei: - sa fie necesara intr-o societate democrata.
33
LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE RELIGIE (art. 9)

LIBERTATEA DE EXPRIMARE (art. 10)
LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE (art. 11)
Art. 9 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri
necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi
a libertăţilor altora.
Art. 10 Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice
şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de
radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică,
constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau
a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Art. 11 Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere,
inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute
de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a
drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse
exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
În sistemul Convenţiei, caracteristica esenţială a tuturor acestor libertăţi constă în aceea că

fiecare text ce le reglementează conţine un prim alineat ce le proclamă aproape de o manieră
absolută, pentru ca, într-un al doilea alineat al aceluiaşi text, să fie prevăzute anumite condiţii în
care exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus anumitor restricţii. A revenit organelor
Convenţiei, în special Curţii, misiunea de a determina atât domeniul de aplicare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de aceste dispoziţii, cât şi aceea de a preciza conţinutul condiţiilor în care
exerciţiul lor poate cunoaşte limitările prevăzute de textele ce reprezintă sediul materiei lor.
Convenția enumeră trei condiții, comune tuturor libertăților care, dacă sunt îndeplinite,
autorizează restrângeri ale libertăților respective. Cele trei condiții sunt următoarele: restrângerile
trebuie să fie prevăzute de lege, ele trebuie să vizeze unul din scopurile meționate în Convenție și
trebuie să fie necesare într-o societate democratică. Prima și a treia condiție sunt identice pentru
toate libertățile. Ceea ce diferă într-o oarecare măsură de la un articol la altul sunt scopurile pentru
care sunt permise restrângeri ale libertăților.
Art. 10 din Conveție care reglementează libertatea de expresie, deci inclusiv libertatea
presei menționează că aceasta poate suporta limitări în unul din următoarele scopuri: pentru
protejarea securității naționale, a integrității teritoriale sau a siguranței publice, pentru apărarea
ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția
34
reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale, sau
pentru a a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Față de celelalte articole, art.
10 este cel care menționează expres cele mai multe scopuri a căror urmărire justifică limitarea
libertății de exprimare.
Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati
democratice si una dintre conditiile primordial ale progresului sau si ale dezvoltarii fiecarui
individ. In acest context, libertatea presei de a comunica informatii si idei si dreptul publicului de
a le primi imbraca o importanta deosebita.
Articolul 10 precizeaza ca dreptul la libertatea de exprimare “contine dreptul la libertatea
de opinie si la libertatea de a primi sau a comunica informatii sau idei.” In acelasi timp, Comisia
si Curtea au precizat si dezvoltat natura expresiei proteguite de art. 10. In cauza Handyside
c/Regatul-Unit (1976), Curtea a examinat in ce masura condamnarea unui individ care publicase
pentru elevi o carte de referinta prin care acorda sfaturi asupra problemelor sexuale si altele,
constituia sau nu o incalcare a drepturilor acestuia pe temeiul articolului 10. Curtea a declarat ca
Statul actiona in cadrul libertatii sale de apreciere invocand clauza “ocrotirii morale” ce figureaza
in cel de al doilea paragraph al articolului, dar cu toate acestea a precizat pozitia sa in ce priveste
rolul dreptului la libertatea de exprimare intr-o societate democratica:
Intr-o alta cauza in care litigiul purta asupra clauzei “ocrotirii morale”, petitionarii se
plangeau ca guvernul elvetian le confiscase mai multe picturi cu tema sexuală, iar artistul fusese
condamnat la o amenda pentru publicarea de material obscene, ceea ce contrazicea continutul
articolului 10. Constatand ca masurile luate de Stat erau justificate fata de paragraful 2, Curtea a
acceptat ca Statele se bucurau de o mare libertate de apreciere pentru a determina ceea ce este
“necesar” pentru ocrotirea morale”. In decizia sa totusi, Curtea a evidentiat ca termenul
“exprimare” ce figureaza in articolul 10 cuprinde libertatea de exprimare artistic, ce “permite
participarea la schimbul de informatii si de idei cultural, politice si sociale de orice fel.”
Libertatea presei
Anumite clauze dintre care cele mai importante privind articolul 10 se refera la dreptul
presei la libertatea de exprimare. Intr-adevar, rolul unui ziar este acela de a publica informatii si
idei cu privire la problemele de interes general.
Hotărârea Curţii, cu valoare de principiu privind libertatea presei pe temeiul articolului 10,
este cea pronuntata în cazul Sunday Times c/Regatul-Unit (1979). In speta, reclamantii pregatisera
pentru publicare un reportaj indicand metodele de cercetare stiintifica si de experiment utilizate de
o societate farmaceutica inainte sa comercializeze sedativul talidomida. In perioada prevazuta
pentru publicare se aflase in mod necontestat (prin mijloace independente de presa) ca multi copii
se nascusera cu tare grave pentru ca mama luase acest medicament in timpul sarcinii. Anumite
familii din Regatul-Unit aflate in cauza ajunsesera cu societatea farmaceutica la un compromis
extrajudiciar, altele se gaseau in primele etape ale unui proces, iar altele purtau inca negocieri.
Primind un exemplar al articolului respectiv, societatea a cerut judecatorului si a obtinut
interzicerea publicarii sale. Interdictia a fost confirmata de cea mai inalta jurisdictie interna cu
motivarea ca publicarea articolului ar constitui un act de “contempt of court”, aducand atingere
sau prejudiciind mersul justitiei in cadrul unei procedure judiciare aflate in curs. Curtea a declarat
ca interdictia constituia un amestec in exercitarea de catre ziarul respective a dreptului sau la libera
exprimare in sensul articolului 10 par.1. Ea a examinat in continuare mijloacele invocate de govern
pentru a justifica amestecul in lumina dispozitiilor articolului 10 par.2.
35
PROTOCOLUL 1- ART. 1
NOŢIUNEA DE PROPRIETATE ŞI BUNURI
Noţiunea de bunuri - include bunurile mobile şi imobile, drepturile contracuale, drepturile

corporale şi incorporale, drepturile in personam (drepturi născute din raportul de drept public şi
din politici sociale), care au valoare economică şi un caracter precis definit; drepturile viitoare sau
în curs de realizare nu intră sub incidenţa articolului.
Dreptul moştenire:
 intră sub incidenţa articolului dreptul persoanei de a dispune de posesiunile sale prin
moştenire;
 nu intră sub incidenţa sa dreptul de a dobândi bunuri pe calea succesiuni.
Proprietatea incorporală
 dreptul la clientelă - poate fi asemănat cu dreptul de proprietate prin exerciţiul munciilor,
Reclamanţii (contabili) şi-au câştigat o clientelă; aceasta are în multe privinţe natura unui drept şi
constituie un bun şi deci o posesiune în sensul art. 1 (cauza Van Marte c/a Olanda).
 Cz Buzescu c/a România (2005) - radierea unui avocat de pe lista avocaţilor activi a fost
considerată, sub aspectul pierderii clientelei acumulate, o măsură contrară art. 1.
 licenţa (autorizaţia)- asimilată dreptului la clientelă şi interes economic - ,,interes
economic împreună cu afacerea companiei reclamante sunt bunurii în sensul art. 1”.
Dreptul de proprietate intelectuală- include noţiunea de bun
Speranţă legitimă - motiv rezonabil şi de regulă dovedit prin act juridic, să se creadă că
reclamantul urma să beneficieze de acel bun/ interes cu caracter economic.
Bun - dreptul proprietarilor de a fi despăgubiţi, art. 1 ocroteşte dreptul de a se folosi de bunuri
şi dreptul de a dispune de ele.
Ingerinţa cu substanţa proprietăţii şi testul echilibrului echitabil - art. 1 parag. 1 teza 1.
 Curtea trebuie să determinte dacă s-a stabilit un echilibru echitabil între cerinţele
interesului general al comunităţii şi cele ale protecţiei drepturilor fundamenrale ale
individului.
Privarea de proprietate (deposedarea) se poate realiza prin (art. 1 parag. 1 teza 2):
 naţionalizare;
 confiscare;
 expropriere: care trebuie să fie efectuată în interes public, să fie respectate
principile proporţionalităţii.
Situaţia României - imobilele naţionalizate şi retrocedate după 1990-

 cauza Brunărescu c/a României (1991) – încălcarea art. 1, plus dreptul la un proces
echitabil - prin recurs în anulare, declarat împotriva hotărârii de restituire a unor imobile şi soluţii
de confiscare a statului român, care nu a putut justifica un interes public şi nu a corespuns nici
principiilor proporţionalităţii. Anularea de o instanţă a unor hotaâărârii definitive- încalcă art. 8,
prin încălcarea principiului securităţii raportului juridic.
 Situaţia foştilor chiriaşi - cauza Raicu c/a Romîniei (2006). Reclamantului în baza
hotărârii din 12 martie 2008, i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în cauză,
fiind considerat de bună-credinţă, Reclamantul nu a primit daune, foştii proprietari beneficiează şi
ei de o hotărâre definitivă.
Controlul folosinţei proprietăţii – art. 1 parag. 2:
 nu intervine în transferul drepturilor;
 statul – conduită activă: obligaţia de a planta pomi în scopul protecţiei mediului, obligaţia
de a plăti impozite; restricţia conduitelor ca proprietate.
36

Curs PJDO - Pt. Anul IV - Sem. II 2017 - Final

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs PJDO - Pt. Anul IV - Sem. II 2017 - Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

~ Protecţia juridică a drepturilor omului – curs anul IV ~

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

Scurt istoric privind instrumentele juridice internaţionale de protecţie a drepturilor

 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către

 Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

 Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului – instituţii, mecanism de

Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală

democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia), Banca de dezvoltare, Grupul de state

Noţiuni generale privind Conveţia europeană a drepturilor omului şi Curtea

Convenția obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost instituționalizată în anul 1959.

a Curţii, preşedintele, vicepreşedinţii, secţiunile. Formaţiunile jurisdicţionale sunt: Comitetele,

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

PRINCIPIILE SISTEMULUI CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Se împart în două categorii:

2. Principiul suveranităţii - rezultă din necesitatea ocrotirii suveranităţii statului, prin

Drepturile intangibile- statelor nu le pot aduce atingere:

 dreptul la viaţă (art. 2);

a) Obligaţiile pozitive ale statului.

2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

b) statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată,

Frontierele dreptului la viață

Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Articolul 4 din Convenţia americană a drepturilor

Obligaţiile statelor. În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât o obligaţie

Garanţii în cazul expulzării sau al extrădării. Curtea Europeană a arătat că

Recurgerea la forța letală în cazuri justificative

DREPTUL DE A NU FI SUPUS SUPUS TORTURII ŞI ALTOR TRATAMENTE

Caracterul absolut al Art. 3

Obligaţia statelor priving protecţia împotriva torturii şi a tratamentelor inumane sau

Tratamente şi pedepse inumane.

c) ţinerea deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare

Tratamente şi pedepse degradante.

DREPTUL LA SIGURANȚĂ ȘI LIBERTATE

Considerații generale privind privarea de libertate

Art. 5 din Convenție – dreptul la siguranță și libertate prevede:

Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii privării de

CAZURILE PERMISE DE PRIVARE DE LIBERTATE CONFORM ART. 5 DIN

Articolul 5 paragraful 1 cuprinde 6 cazuri permise de privare de libertate:

A) Detenţia după judecată și condamnare

Această dispoziţie este prevazută de articolul 5 paragraful 1, litera b) şi vizează cazul

D) Detenţia unor bolnavi și persoane defavorizate

Este prevăzută de articolul 5 pararaful 1, litera e) și priveşte în special persoanele

F). Detenţia străinilor

GARANŢIILE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE

2. Dreptul de a fi adus de ȋndată ȋn faţa unui judecător, de a fi trimis ȋn judecată ȋntr-un

b) Dreptul de a fi judecat ȋntr-un termen rezonabil sau eliberat

Paragraful 4 al articolului 5 precizează că orice persoană privată de libertate prin arestare

d) Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului are urmatorul continut:

II. Garantiile unui proces echitabil

1. Dreptul de acces la o instanta

2. Dreptul la un tribunal independent si impartial, stabilit de lege

3. Garantii privitoare la desfasurarea procesului

A. Garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

B. Garantii explicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

Pentru a determina perioada ca va trebui luata in considerare pentru ca termenul sa fie

III. Garantii specifice recunoscute persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni

Prezumtia de nevinovatie presupune dreptul la tacere. Acuzatul nu trebuie sa dovedeasca

2. Garantii acordate acuzatului intr-un proces penal

A. Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzatiei

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a