Ce e tragicul?

Eschil si Sofocle

A da o definitie tragicului nu echivaleaza cu restrangerea semnificatiilor acestuia intr-o singura

fraza, ci a fixa coordonatele pe care acesta se construieste in operele tragediei antice grecesti.
Lucrarea de fata nu are scopul de a "sufoca" definitia tragicului in cateva cuvinte deci, ci de a
aborda dimensiunile pe care le atinge tragicul, modul in care acesta este perceput si in care se
manifesta, dar si functiile pe care le are acesta in operele celor trei poeti: Eschil, Sofocle si Euripide.

Tragicul aduce in discutie omul in lupta cu propriul destin, acesta fiind plasat in centrul
intamplarilor, urmarindu-se evolutia sa psihologica si drama pe care o traieste in contextul luptei
zadarnice impotriva fortelor universului. El este centrul de greutate al propriei sale lumi, in jurul
caruia graviteaza toata actiunea, omul dispunand de libertate de alegere, libertate ce are insa o forta
subjugatoare in mod paradoxal, deoarece tocmai aceasta are puterea de a-i aduce decaderea si
moartea. Avand in vedere teza lui N. Berdiaeff, putem reconsidera in acest sens semnificatia mortii:
"Moartea este cel mai semnificativ si mai profund eveniment al vietii; ea il ridica pe ultimul dintre
muritori deasupra rutinei obisnuite si a platitudinii; numai ea pune in profunzime, problema sensului
vietii. Viata, privita prin prisma mortii, capata alte semnificatii, aceasta capata o noua dimensiune,
situandu-se in ansamblul ei complet, universal, existential. Autorul se raporteaza astfel la viata
dintr-o perspectiva exhaustiva, ridicandu-se deasupra axei unidimensionale a vietii, acolo de unde
lucrurile se vad complet si unde dimensiunea umanului se intrepatrunde cu dimensiunea
universalului, la interferenta carora se nasc cele mai profunde intrebari existentiale. Acela este
punctul in care se depaseste, asa cum spune Berdiaeff "platitudinea" vietii cotidiene. Privind din
interior, ai acces doar la o perspectiva unidimensionala, insa privita din afara sferei umane,
contopindu-te cu "substanta intima a lumii", asa cum spunea Nietzsche, ai acces la acest unghi de
vedere care isi rezerva o postura de meditator la intersectie de drumuri, a carui minte plasmuieste
cele mai concludente intrebari referitoare la adevarata directie de deplasare a lumii. Moartea, in
opera lui Sofocle, "Oedip rege" isi are un loc bine definit in aceasta ecuatie a tragediei pe bazele
careia este proiectata intreaga opera, ea fiind aici generatoare de blestem. Tragicul este legat aici de
schema ciclica a jocului crima-razbunare, fiind incalcate cele mai sfinte legi ale naturii, acelea ale
sacralitatii familiei, concept foarte controversat in opera aceasta. Aici, tragicul trece prin filtrul
destramarii familiei, si a desacralizarii, am putea spune chiar a profanarii vietii de familie. In
momentul in care Oedip afla ca el este ucigasul tatalui sau, Laios si sotul mamei sale, el vede in
moarte singura scapare de rusinea care se abate asupra lui. Moartea apare in acest episod, ca o
evadare, ca un refugiu pentru personajul incriminat, ca o eliberare ce contrasteaza cu lanturile
pacatului de care este prins in aceasta lume, pe care doreste, mai degraba sa o paraseasca. Dorinta
aceasta a lui Oedip nu este de natura decat sa clarifice sinceritatea si profunzimea tumultului de
sentimente care il inunda la aflarea adevarului. El doreste sa fie salvatorul Troiei, invinge Sfinxul,
inlatura povara alegerii victimelor din Teba si incearca sa il gaseasca pe ugigasul regelui Laios, in
ciuda avertismentelor lui Tiresias. In opera lui Sofocle, eroul dispune de libertatea de a alege,
evenimentele ulterioare aflandu-se sub semnul vointei lui. Guy Rachet esentializeaza aceasta
problema in "Tragedia Antica", afirmand ca unul dintre resorturile tragicului este folosirea acestei
libertati care duce la nenorocire. Eroul tragic se gaseste in fata necesitatii de a actiona el insuti si de
a se supune unei actiuni, si tocmai din contastul permanent intre cei care actioneaza si cei care se
supun se naste emotia tragica. Resortului tragicului este folosirea acestei libertati care duce la
tragedie. In acest context, libertatea devine o forma de incercare, ce poate schimba radical demersul
ulterior al lucrurilor. Rachet considera ca nu zeii sunt responsabili pentru tragedie, ci insuti omul.

Acesta nuanteaza in continuare diferenta dintre pedeapsa si consecinta tragismul propriei greseli
tragice consta in faptul ca ceea ce este interpretat ca o pedeapsa a greselii, nu este adesea decat o

referat.clopotel.ro
consecinta acesteia.

Omul, ca fiinta efemera, cunoaste prin tragic o noua latura a existentei, punandu-l in raport cu
ferocitatea destinului si cu nestapanitele forte ale acestuia, aflandu-se pus in situatii limita, in faza
carora are posibilitatea de a reactiona in favoarea sau spre nenoricirea sa. Tragicul devine astfel un
instrument prin care eroul cunoaste lumea intr-o alta forma a ei, dar si prin care se autocunoaste,
deoarece primordial in demersul tragediei nu devine evenimentul cu care se confrunta eroul, ci
modul in care se raporteaza la el. Werner Jaeger sustine in Paideia faptul ca exista o forta diabolica
care il impinge pe om la ruina, justificand ca "tragedia este instrumentul prin care omul ajunge la
cunoasterea superma", in care isi gaseste apoi linistea sufleteasca. Parafrazandu-l tot pe Werner,
autocunoasterea tragica a omului conduce la recunoasterea vanitatii acestuia pe pamant. Este
conturata aici o noua functie a tragicului, aceea de cunoastere a eului si de descoperire a propriilor
limite in raport cu natura distructiva a situatiilor pline de presiune si drama. In acest context, ochiul
critic poate semnala existenta unor nuante ce trimit la functia educativa a tragediei, aceea ce
starneste autocercetare, autodescoperire si in final, conformare in fata propriului statut. Tragicul
confera in acest fel, o noua haina conceptului de hybris, deoarece schimba perspectiva de abordare a
problemei, punand sub semnul desertaciunii incercarea omului de a intra in posesia statutului egal
zeilor, deoarece toate aceste incercari de autodepasire nu devin in final decat niste straduinte
zadarnice, privite prin lupa cunoasterii propriilor limite.

Werner Jeager afirma de aceasta data despre tragedia lui Eschil faptul ca este "renasterea idealului
eroic de umanitate din spirit de libertate", ceea ce nu face decat sa reconfigureze ideile lui Rachet
conform carora libertatea este parghia cu ajutorul careia omul isi poate atinge idealul eroic sau poate
atinge decaderea si esecul prin moarte. In Orestia, moartea are, deasemenea un rol edificator in
ecuatia tragicului, sublinindu-se fatalitatea si ireversibilitatea pe care o putem observa in
exclamatiile lui Agamemnon "dar sangele varsat odata din trupul ce dobori, vai mie, cu ce
descantece o sa poata sa mai invie?". In aceasta opera, tragedia isi are radacinile in fortele
nimicitoare ale blestemului abatut asupra unor familii deasemenea imorale, pentru care razbunarea
este vadit mai importanta decat mentinerea integritatii familiale. Versurile cantului subliniaza
fatalitatea mortii si nemarginita vina a eroului ce comite o crima asa, daca apele toate s-ar strange
pe-o albie numai s-ar scurge, nu pot niciodata sa spele o mana patata de sange". Omul cade in sfera
dezastrului prin incercarea de afirmare individuala, pentru ca, asa cum spune Nietzsche in Nasterea
Tragediei, artistul tragic isi faureste personajele "asemeni unei puternice zeitati a individuatiei,
tocmai pentru a reaminti idealul eroic grecesc, acela de a castiga propria faima unanim recunoscuta
de zei si de popor, de a ramane in istorie prin puterea canturilor. Nietzsche intareste conceptul
idealului eroic prin aducerea in calcul a puterii individuatiei, menita intocmai sa serveasca idealului
urmarit de catre eroii tragici.

Insa si in aceste opere, esenta tragicului pare sa conduca la concluzia inteleptului Silen, conform
caruia viata seamana cu o condamnare, cel mai mare bine pentru om indreptandu-se in directia
mortii, astfel incat raul suprem consta in faptul ca te-ai nascut iar binele imediat posibil este sa
mori. Sfatul batranului capata consistenta in opera lui Sofocle luand in considerare strigatele de jale
ale lui Oedip din final si invocarea mortii ca putere salvatoare. Oedip, dorind sa fie un salvator, ca si
Penteu ajunge sa se confrunte cu binele supraindividual confruntandu-se cu cetatea.

Pentru Aristotel, "tragedia este imitatia unei actiuni alese si intregi, de o oarecare intindere, in
grai impodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit dupa fiecare din partile ei, imitatie inchipuita de
oameni in actiune, ci nu povestita, si care, starnind mila si frica, savarseste curatirea acestor patimi".
Aceasta teoretizare a tragediei, o include in categoria mimessisului, punand accentul pe coerenta,
unitatea, armonia actiunii ei dar si pe limbajul solemn si stilizat ce caracterizeaza opera tragica.

referat.clopotel.ro
Spectacolul de tragedie functioneaza ca un soi de avertisment, ce inspira frica, Aristotel folosind
concepte in sensul psihologic astfel incat cititorul empatizeaza cu eroul, prin aceasta identificare
spectatorul se purifica, uitand de existenta sa banala, deoarece el isi consuma ceea ce este excesiv in
el (raul din suflet). Observam aici functia terapeutica a tragediei dar si calitatea eroului de a se
inalta prin suferinta. "Mila si frica..", spune Nietzsche, "...sunt menite sa se prefaca intr-un
sentiment de usurare; alteori, ni se cere sa ne simtim inaltati si entuziasmati de victoria principiilor
nobile si morale si de jertfira eroului pe altarul unei conceptii etice a lumii". Afirmatia sa vine in
completarea "definitiei" data de Aristotel tragicului, explorand acest palier de interpretare al
conceptelor de "mila" si "frica", ce au aici un rol purificator si inaltator.

Inaltarea eroului este un proces in cadrul caruia purificarea prin suferinta are un rol considerabil,
deoarece acesta incearca sa-si atinga idealul prin fortele proprii, urmarind in anumite cazuri sa
castige invidia zeilor "phtonos". Insa zeii nu au o contributie temeinica in demersul evenimentelor
in care este ancorat eroul, in special la Sofocle: "ceea ce e izbitor cand il citim pe Sofocle e, in
comparatie cu Eschil si mai ales cu Euripide, absenta zeilor, o anumita indiferenta a zeilor fata de
oameni si, cand intervin, intervin mai ales spre nenorocirea lor".

In Orestia, pentru a accentua nenorocirea si blestemul in care este captat eroul, este folosita
metafora navodului, cu ajutorul caruia Clitemnestra il ucide pe Agamemnon "navod al robiei, al
soartei atotrobitoare". Navodul tinde sa inglobeze semnificatia piesei, acest obiect situandu-si in
registrul metaforic cheia de interpretare, deoarece nu reprezinta doar un simplu obiect cu ajutorul
caruia Clitemnestra il omoara pe Agamemnon, ci face referire la puterea "atotrobitoare" a sortii.

Pentru a descrie mai bine complexul concept tragic, Nietzsche uzeaza de doua notiuni
semnificative: apolinicul si dionisiacul, primul dintre ele reprezentand ordinea, echilibrul si
rationalitatea iar cel de-al doilea sugerand emotiile debordante ale unui vis din natura. Practic, sunt
doua forte contrare ce tind sa se suprapuna, formuland un paradox, ce formeaza haosul. Haosul e
fundatia pe care se construieste panteonul, ce reprezinta ordinea. Ceea ce confera complexitate
intregii imagini este chiar faptul ca la baza apolinicului sta dionisiacul, temeiul principiului
individuatiei. Cele doua concepte desemneaza doua lumi distincte ale artei, una a visului, cealalta a
betiei.

Pentru a fi evaluat corect, tragicul trebuie privit in ansamblul vietii, observand rolul pe care
acesta il joaca in viata eroului, pentru a fi necesita o detasare de propria conditie umana, limitata si
efemera si abordarea unei perspective exhaustive. Desi aparent asociem tragicul cu forta nemiloasa
si distructiva a puterilor divine de nestapanit, insa operele antice grecesti demonstreaza in mod
paradoxal contrariul, astfel incat libertatea de care dispune eroul ii poate aduce declinul suprem.
Eroul tragic se construieste pe sine in acest tablou antic grecesc, inaltandu-se si purificandu-se prin
suferinta, tragicul conducandu-l la autocunoasterea propriilor limite si la evaluarea propriei vanitati.

A da o definitie tragicului nu echivaleaza cu restrangerea semnificatiilor acestuia intr-o singura

fraza, ci a fixa coordonatele pe care acesta se construieste in operele tragediei antice grecesti.
Lucrarea de fata nu are scopul de a "sufoca" definitia tragicului in cateva cuvinte deci, ci de a
aborda dimensiunile pe care le atinge tragicul, modul in care acesta este perceput si in care se
manifesta, dar si functiile pe care le are acesta in operele celor trei poeti: Eschil, Sofocle si Euripide.

Tragicul aduce in discutie omul in lupta cu propriul destin, acesta fiind plasat in centrul
intamplarilor, urmarindu-se evolutia sa psihologica si drama pe care o traieste in contextul luptei
zadarnice impotriva fortelor universului. El este centrul de greutate al propriei sale lumi, in jurul
caruia graviteaza toata actiunea, omul dispunand de libertate de alegere, libertate ce are insa o forta

referat.clopotel.ro
subjugatoare in mod paradoxal, deoarece tocmai aceasta are puterea de a-i aduce decaderea si
moartea. Avand in vedere teza lui N. Berdiaeff, putem reconsidera in acest sens semnificatia mortii:
"Moartea este cel mai semnificativ si mai profund eveniment al vietii; ea il ridica pe ultimul dintre
muritori deasupra rutinei obisnuite si a platitudinii; numai ea pune in profunzime, problema sensului
vietii. Viata, privita prin prisma mortii, capata alte semnificatii, aceasta capata o noua dimensiune,
situandu-se in ansamblul ei complet, universal, existential. Autorul se raporteaza astfel la viata
dintr-o perspectiva exhaustiva, ridicandu-se deasupra axei unidimensionale a vietii, acolo de unde
lucrurile se vad complet si unde dimensiunea umanului se intrepatrunde cu dimensiunea

referat.clopotel.ro