Sunteți pe pagina 1din 3

Le priveam feţele: ce feţe! Le studiam privirile: vidul betonat.

Le măsuram din
ochi trupurile şi citeam limbajul neascuns al acestora.
El, imens, cu profil de vier castrat, cu ochi mici lăcrimând salivă şi şunci de Ignat
sub bărbie. Un munte de slănină din ceafă până la pubis, lesne de ghicit sub
hainele ca puse cu furca pe o căpiţă. Prototipul şefului de consiliu judeţean. Ea, o
banală mânuitoare de mop şi andrele, crezându-se – ca orice proastă –
frumoasă şi deşteaptă. Alt prototip: cel al tupeistei numite ministru, pro-
pulsate politic graţie nurilor săi plăvani, de un alt tupeist de bodegă, ajuns ceva
mai sus.
Toate îmi induceau o singură şi tristă concluzie: doi humanoizi, obezul Fleică şi
femela Bucă Blondă, decideau soarta Bucegilor. Faptul că cele două fiinţe
politice ajunseseră să hotărască mai mult şi altceva decât numărul ouălor dintr-o
omletă personală, mă umpluse de greaţă la adresa democraţiei şi – de ce nu aş
mărturisi-o? – la adresa unei populaţii vegetale. În ţara mea, România, era
posibil aşa ceva. Îmi era clar: aplicată de către şi pe nevertebraţi, libertatea şi
democraţia îşi pierduseră aici orice virtute.

Le ascultasem şi vorbele, fiindcă humanoizii cu pricina – oricât vi s-ar părea de


imposibil –, cuvântează. Fireşte, nu avusesem eu pretenţia de a auzi din gura lor
discursuri cu farmecul angajat al lui Hubert Reeves, al unui Al Gore, Neagu
Djuvara sau Florin Constantiniu. Nu mă aşteptasem nici la memorabile şi
profunde originalităţi de limbaj, trădând obsesia vreunui ideal. Nici măcar nu
crezusem că vor citi sau rosti pe dinafară cuvântări făurite de propriile capete.
Cam ştiam la ce să mă aştept... Da, dar nici chiar aşa! Fiindcă, dacă bâiguiala lor
frenetică mă frapase prin ceva, acest ceva fusese amestecul de relaxare şi
siguranţă – propriu mitocanilor entuziaşti care umblă pe stradă cu şliţul descheiat
– că pot face în ţara asta absolut tot ce le trece prin scăfârlii, că lor nu li se poate
întâmpla nimic rău.

Da... Lor, nimic rău...


Ca la o flecăreală zemoasă, cu gura plină de mici, pită şi muştar, în jurul discului
încins, humanoizii Fleică şi Bucă Blondă improvizaseră pe loc motivaţii personale
despre un ceapeu cu iz capitalist, ce urma a fi făurit într-un parc natural din
Bucegi – chipurile – prin grija lor de conducători, spre binele oamenilor muncii
veniţi la odihnă şi distracţie. Un adevărat sat de vacanţă, proprietate a clientelei
de partid şi a altor plutocraţi ignoranţi.
Nu contase că presa era prezentă, că microfoanele le captau până şi duhoarea
respiraţiei: siguri pe ei ca în propria tindă cu pământ de Pleşcoi în loc de
duşumele, humanoizii dădură din ei, ca de la prostul cu putere spre plebeul
respectuos. Clişee fără brăcinar, prăfuite şi heirupiste despre frumuseţile naturii
care, musai, trebuie valorificate, despre investiţii şi „dezvoltare”, despre asfalt,
locuri de parcare, hoteluri şi pensiuni – toate urmând a fi făcute în adâncul
muntelui –, le ieşiseră pe gură cu seninătatea celui care nu ştie că nu ştie. „Sunt
convins că vor veni foarte mulţi investitori, mai ales că este o zonă cu un peisaj
deosebit, este una dintre puţinele zone din ţară unde mai sunt cocoşi de munte,
capre negre şi urşi”, rostise Fleică, iar Bucă Blondă îl completase: „Toţi turiştii pot
veni aici pentru o mulţime de lucruri pe care să le trăiască într-un mod în care nu
o pot face în altă parte de lume.

Priveliştea, faptul că pot face turism de observare a animalelor, sunt specii rare
de păsări, de flori, se poate pescui. Se poate merge cu ATV-ul (...)”. Aproape că
îmi venise să îi pup pe frunte, ca pe viţel, săracu’.
Nimic mai limpede şi mai la vedere: spălăciţi şi lipsiţi de imaginaţie, cei doi
humanoizi făceau parte din categoria precarilor neumblaţi prin lume şi prin
biblioteci – atât de proprie României din nefericire – pentru care modelele
occidentale sunt fără cusur. O Românie „ca Germania” sau „ca Austria” este
pentru ei visul suprem. Neînţelegând că pe tărâmul conservării naturii „modelele
occidentale” au ratat, neinteresaţi decât de „peisajul spectaculos” şi de
„oportunităţi”, humanoizii Fleică şi Bucă Blondă nu aveau cum înţelege că prin
lucrările lor – banale imitaţii ale aşezămintelor turistice occidentale – vor stinge
bruma de farmec pe care, tocmai prin lipsa „progresului şi dezvoltării” – o mai au
locurile naturale ale Europei.
Altcumva spus, ei urma să distrugă încă unul dintre foarte puţinele atuuri ale
României: ţinutul sălbatic fără de oameni. Casa de veacuri, tot mai strâmtorată,
furată şi pângărită de om, a caprelor negre, a urşilor, a cocoşilor de munte şi a
vulturilor.

Faptul că societatea civilă – bântuită de credinţe democratice – se mai aşteaptă


ca humanoizii Fleică şi Bucă Blondă să îşi înţeleagă de bunăvoie greşelile,
ascultând argumentul cuvântului blând, mi se pare tot mai grav şi costisitor. Iar
tolerarea acestor fiinţe pe funcţii, fără intervenţii abrupte civice, nu este decât
dovada cancerului naţional.