Universitatea Valahia Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă Și Științele Educației

Specializarea: DSBEC
Disciplina :Doctrina ortodoxa si problematica sociala a lumii contemporane privite
interdisciplinar

Humanum capax Dei

Coordonator : Masterand :
Prof. Dr. Habil. Daniel Munteanu Ghita Ion-Liviu

TÂRGOVIŞTE
2019
 PLANUL LUCRARII

Introducere
1. Întruparea Fiului lui Dumnezeu – modul prin care omul a
primit în dar posibilitatea de a deveni „dumnezeu” prin har
2. Logosul înomenit – modelul lui huamnum capax Dei
3. Legătura dintre Logos și creație
Concluzii
 Introducere

Lucrarea de față dorește să prezinte principalele aspecte legate de rolul Fiului lui
Dumnezeu în opera de mântuire, având ca punct de plecare Întruparea Fiului lui Dumnezeu, idee
analizată și în curentul neopatristic , din spațiul ortodox românesc care îşi are drept cel mai mare
reprezentant pe marele şi inegalabilul nostru teolog părintele Dumitru Stăniloae, un veritabil
Eminescu al teologiei româneşti , sau aşa cum a fost pe drept numit ,,patriarhul teologiei
românești.”
La baza activităţii părintelui Stăniloae ca şi teolog neopatristic stă taina omului ca
persoană, precum şi problemele cu care se confruntă într-o societate consumistă care pe zi ce
trece se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae
problemele omului contemporan nu-şi găsesc rezolvarea decât în relaţie cu Persoana lui Hristos,
în comuniunea omului cu Dumnezeu.
Părintele Stăniloae surprinde faptul că deşi omul are o existenţă plină de mister şi nu
înţelege toate mecanismele naturii care au loc în jurul lui şi care-i coordonează viaţa, stă în firea
omului conştiinţa că lumea în care trăieşte nu e singura realitate, ci trebuie să existe cineva care a
creat lumea şi care susţine atât lumea, cât şi pe el prin purtarea de grijă. Calea prin care omului îi
este descoperit sensul său şi al lumii este credinţa, prin aceasta omul stabilind o legătură cu
Dumnezeu, Creatorul şi Purtătorul de grijă al tuturor celor câte există. Omul simte prezenţa lui
Dumnezeu ca o presiune asupra sa, ca o dorinţă de a se lăsa cunoscut; un Dumnezeu care vrea sa
intre în relaţie cu omul.
Deşi credincios, omul nu poate intra în relaţie vie cu Dumnezeu din cauza păcatului.
Iniţiativa legăturii directe, personale cu Dumnezeu nu putea aparţine omului care era legat de
pământ din cauza păcatului, ci trebuia ca Dumnezeu să se coboare la oameni şi să-i facă să-L
simtă real, aproape de ei, cu o iubire pentru oameni cum nu s-a mai văzut pe pământ şi să le
vădească în acelaşi timp păcatul. Această idee constituie premisa de la care porneşte părintele
Stăniloae în expunerea hristologică pe care o face în lucrarea, Iisus Hristos sau restaurarea
omului .
 Hristologia are ca punct de plecare întruparea Fiului lui Dumnezeu, act pe care părintele
Stăniloae îl vede determinat de căderea omului în păcat, dar care are ca fundament iubirea
nesfârşită a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Dumnezeu vede în Întrupare cea mai potrivită cale
pentru restabilirea omului, ca astfel acesta să poată înainta spre împlinirea vocaţiei la care a fost
creat.
Asumând firea umană Hristos o poartă pe aceasta spre îndumnezeire, iar după învierea şi
înălţarea Sa la cer umanitatea Domnului devine mediul din care oamenii se împărtăşesc de
puterea îndumnezeitoare. Cele trei demnităţi pe care le întruneşte în Sine Hristos şi prin care
lucrează mântuirea omului care sunt totodată trei slujiri sau lucrări nu încetează după înălţarea la
cer, ci prin ele Mântuitorul călăuzeşte neîncetat pe oameni pe calea desăvârşirii.
Prezenta lucrare, în ansamblul ei, pornind de la aspectele ce definesc importanța prezenţei
şi lucrării personale a Mântuitorului în viaţa Bisericii şi a creaţiei, își polarizează atenția asupra a
două idei centrale, sintetizate astfel: Iisus Hristos, adică Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru
mântuirea noastră, iar cea de – a doua idee - raţionalitatea creaţiei şi omul chip al lui Dumnezeu.
 1. Întruparea Fiului lui Dumnezeu – modul prin care omul a primit în dar
posibilitatea de a deveni „dumnezeu” prin har

În centrul teologiei Părintelui Stăniloae stă Iisus Hristos. Opera sa dogmatică este
expresia acestei sinteze patristice în gândirea ortodoxă şi excelează prin importanţa capitală pe
care o conferă prezenţei şi lucrării personale a Mântuitorului în viaţa Bisericii şi a creaţiei în
lumina Tradiţiei apostolice şi a Sfintei Scripturi, a Tradiţiei patristice şi a Liturghiei bizantine. 1
În viziunea părintelui Stăniloae pe bază biblică, patristică şi liturgică, Hristos este mai
întâi Dumnezeu şi Om nedespărţit. În al doilea rând, Hristos este centrul istoriei, în care se
întâlnesc veacurile prin care Dumnezeu coboară la om şi al veacurilor prin care omul se înalţă la
Dumnezeu. În al treilea rând, Hristos este ―începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor. Ca început
al veacurilor, Hristos este Logosul Creator prin care s-a zidit lumea şi omul. Ca mijloc al
veacurilor, El este Logosul Mântuitor, care a restaurat în El Însuşi omul şi creaţia. Ca sfârşit al
veacurilor, El este Logosul Creator şi Mântuitor în care omul şi creaţia îşi află glorificarea ei
plenară, la Parusia Sa, după Învierea celor adormiţi şi după judecata universală. Ca Unul din
Treime care s-a întrupat pentru mântuirea noastră, Hristos constituie inelul de legătură dintre
cosmos, Biserică şi Treime.2
Întreaga teologie a Părintelui Stăniloae excelează prin importanţa capitală pe care o
conferă prezenţei şi lucrării personale a Mântuitorului în viaţa Bisericii şi a creaţiei. 3 Prezenţa şi
lucrarea personală a Domnului nostru Iisus Hristos în viaţa Bisericii şi a creaţiei sunt elemente
care ne arată importanţa şi valoarea lui Iisus Hristos ca Pantocrator. Pentru noi Hristos rămâne
ţinta desăvârşirii noastre finale, aşa cum nu o poate realiza nici un om, dar rămâne totodată şi
calea care duce către această ţintă fiindcă este Dumnezeu şi Om. Persoana Mântuitorului se află
prezentă în istoria mântuirii oamenilor de al început până la final. Pentru Părintele Stăniloae
Hristologia Ortodoxă pe baza Sinodului Ecumenic de la Calcedon din 451 este una a

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Esenţa sintezei dogmatice a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae,în ,,Studii
Teologice”, nr. 7-8, 1983, p.586
2
Pr. Prof. Dumitru Popescu, Centralitatea lui Hristos în ,,Glasul Bisericii”, Bucureşti, 2002, p. 75
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Editura I.B.M.B.O.R., București,1997,
p. 73.
comuniunii.4 În acest sens, sfinţia sa arătând că pentru noi creştini, Hristos nu este numai
întemeietor de religie, ci este Mântuitor, fiindcă opera Sa de răscumpărare se identifică cu
Persoana Sa, ca Dumnezeu şi Om adevărat.
Omul participă prin chipul său în gradul cel mai înalt la Dumnezeu, iar prin Hristos ,
Dumnezeu - Omul prin care a venit mântuirea, el are posibilitatea desăvârşirii nesfârşite, a
îndumnezeirii, prin coborârea lui Hristos Domnul la făptura Sa, prin împlinirea poruncilor divine
şi lucrarea virtuţilor care înnoiesc şi înalţă viaţa sa. Astfel, omul devine „partener sau egal la
dialogul cu Dumnezeu, nu din necesitate, ci din voia Lui și iubire”.5
Persoana lui Hristos este centrală, după cum am arătat şi mai sus, în teologia Părintelui
Stăniloae, iar unirea ipostatică a celor două firi, umană şi divină, ocupă un loc important în
gândirea sa teologică. Unitatea persoanei lui Iisus Hristos în cele două firi are o serie de
consecinţe sau de implicaţii, care arată mai explicit urmările ei mântuitoare în raport cu firea
omenească a Cuvântului Întrupat, dar şi în raport cu noi oamenii.
Părintele Stăniloae evidenţiază rolul Fiului în opera de mântuire, care începe cu
Întruparea, continuă cu moartea şi Învierea Sa din morţi şi se încununează cu Înălţarea la cer şi
şederea Sa la dreapta Tatălui pe tronul slavei cereşti, prin care Hristos nu lucrează numai asupra
oamenilor, ci asupra Lui Însuşi, fiindcă prin opera de răscumpărare a îndumnezeit firea Sa
omenească. Hristos nu ne mântuieşte printr-o lucrare separată de persoana Sa, ci printr-o lucrare
mântuitoare în care este prezentă Persoana Sa.6
Întreaga activitate mesianică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos reprezintă opera de
mântuire a neamului omenesc. Părintele Stăniloae afirmă că „Dogmatica creştină îmbrăţişează
lucrarea mântuitoare şi dăruitoare de viaţă veşnică a Persoanei dumnezeieşti a lui Iisus Hristos
devenit om‖7, aceasta pe baza Sfintei Scripturi şi a teologiei patristice.
Vorbind despre Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare, Părintele Dumitru Stăniloae
aprofundează noţiunea de persoană în general şi realitatea supraexistentă a persoanei divine a lui
Iisus Hristos îndeosebi, şi implicaţiile ei soteriologice pe care le urmăreşte constant în toate
lucrările sale, evidenţiind, de fiecare dată, noi semnificaţii şi nuanţe. În toată lucrarea Sa Hristos

4
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Vol I, editura Cristal, București, 1995, p. 91.

5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii Dumnezeu şi îndumnezeitorul omului, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1993, p.56
6
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 111.
7
Ibidem, p.73
manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu Tatăl şi cu oamenii şi prin toată
manifestă întreita Sa slujire de Învăţător - Prooroc, de Arhiereu şi de Împărat. Cele trei demnităţi
ale Mântuitorului şi prin acestea cele trei direcţii ale operei de răscumpărare: cea către
Dumnezeu-Tatăl, cea către firea umană proprie, primită la Întrupare şi cea către toţi oamenii
cuprinşi în Sine prin firea umană asumată, adică aspectul recapitulativ, îşi află explicaţia şi
puterea lucrătoare a mântuirii noastre în Persoana Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos. 8
Omul are lipsă pentru mântuirea sa ca Dumnezeu să vie cât mai aproape de el, să nu-i mai
trimită numai porunci pe care să nu le poată împlini, ci să intre în comuniune cu el, iar Sfânta
Treime vrea să restabilească comuniunea cu oamenii şi între oameni, misiune care revine în chip
deosebit Fiului prin locul ce-L are în Sfânta Treime ca intenţionalitate ipostatică după
comuniune, purtată de bucuria obligativităţii, a servirii, faţă de Tatăl întâi şi, de aceea, spre a
mulţumi pe Tatăl şi faţă de oameni, pentru a-i aduce iar în starea de fii ai Lui.9
Întruparea reprezintă momentul când Dumnezeu se face vizibil oamenilor. Nimeni nu
poate crede cu adevărat în Dumnezeu Tatăl, dacă nu crede în Mântuitorul Hristos, credinţa în
Hristos devenind astfel temeiul credinţei noastre în Dumnezeu Întreit în Persoane.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu coincide cu momentul când viaţa noastră capătă sens.
Înainte de Întrupare viaţa de pe pământ era o moarte continuu amânată, era o viaţă fără sens şi
fără semnificaţie. Prin naşterea Sa ca om, Hristos Domnul arată preţuirea şi cinstea nemărginită,
valoarea nemăsurată a omului. Roadele Întrupării şi ale Jertfei pentru păcatele noastre a Mielului
celui fără de păcat sunt nepreţuite. Hristos Domnul ne-a adus nouă, celor robiţi sub puterea
păcatului şi a morţii, mântuirea. Mântuirea nu este altceva decât viaţa în Hristos şi prin Hristos.
Făcându-se om din iubire, Iisus Hristos l-a sfinţit pe om, l-a hristificat, l-a îndumnezeit. Mediul
în care creştinii se îndumnezeiesc este Biserica, Trupul lui Hristos, care Îl are ca şi Cap pe Însuşi
Mântuitorul. Duhul Sfânt, prin puterea sa dumnezeiască uneşte pe toţi credincioşii într-un trup,
Biserica. Prin Duhul Sfânt omul devine om al lui Hristos, devine creştin, membru al Bisericii. În
Biserică Hristos este contemporan cu fiecare om. Biserica este Dumnezeu-Omul Hristos,
prelungit în toate veacurile, în toată veşnicia.

8
Pr. Prof. Dumitru Radu, O culme actualizată a teologiei patristice, în ,,Ortodoxia”, nr. 3-4, București, 1993, p. 40.
9
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II-a, Editura Omniscop,Craiova, 1993,
p.101
 Firea omenească a Mântuitorului Hristos a intrat într-un proces de îndumnezeire treptată de
la întrupare până la înviere, când s-a umplut deplin de energiile îndumnezeitoare ale Duhului
Sfânt, dar numai după Învierea Sa.
Îndumnezeirea firii omenești, deși dată în Întruparea Sa, este realizată și progresiv de-a
10
lungul întregii Sale viețuiri pământești, prin patima, jertfa pe Cruce, Înviere și Înălțare.
Îndumnezeirea umanității asumate de Dumnezeu-Fiul este evidentă mai ales în Schimbarea
la Față, Învierea Sa din morți și Înălțarea Sa cu trupul la cer.
Dumnezeu coboară în lume și Se întrupează, rămânând în continuare Dumnezeu adevărat și
făcându-Se Om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară de păcatul strămoșesc (Fil.2,6-7) și
omul care rupsese dialogul cu El se ridică spre plenitudinea vieții dumnezeiești, devine
dumnezeu după har, pentru ca unirea celor două firi, dumnezeiască și omenească, în ipostasul
Logosului, adică a Fiului întrupat, a fost hotărâtă încă din veci în sfatul lui Dumnezeu, căci
acesta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creată din nimic. 11
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui
actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu și cu semenii umani, căci prin întrupare
are loc nu numai o refacere ontologică, ci și o înnoire și o creștere ontologică a chipului
dumnezeiesc aflat în om. Astfel, Fiul lui Dumnezeu rămâne cu această calitate și atunci când se
întrupează, iubirea Sa filială față de Tatăl umplând umanitatea Sa.
Dar prin umanitatea Sa, care astfel este și a noastră, se umple de iubire filială întreaga fire
în mulțimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult chipul lui Hristos, adică după
chipul Cuvântului întrupat, deci "făptura nouă”. (II Cor.5,17). 1 2
Prin Întrupare Mântuitorul Hristos "se face ontologic fire umană asumată” și anume o
reface, cum spune același Sfânt Maxim – "în conformitate cu ea însăși”, căci "devenind om am
păstrat liberul arbitru în impasibilitatea păcii cu natura”.
Deci, Fiul lui Dumnezeu a luat firea omului, dar nu lipsită de voința lui. Însuși Fiul lui
Dumnezeu a luat firea omenească, în Persoana Sa, ca să concretizeze voința ei în mișcări

10
Idem, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, în „Îndrumări misionare”, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1986, p. 331.
11
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie în ,,Filocalia românească “, vol III, trad. și note Pr. Prof.
Dr.Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, pag.101
12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creaţie, în „Ortodoxia”, an XL (1986), nr. 2, pp.54-55
conforme cu integritatea ei și cu voia lui Dumnezeu ca să atragă și pe cei făcuți semenii Săi în
această unitate. 1 3
Prin Întrupare a avut loc o reînnoire ontologică, precum și una morală, datorită, în primul
rând, a restabilirii și aprofundării cunoașterii lui Dumnezeu, prin redescoperirea rațiunilor divine
așezate în lucruri, în făpturi, de către Logos, încă de la început și prin subțierea opacității înseși a
lumii, săvârșită prin înnoirea și îndumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului întrÎn al doilea
rând are loc o refacere și o creștere a conținutului cunoașterii lui Dumnezeu Cel în Treime și prin
descoperirea directă a lui Dumnezeu în Cuvântul întrupat: "Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a
sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slava ca a Unuia – Născut din tatăl, plin de har și de
adevăr. (In.1,14). Mântuitorul Hristos este persoana Care cuprinde în Sine totul, de la
Dumnezeire până la materia îndumnezeită a cosmosului, prin firea omenească, legată organic cu
ea prin Trupul Său.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus lumii întregi „harul îndumnezeirii” 14, care ne
ridică la Dumnezeu, căci Hristos „S-a împreunat fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea
adevărată într-un ipostas şi să unească cu Sine, în chip neschimbat, firea omenească.Aceasta,
pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu
Sine.”15
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu „dă omului o importanţă egală cu a Sa, fără ca aceasta să
- i fie impusă de fiinţa omului, sau de vreo substanţă din care ar fi trebuit să-l producă”.16
Posibilitatea creaturii de a se ridica la îndumnezeire se datorează atât darurilor naturale cu care a
fost înzestrată, dar şi faptului că firea omenească a fost „creată capabilă ca Persoana lui Hristos
să se poată manifesta prin ea iubirea Lui faţă de Tatăl şi faţă de oameni”. 17 A făcut omenescul cu
capacitatea de a simţi iubirea Fiului lui Dumnezeu faţă de Dumnezeu -Tatăl şi faţă de oameni în
forma omenească. „Omenescul, afirmă Părintele Stăniloae, este făcut de Dumnezeu cu
capacitatea de a fi îndumnezeit spre comuniune cu Sfânta Treime, într-o vieţuire intimă cu Ea”18
Hristologia are ca punct de plecare întruparea Fiului lui Dumnezeu, act pe care părintele
Stăniloae îl vede determinat de căderea omului în păcat, dar care are ca fundament iubirea
13
Idem, Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, an XL (1988), nr. 3, p.68.
14
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit., pag.40
15
Ibidem, p.18
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii, Dumnezeu şi îndumnezeitorul omului, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1993, p.55
17
Ibidem, p.57
18
Ibidem
nesfârşită a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Dumnezeu vede în Întrupare cea mai potrivită cale
pentru restabilirea omului, ca astfel acesta să poată înainta spre împlinirea vocaţiei la care a fost
creat.

2. Logosul înomenit – modelul lui huamnum capax Dei

Asumând firea umană Hristos o poartă pe aceasta spre îndumnezeire, iar după Învierea şi
Înălţarea Sa la cer umanitatea Domnului devine mediul din care oamenii se împărtăşesc de
puterea îndumnezeitoare. Cele trei demnităţi pe care le întruneşte în Sine Hristos şi prin care
lucrează mântuirea omului care sunt totodată trei slujiri sau lucrări nu încetează după Înălţarea la
cer, ci prin ele Mântuitorul călăuzeşte neîncetat pe oameni pe calea desăvârșirii.
Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a devenit unul din agenţii interni ai acestui fond
comun de eficacitate umană. El a devenit chiar agentul central de activare a fondului comun
uman, prin faptul că în El subiectul, fiind dumnezeiesc, nu e purtat de nici o tendinţă egoistă
centrifugală. El a dirijat pe drumul cel drept vastul tezaur de energie al naturii omeneşti şi i-a
dat, şi-i dă impulsul cel mai considerabil.
Toate subiectele omeneşti, câte vin pe lume se resimt de impulsul şi de îndrumarea ce-o
dă fondului comun de energie umană acest agent divino-omenesc al ei. Valul energiei spiritual
cosmice, purtat de nenumărate subiecte create, e purtat cu o deosebită eficacitate de Subiectul
divin, străbătându-l de energia divină şi transfigurându-i, înfăptuind cea mai intimă apropiere şi
întrepătrundere între Dumnezeu şi creațiunea Sa, care este scopul ultim al întrupării Fiului lui
Dumnezeu.19
Spre a explica actualitatea şi manifestarea celor două firi în Persoana cea dumnezeiască a
lui Hristos, părintele Stăniloae se inspiră nu întâmplător din hristologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul. Întreaga teologie a Mărturisitoului e privită din perspectivă hristologică. Atât
omul, cât şi lumea creată există conform unor raţiuni care îşi au originea în Raţiunea Supremă,
Logosul lui Dumnezeu. Scopul omului şi a lumii este realizarea acordului între existenţa lor şi
raţiunile după care au fost create. Luând firea umană, Hristos ia şi afectele ireproşabile intrate ca

19
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II-a, Editura Omniscop,Craiova, 1993,
p.124
slăbiciuni în firea oamenilor în urma păcatului pe care le suportă şi le biruieşte, curăţind firea de
ele.
Pornind de la teologia Sfântului Maxim, părintele Stăniloae observă că Logosul e prezent
în creaţie prin raţiunile lucrurilor care sunt chipuri ale raţiunilor Lui eterne şi prin persoanele
umane, chipuri ale Ipostasului Său Însuşi.
Omul e chip creat al Raţiunii Supreme, având menirea de a aduna în sine raţiunile
lucrurilor, raţiuni prin care putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Datorită păcatului care
aduce cu sine opacizarea simţurilor spirituale ale omului, dar şi datorită neputinţei omului spre a
mai tinde spre Dumnezeu, Dumnezeu trimite pe Fiul Său care asumă firea omenească pe care o
enipostaziază în ipostasul Său şi pe care o mântuieşte de neputinţele ei, umplând-o totodată de
putere dumnezeiască.
În implicaţiile unirii ipostatice se arată lucrarea Mântuitorului asupra firii Sale omeneşti.
Datorită faptului că actele mântuitoare sunt o concretizare şi manifestare mai vădită a acestor
implicaţii, părintele Stăniloae acordă o mare atenţie lucrării lui Hristos nedespărţită de persoana
Sa, lucrare care e privită sub cele trei aspecte ale ei: învăţătorească, slujitoare şi jertfelnică, fiind
totodată plină de putere. Hristos e privit ca Profet-Învăţător, Arhiereu şi Domn sau Împărat, opera
Sa nefiind privită separat de Persoana Sa.
În momentul când se începe procesul întrupării, Fiul deja e în stare de ipostas cu conştiinţa
şi cu puterea scufundate în pură potentă. De aceea, nu el face conceperea, ci alt ipostas
dumnezeiesc, Duhul Sfânt; nu El vine, ci e trimis. El numai începe a fi (a fi actual, se înţelege).
Actul de umilire, de împuţinare, de deşertare a puterii şi măririi s-a săvârşit înainte de întrupare,
în transcendent.20
Fără această automicşorare, fără chenoză, prăpastia dintre Dumnezeu şi om n-ar fi fost
învinsă nici în Iisus Hristos. Numai prin chenoză dumnezeirea s-a putut coborî chiar in sânul
omenităţii, ca s-o înnobileze nu din exterior, ca pe un obiect, ci dinăuntru. Fără chenoză natura
omenescă n-ar fi putut suporta în strânsă intimitate cu ea natura dumnezeiască; ar fi ars, s-ar fi
topit de prea marea putere a naturii dumnezeieşti.21
Eficacitatea operei de mântuire a lui Hristos se prelungeşte prin Duhul, luând forma
Bisericii, Trupul lui Hristos care-i cuprinde pe oameni ca pe nişte mădulare aflate sub
conducerea Capului Hristos, Izvorul luminii şi a vieţii veşnice. Părintele Dumitru Stăniloae face
20
Ibidem, p.129
21
Ibidem, p.131
astfel trecerea firească de la opera mântuitoare a lui Hristos săvârşită în umanitatea asumată de
El, la opera de mântuire în desfăşurare, înţeleasă ca extindere a puterii ce iradiază din trupul Său
ridicat la deplina stare de îndumnezeire după înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, în ceilalţi
oameni, prin Sfântul Duh. Întâlnirea omului cu Hristos are ca început căutarea de către om a
sensului existenţei sale, sens care nu-i este cu deplin revelat decât în relaţia personală cu Hristos,
Lumina lumii, care îl luminează astfel pe om, încât acesta devine şi el lumină. Aflarea sensului
echivalează cu luminarea omului.
Părintele Stăniloae face observaţia că ţine de taina persoanei umane căutarea şi
răsfrângerea către ceilalţi de sensuri, adică de lumină. Omul e ca un centru adunător şi
răsfrângător de lumină. Modalitatea de comunicare a sensurilor de către oameni prin dialog,
folosindu-se deci de cuvinte, îi arată pe aceştia chipuri create ale Cuvântului Tatălui, Care e
Lumină din Lumină. Hristos se descoperă omului ca Lumină începând cu Întruparea şi
continuând cu toate actele Sale mântuitoare.
De fapt Logosul, încă înainte de Înomenirea Sa, a avut o legătură specială cu lumea, căci
toate prin El s-au făcut şi s-au aşezat, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. El este cortul
nefăcut de mână care cuprinde toată zidirea pentru a fi transfigurată. Astfel, încorporarea noastră
deplină în Hristos are o corespondenţă în faptul că toate au fost create de El şi reaşezate în El. În
felul acesta Logosul, Care era încă înainte de întrupare lumina oamenilor, este Însuşi Fiul lui
Dumnezeu prezent în lume prin raţiunile lucrurilor şi implicit în persoanele umane. Părintele
Stăniloae, referitor la Logosul divin, spune: „Sfântul Ioan Evanghelistul a luat ideea Logosului
de la stoici şi de la Filon, dar identificându-l pe acesta cu Fiul lui Dumnezeu, căruia Sfântul
Apostol Pavel îi atribuie acelaşi rol de fundament al tuturor încă de la creaţie, dă acestui Logos
înţelesul de persoană, pe care Îl are Fiul lui Dumnezeu la Sfântul Apostol Pavel. Sfinţii Părinţi au
mers mai departe în învăţătura despre prezenţa Logosului în lume încă de la creaţie, adoptând de
la stoici şi de la Filon şi ideea că Logosul era prezent în lume prin raţiunile lucrurilor.
Dar identificarea continuă pe care ei o fac între Logos şi Fiul lui Dumnezeu ne
îndreptăţeşte să vedem în aceste raţiuni totodată cuvintele Fiului lui Dumnezeu, ceea ce pune în
relief prezenţa Logosului în lume încă înainte de Întrupare, ca o prezenţă a persoanei Lui în
relaţie cu persoanele umane”22

22
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol.II, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997,p.32
 Prin urmare, în această centralitate, rolul covârşitor îl are Iisus Hristos Mântuitorul lumii,
Cuvântul creator al Tatălui, „prin care toate s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut”( Ev. Ioan 1,v.3 ). În virtutea acestui fapt, creaţia îşi are fundamentul ei în raţionalitatea
Logosului divin, care este Raţiunea supremă. Din El izvorăsc toate raţiunile lucrurilor ce
alcătuiesc universul văzut şi nevăzut şi, prin energiile divine necreate, se întorc în El. Sfântul
Maxim ne învaţă că: „raţiunile cele multe sunt una şi cea una sunt multe. Prin ieşirea cea
binevoitoare, făcătoare şi susţinătoare a Celui unu în făpturi, Raţiunea cea una e multe, iar prin
întoarcerea celor multe şi prin referirea şi pronia cea călăuzitoare a celor multe, ca la o origine
şi centru a lucrurilor din care şi-au luat începuturile şi care le adună pe toate, cele multe sunt
una”. Pe temeiul acestei raţionalităţi a creaţiei şi pe baza relaţiilor interne dintre creatură şi
Creator, Dumnezeu acţionează dinamic şi spiritual din interiorul lumii. Astfel, „lumea, spune
Părintele Stăniloae, s-a dezvoltat prin dirijarea exercitată de Dumnezeu asupra energiilor ei
componente până când, printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu, a fost format organismul
biologic, în care a apărut prin suflarea lui Dumnezeu sufletul raţional după chipul lui Dumnezeu,
capabil de dialogul cu Dumnezeu şi cu aspiraţia spre o tot mai adâncă comuniune cu El, fiind
investit în acest scop de la început cu harul lui Dumnezeu, sau pus în relaţie cu Dumnezeu”.23
De fapt, Raţiunea supremă în dialog cu creaţia raţională e „o mărturie a faptului că
întregul cosmos e produsul unei fiinţe raţionale. În atare caz, raţionalitatea ca aspect al realităţii
menite să fie cunoscute, este inexplicabilă fără o raţiune conştientă care o cunoaşte de când o
face sau chiar înainte de aceea şi o cunoaşte în continuare concomitent cu conservarea ei.
Pe de altă parte, cosmosul însuşi ar fi fără sens împreună cu raţionalitatea, dacă n-ar fi
dată raţiunea umană care să-l cunoască pe baza raţionalităţii lui. Deci, raţionalitatea cosmosului
are un sens numai dacă e cugetat înainte de creare şi în toată continuarea lui de o fiinţă creatoare
cunoscătoare, fiind adus la existenţă pentru a fi cunoscut de o fiinţă pentru care a creat şi, prin
aceasta, pentru a realiza între sine şi acea fiinţă raţională creată un dialog prin mijlocirea lui”.24
Deci, Înomenirea Logosul a avut în vedere:
1. coborâre Lui la ale Sale,
2. transfigurarea firii Sale umane,
3. legătura Lui interioară cu lumea, într-o relaţie dinamică

23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., Vol.I, p.360
24
Ibdem, p.334
 Deci, prin Hristos, care este „lumina lumii şi Soarele dreptăţii”, neamul omenesc s-a
luminat şi fiecare om a primit lumina ca pe o împlinire a fiinţei lui. Astfel, funcţiile diferite ale
firii noastre umane îşi află în Hristos centrul lor real, se unifică cu El şi sunt imprimate de chipul
Lui. Cu toate acestea, însă, Dumnezeu, creând făpturile şi fiind în Sine mai presus de orice
determinare, zice Părintele Stăniloae, totuşi acceptă să iasă spre ele şi să intre în legătură cu ele.
El Îşi face cunoscute multe din posibilităţile cuprinse în Sine, în raţiunile referitoare la acestea, în
mod nediferenţiat, astfel că, Raţiunea ipostatică divină este în Sine mai presus de orice gândire şi
trăire şi de orice multiplicare sau determinare. Părintele Stăniloae, comentând pe Sfântul Maxim,
spune că Raţiunea divină nu se multiplică în fiinţele create şi, deci, nici acestea nu redevin una
cu Ea, ci Se uneşte cu raţiunile lor volitive, iar acestea se readună în unitatea Ei. 25 Fără îndoială
multiplicarea Raţiunii celei una se arată şi în făpturile create şi providenţiate de Ea după chipul
raţiunilor lor necreate, aflătoare în Ea şi lucrătoare prin ele; iar readunarea lor în unitatea Ei sau a
raţiunilor necreate din Ea implică şi o adunare a făpturilor în Ea.
Dar, unificarea făpturilor în Raţiunea divină este de alt ordin decât cea a raţiunilor lor
divine. Trăind o unitate a lor în şi cu Raţiunea divină, raţiunile lucrurilor sunt conştiente de
această unitate, întrucât continuă să-şi păstreze o subzistenţa proprie sau viceversa: întrucât
continuă să-şi păstreze o subzistenţă proprie, sunt conştiente de unirea lor în şi cu Raţiunea cea
Una şi cu raţiunile necreate unite în Ea. Deci, fără ca acestea să se confunde, Raţiunea ipostatică
divină, cea una, e întreagă în fiecare din făpturile adunate în Ea. Ca atare, taina lui Hristos
cuprinde întreaga creaţie şi toate timpurile, pentru că toate au fost făcute pentru ea, readunându-
se în Dumnezeu după har. Datorită acestui fapt, Logosul înomenit, în Care „sfârşesc” toate, fiind
şi om, după asemănarea noastră, asigură pentru totdeauna identitate fiinţei omeneşti. Din acest
punct de vedere, pe de o parte Cuvântul lui Dumnezeu realizează cea mai strânsă unire dintre
firea dumnezeiască şi firea omenească, aducându-i îndumnezeirea, iar pe de altă parte o
statorniceşte în bine, fără să o schimbe din hotarele ei. Această statornicie a firii umane se
datorează faptului că ea rămâne ca fire a lui Dumnezeu–Cuvântul, fără să-şi schimbe ceva din ale
Sale. Apoi, privită din unghiul îndumnezeirii, firea omenească are şansa unică să rămână
neschimbată pentru faptul că este cuprinsă în Ipostasul Logosului, ceea ce înseamnă că niciodată
nu se va altera în rău.

25
Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr.Irineu Popa, Revista Mitropolia Olteniei, Anul LXIII, Nr. 1-2, ianuarie – aprilie, 2011,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, p.11
 Mai mult, dacă în Logosul înomenit transcendentul coboară personal la om şi se uneşte
cu el, împlinind astfel setea lui de absolut, fără să fie anulat de puterea dumnezeirii, rezultă că
omul însetat după Dumnezeu are posibilitatea să se deschidă coborârii lui Dumnezeu printr-o
hotărâre liberă, fiind evident ajutat în decizia sa de atracţia şi ajutorul Duhului Sfânt. Prin această
deschidere, el se şi îndumnezeieşte prin har şi liberă voinţă, lucru ce-I dă o consistenţă divină, cu
toate că o simte şi o trăieşte ca om. 26 Evident, ca acest mare dar să fie permanent la dispoziţia
omului, el a trebuit să se realizeze mai întâi prin Cuvântul vieţii care S-a golit pe Sine şi prin
această deşertare să-Şi reverse bogăţia Sa în umanitatea noastră asumată de Ipostasul Său veşnic.
Acest lucru fericit se zideşte tocmai pe faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul
Său şi, ca atare, acum, prin înomenirea Sa, îl face pe om ca un partener al Său, capabil să se afle
cu El într-o relaţie de comuniune intimă şi nedespărţită. În acest sens, coborârea lui Dumnezeu la
neamul omenesc are ca finalitate sfântă umplerea omului de Dumnezeu şi de toată creaţia Lui.
Chiar între oameni, zice Părintele Stăniloae, cu cât se dăruieşte omul mai mult altuia,
smerindu-se pe sine, cu atât îl umple mai mult pe celălalt. Cine dă, afirmându-se cu mândrie, nu
reuşeşte să deschidă pe celălalt spre primirea a ceea ce dă (Efeseni 2, 4-7; 4,10, 13). Dar dacă
omul se goleşte pe sine pentru Dumnezeu în împlinirea poruncilor Lui, el se întâlneşte cu
Dumnezeu într-o comunicare prin smerire sau coborâre reciprocă. Ca atare, Hristos S-a smerit
făcându-Se om, iar omul se smereşte împlinind poruncile Lui, care sunt normele prin care se
conformează cu Hristos, Cel ce S-a smerit . 27 Deci, Dumnezeu Cuvântul sau Logosul Tatălui,
punând în lucruri o raţiune şi un sens al existenţei lor, iar raţiunile tuturor lucrurilor fiind strâns
legate de Raţiunea supremă, rezultă că toate sunt susţinute de El. Creaţia astfel reunită în Logos
este păstrată în existenţă şi în raţiunea ei, fără ca aceasta din urmă să fie parte constitutivă din
creaţie.28

3. Legătura dintre Logos și creație

Legătura dintre El, Care mişcă întreaga creaţie, şi făpturile Sale, care se mişcă spre
anumite forme şi ţeluri, se realizează cu ajutorul energiilor divine necreate prin care Dumnezeu
26
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 81 Scrieri
partea a II –a, Ediția a III –a , Editura I.B.M.B.O.R., București, 1990, nota 440, p. 208.
27
Ibidem, nota 441, p.208
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creaţie a lumii, în Revista ,,Ortodoxia”, An XL, Nr. 2/1986, pp.
44-45
se face prezent în lume. Apoi, lumea sau creaţia, cu unitatea şi structura ei raţională, a fost făcută
de Dumnezeu pentru dialog cu omul, având şi obligaţia de a sta în legătură cu omul pentru
creşterea lui spirituală şi pentru dezvoltarea întregii umanităţi. Datorită acestui fapt, omul,
folosindu-se de raţionalitatea creaţiei în mod conştient, are posibilitatea să urce împreună cu ea la
o viaţă de comuniune spiritual cu Dumnezeu şi să ajungă la conştiinţa unor sensuri şi scopuri mai
înalte ale creaţiei pentru el.29 Din nefericire, Adam a eşuat în alegerea sa, provocând astfel o
ruptură între el şi Dumnezeu şi o distorsionare a relaţiilor sale cu creaţia lui Dumnezeu. Pentru
repararea acestei catastrofe, fără să fie cauzat de ceva, ci numai din iubire pentru creaţia Sa,
Logosul Tatălui ceresc S-a înomenit, la plinirea vremii, pentru a readuce nu numai creaţia căzută
odată cu omul, ci şi pentru a împlini sensul tainic al creaţiei. El, venind la firea omenească cea
căzută, o recapitulează în Sine şi odată cu ea reface şi raţiunile creaţiei.
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbea despre această lucrare a Domnului astfel: „firea
omenească, întocmai ca smochinul, adunând multă umezeală în iarna păcatului” este
redeşteptată de „Cel ce ne pricinuieşte primăvara sufletească şi cultivă omenescul nostru ca pe
un pom”. Dumnezeu, mai întâi, a scos din firea noastră tot ce era pământesc şi netrebuincios şi
apoi a întipărit fiinţei noastre, printr-o vieţuire frumoasă, pecetea fericirii nădăjduite, vestindu-ne
dulceaţa viitoare a unirii depline cu El.30 Din cele arătate se poate spune că Înomenirea Domnului
este centrul, sensul şi scopul lumii, iar moartea şi Învierea Lui sunt numai forma concretă a legii
universale în general, chiar făcând abstracţie de păcat.
Desigur, Sfântul Maxim nu exclude păcatul, dar modelează legea Întrupării după legea
firii, aceasta fiind plănuită în sfatul dumnezeiesc în vederea aceleia. Părintele Stăniloae,
comentând cele arătate de Sfântul Maxim, spune că: „lumea, prin natura ei, era destinată să fie
jertfită lui Dumnezeu şi de aceea mântuirea realizată de Hristos are forma morţii ca jertfă, fiind
destinată tainei lui Hristos. Pe un plan mai înalt, voluntar şi duhovnicesc, Hristos împlineşte o
lege, pe care, involuntar şi natural, trebuia s-o împlinească toată zidirea. E o lege supremă, după
care tot ce e muritor trebuie să moară pentru a primi nemurirea, în aceeaşi fiinţă, elementul
muritor neputând coexista cu cel nemuritor sau creatul cu funcţie activă cu necreatul primit ca
har. Altfel spus: făptura, dacă dorea să trăiască prin El, ori se mistuia duhovniceşte ca omagiu

29
A se vedea Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat şi înviat ca om,
reunificatorul creaţiei în El pe veci, în Revista Mitropolia Olteniei (MO), Nr. 4/1987, p. 12
30
Grigorie De Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 29, Traducere Pr.
Prof. D. Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 182
adus lui Dumnezeu, ori e omorâtă de păcat şi pedeapsă, ori moare spre viaţă, ori moare spre
moarte”.31 Numai Fiul lui Dumnezeu prin întrupare „le circumscrie” astfel pe toate în Sine, dar
nu le desfiinţează, le ridică pe planul relaţiei prin har cu El, adică le mântuieşte prin iubirea Lui,
nu prin puterile lor naturale.32 Apoi, prin naşterea, moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos,
creaţia se reaşează în adevărata ei lumină, făcând posibilă sfinţirea ei şi a omului prin ascultarea,
urmarea şi vieţuirea în poruncile Lui Hristos . (Galateni 5, 24; 6, 14.)
Categoric, Fiul lui Dumnezeu, refăcând lumea prin Înomenirea Sa, are ca scop principal
îndumnezeirea lumii. În această lucrare, mântuirea şi îndumnezeirea lumii presupun creaţia şi
vizează în mod direct umanitatea unită ontologic cu natura Sa divină. Fără de această venire a lui
Dumnezeu la noi, omul nu s-ar fi putut desăvârşi deoarece el n-are capacitatea să reflecteze şi să
lucreze asupra naturii sale.
Dumnezeu, creând prin Cuvântul şi Fiul Său Unul -Născut toate (In 1, 3), a creat pe oameni
ca chipuri ale Fiului Său, pentru a- şi extinde iubirea părintească şi la alţi fii, dar nu deofiinţă cu
Sine şi deci nu printr-o lege intrinsecă, fiindcă aceasta ar relativiza pe Unul-Născut şi L-ar
supune pe Dumnezeu unei legi, care nu ar mai menţine o deosebire între Dumnezeu şi lume. Dar
voind să dea fiinţă tuturor formelor de existenţă, a creat şi o ordine materială şi pe oamenii
compuşi din suflet şi trup, deci a creat şi materia şi lumea materială ca un mijloc de unire şi de
manifestare a iubirii lor, dar dependenţi în mod accentuat de voinţa prin care vor să-şi manifeste
iubirea, dar şi tăria spirituală.
Căzând oamenii din relaţia iubitoare cu Tatăl şi cu Fiul, prin nemanifestarea tăriei voinţei
lor faţă de materie, Fiul, cu bunăvoinţa Tatălui Care a creat pe om după chipul Lui, S-a făcut şi
El om, compus din suflet şi materie, dar rămânând şi Dumnezeu, ca să facă nepieritoare unirea
umanului, compus din suflet şi materie, cu Dumnezeirea. Faptul acesta, având la bază constituţia
omului din spirit şi materie, arată că materia nu este inaptă de a fi formată prin spirit ca o sumă
de organe prin care să se manifeste bogăţia de activităţi ale spiritului.
Desigur, Fiul lui Dumnezeu nu şi-a organizat El însuşi prin suflet trupul Lui din materie
şi n-a manifestat prin acest trup faptele omeneşti unite cu cele dumnezeieşti, şi primele ridicate la
puritatea deplină prin ultimele, în mod silit, ci a făcut acestea şi săvârşea minunile, în care se
manifesta prin faptele trupului, cu precădere lucrările dumnezeieşti, prin voia Sa. Dar faptul că

31
Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr.Irineu Popa, Revista Mitropolia Olteniei, Anul LXIII, Nr. 1-2, ianuarie – aprilie, 2011,
Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, p.22
32
Ibidem, p.23
şi-a putut organiza cu voia Sa un trup omenesc şi lucra prin cele omeneşti ale Lui, în mod curat şi
minunat, cele dumnezeieşti, prin mijlocirea unor fapte trupeşti, arată că a creat El însuşi pe om
cu trupul lui material, şi deci materia întreagă în stare de-a fi însuşită şi folosită ca mediu de
manifestare a Persoanei lui dumnezeieşti. Şi ridică pe oameni la calitatea de fii prin har ai Tatălui
ceresc, prin faptul că era El însuşi Fiul Unul - Născut al Tatălui ceresc.
Dacă n-ar fi deci un Dumnezeu treimic, un Dumnezeu care e Tată, Fiu şi Duh Sfânt, nu s-
ar fi putut face aceasta. Ridicarea omului din închisoarea naturii sale e posibilă datorită faptului
că există un Dumnezeu al Treimii, ca să nu se reducă totul la o esenţă a lumii acesteia, supusă
unor legi de origine inexplicabilă.
Fiul lui Dumnezeu, luând trupul, Îşi însuşeşte suferinţele la care e supus trupul omului,
dar, răbdându-le fără să le despartă de Dumnezeu, face din răbdarea lor, inclusiv a morţii, o
formă de manifestare a puterii spiritului şi prin aceasta poate ridica trupul din moarte. 33 El ia
astfel asupra Sa urmările păcatelor noastre, suferă pentru ele până şi moartea, dar învinge această
slăbiciune a materiei, inclusiv moartea. Astfel, se împlineşte mărginirea cu setea de nemărginire a
omului în voia lui Dumnezeu de a crea toate formele de existenţă – deci şi cea compusă din spirit
şi materie – pentru a le atrage pe toate în spiritualitatea Sa. Dumnezeu voieşte să se vadă
frumuseţea iubirii sufletului creat faţă de El, datorată primirii puterii dumnezeieşti în el, şi în
formele şi simţirile arătate în materie.
Dar şi calitatea Fiului de Cuvânt ne poate deschide unele înţelesuri ale înălţării omului,
aduse de întruparea Lui. Expresia Sfântului Evanghelist Ioan: „La început era Cuvântul”
înseamnă nu numai că Fiul lui Dumnezeu e fără început şi Persoană dumnezeiască asemenea
Tatălui, în dialog iubitor cu Tatăl, ci şi că El este înainte de tot ce are un început şi că toate cele
ce au un început au venit la existenţă prin El, și că toate sunt organizate după un cuvânt sau o
raţiune a Lui, aflându-se toate într-o armonie aşa cum sunt raţiunile lor din El, dar şi că El – ca și
Cuvânt al Tatălui – este angajat într-un răspuns etern iubitor faţă de Tatăl şi ca atare angajează
împreună cu El faţă de Tatăl şi pe oamenii creaţi după chipul Lui ca cuvinte sau prin cuvintele
lor. Şi de aceea, când ei îşi slăbesc acest angajament faţă de Tatăl, se face El însuşi şi om, deplin
angajat faţă de Tatăl, ca să le comunice şi lor această angajare 34. El însuşi trăieşte în Sine
puternic, ca Fiu dumnezeiesc, angajarea perfectă faţă de Tatăl şi o întipăreşte aceasta şi

33
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2005,
p.73
34
Ibidem, p.74
umanităţii Sale; iar angajarea aceasta se întinde şi la ceilalţi oameni care cred în El ca în Fiul lui
Dumnezeu. Aşa sunt atraşi şi oamenii în relaţia iubitoare a Treimii. Dar, fiind atraşi în angajarea
Fiului faţă de Tatăl, sunt uniţi şi între ei.
Căci aşa cum Fiul trăieşte în Sine cererea de angajare a Tatălui, care implică asigurarea
preţuirii şi iubirii Tatălui şi răspunsul angajator sau asigurator al iubirii Fiului, El extinde cererea
de angajare şi a oamenilor, ceea ce înseamnă asigurări reciproce ale iubirii. Deci înseamnă că
fiecare are în cuvântul său o cerere, implicând şi o asigurare a iubirii Sale de angajare iubitoare
faţă de altul şi trebuinţa răspunsului angajant al celuilalt, bazat pe trăirea de către Fiul întrupat a
cererii de angajare a Lui, din partea Tatălui, ca asigurare a iubirii Lui şi pe răspunsul asigurator al
Lui, extins şi în umanitatea Lui. Fără relaţia interpersonală n-ar exista această cerere de angajare
şi răspunsul la ea prin asigurarea proprie. Iar supremul izvor al acestei cereri angajatoare şi
răspunsul angajator este în Treime. Treimea este existenţa supremei asigurări a iubirii, asigurare
pornind de la Tatăl şi răspunzând prin Fiul.
Hristos ne unește cu El dându-ne Trupul Său plin de Duhul Sfânt, de responsabilitate. Tot
astfel, trupul nostru nu este pur și simplu material, o masă de carne. Prin toate gesturile noastre,
prin toate faptele noastre, prin trupul nostru, noi arătăm această responsabiliatate pe care El a
arătat-o, pe care El a împlinit-o în fața lui Dumnezeu Tatăl, fiindcă în ea suferim pentru ceilalți.
Este un alt aspect al experienței Treimii, al Întrupării, pe care îl primim împărtășindu-ne de
Hristos, mâncând Trupul Său în stare de jertfă.35
Nu putem vorbi separat de Treime și de Întrupare, dacă este adevărat că Treimea este
iubirea lui Dumnezeu pentru noi, nu putem vorbi de Ea fără a vorbi de Întrupare, de Fiul lui
Dumnezeu care ne-a adus iubirea lui Dumnezeu, care a turnat, a revărsat iubirea în noi.

35
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Ediția a III-a, Traducere Maria
Cornelia Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p.86
 Concluzii

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus lumii întregi „harul îndumnezeirii”, care ne ridică la
Dumnezeu, căci Hristos „S-a împreunat fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată
într-un ipostas şi să unească cu Sine, în chip neschimbat, firea omenească .Aceasta, pentru ca El
să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu Sine.
Prin Întrupare a avut loc o reînnoire ontologică, precum și una morală, datorită, în primul
rând, a restabilirii și aprofundării cunoașterii lui Dumnezeu, prin redescoperirea rațiunilor divine
așezate în lucruri, în făpturi, de către Logos, încă de la început și prin subțierea opacității înseși a
lumii, săvârșită prin înnoirea și îndumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului întrupat. Prin
Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică
la deplina lui comuniune cu Dumnezeu și cu semenii umani, căci prin întrupare are loc nu numai
o refacere ontologică, ci și o înnoire și o creștere ontologică a chipului dumnezeiesc aflat în om.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu rămâne cu această calitate și atunci când se întrupează, iubirea Sa
filială față de Tatăl umplând umanitatea Sa.
Eficacitatea operei de mântuire a lui Hristos se prelungeşte prin Duhul, luând forma
Bisericii, Trupul lui Hristos care-i cuprinde pe oameni ca pe nişte mădulare aflate sub
conducerea Capului Hristos, Izvorul luminii şi a vieţii veşnice. De fapt Logosul, încă înainte de
Înomenirea Sa, a avut o legătură specială cu lumea, căci toate prin El s-au făcut şi s-au aşezat,
cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. El este cortul nefăcut de mână care cuprinde toată zidirea
pentru a fi transfigurată. Astfel, încorporarea noastră deplină în Hristos are o corespondenţă în
faptul că toate au fost create de El şi reaşezate în El. În felul acesta Logosul, Care era încă înainte
de întrupare lumina oamenilor, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu prezent în lume prin raţiunile
lucrurilor şi implicit în persoanele umane.
Prezenţa lui Hristos în maximă apropiere de noi care ne grăieşte sub chipul celui mai deplin
Semen al nostru şi relaţia vie cu Acesta prin care ni se comunică viaţa dumnezeiască reprezintă
un vârf înalt pe care îl atinge părintele Stăniloae în prezentarea hristologiei neopatristice. Aceasta
pentru că, asemenea Sfinţilor Părinţi pe care îi foloseşte drept modele, marele nostru teolog trăia
mai întâi de toate teologia ca mod de viaţă, ca întâlnire cu Dumnezeu cel personal în rugăciune.
Niciodată teologia nu poate fi lipsită de prezenţa reală a lui Hristos şi de legătura cu El.
Teologia izvorăşte din faptul că Hristos va continua în veci să ne descopere taina Sa, ca Cel
născut din Tatăl. Prezentarea hristologiei în special şi a teologiei în general în manieră
neopatristică de către părintele Dumitru Stăniloae decurge din convingerea acestuia că teologia,
sau învăţătura despre Dumnezeu poate progresa în veci. Ea va putea aduce veşnic ceva nou, dar
rămânând aceeaşi, întrucât taina naşterii Fiului din Tatăl, taina iubirii Tatălui faţă de Fiul şi a
Fiului faţă de Tatăl, deci şi a cunoaşterii de către noi a Fiului şi a Tatălui, nu se epuizează
niciodată.

Bibliografie
I. Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009

II. Cărți:

1. Sfântul Grigorie De Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Colecția Părinți și

Scriitori Bisericești 29, Traducere Pr. Prof. D. Stăniloae, Editura IBMBOR,
Bucureşti
2. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003
3. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Editura Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
4. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993
5. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Vol I, editura Cristal, București, 1995
6. Idem, Hristos, Lumina lumii Dumnezeu şi îndumnezeitorul omului, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1993
7. Idem, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 81
Scrieri partea a II –a, Ediția a III –a , Editura , Editura Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990
8. Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutul Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005
9. Idem, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Ediția a III-a, Traducere
Maria Cornelia Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2007

III. Articole:
1. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Răspunsuri către Talasie în ,,Filocalia
românească “, vol III, trad. și note Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Editura
Harisma, Bucureşti, 1994
2. Popa , Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr.Irineu , Revista Mitropolia Olteniei, Anul
LXIII, Nr. 1-2, ianuarie – aprilie, 2011, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova
3. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Esenţa sintezei dogmatice Părintelui Profesor
Dumitru Stăniloae,în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1983
4. Idem, Centralitatea lui Hristos în ,,Glasul Bisericii”, Bucureşti, 2002
5. Radu, Pr. Prof. Dumitru, O culme actualizată a teologiei patristice,
în ,,Ortodoxia”, nr. 3-4, București, 1993
6. Idem, Mântuirea – a doua creaţie, în „Ortodoxia”, nr.2, an XL (1986)
7. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, în „Îndrumări
misionare”, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1986
8. Idem, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat şi înviat ca om, reunificatorul
creaţiei în El pe veci, în Revista Mitropolia Olteniei (MO), Nr. 4/1987, pp. 7-23