Universitatea Valahia Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă Și Științele Educației

Specializarea: DSBEC
Disciplina :Teologie,marturisire si slujire

Sfintele Taine ca mărturisire de credință

Coordonator:
Prof. Dr. Habil. Daniel Munteanu

Masterand:
Ghiță Liviu
Anul II

Târgoviște
2019
 Planul lucrării

Introducere
1. Noțiunea de „Taină”
2. Numărul Tainelor
3. Baza hristologică a Tainelor
4. Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine
5. Tainele ca trepte ale cunoașterii și învierii
Concluzii
Bibliografie
 Introducere

Refacerea legăturii cu Dumnezeu nu se poate săvârși în afara harului, a energiei

necreate, a conlucrării omului cu această energie în vederea și în scopul mântuirii personale.
Totuși mântuirea personală, subiectivă a omului, nu se poate realiza în afara comuniunii cu
ceilalți. Fiecare dintre noi este o parte a Trupului lui Hristos, după expresiile eclesiologiei
ierarhice pauline și tocmai de aceea cuvântul Sfântului Ciprian al Cartaginei „în afara Bisericii
nu există mântuire”1, trebuie înțeles ca „cine părăsește Biserica lui Hristos, nu va avea răsplată
de la Hristos”2. Cel ce este o parte a Bisericii, rupându-se de ea, de harul ei și de lucrarea
Sfintelor Taine, se rupe de izvorul și de „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”3, de
însuși Hristos, Dumnezeul îmbrăcat în om la „plinirea vremii”(Galateni, IV, 4).
Dumnezeu lucrează în Biserica Sa, după o expresie a Sfântului Atanasie cel Mare, prin
Fiul în Sfântul Duh, în și prin Sfintele Taine. Sfintele Taine nu sunt doar lucrări văzute ale
preotului adică forme de slujire, ci sunt împărtășiri și revărsări de har în vederea, în principal a
mântuirii credincioșilor, a fundamentării acestora în Hristos care nu este altcineva decât
Biserica în totalitatea manifestărilor ei.

1 Noțiunea de „Taină”
Din punct de vedere terminologic, în limba română, cuvântul „taină” este de origine
slavonă, acesta la rândul său venind de la grecescul, μυστὴριον, înțelesul cel mai general și
uzitat fiind acela de taină, simbol, mister. În limba latină găsim sinonim pentru acest termen
grecesc, cuvintele sacramentum și mysterium. Putem spune că în creștinismul apusean se face
o oarecare diferențiere în utilizarea acestor doi termeni, primul desemnând taina sub aspectul
său dogmatic (ca de exemplu, Mysterium ecclesiae - Taina Bisericii), iar cel de-al doilea, taina
sub aspectul său liturgic (eucharistiae sacramentum).
Înțelesul general al Tainei este „unirea lui Dumnezeu cu creatura. Cea mai
cuprinzătoare Taină în acest înțeles este unirea lui Dumnezeu cu întreaga creație”4. Părintele
Dumitru Stăniloae, accentuând teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul despre prezența lui
Dumnezeu în creație ca Rațiune supremă a întregului cosmos, toată creația nefiind decât

1
Epistola 73 către Jubianus cu privire la botezul ereticilor, a Sfântului Ciprian al Cartaginei;
2
Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, traducere Prof. Nicolae Chițescu, în colecția
P.S.B. III, Apologeți de limbă latină, Editura IBMBOR, București, 1981, p. 438;
3
Troparul Învierii glas IV în, *** Octoihul Mare, Editura IBMBOR, București, 2003, p. 261;
4
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, ediția IV-a, Editura IBMBOR,
București, 2010, pp. 8-9;
„rațiunea plasticizată a lui Dumnezeu”5, subliniază că taina aceasta cuprinde întreaga realitate,
care începe cu momentul creației, căreia încă din acel moment i-a fost dată menirea și anume
de a se desăvârși până la stare de prezență a lui Dumnezeu în toate (I Corinteni XV, 28)6.
Dicționarul de teologie ortodoxă7, atribuie noțiunii de „taină” o semnificație dublă și
anume aceea de mister adică, de lucru necunoscut, ascuns, de necunoscut și o alta redată de
termenul sacrament. Astfel, se poate vorbi, de misterul lui Dumnezeu, chiar și de taina omului
sau a creației. Taina este „comunicarea sau împărtășirea realității spirituale divine, într-un
gest însoțit de o realitate materială și prilejuită de preot”; „lucrarea eficientă a harului
izvorând din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, Care se împărtășește ca anticipare a
împărăției Sale eshatologice, printr-un rit de sfințire săvârșit de slujitorii bisericești în și prin
puterea Duhului Sfânt”8. Printr-o formă văzută și anume ritul sau slujba săvârșită de preot ca
slujitor văzut al lui Dumnezeu se împărtășește credinciosului, celui care vrea și răspunde liber
chemării lui Dumnezeu, harul nevăzut al Sfântului Duh care dă adevărata libertate omului.
Prezența lui Dumnezeu în actul liturgic al preotului, la Botez, la Cununie, la Mărturisire și la
celelalte lucrări sfințitoare, arată că săvârșitorul cu adevărat la Tainelor este Hristos și că preoția
nu este altceva decât „Hristos în continuarea actelor sale mântuitoare”9.
Părinții Bisericii de la început nu au vorbit decât despre o singură Taină și anume „Taina
mântuirii”, care cuprinde întreaga lucrare a lui Hristos pentru noi, adică mântuirea obiectivă
legată de Persoana și opera Mântuitorului Hristos, iar apoi cu timpul dar și cu fundamentarea
ca Taine ale Bisericii și ca rituri de transmitere a harului divin, au vorbit de Taine, ca lucrări
sfințitoare sau rânduieli de slujbă. Astfel putem vorbi și despre Sfintele Taine ca „slujbe
bisericești, prin mijlocirea cărora ni se împărtășește în chip special și prin anumite forme
văzute, harul lui Dumnezeu, în cele mai de seamă momente și împrejurări ale vieții noastre”10.
Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan XIV, 6), deci putem spune că adevărata
cale este, după expresia Sfântului Nicolae Cabasila, marele mistagog bizantin, „viața în

5
Pr. Lect. Dr. Stoica Ion, Lumea ca plasticizare a rațiunii supreme, în Analele Univeristății „Valahia”,
Facultatea de Teologie, Târgoviște, 2005;
6
A se vedea, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ort., XXVIII(1976), numărul 1,
pp. 10-29;
7
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, ediția II-a, Editura IBMBOR, București, 1994;
8
Ibidem, p. 369;
9
Pr. Dr. Ion Stoica, Preoția, hirotonia și succesiunea apostolică în lumina teologiei ortodoxe, Editura Macarie,
Târgoviște, 2006, p. 11;
10
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, ediția V-a, Editura Lumea Credinței, București, 2008, p. 287;
Hristos, viață pe care o câștigă Tainele Sfinte, la care se adaugă bineînțeles și strădania
binevoitoare a omului”11.

2 Numărul Sfintelor Taine

În ceea ce privește numărul Sfintelor Taine, avem de a face cu o controversă. Începând
cu Simeon al Tesalonicului (secolul XV), spiritualitatea răsăriteană, a preluat se pare de la
scolasticismul apusean, acest număr pe care îl avem și astăzi de 7 Sfinte Taine recunoscute și
anume, Taina Botezului, a Mirungerii, a Euharistiei, a Pocăinței, a Preoției, a Nunții și a
Sfântului Maslu. Numai că dacă este să le privim din punct de vedere istoric, vedem că aceste
Taine, ca rit de săvârșire s-a dezvoltat fie mai timpuriu, fie în decursul câtorva secole, astfel că
nu întâlnim întotdeauna această împărțire.
Prima scriere patristică care face referire la Sfintele Taine, este opera Sfântului Dionisie
Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească12. Prima Taină care apare, este cea Botezului și este
unită cu Mirungerea, în ceea ce este numită de către Sfântul Dionisie, Taina Iluminării 13.
Amintește apoi de Euharistie (pp. 78-84); Sfințirea Mirului, este trecută în rândul Tainelor, în
sensul unor lucrări sfințitoare (pp. 84-89); urmează apoi Taina Preoției, cu cele 3 trepte (pp.
89-94); Tunderea în monahism, stare care după părerea Sfântului Dionisie este incompatibilă
cu preoția, este prezentată și ea ca Taină a desăvârșirii (pp.89-96) și contrar teoriei apusene
conform căreia, Sfintele Taine se săvârșesc doar persoanelor vii, găsim și rugăciunile pentru
cei adormiți și chiar „Taina pentru cei adormiți” (pp. 97-98). Tot în acest tratat, la „scoliile
Sfântului Maxim Mărturisitorul” cu referire la acest capitol, găsim următoarea definiție care
este dată, lucrării dumnezeiești a Tainelor și anume: „numește lucrare dumnezeiască pe cea
venită de la Dumnezeu și dată oamenilor și care îi face pe aceștia dumnezei, lucrare săvârșită
în creștini prin ierarhie”14. Observăm deci, prezența a șase Sfinte Taine în această operă.
Teodor Studitul dă în secolul IX, o listă15 în care enumeră șase Taine și anume,
Iluminarea, adică Botezul de această dată despărțit de Mirungere, care este prezentată ca Taină
separată, Euharistia, Hirotonia, Tunderea în monahism și slujba înmormântării. În scrierile unui

11
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei
Bucureștilor, București, 1989, p. 149;
12
Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, în volumul Opere Complete, traducere Pr.
Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996, pp. 71-134;
13
Ibidem, pp. 73-78;
14
Ibidem, p. 103;
15
Teodor Studitul, Epistole, cartea 2, epistola 165 către Grigorie, în Patrologia Greacă 99, apud John
Meyendorff, Teologia Bizantină, traducere Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Editura IBMBOR, București, 1996, p.
256;
oarecare monah din secolul XIII Iov, autor al unui tratat despre Sfintele Taine, apar tot șapte
Taine: tunderea în monahism ca noutate, iar Maslul este unit cu Pocăința16.
Numărul Tainelor așa cum îl avem astăzi, s-a stabilit la Sinodul unionist de la Lyon,
1274, iar odată cu Sfântul Simeon al Tesalonicului trece în Răsărit. Cu toate acestea,
Mitropolitul Efesului Ioasaf, contemporan cu Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului,
afirmă că sunt în total zece Taine, printre care și sfințirea Bisericii, tunderea în monahism și
slujba înmormântării17.
După cum vedem, o diferențiere exactă și clară între ceea ce este în Biserică „Taină” și
ceea ce este „Ierurgie” nu s-a făcut, deoarece ambele au fost și sunt considerate și astăzi de unii
dogmatiști, deopotrivă lucrări sfințitoare, dătătoare de energie necreată, celor cărora li se
adresează. „Tainele cuprind toată viața creștinului, după toate referințele ei”18. Această
afirmație a părintelui Dumitru Stăniloae, o putem lega, în această problematică a numărului
Sfintelor Taine, de o alta făcută de marele dogmatist sârb, Cuviosul Justin Popovici care afirmă
că, „toate în Biserică sunt Sfântă Taină, toate: de la lucrul cel mai mărunt, până la cel mai
mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfințenie a Dumnezeu-Omului celui fără de
păcat, a Domnului... Dumnezeu-omul este marea taină a bunei-credințe, marea taină a
credinței Dumnezeiesc-omenești și în Dumnezeu-omul sunt toate Tainele Bisericii”19. În esența
lor toate lucrările Bisericii sunt ierurgii20, deci lucrări în care este prezent Hristos prin Duhul
Sfânt prin energiile necreate. De aceea, „în Biserică, totul este Sfântă Taină. Orice ierurgie e
Sfântă Taină. Chiar una mică, chiar și cea mai mică? Da. Oricare dintre ele este la fel de
uriașă ca însăși Taina Bisericii”21.

3 Baza hristologică a Tainelor Bisericii

Dumnezeu este Creatorul, care pune început atât lumii cât și omului și întregii creații.
Dar este nu numai Creator ci și Proniator și Mântuitor. Această primă Taină, a nașterii lumii
din nimic, a prezenței lui Dumnezeu în ea, prin energiile necreate, dă posibilitatea celei mai

16
Ibidem; Nikolaos Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică - 2, traducere Nicușor Deciu, Editura Bizantină,
București, 2006, p. 351;
17
Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere † Dr. Irineu Pop, Editura IBMBOR, București, 1996, p. 286;
18
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile dintre ele și problema Tainelor în afara Bisericii,
în Ort., VIII(1956), numărul 2, p. 191;
19
Sfântul Justin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, ediția II-a, traducere Adrian Tănăsescu,
AccentPrint, Suceava, 2012, p. 83;
20
Ἱερουργία - (literal), lucrare (slujbă) sfântă;
21
Ibidem, p.84;
importante Taine și a singurului lucru nou sub Soare care se petrece în istoria umanității:
Dumnezeu își face Sieși trup, se naște din Fecioară și astfel dă posibilitatea și începe cel mai
important pas pe care îl poate face omenirea și anume, se pune început mântuirii noastre. Nu
de la Naștere, ci încă de la zămislirea minunată, este baza de urcare veșnică, de posibilitate, de
virtualitate a omului, de a se transcende pe sine spre unirea cu Dumnezeu. Începutul este
Bunavestire. Prin om, Hristos se unește cu întreaga creație, omul fiind punctul de legătură dar
și purtătorul de grijă al creației22 pentru care toate s-au făcut, cu scopul de a fi duse spre
desăvârșire. Putem spune că întreaga creație este Biserică în înțelesul în care, ea este plină de
sensurile divine, izvorâte din Rațiunea supremă, din Logosul Creator care, „imprimând
continuu viața Lui în ea sau în mădularele ei ținute unite între ele și cu El”23, se unește cu toate
cele create. Creația nu are un sens în sine decât numai prin om, care însumând-o și
recapitulându-o, o aduce lui Dumnezeu, prin umanitatea îndumnezeită a lui Iisus Hristos. Este
singura cale, care dă cu adevărat sens vieții și întregii existențe.
Hristos nu poate fii despărțit de Biserica Sa, pentru că El este legat organic și real de
aceasta, fiind atât Creatorul cât și Susținătorul ei. Toate Tainele Bisericii, toate lucrările pe care
le face Biserica pornesc de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul Duh, Hristos fiind Capul Bisericii,
Viața, Calea și Adevărul, adevăratul săvârșitor al Tainelor. „Hristos este Taina originară și
primordială întrucât în El S-a unit în modul cel mai intim posibil Dumnezeu cu omul și a
îndumnezeit în El firea omenească”24, astfel devenind „piatra din capul unghiului”(I Petru II,
6; Matei XXI, 42), instituire și temei al tuturor Tainelor.
În Botez, cel ce devine creștin, purtător al numelui lui Hristos, mărturisitor al Său,
participă la Moartea și Învierea Lui ca acte al mântuirii făcute de Hristos, ca însușiri proprii ale
acestor roade. Credința în Hristos, este temeiul cel dintâi al mântuirii, credința în Fiul lui
Dumnezeu, care se face om și prin umanitatea lui îndumnezeită și prin dumnezeirea lui
umanizată, este cu adevărat Mântuitor real și subiectiv-obiectiv; prin această credință se
primește Viața de veci. Desăvârșirea unirii cu Hristos, după ce neofitul se îmbracă în haina
luminii lui Hristos (Galateni III, 27), o face tot Fiul lui Dumnezeu cu Trupul Său înviat, care
se aduce și se dăruiește neofitului în Împărtășanie. Aici este momentul de maximă unire intimă,
duhovnicească, reală a lui Hristos cu cel care devine și biserică și membru al Bisericii.

22
Omul sfințește locul - atunci când este în conlucrarea liberă și responsabilă cu Dumnezeu, dar și distruge și
demonizează întreaga creație atunci când își folosește libertate, voința și rațiunea în autonomie iresponsabilă;
23
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, ediția IV-a, Editura IBMBOR,
București, 2010, p. 14;
24
Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Temeiurile dogmatice al Sfintelor Taine, în Ort., LVII(2005), numărul 1-2,
p. 39;
 Continuă să poarte de grijă și să conlucreze cu omul, chiar dacă acesta este slăbit de
afectele păcatelor, fiind Cel care dă iertare de păcatele sufletești și trupești, adică omenești,
prin puterea sa de mare arhiereu în veac (Evrei VI, 20). Privite din punct de vedere al unității
în Hristos, „taina Maslului apare ca o taină complementară a Mărturisirii, așa cum Taina
Mirungerii este, într-un anume fel complementară Botezului”25, Pocăința fiind numită și al
doilea Botez, adică o repetare a irepetabilului.
Chiar și în Taina Nunții, unde Hristos este prezent ca unificator și creator al unei legături
indestructibile, a unei mici biserici, ca parte a Bisericii lui Hristos, a unei familii care primește
pe Dumnezeu ca proniator al vieții celor doi deveniți un singur trup, după modelul Hristos-
Biserică sau după modelul unirii Sale cu firea umană. Avem de a face cu o stare de prezență a
lui Dumnezeu, identică cu cea de la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11).
În Taina Preoției, este prezent nu numai ca săvârșitor dar și ca Cel care cheamă la una
din cele 3 trepte de slujire ale preoției sacramentale a Bisericii. Puterea pe care o dă preoților,
ca în numele Său, prin harul său, pentru El, în Biserică, să săvârșească toate lucrările văzute,
ne arată că El rămâne prezent prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserica Sa până la sfârșitul
veacurilor.
Prezența și lucrarea Mântuitorului în Sfintele Taine, se face simțită prin credința
luminată de dragoste și prin rațiunea smerită de harul lui Dumnezeu. „Prin fiecare Taină, El
își retrăiește și iradiază în credincios trăirea și puterea unei alte stări prin care a ridicat El
umanitatea Sa până la înălțimea și îndumnezeirea ei deplină”26. Altfel spus, „Hristos este
Săvârșitorul nevăzut al Sfintelor Taine, Care coboară în ființa credincioșilor o dată cu harul
Tainelor, în Duhul Sfânt, ca să transfigureze omul și creația”27.
Împreună-lucrarea omului cu Hristos prin energiile necreate este esențială, pentru că
harul nu este irezistibil, iar Hristos nu forțează natura umană peste limitele ei de suportabilitate.
Voința liberă și responsabilă a omului este cerută de către Hristos, alături de mintea coborâtă
în inimă, într-un act al credinței conștiente în El, trăite și mărturisite în pace, bucurie și dreptate,
împreună cu ceilalți și toți laolaltă cu Dumnezeu.

25
Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine în viața Bisericii, în ST, XXXIII(1981), numărul 3-4, p. 192;
26
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, ediția IV-a, Editura IBMBOR,
București, 2010, p. 27;
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura IBMBOR, București, 2005, p. 303;
 4 Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine

Toate Sfintele Taine sau lucrările sfințitoare care sunt săvârșite de către preoți ca
slujitori și iconomi ai acestora, se săvârșesc în Biserică, pentru Biserică, ca Trup al lui Hristos.
În Biserică este o continuă actualizare a lui Hristos, a întregii învățături ortodoxe cuprinsă în
imnografia și în cultul Bisericii. Când vorbim despre Biserică, nu ne referim la înțelesul de
astăzi în societatea umană pe care îl are Trupul lui Hristos și anume acela de instituție ierarhică
generală, în care se manifestă starea religioasă a oamenilor. Este Dumnezeu în continuarea și
prelungirea sa în această lume, în fiecare dintre noi ca prezență deschisă și care ne așteaptă
continuu pentru a răspunde dialogului propus, un dialog între timp și veșnicie.
Deși se administrează personal asupra fiecărui primitor în parte, totuși Tainele Bisericii,
aparțin tocmai de acesteia, Bisericii. Este o sinergie a lui Dumnezeu ca prezență reală, directă
prin energiile Sale și primitori ca viitoare mădulare ale Trupului și ca membrii în putere ai
Bisericii. „În Biserică și împreună cu Biserica ne mântuim... Datorită lui Hristos care se
împărtășește în ele prin Duhul, toate Tainele țin de Biserică, sunt ale Bisericii și introduc sau
promovează pe cei ce le primesc în Biserică”28. Nu simpla prezență în Biserică, ca loc și locaș
de rugăciune mântuiește, ci simțirea prezenței lui Dumnezeu în fiecare clipă și în fiecare
moment al existenței omului, îl face pe acesta cu adevărat bucuros de toate pe care le are și îl
face să treacă prin lucrurile pe care le are, mai presus de ele, să vadă esența lor, să vadă sensul
din spatele cuvintelor lui Dumnezeu, astfel întreaga creație devenind Biserică și loc de
sălășluire a păcii, a bucuriei și a dreptății; Hristos „e imprimat în toată ființa ei... ea e
transparentă în sensul că e atât de subțiată încât prin ea nu se vede decât Hristos, că ea nu
vede decât pe Hristos”29.
Tainele, ca săvârșitor văzut îl au pe slujitorul lui Dumnezeu în persoana preotului, om
al lui Dumnezeu, afierosit lui Hristos. În Biserica Ortodoxă, din punct de vedere al ritualului
de cult, găsim 3 tunderi ca semne ale afierosirii care simbolizează sfințirea pentru că „părul
este ca o înflorire din tot trupul și însemnează că se aduce lui Dumnezeu pârgă de la om”30 și
anume: tunderea de după Botez, tunderea de la intrarea în cler și tunderea la intrarea în viața

28
Pr. Lect. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, teză de
doctorat, în Ort. XXX(1978), numărul 1-2, p. 176;
29
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Transparența Bisericii în viața sacramentală, în Ort. XXII(1970), numărul 4,
p. 501;
30
Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după
principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și
Rădăuților, 2002, p. 188;
monahală. Această tundere rituală, are o însemnătate deosebită în viața credinciosului creștin.
Prin tunderea de la botez, neofitul se afierosește lui Dumnezeu devenind astfel creștin; prin
tunderea de la intrarea în monahism, viitorul monah face o făgăduință pentru o viață nouă pe
care o va trăi, o viață împreună cu Hristos în ascultare, castitate și sărăcie de bunăvoie. Iar în
cazul hirotoniei sau mai bine zis hirotesiei, în treptele clerului inferior, pregătitoare pentru
accederea în treptele clerului ierarhic superior, tunderea simbolizează răspunsul pe care îl dă
cel chemat la slujire, chemării lui Hristos pentru Biserica Sa. Chiar dacă Botezul poate fii
săvârșit de orice om în anumite cazuri excepționale, totuși slujba este terminată sau mai bine
zis completată de către slujitorul lui Dumnezeu. Preotul este aici garantul și martorul văzut la
lucrării lui Hristos, care prin harul său este prezent prin Duhul Sfânt în fiecare mișcare în
numele Său.
Botezul este poarta de intrare în Biserică, unde omul încetează a mai fi individualitate
devind persoană de comuniune cu Dumnezeu dar și cu toți ceilalți oameni. Orice om care crede
în Întruparea lui Dumnezeu pentru om, în Moartea și Învierea Sa, care vrea și dorește, liber și
conștient (pentru prunci, nașii reprezintă garanția și voința acestora pentru unirea cu Hristos),
poate fi botezat. Unirea cu Hristos, presupune însă și o unitate a învățăturii de credință care
este esențială pentru Biserică, deoarece unitatea dintre Persoana și Opera sau Lucrarea
Mântuitorului este complementară și indestructibilă, legătura fiind de natură ontologică.
Sfântul Irineu al Lyonului, părintele care aduce primul ideea recapitulării tuturor în Hristos în
sensul că toate sunt cuprinse în Hristos ca Logos Creator al lor, fiecare creatură reprezentând,
după cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, gânduri sau idei plasticizate ale lui Dumnezeu,
arată unitatea și comuniunea euharistică și teologică specifică ortodoxiei prin expresia:
„Învăţătura noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă învăţătura
noastră”31. Mirungerea nu este altceva decât „transmiterea personală a darurilor Sfântului
Duh credinciosului născut din nou prin Botez”32. Unirea cu Hristos în mod deplin are loc în
Euharistie, cea care îl face prezent pe Dumnezeu și pune început vieții veșnice. Aceste trei
Taine sunt cele prin care credinciosul în Hristos, se unește cu El și este introdus în Biserică,
mădular nou și viu al trupului eclesiastic.
În Taina Nunții, cei doi, bărbat și femeie care se unesc liber în căsătorie, primesc harul
Sfântului Duh în vederea mântuirii, devenind astfel un trup, după chipul unirii lui Hristos cu

31
Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, în volumul The early Christian Fathers, editată şi tradusă de
Henry Bettenson, Oxford University Press, London, 1974, p. 96;
32
Christos Yannaras, Abecedar al credinței, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină,
București, 2007, p. 167;
Biserica. Este o „taină mare” (Efeseni V, 32) această apropiere a Celui veșnic, necreat,
atemporal, care se unește cu creatura, intră în timp și spațiu, pentru a face totul o prezență plină
de har. La fel și cei doi care se unesc, au la baza lor o mare taină și aceasta este cea a iubirii
dezinteresate. Mica biserică de acasă, devine parte integrantă a Bisericii lui Hristos unde toți
suntem mădulare complementare unii pentru alții. Preoția, este de asemenea Taina prin care
Hristos, actualizează slujirile Sale pe acest pământ și care asigură buna desfășurare a întregii
vieți a Bisericii. Alături de credincioșii enoriași, membrii ai preoției de obște, preotul sfințit,
haric, ierarhic creștin, este omul lui Dumnezeu, cel care lucrează împreună cu oamenii pentru
mântuirea fiecăruia în parte și a tuturor împreună în Hristos.
Cele două Taine ale restaurării, Pocăința și Maslul, sunt cele care refac legătura pierdută
a omului cu Dumnezeu, în primul rând din cauza afectelor și a posibilităților de a intra în
neascultare față de Dumnezeu, prin simțurile și rațiunea omului, iar în al doilea rând din cauza
libertății de voință a omului care pendulează întotdeauna în alegerea de pas cu pas și clipă cu
clipă a fiecărui lucru.

5. Tainele ca trepte ale cunoașterii și învierii

Pentru o redescoperire a importanței Tainelor în viața noastră, trebuie în primul rând

cunoașterea lor la nivel teoretic, pentru a putea înțelege cele ce se petrec în timpul săvârșirii lor
și după aceea. Catehizarea credincioșilor trebuie să fie continuă, astfel și aceștia la rândul lor
devenind, cateheți pentru ceilalți semeni. De asemenea, cunoașterea practică pe care o oferă
participarea la săvârșirea Sfintelor Taine, face ca acestea să devină familiare și mai deplin
înțelese. Iar nu în ultimul rând, cunoașterea duhovnicească, cunoașterea sensurilor și a vieții
care izvorăște din ele, o cunoaștere prin experiere, prin trăire mistică la ele, imprimă în noi
mișcarea Duhului Sfânt, prezența lui Hristos care se împărtășește continuu printr-o revărsare
desăvârșită a milei și a dragostei Lui. Cunoscând conținutul și sensul Tainelor preotul slujește
de fiecare dată nu ca lucrare a lui proprie, ci cu trăirea că Hristos este cel care lucrează cu
adevărat astfel, „dacă ar săvârși de mii de ori aceeași Sfântă Taină el nu trebuie să uite
niciodată că nu taina se repetă, ci ocazia săvârșirii ei; dar mai ales trebuie să fie mereu
conștient că cel ce primește Sfânta Taină este mereu altul și deci, atât acela cât și Taina rămân
unicat”33.

33
Pr. Ion Buga, Pastorala. Calea preotului, ediția II-a, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, București, 1999,
p. 167;
 Hristos cel ce se împărtășește este mereu același (Evrei XIII, 8), actualizarea și
permanentizarea pe care o face preotul cu fiecare nouă Taină și cu fiecare nou credincios
deschide, indică cale spre veșnicie, care nu este o repetabilitate statică, ci un prezent continuu
trăit ca început nou, fără de de sfârșit.
Caracterul comunitar al Botezului și al Cununiei, ar putea fi redescoperite prin
săvârșirea acestor Taine, atât mai multor copii în cadrul aceleiași slujbe, cât și prin invitarea
comunității la participarea, nu doar prin simpla prezență, ci cu cel mai important ajutor și
anume rugăciunea, la aceste două Taine care au suferit mult prin faptul că s-a obișnuit
săvârșirea lor mai mult individual. Astfel „toți ar trebui să alcătuiască un climat de
fraternitate, în care să se dezvolte o solidaritate plină de afecțiune și un sentiment de co-
responsabilitate”34, pentru noul născut la viața în Hristos. La fel și în cazul cununiei, ar trebui
ca miri să fie catehizați în legătură cu ceea ce înseamnă această Taină atât ca rit liturgic, cât și
ca mijloc de transmitere a unui har care îi va călăuzi pe cei doi toată viața, cât și responsabilizată
comunitatea pentru ajutorul, dragostea și înțelegerea pe care trebuie să le-o acorde celor doi.
Euharistia, trebuie privită cu toată responsabilitatea și cu respectul în dragoste pe care îl
presupune frica de Dumnezeu. Conștiința prezenței lui Hristos în mod real, conștientizarea
stării de nevrednicie pe care o avem întotdeauna indiferent cât de mult efort am depune,
responsabilizarea personală cât și conștiința comunitară a împărtășirii, sunt căile către o unire
cât mai deplină cu Hristos în Euharistie. Euharistia este un medicament, arvună pentru viața
viitoare și pentru iertarea păcatelor. Nu se dă ca semn al vredniciei sau ca justificare pentru
anumite reguli îndeplinite (post, metanii, milostenie, rugăciuni, epitimii etc.). Maslul pentru a
nu își pierde caracterul de Taină a Bisericii, trebuie săvârșit doar celor cărora se adresează iar
nu la cerere, pentru că nu trebuie uitat că la bază a avut un caracter taumaturgic trupesc prin
excelență. Nu trebuie redus la o simplă slujbă săvârșită pentru oameni sănătoși fizic, cu un
caracter de iertare a păcatelor sau pentru „binele familiei și sporul casei”.
Toate Tainele și lucrările Bisericii împărtășesc celor care cred și conlucrează cu puterea
lui Hristos care stă în ele ca potență, harul necesar mântuirii, fără de care nicio acțiune umană
nu își găsește pe deplin sensul și înțelesul. De aceea lucrare Bisericii trebuie să fie de
responsabilizare mai ales în aceste timpuri a tuturor pentru o creștere și o înaintare în armonie
cu natura, cu semenii și cu întregul creat. De aceea grija pentru sănătatea întregului viu comun35

34
† Emilianos Timiadis, op.cit., p. 258;
35
Constantin Popescu, Viața ca optimism tragic, Editura ASE, București, 2011, p. 21.
în comuniune și în ascultare de voia divină, într-o sinergie divino-umană mântuitoare, este
responsabilitatea supremă la care este chemat orice om în calitatea sa de preot al creației.

Concluzii

Toate Tainele și toate lucrările Bisericii sunt îndreptate către om, oferindu-i veșnic
prezentă, posibilitatea de a conlucra cu harul venit din ele, venit din dragostea și bunătatea
ființiale ale lui Dumnezeu. Hristos prin Duhul Sfânt, este Cel care lucrează și poartă de grijă în
cel mai apropiat sens, de creatura sa pentru a-i da posibilitate ca prin om, întregul cosmos să
fie asumat de acesta din urmă și transfigurat de sinergia cu harul lui Hristos, pentru a putea
ajunge la bucuria cunoașterii, participării și trăirii vieții celei veșnice, în lumea întreagă
devenită Biserică.
 Bibliografie

1. *** Octoihul Mare, Editura IBMBOR, București, 2003;

2. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene Liturgica specială, ediția V-a, Editura Lumea Credinței,
București, 2008, p. 287;
3. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, ediția II-a, Editura
IBMBOR, București, 1994;
4. Buga, Pr. Ion Pastorala. Calea preotului, ediția II-a, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi,
București, 1999;
5. Cabasila, Nicolae Despre viața în Hristos, traducere Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, p. 149;
6. Citirigă, Pr. Conf. Dr. Vasile Temeiurile dogmatice al Sfintelor Taine, în Ort.,
LVII(2005), numărul 1-2;
7. Evdokimov, Paul Ortodoxia, traducere † Dr. Irineu Pop, Editura IBMBOR, București,
1996;
8. Matsoukas, Nikolaos Teologie Dogmatică și Simbolică - 2, traducere Nicușor Deciu,
Editura Bizantină, București, 2006;
9. Meyendorff, John Teologia Bizantină, traducere Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Editura
IBMBOR, București, 1996,;
10. Popescu, Constantin Viața ca optimism tragic, Editura ASE, București, 2011
11. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Iisus Hristos Pantocrator, Editura IBMBOR, București,
2005;
12. Radu, Pr. Lect. Dumitru Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema
intercomuniunii, teză de doctorat, în Ort. XXX(1978), numărul 1-2;
13. Radu, Pr. Prof. Dumitru Sfintele Taine în viața Bisericii, în ST, XXXIII(1981), numărul
3-4;
14. Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, traducere Prof.
Nicolae Chițescu, în colecția P.S.B. III, Apologeți de limbă latină, Editura IBMBOR,
București, 1981;
15. Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, în volumul Opere
Complete, traducere Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996, pp. 71-
134;
16. Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, în volumul The early Christian Fathers,
editată şi tradusă de Henry Bettenson, Oxford University Press, London, 1974;
17. Sfântul Justin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, ediția II-a, traducere
Adrian Tănăsescu, AccentPrint, Suceava, 2012;
18. Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței
noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi,
volumul I, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2002;
19. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ort., XXVIII(1976),
numărul 1;
20. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru Numărul Tainelor, raporturile dintre ele și problema
Tainelor în afara Bisericii, în Ort., VIII(1956), numărul 2;
21. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, ediția IV-a,
Editura IBMBOR, București, 2010;
22. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru Transparența Bisericii în viața sacramentală, în Ort.
XXII(1970), numărul 4;
23. Stoica Pr. Lect. Dr. Ion, Lumea ca plasticizare a rațiunii supreme, în Analele
Univeristății „Valahia”, Facultatea de Teologie, Târgoviște, 2005;
24. Stoica, Pr. Dr. Ion Preoția, hirotonia și succesiunea apostolică în lumina teologiei
ortodoxe, Editura Macarie, Târgoviște, 2006;
25. Timiadis, † Emilianos Preot, parohie, înnoire, traducere Paul Brusanowski, Editura
Sophia, București, 2001p. 258;
26. Yannaras, Christos Abecedar al credinței, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Coman,
Editura Bizantină, București, 2007.