Sunteți pe pagina 1din 75

Facultatea de Medicină Veterinară Cluj Napoca

Nutriție

2015

1
VALOAREA ENERGETICĂ A NUTREŢURILOR ŞI
UNITĂŢI DE MĂSURĂ ALE ACESTEIA
Energia înmagazinată în substanţele organice care intră în structura nutreţurilor
este utilizată de către organism pentru întreţinerea vieţii şi pentru elaborarea
producţiilor.
Cel care a precizat prima dată care este conţinutul energetic al diferitelor
substanţe a fost Lavoisier.
Valorile energetice per g substanţă, date de el, au fost:
 la proteine 5,7 kcal;
 la glucide 4,2 kcal’
 la grăsimi 9,5 kcal.
În acelaşi timp, el a precizat că prin ureea care rezultă după catabolizarea unui
gram de proteine se elimină pe cale renală 1,5 kcal, deci proteinele au în organism o
valoare energetică de 4,2 kcal.

SCURTE REFERIRI LA NECESARUL DE ENERGIE


AL ORGANISMULUI

1. Necesarul de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale


Pentru întreţinerea vieţii, organismul cheltuieşte o cantitate de energie care diferă
cu mai mulţi factori. Aceasta poate fi considerată ca şi cheltuială neproductivă dar
este necesară şi inevitabilă.

Energia cheltuită pentru întreţinerea funcţiilor vitale nu se poate considera egală


cu „energia metabolismului bazal” este egală cu energia cheltuită de animalul
inactiv care înseamnă:

▪ în repaus absolut;
▪ nemâncat;
▪ în condiţii de neutralitate termică.

► din energia metabolismului bazal circa 75% este folosită de celule şi 25% pentru
activitatea organelor vitale (mişcarea pulmonului, cordului etc.);

► în practică nu este posibil să se realizeze repaus complet al animalului şi să se


măsoare energia MB se determină energia de întreţinere care este mai crescută:
animalul stă în poziţie patrupedală, sau se deplasează, în condiţii de temperatură
ambiantă diferite sau mănâncă;

► determinarea necesarului de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale se face


printr-o metodologie laborioasă, în condiţii de izolare perfectă. Necesarul se exprimă

2
în calorii şi poate fi convertit în diferite unităţi de măsură ale valorii nutritive. Acesta
este proporţional cu greutatea şi cu suprafaţa corporală.

► între necesarul de energie pentru întreţinere şi indicele de consum (energia


cheltuită/kg spor în masă vie) există o corelaţie directă, legată şi de vârsta animalului:
cu cât animalul înaintează în vârstă, indicele de consum creşte iar randamentul
alimentar se reduce.

► Creşterea indicelui de consum se ia în calcul în special la stabilirea producţiilor


tineretului;

► Deoarece cheltuielile de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale sunt


neproductive, crescătorii de animale sunt interesaţi să le reducă la minimum;

► Câteva măsuri care reduc pierderile energetice, pot fi:

• aşezarea de garduri protectoare în calea vântului, mai ales iarna şi


îndeosebi la animalele crescute în stabulaţie liberă;
• cultivarea copacilor sau construirea de umbrare pe păşune;
• asigurarea de adăposturi cu temperatură optimă şi stabilă.

2. Energia pentru producţie

2.1. Necesarul de energie pentru creştere şi îngrăşare. Relaţia cu indicele de


consum

► sinteza de proteine şi de grăsimi, care produc creşterea respectiv îngrăşarea, se


realizează cu substanţe azotate, grase şi minerale şi cu cheltuieli de energie, pe
seama aportului alimentar. Calculul energiei acumulate în aceste producţii se face
după relaţia:

E acumulată (kcal) = Materii azotate (g) x 5,6 + Materii grase x 9,3


deci înmulţind producţia (exprimată în grame) cu echivalenţii calorici.

► necesarul de energie pentru creştere şi îngrăşare este variabil şi depinde de


creşterea cotidiană (sporul mediu) şi de structura acestui spor.

► la tineret, între dinamica de creştere a ţesuturilor şi vârstă există o relaţie


caracteristică. Astfel, creşterea zilnică a diferitelor ţesuturi variază cu vârsta, atingând
valori maxime în ordinea: ţesut nervos  osos  muscular  gras;

► indicele de consum şi în cazul producţiilor creşte pe măsura înaintării în vârstă a


animalului;

3
► necesarul pentru producţia de carne, la animalele de îngrăşătorie creşte, de
asemenea, proporţional cu vârsta, deoarece compoziţia chimică se schimbă;

- de exemplu, la tineretul taurin la îngrăşat cu masa vie cuprinsă între 300-600


kg, un kg spor conţine 400 g apă, 120 g protide şi 460 grăsimi, pe când un kg spor
realizat în perioada 600-800 kg masă vie conţine în medie doar 220 g apă şi 70
protide, în timp ce grăsimile ajung la 680 g (restul de 20 g respectiv 19 g sunt săruri
minerale).

2.2.Necesarul de energie pentru producţia de lapte

Se stabileşte, la fel, în funcţie de nivelul producţiei şi compoziţia chimică a


acesteia. Compoziţia chimică a laptelui diferă după specie, stadiul lactaţiei, dar este
influenţată şi de factori individuali.
Valoarea energetică (kcal litru de lapte) la diferite specii, este:
iapă – 600;
capră – 720;
vacă – 750;
scroafă – 1210;
oaie – 1250;
iepure – 2250;
femeie – 550.

2.3. Necesarul de energie pentru gestaţie


► nevoile de energie cresc în special în ultimul stadiu al gestaţiei când are loc
dezvoltarea fătului. Până în această perioadă, nevoile de gestaţie se asigură din
rezervele corporale ale mamei (grăsime, substanţe azotate, substanţe minerale).
Înainte de debutul lactaţiei, raţia trebuie complementată deoarece necesarul de
energie nu mai poate fi acoperit de organismul matern.
► în general, la vacă, în ultima perioadă de gestaţie, se apreciază că nevoile
energetice pentru dezvoltarea fătului sunt echivalente cu cele necesare producţiei de
10 l lapte pe zi.

2.4. Consumul de energie pentru alte forme de producţie: lână, muncă, ouă,
material seminal etc. Variază cu structura acestora.

2.5. Energia consumată cu prehensiunea, masticaţia şi cu degradarea metabolică


proprie (mişcare şi căldură) se pierde inevitabil. Dar aceasta trebuie inclusă în
necesarul energetic total când se stabileşte raţia alimentară.

Randamentele de utilizare a energiei: Q şi K

• Randamentul digestie-eliminare: Q
are valori cuprinse între 40-70%.

4
Randamentul Q priveşte mai puţin digestibilitatea deoarece ţine cont de energia
eliminată prin urină. Este foarte crescut când conţinutul raţiei în celuloză şi substanţe
azotate este redus.
b) Randamentul metabolismului: K

Utilizarea metabolică (sau randamentul K) este variabilă. Aceasta depinde de:


- randamentul Q: când randamentul Q este crescut (când digestibilitatea este mare) şi
utilizarea metabolică K este bună. La o digestibilitate slabă (redusă) utilizarea
metabolică este foarte intensă.
-tipul producţiei: aceeaşi cantitate de energie metabolică rezultată dintr-un nutreţ (în
general sub formă de acizi graşi volatili) are randament metabolic diferit pentru
întreţinere, lactaţie sau pentru îngrăşare.

Unităţi de măsură a energiei conţinute de


nutreţuri/alimente

Din cele cinci expresii ale energiei din raţie, se folosesc ca unităţi fundamentale de
măsură a valorii energetice a nutreţurilor şi raţiilor:
EM = energia metabolizabilă
EN = energia netă.

a) UNITATEA AMIDON (EA) care, aşa cum s-a arătat, are ca nutreţ de referinţă
amidonul pur digestibil iar echivalarea se face pe seama producţiei de grăsime
realizată de substanţele digestibile conţinute de nutreţ, comparativ cu amidonul.
Valoarea în cal a unei UA este de 2360 kcal (echivalentul a 248 g grăsime).

b) UNITATEA FURAJERĂ – stabilită experimental pe vaci de lapte de către Fjord


şi Hansson, între anii 1880-1920 în Scandinavia. Pentru UF s-a luat ca nutreţ de
referinţă orzul.
În practică se admite că:
1UF = 0,7 EA
1UA = 1,43 UF
Unitatea furajeră este folosită cu câteva modificări în Franţa şi Belgia.

c) UNITATEA NUTRITIVĂ (UN) ovăz, la care se ia în calcul producţia de grăsime de


150 g/1UN. Deci:
1UN ovăz = 150 : 248 = 0,60 EA
1Ea = 248 : 150 = 1,66 UN

În ultimele 3 decenii s-a trecut la folosirea de noi unităţi de măsură a valorii


energetice stabilite pe baze ştiinţifice. Acestea se calculează plecând de la conţinutul
nutreţului în energie brută corelat cu transformările digestive (digestibilitate) şi
metabolice (energie metabolizabilă şi energie netă)

Modul de calcul al unităţilor de măsură a valorii energetice a nutreţurilor, preconizat


după noul sistem (după SOLTNER).

5
a) Energia brută (EB) după formula lui Schiemann (1971)
Metode de determinare:
- Combustie în bomba calorimetrică;
- Calcul: plecând de la compoziţia chimică brută.

• La nutreţurile concentrate:
EB (kcal/kgMS) = 5,72 SAT + 9,50 SG + 4,79 CB + 4,17 ENA + Δ
• La nutreţurile grosiere:
EB = 5,77 SAT+ 8,74 SG + 5,07 CB + 4,065 ENA – 0,15 S
în care: SAT = subst. azotate totale
SG = subst. grase
CB = celuloză brută
ENA = extractive neazotate
Δ = corectiv ce variază cu nutreţul
S = corector pentru nutreţuri cu peste 8% celuloză

b) Energia digestibilă (ED)


Se determină:
• scăzând din energia brută energia din excremente (fecale):
ED = EB – EF EF = energia fecale
• folosind CUD al energiei:
ED = EB x d E dE = CUD

c) Energia metabolizabilă (EM): considerată unitate de măsură fundamentală a


energiei, stă la baza calculului valorii nutritive a nutreţurilor.
Metode de calcul a EM (mai utilizate):
• după Hill şi Anderson (mai folosită în alimentaţia păsărilor)
EM = EB – EF – N reţinut în animal x 8,22
(cal. metabolizabile)
metoda necesită analiza animalului după utilizarea unei cantităţi de
nutreţ măsurată.
• după sistemul vechi, Leroy – se pleacă de la analiza chimică a nutreţurilor,
folosind formula
EM (cal. metabolizabile) = [SAD + CBD + ENAD + SGD x 2,25] x K =
= [SOD + 1,25 SGD] x K
în care: SAD = subst. azotate digestibile
CBD = celuloză brută digestibilă
ENAD = extractive neazotate digestibile
SGD = subst. grase digestibile
SOD = subst. organică digestibilă
echivalentul energetic K  coeficient care diferă cu specia:
- la monogastrice = 4,1
- la rumegătoare = 3,65

Observaţii:
Coeficienţii K se exprimă în kcal metabolizabile per g substanţă digestibilă şi sunt
• 1 g glucide dă 4,1 kcal
6
• 1 g protide dă 4,1 kcal (5,65-1,55), 1,55 = calorii eliminate prin urină
• 1 g lipide dă 9,3 calorii (4,1 x 2,25)
La rumegătoare se consideră K = 3,65 kcal deoarece au loc pierderi gazoase care
înmagazinează diferenţa de energie.
d) Energia netă. Se calculează scăzând energia pierdută prin extra-căldură
(căldură şi mişcări digestive)
Măsurarea extra-căldurii – rezultă din noutatea fundamentală a „reformei UF” din
1977-1978 în Franţa. Astfel:
- În sistemul Leroy – extra-căldura (exprimată în calorii) care corespunde unui nutreţ
este egală cu nivelul conţinutului în SU. (De ex.: la un fân cu 850 g SU/kg extra-
căldura este de 850 kcal/kg)

EN (kcal nete) = EM (kcal M) – SU (g/kg)


Valoarea EN este dependentă de destinaţia nutreţului: întreţinere, producţie de
lapte, creşteri, îngrăşare.
- În sistemul UFL – UFV (Unité Fouragère Lait – UF Viande), valoarea diferită este
dată de extra-căldură după destinaţia nutreţului: în producţia de lapte sau în producţia
de carne.
- UF Leroy (1954):
EM / kg orz: la rumegătoare = 2.755 kcal; la porci = 3.095 kcal
EN / kg orz (1UF): la rumegătoare 1.883 kcal; la porci = 2.223 kcal
Echivalentul furajer = cantitatea de nutreţ care corespunde la 1UF. Raportul este
deci 1/valoarea în UF. Nu prezintă interes practic.
- Unitatea furajeră lapte (UFL) corespunde valorii energetice nete pentru lactaţie. Se
calculează:
EB : kcal/kg MS: 4.420, respectiv kcal/kg orz (1UF): 3.800
ED : kcal/kg MS: 3.744, respectiv kcal/kg orz (1UF): 3.220
EM (EM/ED = 0,845) : kcal/kg MS: 3.164, respectiv kcal/kg orz (1UF): 2.720

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVITOARE LA UTILIZAREA


METABOLICĂ A NUTRIENŢILOR

Nutrienţii, rezultaţi în urma digestiei componentelor hranei şi absorbiţi în sânge,


sunt transportaţi la ficat, de unde, prin circulaţia sangvină sunt distribuiţi la celule. Aici
sunt transformaţi chimic, în timpul proceselor metabolice.
Metabolismul (metabol = schimbare, transformare) este constituit din ansamblul
transformărilor materiei şi a schimburilor de energie la nivel celular. Procesele
metabolice se desfăşoară în două sensuri opuse care constituie:
a) ANABOLISMUL (ana = idee de montare, bolein = a lansa). Constă în sinteza de
substanţe, cu înmagazinare de energie, care intră în structura materiei vii sau se
depozitează;
b) CATABOLISMUL (cata = idee de coborâre, pantă), constituit din procese
chimice de descompunere, cu eliberarea de energie, a substanţelor de rezervă sau

7
de structură celulară. În urma reacţiilor metabolice rămân „deşeuri” (CO2, H2O, uree),
adică substanţe care se elimină din organism.

În funcţie de rolul pe care îl au în organism, nutrienţii se pot grupa în:


A. NUTRIENŢI PLASTICI (gr. plasma = fasonare) din care „se construieşte şi
fasonează” organismul: aminoacizii (uneori oligopeptide), apa şi sărurile minerale. Din
ei se sintetizează şi se alcătuiesc: proteinele, lichidele intra şi extracelulare, scheletul,
diferitele secreţii ale organismului, diferitele producţii (ouă, lână, ongloane etc.)

B. NUTRIENŢI ENERGETICI care sunt surse de energie pentru organism.


Aceştia variază după specie şi, în general, cuprind: ozele simple (glucoza, galactoza,
fructoza), acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi, acizii graşi volatili.

DIGESTIBILITATEA NUTREŢURILOR (UTILIZAREA DIGESTIVĂ SAU


RANDAMENTUL LA DIGESTIE)

După cum s-a arătat anterior, după digestie rezultă nutrienţi, care se absorb
(asimilabili) şi rămân resturi, care se elimină sub formă de fecale. Prin fecale se
elimină şi bacterii, mucus, celule epiteliale, resturi de enzime, substanţe minerale care
trec din circulaţie în lumenul intestinal etc. Această componentă a fecalelor este
denumită convenţional „fecale metabolice”.
Pentru măsurarea părţii de nutreţ asimilate în organism se foloseşte coeficientul
de utilizare digestivă (C.U.D.) sau coeficientul de digestibilitate (exprimat, în
general, în procente). C.U.D are două expresii: C.U.D. aparent şi C.U.D. real.
a) C.U.D. aparent se calculează după formula:

b) C.U.D. real reprezintă:

Valoarea nutritivă a nutreţurilor depinde de coeficienţii de utilizare digestivă a principiilor


alimentare conţinute în TSD = total substanţe digestibile (sau TDN = total digestible
nutrients). Ca urmare, aceştia se folosesc pentru stabilirea conţinutului nutreţurilor în
TSD.
Conţinutul nutreţului în substanţe organice digestibile (TSD sau TDN), utilizat ca
unitate de măsură a valorii nutritive a hranei, se determină, prin calcul, în ordinea:
- se determină compoziţia chimică brută;
- se calculează conţinutul în substanţe digestibile a unui kg de nutreţ, respectiv 1
kg substanţă uscată din acesta;
- se face echivalarea energetică prin multiplicarea grăsimii digestibile de 2,25 ori
(Raţionamentul pleacă de la faptul că prin ardere, în celulă, grăsimea eliberează, în
medie, 9,3 kcal/g deci de 2,25 ori mai multă energie decât glucidele şi proteinele.);
care au echivalent caloric mediu de 4,1 kcal/g.;
- se însumează substanţele digestibile, după relaţia:
TSD (TDN)/kg = P.d + GD x 2,25 + Ce.d + SEN d
Unde: d = digestibil; P = proteină; G = grăsime; Ce = celuloză; SEN =
substanţe extractive neazotate.

8
APRECIEREA VALORII NUTRITIVE A NUTREŢURILOR PE BAZA EFECTULUI
DE PRODUCŢIE

1. Date privitoare la determinarea efectului de producţie al nutreţurilor

Efectul productiv al nutreţurilor exprimă mai real valoarea nutritivă a acestora.


Acesta se stabileşte prin metode experimentale, de control pe animale (directe) sau
prin calcul de bilanţ material, respectiv energetic (indirecte).
Calculul de bilanţ se face pentru elementele principale care intră în structura cărnii
şi grăsimii: azotul şi carbonul.
Bilanţul se face plecând de la considerentele:
 Substanţa reţinută = substanţa ingerată minus substanţa eliminată;
 Substanţa reţinută participă în proporţii cunoscute la realizarea producţiilor.
A. BILANŢUL AZOTULUI: constă în determinarea:
- azotului ingerat (prin hrană). Se calculează pe baza compoziţiei chimice brute şi a
cantităţii ingestiei;
- azotului total eliminat prin fecale şi urină (calcul identic cu a azotului ingerat);

- producţia de carne realizată. Se calculează ştiind că: în miozină (proteina din


carne) azotul participă în proporţie de 16,67% şi că la 23 g miozină corespund 100 g
carne.
B. BILANŢUL CARBONULUI. Se face mai dificil deoarece determinarea
carbonului eliminat din organism necesită camere respiratorii cu instalaţii ce permit
stabilirea carbonului eliminat prin gazele de fermentaţie.
Calculul constă în:
- stabilirea cantităţii de carbon reţinut în organism: C ingerat – C eliminat (prin
fecale + urină + gaze de fermentaţie);
- stabilirea cantităţii de carbon care a intrat în structura miozinei ştiind că proporţia
de participare a acestuia în miozină este de 52,54%;
- determinarea cantităţii de grăsime rezultată din restul de carbon, ştiind că în
grăsime acesta intră în proporţie de 76,5%.

2. UNITĂŢI DE MĂSURĂ ALE VALORII NUTRITIVE, STABILITE PE BAZA


EFECTULUI DE PRODUCŢIE AL NUTREŢURILOR

Principalele unităţi de măsură, stabilite plecând de la efectul productiv, sunt:


a) Unitatea nutritivă scandinavă denumită şi UF (unitate furajeră) care foloseşte
ca nutreţ de referinţă orzul.
b) Echivalentul amidon (EA) preconizat de Oskar Kellner, în Germania, în urmă
cu un secol (1905) dar folosit şi azi. Acesta a luat pentru referinţă amidonul pur
digestibil (integral valorificat) şi a determinat producţia de grăsime realizată de 1 kg
administrat peste raţia de întreţinere a funcţiilor vitale (care este 248g). Apoi a
raportat la aceasta producţiile realizate de substanţele organice digestibile, adică:
- 235 g pentru proteină;

9
- 474 g, 526 respectiv 598 g, la grăsimile din fibroase, concentrate, respectiv
seminţe de oleaginoase şi grăsimi animale.

Ca rezultat, s-au obţinut factorii de echivalare sau echivalenţii amidon ai


substanţelor digestibile care sunt: 0,94 – la proteină şi 1,91:2,12 respectiv 2,41 – la
grăsime; 1 – la SEN şi la celuloza digestibilă. La calculul echivalentului amidon se ia
în considerare echivalentul amidon al deficitului celulozic care este dat de energia
cheltuită în activitatea de digestie a celulozei.
Etapele de stabilire a E.A. sunt:
- determinarea compoziţiei chimice brute;
- calculul conţinutului digestibil, folosind coeficienţii de utilizare digestivă;
- stabilirea E.A. pentru fiecare substanţă digestibilă;
- însumarea şi obţinerea E.A. brut. Din acesta se scade E.A. al deficitului celulozic
şi se obţine E.A. net;
- E.A. se exprimă la 100 kg nutreţ.
c) Unitatea nutritivă ovăz, numită U.N.. Stabilită în 1923 de către Popov (în Rusia)
şi preluată şi folosită, începând cu anul 1954, şi la noi în ţară. Are ca nutreţ de
referinţă ovăzul de calitate bună. Se determină plecând de la efectul de producţie
grăsime (150 g pentru 1 kg ovăz).

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DIGESTIBILITATEA NUTREŢURILOR

Digestibilitatea nutreţurilor are variaţii foarte mari care sunt dependente de:
• Animalul care consumă hrana, deci de tubul digestiv al acestuia;
• Alimentul/nutreţul folosit: acesta, prin structura care o are, creează „rezistenţă”
variabilă la acţiunea factorilor digeranţi.
a) Variaţiile C.U.D. dependente de animal:
• specia animalului, exemplu: erbivorele pot digera celuloza şi, în consecinţă,
digeră mai bine celelalte componente organice ale nutreţurilor vegetale. De aceea
există tabele cu valoare nutritivă a nutreţurilor corespunzătoare fiecărei specii de
animale domestice. Mai mult, la nutreţurile concentrate digestibilitatea este legată
strâns de conţinutul în celuloză, care este un criteriu important de apreciere a C.U.D.;

• vârsta animalului. Un exemplu este tineretul erbivorelor rumegătoare care nu


poate digera celuloza decât după dezvoltarea prestomacurilor şi demararea
fermentaţiilor rumenale;
• nivelul producţiei. La indivizii cu producţie mare este accelerat tranzitul
digestiv. De aceea la vacile cu producţii ridicate de lapte se folosesc raţii mai bogate
în nutreţuri concentrate care se digeră uşor, comparativ cu nutreţurile fibroase.
b) Variaţiile C.U.D. dependente de nutreţ
• conţinutul în celuloză şi mai ales în lignină. Acesta diferă cu:
- specia plantei. La stadii vegetative identice, structura chimică a plantelor
este diferită după specie. Deci şi utilizarea digestivă are valori diferenţiate;
- vârsta plantei. Pe măsură ce planta îmbătrâneşte se reduce
digestibilitatea. De exemplu, la lucerna verde C.U.D. a substanţelor organice este de

10
80% la îmbobocire şi scade la 60% de la debutul înfloririi. La graminee, acesta scade
de la 85% la 55% în perioada de debut a înfloririi până la înflorirea totală;

• „encombrementul”, sau încărcătura volumetrică a raţiei. Un volum mare de


nutreţuri destinde stomacul şi împiedică contracţiile, deci amestecarea. La fel, un
volum redus (cu o cantitate scăzută de substanţă uscată) afectează rumegarea şi
amestecarea nutreţurilor. În ambele situaţii scade C.U.D.;
• structura nutreţului. Scăderea digestibilităţii este produsă atât de mărunţirea
prea fină, care creşte ingesta şi accelerează pasajul furajelor printre lamele foiosului,
cât şi de mărunţirea prea grosieră a nutreţurilor;
• structura raţiei. Nutreţurile concentrate, de exemplu, administrate în amestec cu
nutreţurile fibroase la rumegătoare favorizează dezvoltarea bacteriilor amilolitice,
lucru care duce la scăderea C.U.D. prin reducerea lizei pereţilor celulozici celulari.
Ţinând seama de condiţiile care influenţează digestibilitatea, producătorii de
nutreţuri trebuie să realizeze produse în condiţii de calitate care le conferă potenţial
optim de valorificare digestivă. În acelaşi timp, este necesar ca raţiile destinate
animalelor să fie structurate conform cu potenţialul şi capacitatea de valorificare a lor
de către animale.

1.ALIMENTAȚIA VIȚEILOR ÎN PERIOADA DE ALÃPTARE

Perioada de alăptare – are două faze:

Faza colostrală
Durata: 4-5 zile după parturiție, laptele=colostru
Caracteristicile colostrului:
- substanța uscată – în cantitate de peste două ori mai mare decât în lapte
- proteina – de șase ori mai multă: dominante albuminele și globulinele
- caroten și vitamina A – de zece ori mai mult
- Ca, P, Mg de două ori mai mult
- tocoferol și vitamine din B complex – de cinci ori mai mult
- reacție - slab acidă

Colostrul are acțiune:


- laxativă – eliminare rapidă a meconiului (conținut mare de grăsimi, săruri de
magneziu, și un tripsin inhibitor);
- nutritivă – valoare nutritivă, biologică și digistibilitate ridicate;
- imunologică – gamaglobuline anticolibacilare, vitamine A și C – stimulente ale
sintezei de corticosteroizi concurează la creșterea rezistenței organismului la
infecții, stimulează sinteza de anticorpi și fagocitoza.
Consumul colostrului:

11
- imediat după fătare (la maximum 1-2 ore de la parturiție:►► mucoasa intestinală
– capabilă de absorbție în primele 12 ore de viață ►► se reduce treptat până la 36
ore);
- imunitatea se instalează în 1-2 ore după consumul colostrului ►►ajunge la
maximim în 5-6 ore ►►se menține 3 săptămâni;
- recomandabil : supt natural și mentținerea lângă mamă timp de 12 ore
- administrarea cu biberonul : 5-6 tainuri /zi ►►reducere treptată la 2-3 tainuri /zi.

Restul perioadei de alăptare

Durata : până la vârsta de 3-4 luni


Sisteme:
- alăptare naturală ►►dezavantaj: greu de apreciat producția;
- alăptare la găleată ►► dezavantaj: consum mare - „ cade laptele în rumen‟ -
este favorizată indigestia rumenală;
- alăptare cu biberonul ►► avantaj: se pot respecta condițiile de
igienă/temperatura laptelui;
- alimentație cu substituenți ►►se limitează consumul de lapte ►► dezavantaj:
pot produce tulburări digestive dacă nu se respectă condițiile de preparare.

Înțărcarea - la vârste diferite, după destinație:


- vițeii de prăsilă – la 6 luni
- vițelele – la 4-5 luni;
- vițeii destinați îngrâșării – la 2-3 luni
Scheme de alimentație:
- 0-7 zile – colostru (5l);
- 8-50 z - înlocuitori lapte (2,5 l dimineața + 2,5 l seara);
- 51-55 z – înlocuitori lapte – 2 l la prânz.

- 0 - 5 zile colostru (5-6 l);


- 6 -10 zile – înlocuitori lapte ( 2 l dimineața + 2 l seara);
- 11-35 zile – înlocuitori lapte (2,5 l dimineața + 2,5 l seara)
- 36-40 zile – înlocuitori lapte – 2 l la prânz.
Administrare la discreție de nutreț combinat tip „ prestarter‟
Receptura de fabricație a N.C. PRESTARTER 0-3 luni

Porumb - 42%
Ovăz - 5%
Făină de lucernă - 12%
Șrot de floarea soarelui - 16%
Șrot de soia - 16%
Drojdie furajeră - 3%
Zahăr - 3%
CaCO3 - 1%
Făină de oase - 0,5%
Zoofort - 1%
NaCl - 0 ,5 %
12
2.ALIMENTAȚIA TINERETULUI TAURIN ÎNTRE VÂRSTA DE 6-12 LUNI

Consumul specific:
- crește de la 5 la 6-7 U.N./kg spor;
- la 1 U.N. trebuie să corespundă:
- 0,9 -1,5 kg S.U.;
- 110 g P.D.;
- 8-9 g Ca;
- 5-6 g NaCl;
- 20-30 mg caroten

Sporul mediu zilnic: - 700-750 g la femele, respectiv 900 g la masculi;

- la vârsta de 12 luni se atinge o masă corporală


care reprezintă 50-60% din cea a anim. adulte

3.ALIMENTAȚIA TINERETULUI TAURIN DUPĂ ÎNȚÃRCARE

Alimentația  asigură o creștere normală (creșterea rapidă inhibă dezvoltarea


sistemului nervos și a glandei mamare).
→ mișcarea în aer liber (U.V. → sinteza vit. D
Normele de hrană pentru tineretul taurin de reproducție se stabilesc după greutatea vie
și sporul realizat.

Normele de hrană pentru tineretul taurin de reproducție


NUTREȚURI SPECIFICE ȘI CANTITĂȚI MEDII PE CAP ȘI ZI:

IARNA
 fâ nde calitate: leguminoase (fabacee), borceag, otavă – 3.5-5 kg/300 kg masă
corporală;
 nutrețuri concentrate în amestec cu minerale – 1-2 kg;
 suculente: nutrețuri însilozate, sfeclă furajeră, morcovi – 10-15 kg;
 apă: de calitate, la discreție
Administrare: 2-3 tainuri/zi

VARA
 nutreț verde – pășune sau administrat la jgheab: 15-25 kg
 concentrate – după norme 1-2 kg (NC sau amestec unic).
***Cantități de nutreț verde consumat (kg/cap și zi)

13
Observații:

 la juninci cu masa corporală sub 300 kg și potențial de creștere mare, se poate obține
un spor mediu zilnic de 500-600 g – cu nutrețuri voluminoase;

 junincile
hrănite iarna cu rații restricționate energetic pot realiza o creștere
compensatorie în perioada de pășunat;

 la junincile gestante, începând cu luna a VI-a de gestație, se administrează 1-2 kg;


 în rația de vară a tăurașilor se introduce fân, câte 1-2 kg/cap/zi și nutrețuri concentrate,
1.5-2.5 kg/cap/zi, fiind restricționată proporțional cantitatea de nutrețuri verzi.

Exemple de rații pentru tineret taurin de reproducție cu masă corporală de 350 kg și spor
mediu zilnic de 600 g (după Stoica I., 2001):

Fân de bună calitate (de deal) 2 kg


Trifoi, masă verde 6 kg
Porumb, masă verde 11 kg
Amestec concentrate 2.1 kg

Structura nutrețului concentrat (%):


Ovăz uruit 5 5 .0
Porumb uruit 1 5 .0
Mazăre boabe uruite 1 4 .0
Șrot de soia 1 1 .0
Fosfat dicalcic 3 .8
Sare 1 .2

4.ALIMENTAȚIA TAURINELOR SUPUSE LA ÎNGRĂȘAT

Animale tinere: depun carne și grăsime, realizându-se creșterea și îngrășarea (proteine,


substanțe minerale, apă).
Animale adulte: sporul în greutate este format în principal din grăsime, cantități reduse
de proteină și substanțe minerale.
Alimentația tineretului taurin supus la îngrășat

este diferită de cea a tineretului de reproducție;


se dirijează procesele fermentative rumenale spre formarea de acid propionic,
precursor al lipidelor tisulare  folosind nutrețuri cu structură corespunzătoare și
fibroase (de calitate mediocră) măcinate și granulate (se reduce rumegarea, scade
secreția salivară și se modifică pH-ul la 6.5);

14
rațiile cu valoare energetică mare (dată de concentrate) măresc ritmul de creștere și
reduc perioada de îngrășare; se reduc consumul specific și cheltuielile de întreținere;
consumul specific – diferențe în funcție de sex:
la masculi – spor mediu zilnic mai mare și consum specific mai mic;
la femele – consum specific mai mare (în special după ce depășesc masa corporală
de 350 kg), deoarece depun mai multă grăsime.

Observații
castrarea tăurașilor duce la creșterea depunerii de grăsime;
compoziția chimică a sporului, deci și calitatea carcaselor, se modifică odată cu vârsta
și structura rației – astfel, concentratele administrate timpuriu, înainte de a ajunge la
masa de 300 kg, duc la depunerea de grăsime.

5.SISTEME DE CREȘTERE ȘI ÎNGRĂȘARE A VIȚEILOR ȘI


TINERETULUI TAURIN

1. Îngrașare pentru carne albă a vițeilor – sistem intensiv

Perioada: de la hrănirea colostrală până la vârsta de 12-13 săptămâni.


Nutrețuri folosite și cantități administrate: lapte integral și lapte smântânit sau
substituienți de lapte (~6 kg/zi la început, crescător, până la ~14 kg/zi la sfârșitul
perioadei de îngrășare).
Consum total: ~600 kg lapte integral sau 133-141 kg substituienți.
Spor mediu zilnic: 1 kg/zi, în primele săptămâni / 1.2-1.4 kg în restul perioadei.
Consumul specific: 2.3-2.9 UNC/kg spor.
Greutate la sacrificare: minimum 150 kg.
Carnea din carcasă: carne albă (lipsa Fe din lapte  conținut redus de mioglobină).

Varianta super-baby-beef: realizată prin hrănire normală până la înțărcare, apoi hrănire
abundentă până la vârsta de 7-8 luni cu rații alcătuite din nutrețuri concentrate, fibroase
și suculente.
SISTEME DE CREȘTERE ȘI ÎNGRĂȘARE A VIȚEILOR ȘI TINERETULUI TAURIN

2. Îngrășarea tineretului taurin în sistem semi-intensiv

Hrănirea: lactație 6-7 luni; după înțărcare: porumb însilozat + porumb boabe + lucernă
în cantități mici + concentrat PVM
Consum specific: 5.5-6.5 UNC/kg spor
Realizări: greutate vie de 400-420 kg la vârsta 12-13 luni și spor mediu zilnic de peste
1000 g/cap/zi;
Vârsta de sacrificare: 12-13 luni;
Greutate la sacrificare: 400-450 k

15
6. ALIMENTAŢIA TAURINELOR

Condiţiile economiei de piaţă presupun:


- o abordare nouă a modului de creştere şi întreţinere a taurinelor
- desfiinţarea marilor complexe pentru creşterea vacilor de lapte, ponderea
principală în creşterea taurinelor revine micilor fermieri cu efective mici (5-20 capete).
- eficientizarea creşterii taurinelor ► popularizare în rândul micilor fermieri a unor
tehnologii de creştere modernă, dar destul de simplă.

Calea sigură, rapidă şi eficientă de sporire, îmbunătăţire şi eficientizare a producţiei


de lapte - alimentaţia raţională a animalelor din rase de vaci cu valoare genetică
ridicată.

Alimentaţia taurinelor
► satisfacerea cerinţelor zilnice ale animalului;
► producerea unor furaje de calitate superioară şi în cantităţi suficiente care să
asigure raţii echilibrate.
►importanţă deosebită: asigurarea condiţiilor de adăpost şi supravegherea cu
control periodic sanitar-veterinar.

Alimentaţia raţională poate asigura randament maxim prin:


- creşterea nivelului de producţie anual cu 30-40%;
- îmbunătăţirea calităţii laptelui şi produselor lactate;
- evitarea risipei.

ALIMENTAŢIA TAURILOR
OBIECTIVE:
- menţinerea sănătăţii;
- realizarea condiţiilor de reproducţie (material seminal de calitate şi a
comportamentului sexual)

Necesarul de hrană – cuprinde:

● necesarul pentru funcþii vitale: vârsta, masa corporalã;


● necesarul pentru producþie (reproducþie)
- activitate moderată – 0,5-1 UNL
- activitate intensă – 2-3 UNL
- la taurii în creştere – se adaugă 5 UNL/kg spor

Norme de proteină –
- la utilizare moderată: 120-125 g PDI/UN
- la utilizare intensă: 125-120 g PDI/UN

16
Necesar de substanţe minerale –
- Ca = 7-8 g/UN
- P = 5-6 g/UN
- NaCl = 5-6 g/100 kg P.V.
- Mg = 2 g/100 kg P.V.
- Microelemente: atenţie deosebită pentru Zn şi Co

Necesar de vitamine –
atenţie deosebită: – pentru întreţinere: 150 mg; D, E
- pentru creştere: 50 mg/UNL
Volumul raţiei: 1,5-2,0 kg SU/100 kg P.V

Categorii de nutreţuri folosite:


- fânuri de calitate bună (lucerna, trifoi, borceag, fânuri de pe pajişti naturale): 8-12
kg/animal şi zi iarna şi 2-4 kg/animal şi zi, vara
- concentrate amestec (ovăzul 30-50%, orz, porumb, şrot de fl. soarelui, şrot de
soia, mazăre)
- suculente de iarnă
- masă verde pălită – 25-30 kg/cap şi zi
- premix pentru tauri
- sare, la discreţie, în bulgări.

Observaţie: se adaugă 0,5-1 ou sau 0,5-1 l lapte/100 kg PV la activitate foarte


intensă.

Distribuirea raţiei: în trei tainuri/zi, individual

Adăparea: la discreţie

7. FURAJAREA VACILOR DE LAPTE

Factori esenţiali pentru obţinerea unui viţel nou-născut sănătos şi obţinerea


unei producţii de lapte mari:

- furajarea şi îngrijirea vacilor înainte de însămânţare, în timpul gestaţiei şi după


fătare;

- respectarea cu stricteţe a perioadei repausului mamar, timp necesar revenirii


uterului la dimensiunile normale (lactaţia să fie în jur de 305 zile).

Etape:

1. Hrănirea vacilor în perioada de repaus mamar

17
2. Hrănirea vacilor după fătare
3. Hrănirea vacilor în funcţie de producţia de lapte
4. Hrănirea tineretului taurin pe categorii de vârstă :
- 0-3 luni
- 3-6 luni
- 6-12 luni
- 12-18 luni
- peste 18 luni (juninci)

1. Hrănirea vacilor în perioada de repaus mamar


Perioada de repaus mamar: ► absolut necesară (crucială pentru vacile de lapte):

● viþelul realizeazã o crestere ce reprezintã ‫ݯ‬in greutatea


corporală la naştere
● vacile îºi intensificã metabolismul, continuarea depunerii
rezervelor corporale în săptamâna a 8-a înainte de fătare
● apetitul scade, devenind cel mai redus
● vacile manifestã activitãti comportamentale specifice pregãtirii
pentru fătare si începutul lactaţiei
● furajele trebuie sã aibã un conþinut mai mic de calciu deoarece
în această perioadă se definitivează osatura viţelului, iar prin
depuneri masive de calciu, acesta creste in volum, rezultând
probleme la fătare.

Ultimele două luni înainte de fătare:

● vaca trebuie lãsatã din muls (înþãrcatã) pentru a-ºi reface rezervele din organism ºi
pentru ca fãtul (viþelul) sã se dezvolte normal;
● furajarea sã fie bine echilibratã, mai bogatã in fânuri ºi mai saracã în nutreþuri
concentrate:
● se eliminã total din raþie nutreþurile suculente acide (porumb siloz, borhot, etc.)
● nutreþurile trebuie sã fie de calitate, fãrã mucegaiuri, ne-îngheþate sau cu pãmânt pe
ele:
● apa → temperatura normala ( din puþ, fântânã), nu rece sau cu gheaþã.

Administrarea raţiei : în 2-3 tainuri, la distanţe de 6-7 ore intre ele, tainul de seară
(format din nutreţuri grosiere sau fân) → în cantitate mai mare

2. Hrănirea vacilor după fătare

Dupa fătare, organismul vacii:


● scade în greutate;
● se deshidratează puternic;
18
● are loc modificarea metabolismului ►producerea de cantităţi
mari de lapte.

Evitarea deshidratării:
● timp de 2-3 zile, vaca să primească zilnic o suspensie de tărâţă de grâu in apa
caldă, la care se adaugă 30-50 grame sare (o lingură);
● in perioada de refacere care durează aprox. 40 de zile şi în cea imediat
urmatoare se realizează o furajare de vârf: se administrează furaje suculente,
completate cu fân si concentrate care stimulează producţia de lapte.

3. Hrănirea vacilor in funcţie de producţia de lapte

Deosebit de important : este stabilirea cantităţii de concentrate pe care fiecare


animal o primeste funcţie de producţia zilnică de lapte ► pentru un litru de lapte, se
administrează aproximativ 350-400 g concentrate de bună calitate .

Imediat după fătare, vaca va primi zilnic o cantitate de concentrate mai mare decât
cantitatea de lapte obţinută prin muls:

În mod obişnuit: 10 l de lapte ► ~ 4 kg concentrate


După fătare: 10 l de lapte ► ~ 7-8 kg concentrate

Producţia zilnică de lapte va creşte până când se obţine un maxim ce nu mai este
influenţat de furajare ► se va scădea raţia de concentrate până când se va mulge o
cantitate mai mică de lapte.

8. Hrănirea tineretului taurin pe categorii de vârstă

● Categoria 0-3 luni


Alimentaţia de bază este constituită din laptele matern, respectându-se cu stricteţe
perioada colostrală si cel puţin 25 zile perioada de alăptare cu lapte integral,
înţărcarea producându-se în general la 30 - 35 de zile.

Pentru categoria de la 0 la 3 luni, furajarea se completează cu concentrate care au


un conținut de proteină ridicat (raţie TIP I),consumându-se în medie 55-60 kg.
Concentratul va fi administrat la discreţie si va fi completat cu fânuri de foarte bună
calitate.

● Categoria 3-6 luni


In aceasta perioada furajul de baza este constituit din concentrate de tip.II, ele
reprezentând principala sursă de furajare, consumându-se aproximativ 150 kg
/perioadă. Fânurile se dau în continuare la discreţie.

● Categoria 6-12 luni, 12-18 luni


19
În această perioadă se administrează concentratul tip III, in medie de 2 –2,5 kg/zi,
iar fânul se dă pe bază de raţii (2 kg/zi) introducându-se în acelaşi timp în raţie şi
suculentele.

● Categoria peste 18 luni


Când viţica a fost montată, se administrează concentrate de tip III în medie de 2
kg/zi, în rest, alimentaţia este ca la vacile gestante.

9.PRINCIPALELE NUTREŢURI UTILIZATE ÎN HRANA TAURINELOR


● Nutreţuri fibroase( fânuri, coceni, paie, etc)

● Nutreţuri concentrate (cereale, şroturi, reziduuri de la


industria de morărit)

● Nutreţuri suculente (silozuri, rădăcinoase, bostănoase


şi borhoturi)

● Aditivi furajeri (premix-uri, zoofort-uri)

Nutreţuri fibroase

Fânurile care se utilizează în hrana taurinelor sunt:


- fân de leguminoase (lucerna, trifoi, sparceta)
- fânul de graminee (fân din livezi, pajişti cultivate)
- fân de borceag ( amestec de păioase + mazăre sau măzăriche)
- fânuri naturale ( de luncă, deal, munte)
- fân de otavă (obţinut după cosirea pajiştilor)

Cantităţile de fân recomandate la taurine sunt între 2 si 10 kg în funcţie de


categoriile de vârstă şi de starea fiziologică a animalului.
Fânurile se administrează ca atare sau măcinate (cele de leguminoase) 2-3
tainuri/zi.

Grosiere ► nutrețuri ce se caracterizează printr-un conţinut ridicat în substanţă


uscată, valoare nutritivă redusă, precum şi o digestibilitate mică.
► digestibilitatea poate să crească prin diferite metode şi procedee de preparare
(saramurare, murare, amestec cu melasa, borhoturi, uree, etc).
► grosierele se administrează la animalele adulte, cantităţile variind între 3-5 kg
paie si vrej de leguminoase si 8-10 kg coceni de porumb.

Nutreţuri concentrate
20
Porumbul este cereala care intră în proporţia cea mai mare în hrana animalelor:
 conţinut ridicat în amidon şi grăsime (4-5%) și scăzut în celuloză;
 digestibilitate ridicată şi o mare valoare energetică
 8-10% proteină;
 vitamina E si provitamina A.
În hrana animalelor, porumbul se administrează sub formă de uruială, în amestecuri
(fiind o componentă de bază în producerea nutrețurilor combinate), unde participă în
următoarele proporții:

 40-60% la vacile gestante și lactante;


 30-40% la tineretul pentru reproducție;
 65-85% la animalele pentru îngrășat.
Porumbul se administrează sub diferite forme:

 boabe măcinate (pentru vârsta 0-6 luni);


 porumb știulete măcinat cu totul (pentru vârsta 6-18 luni și peste);
 porumb siloz
 coceni de porumb (administrați fără nicio pregătire în hrana animalelor, sunt
consumați numai în procent de 50-70%; pentru a mări procentul de utilizare, se toacă la
șișcă și se administrează ca atare sau în amestec cu borhoturi).

În regim gospodăresc se poate realiza un amestec de nutreț murat:

 o cutie din lemn placată cu tablă zincată (1m/1m/1.5 m);


 100 kg strujeni tocați (șișcă);
 30 L apă, în care se dizolvă 600 g sare (2% sare);
 dacă e posibil, se adaugă 600 g melasă - îmbunătățește valoarea nutritivă a furajului.
Amestecul se presează bine, urmărindu-se o fermentație de tip lactic (miros plăcut de
fermentat, îmbietor) și evitând fermentația de tip butilic (apare în urma tasării
insuficiente, are miros înțepător).

După 2-3 zile de fermentație, se poate administra animalelor.

Ca valoare nutritivă, acest amestec poate înlocui porumbul siloz.


Recomandări rație zilnică nutreț murat sau porumb siloz:

21
 vaci în lactație: ~20-30 kg;
(rezultate bune se obțin atunci când 1/3 din cantitatea de nutreț suculent este
sfeclă furajeră și când pentru 5 kg nutreț murat se administrează 1 kg fân);

 taurine adulte la îngrășat: ~30-40 kg; tineret, după vârsta de 12 luni: 10-20 kg (în
funcție de vârstă și greutate).
Orzul și ovăzul

 consumate cu plăcere de către animale;


 îmbunătățesc rația cu: extracte azotate, proteină brută, grăsime, AA;
conținut mare în proteină digestivă (în concentrate: 40-50% ovăz; în hrana vacilor de
lapte, orz 30-35% - efect pozitiv asupra cantității și mai ales asupra calității laptelui) .

Tărâțele de grâu

formate din învelișuri bogate în celuloză;


germeni bogați în amidon, proteine, săruri minerale (mai ales fosfor), dar săraci în
calciu;
se folosesc în proporții de ~10-25% din amestecul de concentrat.
Șrotul de floarea soarelui

▪ conținut ridicat de proteină => este una dintre componentele de bază


în realizarea nutrețurilor concentrate pentru hrănirea vacilor de lapte, a
tineretului și a reproducătorilor;
▪ reprezintă ~10-25% din totalul acestor concentrate.

Soia

▪ locul I în categoria concentratelor proteice de origine vegetală


▪ conține cele mai mari cantități de proteine (32-44%) și lipide (17-20%)
▪ se folosește în alimentația animalelor numai după un tratament termic
(prăjire sau fierbere), sub formă de făină.
Nutrețuri suculente

Nutrețuri însilozate (porumb, borceag, leguminoase).

Melasa conține 20% apă, 9% proteine, 60% extractive neazotate, fiind bogată în
potasiu, zinc, fier, mangan, cupru, cobalt; aceste însușiri dau melasei calități de suport
pentru utilizarea azotului neproteic. Se folosește diluată în proporție de 2%.

22
Rădăcinoase (sfeclă furajeră, gulii furajere, morcov furajer) .

Borhoturile (de grâu, de porumb, de cartofi, de bere) conțin până la 95% apă,
grăsimi, substanțe azotate, aminoacizi. Se administrează până la 30 kg/zi la vacile de
lapte.

Bostănoasele (bostanul furajer, pepene verde furajer) sunt fructe suculente care
conțin 90-94% apă. Proteina se găsește în cantități foarte mici. Pot fi administrate mai
ales în hrana vacilor de lapte (10-15 kg/zi) sub formă tocată sau în amestec cu strujeni
tocați pentru silozul murat.
Aditivi furajeri:

1. Substanțe adiționale de origine minerală

 clorura de sodiu (sarea de bucătărie) măcinată: până la 1% din cantitatea de


concentrate, ~25-50 g/zi în hrană și sub formă de bulgări pentru lins;

 creta furajeră cu un conținut de calciu de ~39%: se administrează sub formă


măcinată în proporție de până la 2%;

 fosfați furajeri – sub formă de:


fosfat monocalcic 15.9% fosfor, 24% calciu
fosfat dicalcic 18.1% fosfor și 23.29% calciu
fosfat tricalcic 19.97% fosfor și 38.76% calciu
Ex: fosfatul monocalcic 1 g fosfor este asigurat de 6.3 g fosfat monocalcic

 făină de oase – provine din măcinarea oaselor degresate și degelatinate; conține 28-
35% calciu, 14-15% fosfor (sub formă de fosfat dicalcic).
2. Substanțe adiționale de uz furajer

 cunoscute sub denumirea de premix-uri, zooforte-uri;


 conțin: antibiotice, hormoni, proteine iodate, enzime,
drojdii furajere etc. (deși în
cantități mici – max. 1% – sunt deosebit de benefice pentru creșterea și dezvoltarea
animalelor) .
6 – 18 LUNI (concentrat tip III)

Porumb știulete măcinat întreg 50 kg


Tărâțe grâu 15 kg
Floarea soarelui (șrot) 10 kg
Orz sau ovăz 22 kg
Calciu (cretă furajeră) 1 kg
Sare 1 kg
Premix-uri (zoofort) 1 kg

23
Total: 100 kg/2-3 kg pe zi
REȚETE DE AMESTECURI DE CONCENTRATE PENTRU VACI CU LAPTE

Varianta 1
Porumb știulete măcinat cu totul 43 kg
Tărâțe de grâu 55 kg
Calciu (cretă furajeră) 1 kg
Sare 1 kg
Premix (Zoofort) 1 kg
Total: 100 kg

Varianta 2
Porumb știulete măcinat cu totul 30 kg
Tărâțe de grâu 50 kg
Orz sau ovăz 17 kg
Calciu (cretă furajeră) 1 kg
Sare 1 kg
Premix (Zoofort) 1 kg
Total: 100 kg

Rații alimentare pentru viței 0-18 luni

Rații furajere orientative pentru vaci


cu o producție medie de 10 l de lapte/zi

* Modificarea structurii rației - concomitent cu avansarea în lactație

10.TEHNICA ADĂPĂRII TAURINELOR

 în creșterea taurinelor, aprovizionarea cu apă este un element tehnologic esențial;


 apa trebuie asigurată la timp și în condiții de calitate;
 este ideală folosirea apei potabile, care corespunde cerințelor organismului: satisface
nevoia de apă și nu prejudiciază sănătatea și producția animalului;
 Cantitatea de apă consumată zilnic variază în funcție de: sezon, starea fiziologică și
nivelul performanțelor (mai mare la vacile în lactație, mai mic la cele în repaus mamar și
la cele cu producții mai scăzute); consumul mediu de apă/individ: 45-60 L/zi;
 adăparea se poate realiza direct din surse naturale potabile (râuri, fântâni) și din surse
subterane prin forare, cu ajutorul adăpătorilor automate cu clapetă sau nivel constant;
 frecvența adăpării în cazul distribuirii nemecanizate a apei (adăparea la găleată) este
de 2-4 ori/zi la temperatura de 10-12 grade;
 adăparea automată asigură consumul de apă la discreție, stimulând cu 20% mai mult
producția de lapte față de administrarea manuală.

24
Erorile de alimentație și consecințele lor

▪ erorile de alimentație determină afecțiuni metabolice și funcționale;


▪ aceste afecțiuni apar mai ales în perioada de repaus mamar și perioada de început
de lactație;
▪ erorile alimentare provoacă o stare de boală și, implicit, scăderea producției de
lapte;
▪ carențele și dezechilibrele nutriționale produc o serie de tulburări, precum:

Cetoza (acetomenia) – apare la începutul lactației și sfârșitul gestației (rație


dezechilibrată: prea multe suculente și prea puține fibroase). Manifestare: scăderea
semnificativă a producției de lapte, apetit capricios, animalul degajă un miros
pronunțat de acid butiric (fructe fermentate).
Alcaloza ruminală – din cauza unei rații dezechilibrate (prea multă cretă furajeră sau
făină de oase). Aceasta se depune în rumen și duce la perturbarea mișcărilor
intestinale până la dispariția acestora.
„Febra laptelui‟ - în prima zi sau a doua zi după fătare la vacile cu producții mari de
lapte aflate la a 3-a sau a 4-a lactație.
Tetania de iarbă – la vacile cu producție mare de lapte, din cauza conținutului mare
de potasiu și substanțe azotate din iarbă și conținutului redus de magneziu.

Carențele alimentare prelungite produc modificări metabolice importante ale


proteinelor, lipidelor si dinamicii hormonale, ducând în cele din urmă la sindrom de
infecunditate și sterilitate și boli ale oaselor.

Toate aceste tulburări nutriționale pot fi prevenite dacă se adoptă o strategie rațională
în hrănirea bovinelor prin respectarea cerințelor nutriționale în funcție de starea
fiziologică a animalului, de anotimp (furajele de sezon), vârsta animalului și zona
geografică.

ALIMENTAȚIA ȘI NUTRIȚIA BIVOLILOR


Bivolii
 animale rustice crescute și în țara noastră, în sistem extensiv, pentru muncă
și/sau diferite producții alimentare (lapte, carne)
 au cerințe nutriționale apropiate de cele ale taurinelor.

CATEGORII:
 reproducători masculi (turmaci - TURMÁC, -Ă, turmaci, -ce, s.m. și f. (Reg.) 1.
Bivol tânăr. 2. Epitet dat unui om scund și îndesat sau înalt și gras. – Din bg.
Turmak – din bg. malak sau MALÁC, -Ă, malaci, -ce, s.m. și f. Pui al bivoliței. ♢

25
Epitet depreciativ pentru un om gras, greoi și leneș). MALÁC s. (ZOOL.) (reg.)
bivolaș, turmac);
 bivolițe gestante și în lactație;
 viței de bivoli;
 tineret bubalin de reproducție;
 bivoli la îngrășat.

1. Alimentația bivolilor reproducători masculi (turmacilor)

Cerințele nutriționale depind de:


 masa corporală;
 vârstă;
 activitatea productivă (intensitatea de utilizare la montă); turmacii nu rămân în
repaus sexual; când este necesar, intră în perioade de refacere, în care cerințele
nutritive sunt egale cu cele din perioada de activitate moderată;
 condițiile de întreținere.

Nutrețuri specifice și cantități medii/cap/zi

Fibroase:
 fân natural (2/3) și de fabacee - leguminoase (1/3): 6-11 kg (reprezintă 1-1.2 kg/100
kg P.V.);
 grosiere: 6 kg (reprezintă 0.5 kg/100 kg P.V.).
Suculente:
 morcovi – 0,8-1 kg/100 kg P.V.
 sfeclă sau nutreț verde însilozat – 5-6 kg.
Concentrate
 în cantitate echivalentă cu 20-25% din valoarea nutritivă a rației, formate din
amestec de: ovăz 70 %, orz 15 %, premix PVM 3-5 %.

Observații:
 la masculii tineri de reproducție (care nu au ajuns la maturitate fizică), se
completează rația cu nutrețuri în valoare medie de 1900 kcal și 120-140 g PBD
(stabilită pe baza sporului de greutate corporală, mediu zilnic) ;
 la reproducătorii cu activitate intensă de montă se face completarea rației zilnice cu
5-7 l de lapte ecremat, ouă de gaină, drojdie de bere.

26
2.Alimentația bivolițelor gestante și în lactație

 ritmul de dezvoltare a fătului este identic cu cel de la bovine;


 greutatea medie la naștere: 27-40 kg (M) și 32 kg (F);
 în ultimele 3 luni de gestație se impune hrănirea corespunzătoare cerințelor nutritive
pentru reconstituirea rezervelor corporale ale femelei gestante, în vederea noii
lactații și pentru dezvoltarea fătului.

Exemplu de rație – bivoliță 550 kg, gestantă în ultimele trei luni:

 atât pentru femelele primipare, cât și pentru cele în stare de întreținere rea se face
completarea rației alimentare cu nutrețuri în valoare de: 1.3 UNL, 100 g PDI, 10 g
Ca și 6 g P.

Nutrețuri specifice

IARNA
 fân de calitate bună (natural și de leguminoase 1:1);
 nutrețuri suculente;
 nutrețuri concentrate;
 nutrețuri grosiere.
VARA
 masa verde – la pășune sau jghiab (când pășunatul nu e posibil), câte10-15 kg/zi
până la vârsta de 1 an și 25-40 kg/zi după vârsta de 1 an;
 nutrețuri grosiere – 3-4 kg;
 nutrețuri concentrate – 1-2 kg.
Observații:
 apa de băut trebuie să fie de calitate și să se asigure la discreție;
 apă de îmbăiere – trebuie să existe posibilități de îmbăiere.
3.Alimentația vițeilor de bivoli

 primul colostru: supt în 30-40’ după fătare;


 suptul după schemă:
∆ colostru – săptămâna 1 (4 sfârcuri)
∆ lapte – săptămâna 2 (3 sfârcuri)
∆ lapte – luna a 2-a (2 sfârcuri)
∆ lapte – luna a 3-a (un sfârc)
∆ înțãrcarea

27
alăptarea artificială: la găleată sau biberon (în țara noastră nu există
instalații artificiale) – dar la vițeii de bivoliță este recomandată
alăptarea naturală datorită instinctului matern foarte bine dezvoltat.
creșterea la mamă-doică: în cazuri speciale.
nutrețuri concentrate: de tip starter (PB-20 %) – de la vârsta de 2
săptămâni

Nutrețuri specifice și mod de administrare

 fân de calitate bună (în special de lucernă) – de la vârsta de 2 săptămâni;


 masă verde, morcovi (de la vârsta de 1 lună);
 sfeclă, semifân - după înțãrcare (la vârsta de 3 luni);
 nutrețuri însilozate de calitate bună (după vârsta de 4 luni);
 apă de calitate bună, la temperaturi de 14-18°C (la discreție).

Observații:
 la înțãrcare, vițeii trebuie să ajungă la M.C. de 80-85 kg, să consume 2 kg fân, 1.5-
2 kg concentrate și 5 kg nutrețuri suculente.

4.Alimentația tineretului bubalin de reproducție

Categorii: 3-6 luni / 6-12 luni / 1-2 ani / 2-3 ani.

Fibroase
 până la vârsta de 12 luni: 1,3kg/100 kg masă vie;
 peste vârsta de 12 luni: 2 kg/100 kg masă vie;
Grosiere (paie, coceni de porumb, tulei, ciocalai)
 până la vârsta de 12 luni: 3kg/cap/zi;
 peste vârsta de 12 luni: 7-9 kg/cap/zi;
Concentrate
 1-2 kg/cap/zi;
Suculente
 6-35 kg/cap/zi, după vârstă;
Nutrețuri minerale:
 40-60 g/cap/zi;
 sare (NaCl) – 25 g/cap
28
5.Alimentația bivolilor supuși la îngrășat

 îngrășarea tineretului bubalin se face pe pășune cu perioadă de finisare în


stabulație (30-40 de zile);
 în perioada de finisare se administrează nutrețuri fibroase și concentrate;
 sporul mediu zilnic: 500 g;
 pășunea trebuie să fie de calitate corespunzătoare: pe o perioadă de pășunat de 5
luni (140-150 de zile) producția de masă verde a acesteia trebuie să fie de
minimum 12 t.

Alimentația ovinelor

Ovinele:
 specie care valorifică cel mai bine pășunile și fânețele, din care o bună parte se
află în zone de munte;
 producție diversificată, care face din creșterea ovinelor o ramură foarte
importantă a zootehniei

Rase de oi – criterii de clasificare

după origine
după particularități morfologice
după criteriul zooeconomic

După origine:
 mufloniforme (derivate din mufloni: european și asiatic)
 argaliforme (Ovis ammon sau Arhalul);
 arcariforme (din arkar = Ovis vignei- arkar)

După particularitățile morfologice:

 lungimea cozii:
 dolichura (coada lungă)

29
 brachyura (coada scurtă)
 platyura (coada lată)
 steatophyga (coada și fesa grasă)

 caracterele producției piloase:


 rase cu păr
 rase cu lână mixtă
 rase cu lână semifină
 rase englezești cu lână scurtă
 rase cu lână fină
După criteriul zooeconomic:

 rase de lână (cu lână fină de tip Merinos)


 rase de carne (rase englezești de carne)
 rase de lapte (Friză, Millerry etc.)
 rase cu producții mixte – carne-lână
– lână-carne
– pielicele-lapte
– carne-grăsime

Rasele de oi din România


clasificare după locul de formare și caracterele producției piloase

 rase locale (autohtone)


 cu lână fină – Merinos de Palas, M. Transilvănean, var. Spancă;
 cu lână semifină – Țigaie;
 cu lână semi-groasă – Stogoșă;
 cu lână groasă – Țurcana.

 rase importate
 cu lână fină (rasele Merinos: sovietic, de Caucaz, de Stavropol, de Groznensk,
Merinolandschaf);
 rase de carne (Romney Marsh, South-down, Corriedale, Suffolk, Lincoln, Ile de
France);

30
 rase pentru pielicele și lapte (Karakul);
 rase pentru lapte (Friză).
Gestația la ovine

 durata: 145-150 de zile;


 creșterea fătului devine mai intensă începând cu luna a IV-a; ca atare, valoarea
rației va crește cu 15-20%, iar valoarea proteinei cu 30-40%;
 alimentația se face cu nutrețuri de calitate foarte bună.

Nutrețuri specifice și cantități administrate/cap/zi:


 fibroase – 1.5-2.0 kg;
 suculente – până la 2 kg;
 porumb însilozat – până la 0.5 kg (se scoate în ultima lună de gestație)

După fătare (durată: 30-40’) – la 1-2 ore, se face adăparea oilor și li se administrează
fân de fabacee sau otavă.

1.Alimentația berbecilor de reproducție

În hrănirea rațională a berbecilor de reproducție  norme și rații furajere:


 care să stimuleze spermatogeneza;
 care să activeze producerea de material seminal de calitate și în cantitate
suficientă.

Pe parcursul anului, în alimentația berbecilor se pot distinge 3 perioade:


perioada de repaus, perioada de pregătire pentru montă, perioada de montă.

În funcție de perioadă, se impune modificarea structurii și valorii alimentației:


- în perioada de pregătire pentru montă și perioada de montă, cerințele în
substanțe nutritive ale berbecilor sunt mai mari decât în perioada de repaus
sexual.

Indiferent de perioadă, berbecii primesc o rație furajeră mai concentrată în


substanțe nutritive, astfel încât rația să nu depășească 2.8 kg SU/100 kg
greutate vie, revenind în perioada de montă 0.95 - 1 U.N./kg S.U., iar în
perioada de repaus 0.75 – 0.80 U.N./ kg S.U.
Alimentația în perioada de repaus

Perioada de repaus sexual la berbeci: 8-9 luni (excepție iulie-noiembrie).

În perioada de repaus sexual  rații prin care se evită îngrășarea, dar care asigură o
creștere normală a lânii.

31
Normele de hrană necesare în această perioadă: asigurate prin rații mai mari de
fibroase și suculente și cantități mai reduse de concentrate (în comparație cu alimentația
din timpul activității sexuale).

Astfel, în sezonul de iarnă rația va cuprinde:


 1.5-2.5 kg fibroase în care se pot include și grosierele (0.5-1 kg)
 1-2 kg suculente de iarnă și 0.2-0.4 kg amestecuri de concentrate reprezentate prin
ovăz, orz, porumb, tărâțe și șroturi de oleaginoase.

În timpul verii, pe pășuni se asigură 10-12 kg nutreț verde/cap/zi, iar în lunile de secetă
când masa verde este deficitară, se pot administra 0.1-0.3 kg concentrate. Sarea se
asigură la discreție (sub formă de bulgări), iar sursele de calciu și fosfor se includ în
concentrate.
Alimentația în perioada de pregătire pentru montă

În perioada de pregătire pentru montă este necesară ridicarea valorii nutritive a rației
(energie, proteină, vitamine, substanțe minerale) cu cca 60 de zile înainte de începerea
montei.

Pregătirea berbecilor trebuie să înceapă cu cel puțin 50 de zile înaintea campaniei de


montă (timpul de formare a spermatozoizilor este de 49 de zile).

Perioada corespunde cu sezonul de pășunat, astfel că în rație (pe lângă 6-7 kg


nutreț verde) se vor introduce 0.5-1 kg fân. Concentratele sunt majorate la 0.3-0.5
kg/cap/zi, în funcție de greutatea corporală și starea de întreținere.

Alimentația în perioada de montă

Această perioadă se caracterizează prin cerințe în substanțe nutritive mult mai mari
decât în perioadele de repaus și pregătire pentru montă.

În perioada de montă, berbecii sunt alimentați în funcție de intensitatea folosirii la


montă. În această perioadă, nutrețurile voluminoase se reduc la minimum, iar
concentratele se dau până la valoarea maximă.

Rațiile furajere administrate trebuie să fie bogate în proteine de calitate, vitamine și


substanțe minerale care au o bună influență asupra spermatogenezei și reflexelor
sexuale. La începutul acestei perioade se pot alcătui rații pentru sezonul de vară, iar
înspre final rații de iarnă.
Trecerea la rația de iarnă se face treptat, întrucât schimbarea bruscă a structurii hranei
influențează negativ funcția de reproducție a berbecilor.

În rație se pot administra:


 1-1.5 kg fân (de leguminoase și graminee);
 2 kg suculente (morcov, sfeclă sau nutreț murat);

32
 0.5-1.1 kg concentrate (nutrețuri combinate sau amestec între ovăz, orz,
tărâțe, șroturi de oleaginoase).

Alimentația berbecilor se face în loturi omogene, în funcție de vârstă și intensitatea


activității. Pentru berbecii valoroși, pe timpul montei se face alimentația individuală.

În sezonul de iarnă, rația se administrează astfel:


 două tainuri în perioada de repaus
 trei tainuri în perioada de pregătire și de montă.

Adăparea berbecilor se va face după fiecare tain, iar vara de 3 - 4 ori/zi.

2.Alimentația oilor mame

Cerințele de substanțe nutritive ale oilor mame sunt stabilite în funcție de:
rasă;
greutate corporală;
producție de lână;
starea de întreținere și starea fiziologică.
Într-un ciclu de reproducție la oi, se diferențiază următoarele stări fiziologice:
pregătirea pentru montă și monta propriu-zisă;
prima parte a gestației;
a doua parte a gestației;
prima parte a lactației;
ultima parte a lactației.
Dintre acestea, perioadele cu cerințele nutritive cele mai mari sunt perioada
a doua de gestație şi prima perioadă de lactație.

În prima parte a gestației (3 luni), fetusul crește foarte puțin (12-13% din greutatea
corporală pe care o are la naștere);

În a doua parte a gestației (2 luni) are loc o creștere rapidă a fetusului (87-88% din
greutatea la naștere); de aceea, în această perioadă va crește necesarul pentru energie
cu 20-30%, iar pentru proteină cu 30-40%. O atenție deosebită trebuie avută pentru
asigurarea substanțelor minerale (calciu, fosfor) și vitaminelor A şi D.

Alimentația oilor în perioada de pregătire pentru montă și montă


Oile valorifică unele resurse furajere naturale mai puțin potrivite altor specii.

33
Printre acestea se numără pășunile din regiunile de deal/munte, precum și fibroase
grosiere. Alături de acestea, o pondere însemnată în alimentația oilor o au nutrețurile
cultivate: nutrețurile verzi (mai ales pentru zona de câmpie), fânurile, suculentele de
iarnă și concentratele.

Alimentația în perioada de pregătire pentru montă și montă are un rol important în


creșterea fecundității și obținerii unui număr sporit de miei viguroși. Această perioadă
are o durată de 60-65 de zile, din care 18-20 de zile constituie perioada de pregătire
pentru montă și 40-45 de zile perioada de montă propriu-zisă.
Alimentația cu masă verde prin pășunat trebuie făcută la discreție, cantitatea
consumată/cap/zi fiind de 7-9 kg nutreț verde.

De asemenea, în această perioadă (în zonele de câmpie, colinară și podiș) oile pot fi
întreținute pe miriștile de păioase.

Dacă nutrețul verde din pășune sau cultură nu asigură rația, aceasta se va completa cu
fân natural sau leguminoase 0.5-0.6 kg/zi. În caz de necesitate, se folosesc și
nutrețurile concentrate (uruieli de porumb, grâu furajer, șrot de floare, ovăz boabe) în
cantitate de 150-200 g/zi.

În hrana oilor trebuie să se asigure carbonatul de calciu și sarea sub formă de bulgăr
pentru lins. Concentratele se administrează o singură dată pe zi, iar apa se asigură la
discreție.
3.Alimentația oilor în gestație

Alimentația în prima parte a gestației durează 90 de zile și are un nivel mai redus.

În primele 2 luni de gestație, oile pot fi întreținute pe pajiști naturale și cultivate,


porumbiști, culturi de rapiță și varză furajeră.

După terminarea posibilităților de pășunat, se trece la alimentația oilor la adăpost,


administrându-se fân, vreji de mazăre, paie, coceni, sfeclă, gulii, nutreț însilozat. În
această perioadă se pot întocmi structuri de rații fără adaos de concentrate.

Nutrețurile grosiere se recomandă să se administreze tocate și în amestec cu


suculentele. În structura rației pot intra 1-2 kg fibroase, 2-3 kg suculente și 100-200
g concentrate. În hrană trebuie să se asigure carbonatul de calciu și sarea bulgăr pentru
lins.
Alimentația în a doua parte a gestației durează 60 de zile și are un nivel superior
perioadei anterioare.

În structura rației la oile în gestație avansată predomină fânul de bună calitate și se


reduc treptat grosierele și nutrețul murat. Nutrețurile concentrate se majoreazã pentru a
completa, la un volum mai redus a rației, atât necesarul energetic, cât și cel proteic.

În funcție de greutatea corporală și faza gestației, oile pot primi:

34
 1.5 -2 kg fân;
 1-2 kg suculente;
 200-300 g amestecuri de concentrate.
În cazul administrării unor cantități mai mici de fân, este necesar să se introducă în rație
cantități minime de nutrețuri concentrate proteice (șroturi, mazăre).

Rația se administrează în 2 tainuri în prima parte a gestației și în 3 tainuri în gestație


avansată. Se recomandă asigurarea sării sub formă de bulgări pentru lins, iar apa să fie
la discreție.
4.Alimentația oilor în lactație

Alimentația în prima parte a lactației are o durată de 60 de zile.


În această perioadă, oile din rasele autohtone produc în medie/zi 0.8-1.2 kg de lapte
(cantitate suficientă pentru hrănirea corespunzătoare a mielului).

În primele 2-3 zile după fătare oile primesc în rație numai fân. Apoi, în decurs de 5-6
zile se introduc treptat suculentele și concentratele până la nivelul rației stabilite.

La începutul lactației se recomandă majorarea nutrețurilor suculente (nutreț murat,


sfeclă) la 3-4 kg pe zi. Este necesar să se introducă în rație nutrețurile concentrate din
care trebuie să facă parte și concentratele proteice (șroturi, boabe de leguminoase). În
primele 2 luni de lactație, rația poate fi formată din:
 1.5-2 kg fân;
 până la 2-4 kg suculente;
 300-400 g amestecuri de concentrate.
Hrănirea se face pe grupe de oi cu miei de vârste apropiate. Rația se administrează în 3
tainuri.
Alimentația în a doua parte a lactației durează de la înțărcarea mieilor până la
pregătirea pentru montă. În această perioadă producția de lapte scade treptat, până
când oile se înţarcă. Perioada începe la sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie când
oile se întrețin încă 10-20 zile în stabulație.

Începând cu 10-15 aprilie (zona de câmpie și podiș) și 5-10 mai (zona de deal), oile se
scot la pășune. Trecerea la noul regim de alimentație cu nutreț verde impune o
perioadă de tranziție de 10-12 zile.

Odată cu ieșirea oilor la pășune, se reduc treptat nutrețurile concentrate și suculentele și


se continuă cu administrarea fibroaselor dimineața, înainte de ieșirea la pășune și seara,
după întoarcerea de la pășune. Cantitatea de concentrate din rație se stabilește în
funcție de calitatea pășunii.

În timpul verii, pășunea bună asigură în întregime necesarul de hrană; consumul zilnic
fiind de 7-9 kg nutreț verde.

35
5.Alimentația tineretului ovin

Mielul nou-născut:
 dacă ombilicul nu se rupe, acesta se taie la 7-8 cm lungime și se pensulează cu
tinctură de iod;
 se dă la primul supt de colostru, după igienizarea sfârcurilor și eliminarea primelor
picături de lapte;
 e ajutat în primele ore de viațã (mieii raselor perfecționate sunt mai sensibili până la
vârsta de o săptămână);
 după fătare suge din 2 în 2 ore; după vârsta de o lună: de 3-4 ori/zi;
 observație: mieii orfani se dau la oi ″aplecători″ sau sunt hrăniți cu biberonul (lapte
de oaie, capră sau cu substituienți de lapte la 37-38ºC).

Consum zilnic de lapte: 400-600 g în primele zile


800-1200 g la 7-8 săptămâni

Sporul mediu zilnic pe această perioadă: 200-300g


Consum specific: 4.5 kg per kg spor

Hrănirea suplimentară
 începe la vârsta de 15 zile – în compartimente separate (la început în grupe de 20-
25 de capete și se poate ajunge treptat la 200-300 de capete): administrare la
discreție până la vârsta de 45 zile.

Nutrețuri:
 amestec de concentrate fin uruite (ovăz 35%, porumb grăunțe 35%, orz 10%,
soia 10%, șroturi de floarea soarelui 10%) la care se adaugă sare de bucătărie,
cretă furjeră praf, sulfat de magneziu, microelemente (săruri de Fe, Mn, Co) sau
premixul specific;

 suculente, administrate de la vârsta de 5-6 săptămâni: morcovi, sfeclă furajeră,


sfeclă semizaharată.
 înțărcarea mieilor = întreruperea hrănirii cu lapte matern;
 se face după: vârstă, destinația mieilor, sex, masă corporală etc:
 de la 75 zile la rasa Ţurcană (P.V. 18 kg la ♂ şi 17 kg la ♀) la 105 zile la rasele
Merinos (P.V. 25 kg la ♂ şi 24 kg la ♀) - la mieii destinaţi prăsilei
 înţărcarea precoce de la 3-5 zile la 15 zile – la mieii supuşi la îngrăşare
industrială.

36
Exemplu de înlocuitor de lapte pentru miei înțărcați precoce

 înţărcare precoce la 30 zile – se foloseşte pentru hrănire nutreţ combinat.

Exemplu de N.C.

5.Creșterea mieilor înțărcați

Furajele de volum consumate de mielul înțărcat (dacă avem concentrate la discreție):

 cantități crescânde, în funcție de masa corporală (10% din substanța uscată totală
ingerată – în cazul paielor; 20-25% la fân de calitate foarte bună);
 nutrețuri bogate în energie (cu limitarea consumului) sau la discreție – în perioada
de finisare;
 rațiile mieilor trebuie să conțină 120 g PDI/kg SU încă din perioada de înțărcare;
 dacă sunt folosite 2 regimuri de hrană succesiv, în faza de creștere și în faza de
finisare ele trebuie să conțină: 135 g PDI (180 PB) de la înțărcare până la greutatea
vie de 25 kg, respectiv 95 g PDI (140 PB) dacă este depășită greutatea vie de 25
kg;
 dacă se administrează rații cu conținut mai mic de PDI, atunci se observă că viteza
de creștere scade și carcasele prezintă o cantitate mai mare de grăsime.
Rațiile trebuie să conțină:
 3.5 g fosfor
 10 g calciu

Dacă rațiile mieilor sunt excedentare în fosfor și deficitare în calciu, există pericolul
formării calculilor urinari  reduc viteza de creștere a mieilor, iar în situații grave se
poate produce moartea animalelor.

Pentru a evita aceste pericole, se administrează calciul numai în nutrețul concentrat sau
se utilizează fânurile de leguminoase.

Prevenția litiazei: clorură de amoniu în proporție de 1% din SU.

37
6.Alimentația mieluțelor

 mieluțele ajung la pubertate în cursul primei sau celei de a 2-a toamne, la o vârstă
ce variază în funcție de luna nașterii și de rasă – adesea 7-8 luni, dar pot avea și
12-15 luni (cele născute mai târziu: aprilie-mai);
 mieluțele trebuie să prezinte, la prima montă, o dezvoltare corporală suficientă și o
greutate care să reprezinte 2/3 din greutatea oilor adulte;
 producția de lapte, fecunditatea și prolificitatea depind de:
 potențialul genetic;
 nivelul alimentației (în perioada de creștere acesta previne litiaza).
 la primul ciclu de gestație-lactație, mieluțele trebuie să-și continue creșterea
fără să-și folosească rezervele corporale; de aceea, aporturile indicate pentru
gestație trebuie majorate cu 10% (dacă nu au o stare corporală prea bună);
 primiparele vor alăpta un singur miel, pentru ca deficitul energetic să nu
depășească 40% din cerințele de întreținere, respectiv durata lactației va fi mai
scurtă;
 dacă la prima lactație sunt mobilizate rezervele corporale ale mieluțelor, atunci, la
cea de-a 2-a montă, fertilitatea și fecunditatea vor fi reduse, rezultând miei cu
greutate corporală mică la naștere și viteză mică de creștere;
 creșterea corporală a mieluțelor este continuată până la vârsta de 2 ani.

7.Alimentația ovinelor supuse îngrășării

2 categorii de ovine:
 tineretul destinat producției de carne;
 ovine adulte reformate;

3 tipuri de sisteme de îngrășare:


 intensiv;
 semi-intensiv;
 extensiv.
Alimentația tineretului ovin supus îngrășării în sistem intensiv

Efectivele destinate îngrășării sunt provenite din:


 berbecuții supranumerari;
 tineretul femel respins de la reproducție.
Durata îngrășării: 200-215 zile
Perioade de creștere

38
1. Perioada de la naștere până la înțărcare:
 durează 75-90 zile;
 la final, greutatea corporală este de 18 kg;
 pe lângă laptele matern, mieii mai consumă fân de bună calitate, amestec de
concentrate sau furaj combinat și nutreț murat;
2. Perioada de creștere și îngrășare
 durează 75-90 zile;
 la final, greutatea corporală este de 30 kg;
 consum zilnic: 310 g nutreț combinat, care asigură 1.0 UNC/kg și conține 16% PBD;
consumul de fân este de 1.4 kg;
3. Perioada de finisare
 durează 35 zile;
 la final, greutatea corporală ajunge la 35-40 kg;
 consum zilnic: 0.43 kg nutreț combinat, cu valoare nutritivă 1 UNC/kg și cu 13%
PBD; consumul de fân este de 1.7 kg;

Apa de băut se asigură la discreție.

9.Alimentația ovinelor reformate

 durată: 2-3 luni;


 rațiile se realizează pe baza unui furaj de bază, care asigură 70% din cerințele
nutritive; diferența se asigură cu furaje de completare.

Astfel, se poate aplica unul din sistemele:


 îngrășarea pe bază de pășune: 8-10 kg masă verde, 0.3 kg concentrate (porumb).
Finisarea  la adapost cu 2-2.5 kg fânuri și grosiere, 2-3 kg furaj murat și 0.4-0.5 kg
concentrate;
 îngrășarea pe bază de nutreț murat: 4-5 kg nutreț murat, 1 kg fân, 0.2-0.3 kg
concentrate;
 îngrășarea pe bază de fân: 2-3.5 kg fân, 0.2-0.3 kg concentrate;
 îngrășarea pe bază de grosiere: 2-3 kg coceni sau ciocălăi de porumb
mărunțiți și melasați, cu sau fără adaos de uree, 1-1.5 kg fân, 0.2-0.3 kg concentrate
 îngrășarea pe bază de tăiței de sfeclă de zahăr extrași: 5-6 kg tăiței de sfeclă, cu
sau fără adaos de uree, 1-1.5 kg fân sau grosiere, 0.2-0.3 kg concentrate.

39
Creșterea și alimentația caprinelor

Caprinele  erbivore rumegătoare  nutriția și alimentația sunt similare cu ale


taurinelor și ovinelor

Rasele de caprine sunt împărțite în 4 tipuri morfo-productive:


 pentru lapte (r. Saanen);
 pentru lână (Angora);
 pentru puf (Caşmir);
 rase mixte (rasa locală carpatină).

Perioada de montă: iunie-decembrie.


Durata gestației:150 de zile (între 145 și 158)

caprinele sunt foarte selective în alegerea hranei (dacă au această posibilitate);


preferă lăstarii, frunzele tinere și ierburile bogate în substanțe nutritive;
dacă nu sunt menținute în spații închise, caprinele se deplasează pe suprafețe mari
de teren, în căutarea frunzelor;
caprele au un stomac multicompartimentat – ca oile și taurinele; acesta le permite
să consume și să digere cantități mari de nutrețuri fibroase;
stomacul compartimentat al iezilor nu este funcțional până la vârsta de 4-6
săptămâni, la care digestia este apropiată de cea a monogastricelor.
ovinele au lungimea relativă a tubului digestiv (respectiv capacitatea relativă a
rumenului) mai mare decât bovinele;
în rumen  nișã ecologică bogată în microorganisme (30-60 mld/ml lichid
rumenal), se depozitează 80-85% din nutrețurile ingerate; sunt supuse proceselor
fermentative  are loc o digestie eficientă a celulozei;
digestia celulozei se produce lent (75% în 24 de ore);
rația alimentară  să conțină componente glucidice (zaharuri și amidon)  sursă de
energie facil asimilabilă de către microorganisme;
masa florei și faunei rezultate prin multiplicare rumenală constituie o importantă
sursă de proteine cu valoare biologică ridicată, digerabile intestinal.

Raționalizarea alimentației la capre se face după normele folosite la vacile de lapte,


dar caprele sunt capricioase și autoselective. De aceea, cantitățile ingerabile se măresc
– comparativ cu cele calculate pentru taurine.

Cantitățile de alimente recomandate și capacitatea de ingestie a caprelor variază cu:


greutatea corporală;
40
producția realizată;
starea fiziologică;
natura și calitățile gustative ale nutrețurilor;
tehnologia de hrănire (de exemplu, nr. de tainuri);
factorii de mediu, ca luminozitatea (caprele, la fel ca taurinele, consumă hrana în
timpul zilei și o rumegă noaptea).

1.Hrănirea caprelor în lactație

 o capră în lactație poate consuma zilnic o cantitate de hrană echivalentă cu 5% din


greutatea proprie (2-3.5 kg);

 la caprele crescute în sistem intensiv, 50% din hrană poate fi alcătuită din
amestecuri de concentrate și 50% din fân;

 o capră cu greutatea corporală de 55 de kg poate fi hrănită cu 2 kg fân și 2 kg


concentrate;

 cantitatea de proteină conținută în amestecul de concentrate depinde de conținutul


de proteină din furajele de volum:
• fânurile de leguminoase sunt mai bogate în proteină decât cele de graminee;
• dacă animalele sunt hrănite cu fân de lucernă, trifoi, ghizdei, atunci conținutul de
proteină din amestecul de concentrate poate fi de 13%;
• dacă sunt hrănite cu alte categorii de fânuri și mai ales depoacee, conținutul de
proteinã din amestecul de concentrate trebuie sã fie de 18%.
La caprele în lactație, hrănirea se face cu furaje fibroase la discreție.
Cantitatea de concentrate se administrează în funcție de producția de lapte (crește la
începutul lactației, atinge un maximum la sfârșitul primei săptămâni și în săptămâna a
doua; laptele de capră (Jarrige, R., 1988) conține 3.27% grăsime și 2.71 % proteine).

Cantități de concentrate administrate:


în prima perioadă a lactației: 500 g concentrate/1 l de lapte produs;
în a doua parte a lactației: până la 300 g/l de lapte.
Greutatea vie a caprelor (primele 3 luni de gestație) crește cu 2-4 kg.
În următoarele 6-7 săptămâni crește cu 6-9 kg.
În ultimele 3 săptămâni creșterea ponderală e mai lentă sau chiar se oprește (în
perioada precedentă parturiției).

Greutatea iezilor la naștere  cca 12% din greutatea mamei la montă.

41
Masa corporală a caprei scade în prima lună după fătare, însă este mascată de creștere
a conținutului digestiv.

Rezervele corporale se reconstituie după luna a 3-a, mai ales în lunile 5-6 de lactație.
Categorii:
 capre crescute în regim de stabulație
 capre hrănite pe pășune
 hrănirea țapilor
 alimentația ieduțelor de reproducție

2.Hrănirea caprelor crescute în regim de stabulație

Regimul nutrițional: diferit în timpul gestației și lactației. Nutrețurile folosite în hrană sunt
aceleași ca la bovine și ovine:
 fânuri naturale sau cultivate și masă verde de plante din familia Poaceae
(Gramineae): iarba de gazon (Lolium) obsiga, păiuș, golomăț, porumb, sorg;
 fânuri și masă verde: plante din familia Fabaceae (Leguminosae): lucernă, trifoi,
măzăriche, borceag etc.;
 plante din familia Crucifere (rapițã, varză);
 nutrețuri concentrate: grăunțe, boabe (mazăre, fasole, lupin), reziduuri agro-
industriale (tărâțe, șroturi de la procesarea uleiului);
 nutrețuri verzi însilozate, borhoturi;
 nutrețuri suculente: rădăcinoase (în special, sfecla care stimulează lactogeneza);
 aditivi alimentari (de exemplu, ureea – până la 10 g/cap/zi, ca substituent parțial al
azotului proteic).

Caprele sunt mai sensibile la schimbarea componentelor hranei. Ingestia scade când se
adaugă furaje noi sau concentrate. Se recomandă ca trecerea de la un regim alimentar
la altul să se facă pe un interval mai lung decât la alte specii de rumegătoare.

3.Hrănirea țapilor

 țapii reproducãtori au câteva cerințe nutriționale diferite de cele ale caprelor;


 necesarul de energie este cu ~10% mai mare, normele de proteină și substanțe
minerale sunt identice cu ale femelelor;
 capacitatea de ingestie diferă de a femelelor doar în sezonul de montă, când țapii
au un comportament caracteristic: unii indivizi consumă mai puțin, alții își mențin
constant nivelul ingestiei;
 în timpul repausului sexual, masculii sunt hrăniți la discreție cu aceleași furaje ca și
caprele – de obicei, fără adaos de concentrate (concentratele vor fi distribuite, în

42
cantități de 100-200 g/cap/zi, doar când nutrețurile fibroase sunt de calitate
mediocră);
 în ultimele șase săptămâni care preced sezonul de montă, cerințele de hrană pentru
întreținerea țapilor se măresc cu ~15%, după starea fiziologică a acestora; se
administrează câte 300-600 g de concentrate/cap/zi;
 în timpul perioadei de montă, aporturile alimentare se mențin la același nivel.

 dacă e necesară reconstituirea rezervelor organismului, țapii vor fi hrăniți identic


încă 4-5 săptămâni după ce intră în repaus sexual;
 țapii sunt foarte sensibili la excesul de fosfor, care le poate produce litiază
urinară; concentratele se administrează cu prudență (<500 g cereale/cap/zi);
 calciul și fosforul se găsesc în cantități suficiente în rația de nutrețuri; substanțele
minerale deficitare se completează prin încorporare în brichete sau calupurile de
lins.

4.Alimentația ieduțelor de reproducție

 creșterea femelelor pentru reproducție presupune o îngrijire și hrănire care să asigure


o dezvoltare corporală potrivită, astfel ca, la vârsta de 8 luni să atingă greutatea de 30
kg și maturitatea sexuală (să poată fi date la montă și să intre în prima gestație);

 în primele 2-3 săptămâni de viață, ieduțele sug lapte de la mame, apoi li se poate
distribui lapte de capră și chiar înlocuitori de lapte (de tip “creștere”) cu o structură
asemănătoare înlocuitorilor pentru viței (nivel proteic de 22-27% și conținut de grăsime
de 18-21%); laptele se administrează cald, în cantități care trebuie să reprezinte cca
90% din consumul voluntar;

 începând din săptămâna a 3-a de viață, ieduțele sunt obișnuite cu fân de calitate
bună și concentrate;

 înțărcarea se face la 5-8 săptămâni (până la 3 luni), atunci când acestea ating o
greutate de 2.5 ori mai mare decât au avut la naștere și când consumă, în medie, 300 g
nutreț concentrat/zi.
 după înțărcare, hrănirea se face în special cu fânuri de leguminoase, administrate la
discreție și concentrate (maximum 500 g/cap/zi);

 în continuare, cantitatea de nutrețuri fibroase ingerate crește, iar rația de


concentrate se reduce treptat, încât în luna a 7-a consumul sa fie de 100-200
g/cap/zi;

 ieduțelor li se pot administra și nutrețuri verzi și însilozate, dar cu prudență (sunt


destul de sensibile); de altfel, sensibilitatea mare la contaminarea cu paraziți impune

43
prudență și se recomandă ca ieduțele să nu fie scoase pe pășune, mai ales acolo
unde pasc caprele adulte.

5.Alimentația iezilor crescuți pentru carne

 mieii de măcelarie se sacrifică foarte timpuriu (vârstă 2-3 săptămâni), când ajung la o
greutate de 6-7 kg; aceștia sunt hrăniți doar cu lapte de capră supt la uger sau muls;
 dacă sunt crescuți în efective mari, iezii sunt alimentați cu înlocuitori de lapte la
discreție și sunt sacrificați mai târziu, când ating 7-11 kg;
 înlocuitorii de lapte sunt constituiți din lapte praf în care se adaugă seu și/sau alte
grăsimi, realizând un procent de grăsime de 20-24% și lactoser; nivelul proteic este de
22-27%;
 substituenții de lapte se administrează iezilor începând cu prima săptămâna de viață,
motiv pentru care, alături de proteina de origine vegetală, în structura grăsimilor intră și
uleiuri vegetale (ca uleiul de cocos), în proporție de 10-20% din acestea;
 laptele reconstituit se realizează în apă caldă, din 130-160 g pudră/l;
 alimentația se practică prin diferite sisteme; este recomandată administrarea la
discreție, folosind un sistem automat de hrănire.

Alimentația cabalinelor
Cabalinele = erbivore cu particularităţi digestive morfo-fiziologice care permit o
bună digestie a nutreţurilor bogate în celuloză

GURA ȘI DINȚII
 buzele: mobilitate foarte mare (servesc la prehensiune);
 limba: dezvoltată, are vârful lăţit şi este foarte mobilă;
 formula dentară permanentă: incisivi: 3/3, canini: 1/1 (2), premolari: 4/3, molari:
3/3  selenodont-heterodont (diferenţiată după funcţii: I, C, PM, M);
 Caractere: incisivi puternici (atât pe maxilar, cât şi pe mandibulă), canini puternic
dezvoltaţi la mascul şi molari care le conferă o capacitate masticatorie deosebită;
barele sunt bine dezvoltate.

FARINGELE

 formă de tub alungit cu orificiu esofagian delimitat de arcul caudal constituit prin
unirea cutelor faringo-palatine foarte dezvoltate.

44
ESOFAGUL

 are două zone de îngroşare – anterior spre origine şi posterior spre stomac şi
două stricturi – cranială şi caudală;

mucoasă internă împărţită în două zone net delimitate:


 în fundul de sac stâng – mucoasă de tip esofagian, albă, lipsită de glande;
 în fundul de sac drept – mucoasă de tip gastric – digerantă; are culoare roz-
violaceu şi prezintă o mulţime de orificii ale glandelor digestive din submucoasă;

 orificiul cardiei strâmt (situat pe mica curbură în stânga) prezintă o cută circulară
mucoasă care pătrunde în interiorul stomacului; aceasta nu permite returnarea
conţinutului stomacului în esofag: calul nu poate să vomite;
 orificiul piloric larg deschis, cuta mucoasă este direcţionată spre duoden, lucru
ce favorizează pasarea facilă a conţinutului gastric înspre duoden; astfel, datorită
volumului gastric redus, în timpul unui tain stomacul se goleşte de 2-3 ori, pe
măsură ce alimentele ajung aici (dacă socotim că un cal ingerează 6 kg fân pe tain,
la care se adaugă 20-25 litri de salivă).
CECUMUL
o formă de buzunar (diverticul) mai accentuat decât la bovine; boselat;
o are un volum foarte mare la cal, comparativ cu alte specii.

COLONUL
 porţiune a intestinului lungă de 3-4 m (20-90 l);
 este repliat de 2 ori – având 4 părţi;
 are şi o parte liberă – colonul flotant;
 micul colon, împreună cu rectul, au o lungime medie de 3 m şi o capacitate de 15
l.

RECTUL
(ca porţiune terminală) este legat de anus.

• Caractere comparative între segmentele tubului digestiv la cabaline


• (după Jaquot şi Bars, citaţi de Soltner)
• Repartiția volumetrică pe segmente
(tub digestiv erbivore nerumegătoare) – după Colin

RECAPITULARE:

 tubul digestiv are capacitate mică în raport cu talia calului;


 buze dezvoltate şi mobile, dinţi incisivi cu rol important în prehensiunea şi
secţionarea hranei;

45
 nutreţurile concentrate şi furajele fibroase mărunţite sunt preluate şi aduse în
gură cu buzele şi limba;
 masticaţia este energică (muşchii obrajilor şi limbii sunt puternici); nutreţurile
mărunţite sunt trecute de mai multe ori printre tablele dentare;
 stomacul reprezintă aprox. 7,5% din volumul tubului digestiv (‫ݣ‬in volumul
cecumului și ‫ݙ‬in volumul intestinului subţire);
 stomacul este permanent plin (cu un volum mic);
 pasajul gastric este rapid şi digestia enzimatică gastrică are durată scurtă;
 în timpul consumului de hrană, stomacul se goleşte de câteva ori (numai o parte
din hrană rămâne în stomac).

 fibroasele şi suculentele se stratifică pe marea şi mica curbură, iar concentratele


în centru (motiv pentru care se recomandă adăparea înaintea administrării
concentratelor, pentru a facilita digestia lor);
 în stomac se realizează mai mult mărunţirea nutreţurilor decât digestia chimică;
 digestia enzimatică în intestinul subţire este intensă şi are durată lungă;
 intestinul gros = 38-48% din volumul tubului digestiv;
 activitatea bacteriană în digestie: intensă şi de durată mare, în intestinul gros;
cecum foarte bine dezvoltat, constituie o nişă ecologică digestivă, asemănătoare
rumenului de la poligastrice: sub acţiunea enzimelor bacteriene se realizează
digestia celulozei (C.U.D.= până la 50%);
 în cecum, bacteriile sintetizează substanţe nutritive, mai ales vitamine;
 evacuarea dejecţiilor începe la 21-24h de la ingestia nutreţurilor;
 pasajul hranei prin tubul digestiv durează 4-5 zile.
• RECOMANDĂRI:

 raţii cu volum mai redus formate din: fânuri şi nutreţuri concentrate, nutreţuri verzi
şi suculente de iarnă;
 administrarea raţiei: în trei tainuri (unii autori recomandă ~8 tainuri);
 importanţă deosebită o are prepararea nutreţurilor: furaje tocate administrate
singure sau în amestec cu concentrate; se pot folosi şi preparate precum
mashurile;
 când caii sunt la păşune: căutarea hranei şi masticaţia durează până la 19 ore,
din care ziua 50-70% şi noaptea – restul timpului (30-50%);
 în cazul hrănirii la iesle: ingestia concentratelor se face rapid (10-20 minute/kg),
iar a fânurilor se face mai lent (40-55 minute/kg);
 capacitatea de ingestie: după natura nutreţului, starea de preparare a acestuia şi
starea fiziologică a animalului: între 1.5-2.5 kg fânuri/100 kg P.V. și 0.8-2.0 kg
paie/100 kg P.V.;
 adăparea: se face după fiecare tain, după consumul fânului şi înainte de
administrarea concentratelor; înainte şi după adăpare, calul se lasă în repaus
~1h.

46
1.HRĂNIREA ARMĂSARILOR

Necesarul de hrană pentru armăsarii de reproducţie

 diferă în funcţie de greutatea corporală şi de intensitatea utilizării lor la montă.


 în general armăsarii efectuează monta din martie şi până în iunie. În funcţie de
aceasta, în alimentaţia armăsarilor se disting următoarele perioade:
- de pregătire pentru montă (o lună 1/2 înaintea campaniei de montă);
- de montă (martie - iunie);
- repaus sexual în restul lunilor din an.

La tineretul mascul înţărcat (6 - 12 luni) necesarul de hrană la 100 kg masă vie este în
medie de 2,6 U.N., cu 105 - 120 g P.d./U.N., 8 - 10 g calciu, 6 - 8 g fosfor, 5 g sare şi 20
mg caroten pentru fiecare U.N.
La armăsăruşi în vârstă de 1-1 1/2 ani, necesarul de hrană/100 kg masă vie este de 2,4
U.N., cu un aport de 100-105 g P.B.D., 7 g Ca; 5,5 g fosfor şi 15-20 mg caroten/U.N.
Acest necesar se reduce după vârsta de 2 ani la 1,8 U.N./100 kg masă vie şi 90-100 g
P.B.D.

Alimentaţia armăsarilor de reproducţie

Alimentaţia armăsarilor se face în aşa fel încât aceştia să fie menţinuţi


permanent în condiţie de reproducător.
Subalimentaţia şi supraalimentaţia influenţează negativ funcţia de reproducţie a
armăsarilor.

● necesarul de proteină, substanţe minerale şi vitamine influenţează nu numai


spermatogeneza şi comportamentul sexual ci şi calitatea produşilor obţinuţi;
● s-a constatat că armăsarii subalimentaţi se epuizează uşor, au apetitul sexual
diminuat, producţia de material seminal redusă la jumătate, fecunditatea mai scăzută, iar
mânjii obţinuţi înregistrează la naştere o greutate mică;
● armăsarii trebuie pregătiţi printr-o hrană adecvată cu cel puţin o lună înainte de
sezonul de montă
.
În raţia armăsarilor trebuie să se introducă:

● fânul de bună calitate în cantitate de 6-10 kg/cap/zi. Recomandabil este fânul de


amestec cu 25% leguminoase şi 75% graminee;

● suculentele se administrează în cantităţi moderate 7-10 kg; 3-5 kg morcovi/zi cu


precădere în perioada de pregătire pentru montă, sau 4-6 kg/zi sfeclă furajeră sau nutreţ
însilozat.

● concentratele: ovăzul, orzul, tărâtele, bobul, porumbul în cantităţi reduse, seminţe


de in, care se administrează sub formă de: amestec până la 3 - 6 kg/zi, din care
ponderea o are ovăzul. Cu excepţia ovăzului, toate concentratele se administrează

47
zdrobite. Ovăzul trebuie să reprezinte 50-60% din totalul concentratelor, urmat de orz
până la 30%, porumb, mei, tărâţe, şroturi până la 10-15%.

● substanţele minerale se asigură printr-un amestec format din cretă furajeră, şi


sare de bucătărie ce se administrează în cantităţi de 90-120 g/cap/zi.
● în sezonul de vară fânul este înlocuit parţial (2-4 kg) cu nutreţ verde administrat ca
atare sau pălit, în cantitate de 10-20 kg/zi;

● după încheierea sezonului de montă (vara), fânul poate fi înlocuit complet cu


nutreţul verde iar în timpul iernii se pot utiliza cantităţi mai mari de suculente;

● în perioada de repaus sexual, fibroasele pot fi înlocuite parţial cu paie de ovăz ce


se administrează în cantităţi de 1-2 kg/zi;

● în perioadele de montă intensă, raţiile se suplimentează cu nutreţuri de origine


animală, bogate în proteine ca: 3-7 ouă, 4-6 l lapte smântânit
Raţia zilnică se repartizează pe tainuri şi se administrează astfel:

- concentratele în două tainuri;


- suculentele în 1 - 2 tainuri;
- fibroasele în 4 tainuri.

● seara se administrează cel mai voluminos tain de fibroase, urmând ca peste noapte
să se administreze al 4-lea tain.

● ca durată, fiecare repriză de furajare este de 1,5-2,5 ore, iar ordinea recomandată
la administrarea nutreţurilor dintr-un tain este:

fân - apă - concentrate sau fân - suculente - fân – apă

● fibroasele se administrează pe podea, în partea stângă a ieslei, această poziţie de


furajare asigură ţinuta normală a coloanei vertebrale.

● consumul de apă este recomandabil să se asigure prin adăpători automate la


discreţie. Când nu dispunem de asemenea posibilităţi, adăparea se asigură obişnuit
iarna de 2x/zi şi vara de 3x/zi;

● consumul de apă este în raport cu cantitatea de nutreţuri uscate consumate, adică


de 3-4x mai mult decât S.U. din raţie, fiind în medie de 20-30 l/zi în sezonul rece şi de
40 - 45 l/zi în cel cald;

● vara, în cazul administrării de nutreţuri verzi, adăparea se face întotdeauna înaintea


consumării acestora şi niciodată după;

● pentru prevenirea „colicilor de apă" la armăsarii însetaţi, li se va potoli setea prin


administrarea repetată de cantităţi reduse de apă.

48
2.ALIMENTAŢIA IEPELOR DE REPRODUCŢIE

Cerinţele nutriţionale

 Cerinţele iepelor diferă în funcţie de starea fiziologică în care acestea se găsesc:


pregătire pentru montă, gestaţie şi lactaţie.

 Înainte de sezonul de montă, se asigură nutreţuri de cea mai bună calitate, cu


aport mare în vitamine şi substanţe minerale.

 Pregătirea aparatului genital pentru montă, fecundarea şi instalarea gestaţiei


impune asigurarea unor raţii furajere complete şi echilibrate.

 Raţiile deficitare în proteine pot cauza avortul embrionar între a 25-a – 35-a zi de
gestaţie.
HRĂNIREA IEPELOR GESTANTE

durata gestaţiei: 330-340 zile (11 luni și 10 zile)


în ultimele 5-6 luni, masa corporală a iepei creşte cu 15-25%
atenţie deosebită în ultimele 3 luni de gestaţie
Pentru iepele gestante, nivelul şi calitatea alimentaţiei trebuie să asigure obţinerea
unor mânji sănătoşi şi viguroşi.

În perioada de gestaţie greutatea corporală a unei iepe creşte cu aprox 15 -25%,


datorită dezvoltării fetusului, a uterului şi anexelor fetale, precum şi a acumulării de
rezerve în organism.

La începutul gestaţiei, pentru iepele care nu alăptează, se asigură cerinţele de


substanţe nutritive pentru funcţiile vitale şi pentru efortul de tracţiune.

 În primele luni de gestaţie, cerinţele pentru gestaţie sunt neglijabile şi se evită


alimentaţia abundentă, care duce la îngrăşarea femelelor.

 Din luna a cincea de gestaţie, alimentaţia minerală, mai ales asigurarea calciului şi a
fosforului, condiţionează dezvoltarea scheletului la fetus.

 Începând cu lunile 8-9 de gestaţie, cerinţele în substanţe nutritive pentru creşterea


fetusului devin mai mari. Alimentaţia trebuie să fie îmbunătăţită, mai ales dacă iapa are
o stare slabă de întreţinere.

49
 În cazul iepelor care sunt folosite la diferite munci, raţia se majorează cu 30-40%
faţă de norme.

 La tineretul femel înţărcat (6-12 luni) necesarul de hrană la 100 kg masă vie este de
2,3 U.n. cu 105 - 115 gP.d/U.n., 8 g Ca, 6 gP, 5 g sare şi 20 mg caroten pentru fiecare
U.n.

 La iepşoare în vârstă de 1 – 11/2 ani, necesarul de hrană la 100 kg masă vie este de
2,2 U.n., iar la 1 U.n. se asigură 100 - 105 g P.d., 7 g Ca, 5,5 g P şi 15 - 20 mg caroten.

 După vârsta de doi ani, acest necesar se reduce la 1,8 U.n/ l00 kg masă vie cu 90 -
100 g P.d/ U.n.

 Raţia iepelor gestante trebuie să fie moderată ca volum şi alcătuită din nutreţuri de
bună calitate.

 Se compune în principal din fibroase şi un adaus de concentrate care, în ultima parte


a gestaţiei, poate asigura 35 - 40 % din valoarea nutritivă a acesteia, În raţia iepelor
gestante se asigură fânuri de foarte bună calitate formate din graminee în amestec cu
minimum 30% leguminoase. Fibroasele se administrează zilnic în cantitate de 2 kg/100
kg masă vie, consumul acesta fiind redus în partea a doua a gestaţiei la 1,5 kg/100 kg
masă vie şi la 1-1,2 kg/100 kg masă vie la sfârşitul acesteia.

Dintre nutreţurile concentrate se recomandă: ovăzul, orzul, tarâţele, şrotul, porumbul,


administrate în amestec sub formă uruită sau zdrobită, cu excepţia ovăzului.

Dintre suculente cel mai recomandabil este morcovul în cantităţi de 3-5 kg pe zi sau
sfecla furajeră 2-4 kg pe zi.

În timpul iernii raţia zilnică cuprinde:


 5 - 8 kg fân
 2 - 3 kg paie
 2-4 kg morcovi
 6-8 kg sfeclă sau nutreţ murat (nu siloz de leguminoase)
 2-4 kg amestec de concentrate şi
 120 -140 g amestec mineral.
Cantitatea de nutreţuri însilozate trebuie redusă în ultimile două luni de gestaţie. Raţia
se administrează în 3 - 4 tainuri, din care tainul de seară să fie cel mai voluminos.

 Vara, masa verde reprezintă nutreţul de bază, asigurându-se prin păşunat sau din
conveier (30 - 40 kg), la care se adaugă un amestec de concentrate 2 - 3 kg pe zi. În a

50
doua perioadă a gestaţiei, iepele nu trebuie să consume cantităţi prea mari de masă
verde (sub 25 kg).

 Iepele în stare avansată de gestaţie fiind mai expuse la avort, în alimentaţia acestora
se vor evita nutreţurile mucegăite, îngheţate sau infestate cu plante toxice. Se vor evita
de asemenea consumul de masă verde în stadiu tânăr sau cu o creştere luxuriantă,
frunzele şi coletele de sfeclă.

 Printre nutreţurile care pot provoca colici amintim: ovăzul şi orzul proaspete, masa
verde încinsă, trifolienele verzi administrate într-un stadiu de vegetaţie prea tânăr, masa
verde păscută pe rouă.

 Adăparea, în lipsa adăpătorilor cu nivel constant, se face în jgheaburi comune sau la


găleată de 3 ori pe zi, cu apă la temperatura de 8 - 14°C. Apa prea rece poate favoriza
avortul. Pe păşune adăparea se face din surse de apă de bună calitate.
 Pregătirea iepelor pentru parturiţie vizează şi regimul de alimentaţie atât înainte cât şi
după fâtare.
 Alimentaţia iepelor în ultimele 8-9 zile înainte şi 7 - 9 zile după fâtare este
parcimonioasă:
- volumul de nutreţuri fibroase se reduce până la 1 kg/100 kg greutate vie,
- nutreţurile suculente se reduc complet,
- concentratele se reduc treptat, până la 60 - 70% din raţia normală.

 Imediat după fătare se administrează 8 – 10 l apă călduţa în amestec cu 0,8 -1 kg


tărâţe. In continuare se asigură fân de bună calitate (otavă, leguminoase sau amestec).
Din prima zi după fătare, raţia creşte treptat, astfel ca după 7-9 zile să ajungă la normal.
Suculentele se introduc progresiv în raţie, începând din zilele 4-5.

 Alimentaţia iepelor în lactaţie trebuie să se facă în aşa fel încât să se asigure


mânzului o producţie ridicată de lapte. Producţia zilnică de lapte este cuprinsă între 10 -
12 l. Producţia de lapte creşte până în luna a 3-a de lactaţie după care începe să scadă.
Datorită acestui fapt este necesară majorarea corespunzătoare a concentratelor de la 2
- 3 kg la fătare până la 4 - 6 kg în perioada producţiei maxime.

 În timpul iernii
- dintre fibroase sunt preferabile fânurile de leguminoase şi cele naturale de bună
calitate în cantităţi de 10 - 12 kg pe zi şi 2 - 3 kg vara;
- din grosiere, îndeosebi paiele de ovăz 5 - 6 kg;
- morcovi 5 - 6 kg; sfeclă furajeră 5 - 6 kg;
- nutreţ murat până la 10 -12 kg;
- amestec de concentrate 3 - 6 kg (ovăz, orz, mazăre şi şrot).
 În timpul păşunatului, iepele pot consuma:
- 40 - 50 kg nutreţ verde, prin care se asigură cea mai mare parte din necesarul în
substanţe nutritive
- în adăpost, se pot administra 30 - 40 kg nutreţ verde cosit;
- raţia poate fi completată cu nutreţuri concentrate, date în tainul de dimineaţă;

51
- seara, suplimentarea hranei se poate face cu fân - 6 kg în perioada producţiei
maxime.

Raţia zilnică se dă în 3 - 4 tainuri, respectându-se ordinea de administrare a


nutreţurilor dintr-un tain:
fân - apă - concentrate, sau fân - suculente – apă

3.ALIMENTAŢIA TINERETULUI CABALIN

Alimentaţia mânjilor în perioada de alăptare

• Alimentaţia mânjilor
- cuprinde perioada colostrală şi de alăptare propriu-zisă, care se extinde până la
vârsta de 6 luni;
- primul supt trebuie să aibă loc în maximum 3 ore de la fătare, colostrul constituind
un stimul indispensabil pentru declanşarea funcţiei digestive, fiind bogat în energie,
proteine, vitamine şi factori imunizanţi;
- alimentaţia în perioada colostrală se realizează în exclusivitate prin colostru
matern; mânjii care prin pierderea mamei sau din alte cauze nu pot beneficia de colostru
de la iapa mamă, obligatoriu se va alăpta cu colostru de la iapa cel mai recent fătată sau
cu colostru stocat prin congelare şi în ultimă instanţă, prin gamaglobulino - terapie.

- în primele 3 - 4 săptămâni, alimentul de bază al mânjilor îl constituie laptele: în primele


6 zile mânzul consumă zilnic o cantitate de 2,5 - 3 l, care creşte treptat şi este în medie
de 10 - 12 l în primele două luni la tineretul din rasele uşoare şi intermediare, respectiv
14 - 18 l la cel din rasele grele şi semigrele.
- după două luni, cantitatea zilnică de lapte scade fiind în medie de 6 - 8 l la rasele
intermediare şi 8 - 10 1 la cele grele. În libertate mânjii sug foarte des, numărul
reprizelor ajungând la 70 - 80 pe zi;
- alăptarea artificială se face cu ajutorul unui substituent de lapte preparat din laptele
de vacă 700 ml, apă 260 ml, la care se adaugă 30 g lactoză (sau glucoza), 5 g CaCO3,
5 g drojdie de bere. Acesta se administrează în stare proaspătă şi la temperatura de 37
- 39°C, revenind o cantitate de 3 - 6 l pe zi în prima săptămână, adminstrat în 8 - 10
reprize şi de 10 - 15 l/zi până în luna a doua, administrat în 4 - 6 tainuri pe zi. Din
săptămâna a treia laptele integral se substituie cu lapte ecremat, iar din luna a treia raţia
zilnică de lapte se reduce treptat pe măsura creşterii cantităţii de nutreţuri consumate;
- începând cu vârsta de 3 - 4 săptămâni, în alimentaţia mânjilor se introduc nutreţurile
de origine vegetală care trebuie să fie de foarte bună calitate;
- dintre nutreţurile concentrate se recomandă ovăzul uruit şi cernut, începând cu 100 -
200 g pe zi, şi care creşte treptat până la vârsta de o lună la 0,5 kg pe zi, cantitate care
se majorează lunar cu 0,5 kg, astfel încât la înţărcare să consume 3-3,5 kg. pe zi;
- după vârsta de o lună, o parte din uruiala de ovăz se înlocuieşte cu boabe de orz,
amestec de tărâţe, mazăre uruită şi şroturi.
Amestecul de concentrate trebuie să fie bogat în proteine (peste 14% PB) şi minerale.
Cerinţele mânjilor în aminoacizi esenţiali, în special în lizină, sunt mari, fapt pentru care
în amestecul de concentrate trebuie introduse nutreţuri bogate în proteină cu valoare
biologică ridicată (şrot de soia, lapte praf, făină de peşte).
52
- odată cu administrarea concentratelor, mânjii trebuie obişnuiţi şi cu consumul
nutreţurilor fibroase, reprezentate de otavă, fân de leguminoase sau amestec de
leguminoase şi graminee. Fibroasele se administrează în jgheaburi aşezate mai jos, sau
chiar pe pardoseală, pentru a preveni conformaţia defectuoasă a liniei spinării. În jurul
vârstei de 5 - 6 luni, mânji pot consuma 2 - 3 kg fân.

- de la vârsta de 1- 1,5 luni, în perioada de iarnă se introduc în hrana mânjilor şi


suculentele reprezentate mai întâi de morcov, administrat la început tocat şi în amestec
cu concentratele în cantităţi de 0,1 - 0,2 kg pe zi, cantitate ce se majorează treptat până
la 2 kg/zi la vârsta de 3 luni.
- de la această vârstă pe lângă morcov, în raţie se poate introduce progresiv şi sfecla
tocată, încât la vârsta de 6 luni, consumul să fie de 2 - 4 kg pe zi.
- în sezonul de vară, pe lângă raţia de concentrate, păşunea reprezintă cel mai bun
regim alimentar care stimulează secreţiile gastrice, favorizând consumul celorlalte
sortimente de nutreţuri.
- substanţele minerale se asigură mânjilor sugari prin laptele matern şi prin
suplimentul mineral administrat în amestecul de concentrate circa 40 g cap şi zi, alcătuit
din 15 g făină de oase, 15 g cretă furajeră şi 10 g sare.
- în perioada năpârlirii (la circa 4 luni) mânjii devin foarte pretenţioşi la hrană, fiind
sensibili la frig, umezeală şi curenţi de aer. Apa se asigură la discreţie sau prin adăpare
de 2 - 3 ori pe zi, odată cu iepele mame. Înţărcarea mânjilor destinaţi pentru reproducţie
se face la vârsta de 6 luni.

Alimentaţia tineretului cabalin înţărcat

Alimentaţia mânjilor înţărcaţi (6 -12 luni)


- mânjilor înţărcaţi li se administrează raţii complete şi echilibrate, care să asigure
substituirea laptelui matern şi furnizarea aportului energetic şi plastic necesar ritmului de
creştere încă mare la această categorie de vârstă.
O raţie pentru un mânz de 250 kg poate fi formată din:
- iarna:
▪ fân de graminee + leguminoase 4,5 kg;
▪ ovăz 1,5 kg, orz 1,0 kg, porumb 0,5 kg, morcovi 3 kg, sare 30 g;
- vara:
▪ fân de graminee + leguminoase 3,5 kg;
▪ ovăz 1,0 kg, orz 0,5 kg, masă verde 15 kg, sare 30g.
Alimentaţia tineretului cabalin în vârstă de peste 1 an
La iepşoare se recomandă o alimentaţie mai bogată în fibroase, rădăcinoase şi
masă verde, ce conferă raţiei o reacţie bazică, în timp ce la armăsăruşi se preferă o
furajare uşor acidă, cu efecte pozitive asupra vitalităţii şi funcţei de reproducţie.

53
Nutriția și alimentația porcinelor
 porcinele: animale monogastrice şi omnivore

 digestia hranei şi absorbţia nutrienţilor → mai intense decât la rumegătoare


(valoarea de utilizare a substanțelor nutritive din nutrețuri este mai mare cu 20-30%
decât la taurinele la îngrășat);

 digestia celulozei este foarte redusă; de aceea, nivelul celulozei din hrană este
limitat la 3-5% la tineret, 7-10% la porcinele supuse la îngrășat şi până la 10-12%
la scroafe și vieri;

 valorifică bine nutreţurile necelulozice: concentratele, tuberculiferele, rădăcinoasele


şi nutreţul verde;

 condiţii de calitate a raţiei însemnate → asigurarea valorii biologice a proteinelor


(AA esenţiali în cantități şi proporţii corespunzătoare) precum și aport vitaminic şi cu
substanţe minerale corespunzător nevoilor organismului;

• Caracteristicile ingestiei voluntare a hranei sunt:


 porcinele cu masa corporală 18-20 kg au cerinţe de hrană mai mari decât apetitul;
 20-60 kg: există o corspondență bună între ingestie şi viteza creşterii;
 peste 60 kg: ingestia depășește capacitatea de asimilare a hranei.

• Valorificarea hranei depinde de granulația particulelor de măciniș.


• Astfel, cerealele administrate sub formă de boabe au digestibilitate redusă (ca
măcinişul prea fin), mai ales grăunţele de grâu. În acelaşi timp, granulaţia prea fină
favorizează apariţia ulcerului gastric.

• Umectarea nutreţului măreşte viteza consumului de până la 3x față de timpul


în care se consumă dacă este administrat sub formă uscată. Astfel, se recomandă
un amestec de 2-2.5 kg nutreţ/l apă care influențează favorabil valorificarea hranei.

• Administrarea hranei la porcine: la discreţie sau restricţionat.


• Administrarea hranei la discreţie este mai utilizată atunci când porcii sunt hrăniţi
cu nutreţuri combinate.

• Avantaje:
 se reduce timpul de furajare;
 se poate face mecanizat şi automatizat economisind forţa de muncă;
 sporul în greutate este mai mare;
 se scurtează perioada de îngrăşare.

54
• Dezavantaje:
 creşte indicele de consum;
 creşte proporția de grăsime în carcasă.

• Administrarea hranei la discreţie se face la categoriile de porcine:


 tineret porcin până la masa de 20-25 de kg;
 porcine supuse la îngrăşat pentru carne și scroafe în lactație.
• Administrarea restricţionată a hranei se face la:
 scroafe în repaus şi în gestație;
 scrofiţe de reproducţie cu masa corporală de peste 30 kg (până la pubertate);
 vieri de reproducţie;
 porcine la îngrăşat în perioada de finisare.

• Avantajele restricţionării consumului de hrană:


 indice de consum mai redus;
 carcasă de calitate superioară.

• Dezavantajele restricţionării consumului de hrană:


 spor mai mic în greutate;
 perioadă mai lungă de îngrăşare;
 loturi reduse numeric;
 se impune front de furajare mai mare.

1.Alimentația vierilor de reproducție

Normele de hrană variază în funcţie de:


 vârstă;
 masa corporală;
 intensitatea folosirii la reproducţie.
Hrănirea abundentă duce la îngrăşare (creşterea masei corporale a vierilor), urmată de
reducerea libidoului (până la dispariţie) şi la deficienţe în efectuarea montei.

Calităţile de reproducător (libidoul, fecunditatea, producerea de material seminal) depind


de valoarea energetică şi nivelul proteic al raţiei.
Nutreţuri bogate în energie: ovăzul şi orzul.

Necesarul de proteine se asigură prin:


 nutreţ cu nivel proteic de 14.5-16% proteină brută (variabil cu vârsta şi activitatea de
montă a vierilor);
 proteine cu valoare biologică ridicată → deci, proteine de origine animală (ouă, lapte
smântânit).

Importanță mare: asigurarea substanțelor minerale și a vitaminelor.


Nutreţuri bogate în vitamine şi substanţe minerale: lucerna verde, făina de lucernă,
morcovii, sfecla (pentru completarea rației).
55
Vierii tineri au cerinţe mai mari decât vierii adulţi (de energie și proteină
cu valoare biologică ridicată, vitamine și substanțe minerale – Ca, P).
Rația lor se completează cu necesarul de hrană impus de creștere.

• Factori însemnaţi care influenţează cerinţele de substanțe nutritive:


 gradul de ameliorare al porcinelor;
 nutrețurile care intră în structura amestecului;
 tehnologia de creștere și exploatare;
 starea de întreținere a vierilor.

Reproducătorii masculi crescuți în condiții industriale sunt hrăniţi cu nutreț combinat –


rețeta 0–5.

• Valoarea nutrețului combinat (R 0-5)/kg:


 energia metabolizabilă 2900-3000 kcal;
 proteina brută 14-15%;
 lizină – 0.45%.

Nutreţurile care intră în amestecul de concentrate: ovăz, orz, mazăre, şroturi de soia şi
floarea soarelui, făinurile animale, drojdia furajeră.
• Cereale se administrează în proporţiile:
 ovăz – se poate folosi în rație până la 30-40%;
 orz – împreună cu ovăzul poate fi cca 50% din amestecul de concentrate;
 porumb – recomandabil până la 20-30% (acesta are valoare energetică mare, iar
proteinele au valoare biologică scăzută);
 mazăre – se recomandă în proporție de 10-15%, şroturile de soia sau floarea
soarelui 8-10%, drojdia furajeră 1-3%;
 făinurile de origine animală până la 2-3%;
 nutrețuri minerale (carbonat de calciu, fosfat dicalcic, sare de bucătărie).
Cantitatea de nutrețuri concentrate care se administrează vierilor este 2-3.5 kg (în
funcţie de dezvoltarea corporală, starea de întreţinere şi intensitatea folosirii la
reproducție).

În sezonul de vară, pe lângă nutreţurile concentrate, raţia mai cuprinde nutrețuri verzi
(4-6 kg: lucernă, trifoi, păşune) şi un supliment mineral (20-23 g sare, cretă furajeră,
fosfat dicalcic).
Alimentația vierilor de reproducție
crescuți în condiții gospodărești

• Raţia de iarnă poate fi alcătuită din:


 concentrate 2-3 kg;
 suculente 3-4 kg (sfeclă, morcovi, cartofi, nutreţ murat);
 făină de lucernă 0.4-0.6 kg;

56
Introducerea nutreţurilor suculente în hrană se face treptat, în cantităţi crescânde, timp
de 5-6 zile.

• În perioada de montă intensă, raţia se completează cu:


 făină animală 0.1-0.3 kg;
 ouă 2-4 bucăţi;
 3-5 l lapte smântânit sau 400-600 g şrot de soia.

Exemple de amestecuri de concentrate pentru alimentaţia vierilor de reproducţie


crescuţi în condiţii gospodăreşti

Apă: la discreţie, prin adăpători automate sau în jgheab


(se va reîmprospăta de 2-3x/zi).
Consumul de apă este de cca 7 l/100 kg greutate corporală
(mai mare în condiţii de temperatură ridicată).

Exemple de raţii de hrană pentru vierii de reproducţie în perioada de montă


intensă, din rase precoce - greutatea corporală 180 kg

Alimentația vieruşilor de reproducție

Sunt hrăniţi la discreţie cu


Nutreţuri combinate specifice (nivel proteic 17.5% în prima perioadă, 16.5% proteină
brută în perioada a II-a);
 după terminarea testării, vieruşii sunt pregătiţi pentru reproducţie; cca 60 zile sunt
hrăniţi restricţionat cu nutreţ combinat R 0-5 cu nivelul proteic 14.5-15% proteină
brută;
 cantitatea de N.C. administrată: 2.0-2.5 kg/zi, după greutatea corporală și starea de
întreținere a animalelor;
 în fermele unde vierușii se cresc în sistem gospodăresc, se pot administra nutreţuri
concentrate 1-2.5 kg/zi, nutreţuri verzi (lucernă, trifoi, pășune) pe timp de vară și
suculente (morcovi, sfeclă, cartofi) pe timp de iarnă în cantități de 1-4 kg;
 în sezonul de iarnă, rația se completează cu făină de lucernă (aproximativ 0.2-
0.4 kg/cap/zi);
 administrarea nutrețurilor verzi și a cartofilor, după sezon, limitează consumul de
concentrate la 1-1.5 kg/zi.
La se administrează N.C.:
 între 30 kg până la 50-60 kg P.V. – nutreţ combinat (R 0-3) cu un nivel proteic de
16% proteină brută, iar în perioada următoare cu nutreţ combinat (0-5) care are
14.5% proteină brută;
 hrănirea tineretului de reproducţie se face restricţionat, deorece hrănirea la discreţie
duce la sporuri de creştere prea mari şi, implicit, la îngrăşarea animalelor
(necorespunzătoare pentru tineretul de prăsilă);

• Pentru vieruşi se recomandă cantităţi medii de N.C., astfel:


 2 kg/cap/zi în perioada 25-50 kg;

57
 2.5 kg/cap/zi în perioada 50-58 kg
 2.8 kg/cap/zi în perioada 58-110 kg.

Nutreţul se administrează în 2-3 tainuri/zi (uscat/umed), asigurând un front de


furajare de 30-40 cm/animal.
Apa: administrată prin adăpători automate sau jgheaburi (proaspătă).

2.ALIMENTAŢIA SCROAFELOR DE REPRODUCŢIE

un nivel energetic mai ridicat cu 14 zile înainte de montă influenţează


favorabil ovulaţia. În timpul gestaţiei creşterea fetuşilor se desfăşoară cu intensităţi
diferite:
- în primele două luni cresc cu 8% din greutatea la naştere
- în ultimele două luni cu 92%.
Greutatea corporală la scroafe în această perioadă, înregistrează sporuri de 20 -
25 kg la adulte şi de 30 - 45 kg la scrofiţe.
În perioada de gestaţie este necesar să se aplice scroafelor o alimentaţie raţională
în vederea asigurării cerinţelor de substanţe nutritive pentru:
▪ întreţinerea funcţiilor vitale;
▪ creşterea şi dezvoltarea produşilor de concepţie;
▪ asigurarea unor rezerve de substante nutritive necesare în
organism pentru lactaţia următoare;
▪ asigurarea substanţelor nutritive necesare pentru creşterea şi
dezvoltarea organismului propriu (dacă scroafele nu au ajuns la
maturitatea dezvoltării corporale).
Alimentaţia abundentă:
▪ îngrăşarea scroafelor
▪ determină fătări grele
▪ număr redus de purcei la fătare şi cu greutate mică
▪ producţie scăzută de lapte în lactaţia următoare.
Este necesară o alimentaţie normată, restricţionată, cu hrană care să conţină toate
substanţele nutritive la un nivel optim.
Dacă în prima parte a gestaţiei, cerinţele de enegie, proteină, vitamine şi substante
minerale, nu sunt mari, în cea de a doua parte a gestaţiei cerinţele cresc foarte mult şi
nesatisfacerea lor influenţează negativ asupra prolificităţii, greutăţii purceilor şi vitalităţii.
Hrana administrată scroafelor gestante trebuie să aibă un nivel energetic de 3 100 - 3
200 kcal E.M./kg nutreţ concentrat.
Creşterea şi dezvoltarea produşilor de concepţie cât şi sporul de creştere în greutate
al organismului scroafei se realizează în principal pe seama proteinelor din hrană.
Majoritatea autorilor consideră că un nivel de 14% P.B. este corespunzător pentru hrana
scroafelor in perioada de gestaţie, în condiţiile asigurării cerinţelor de aminoacizi
esenţiali.
Dintre aminoacizi, lizina şi triptofanul par să fie factori limitativi. Administrarea unor raţii
cu un conţinut redus de proteine poate duce la obţinerea la fătare a unor purcei
subdezvoltaţi şi cu vitalitate scăzută.

58
Un deficit de proteină şi un exces de energie duce la îngrăşarea scroafelor,
determinând o prolificitate redusă, atrezii foliculare patologice, chişti ovarieni,
insuficienţe hormonale.
În perioada de lactaţie, alimentatia scroafelor reprezintă un factor esenţial care
condiţionează producţia de lapte. Hrana administrată trebuie să corespundă cantitativ şi
calitativ cerinţelor scroafelor pentru a asigura producţia de lapte necesară purceilor.
Nivelul proteic al hranei pentru scroafele în lactaţie este de 15 - 16% P.B., în condiţiile
asigurării aminoacizilor esenţiali la nivelul cerinţelor pentru producţia de lapte.
Lizina este primul aminoacid limitant de care trebuie sa se ţină seama în alimentaţia
scroafelor în lactaţie. Cercetările efectuate pe plan mondial arată că o creştere a
conţinutului total în lizină în reţeta de nutreţ combinat, în special la primipare, la nivelul
de 1,3%, a determinat obţinerea unui număr mai mare de purcei la fătarea următoare.
Această constatare dovedeşte că nivelul de lizină pentru creşterea prolificităţii este mult
mai crescut decât cel pentru asigurarea producţiei de lapte.
Valina este un alt aminoacid, al cărui nivel în reţetă trebuie urmărit în special pentru
creşterea producţiei de lapte, deoarece s-a dovedit că acesta stimulează funcţia glandei
mamare.
Alimentaţia scroafelor se face diferit, în funcţie de starea lor fiziologică:
▪ perioada de pregătire pentru montă
▪ de gestaţie
▪ alăptare a purceilor.

Alimentaţia scroafelor în perioada de pregătire pentru montă

În general, scroafele adulte alimentate raţional în perioada de alăptare se menţin într-


o stare bună de întreţinere şi nu necesită o pregătire deosebită pentru montă, ele intrînd
în mod obişnuit în călduri la circa 5 – 7 zile de la înţărcare.
Scroafele care în perioada de alăptare au scăzut în greutate mai mult de 15 –
20% faţă de greutatea avută după fătare, necesită in mod obligatoriu, pregătirea pentru
montă.
În complexele de tip industrial scroafele in pregătire pentru montă sunt hrănite cu
nutreţ combinat 0 - 6 care are un nivel proteic de 14% PB, uneori administrându-se şi
nutreţ combinat 0 - 5 cu nivel proteic de 14,5%.
După înţărcare scroafele primesc 2 – 2,5 kg nutreţ combinat. La cantităţi reduse de
hrană în această perioadă, scroafele nu au satisfăcută senzaţia de saturare,
exteriorizându-se uneori prin agitaţie în padoc, ceea ce ingreunează controlul căldurilor.
Folosirea nutreţurilor de volum în raţie înlătură acest inconvenient (făină de făn, nutreţ
verde, nutreţ însilozat).
Hrana se majorează la 3 kg nutreţ combinat cu circa 10 zile înainte de montă, după
care se revine la norma 2 -2,5 kg nutreţ combinat. Acest şoc de hrănire duce la o
creştere a ratei ovulaţiei, cu deosebire la primipare.
Hrana se administrează sub formă uscată sau umedă, în două tainuri pe zi
asigurându-se un front de furajare de minimum 40 cm pentru fiecare scroafă.
Apa se asigură prin adăpători automate sau în jgheaburi, în care caz adăparea se va
face de cel puţin 3 ori pe zi.

59
Alimentaţia scroafelor gestante

- în primele 3 luni de gestaţie, scroafele sunt hrănite la un nivel corespunzător celui de


întreţinere (2 - 2,5 kg nutreţ combinat pe zi).
- în ultima lună de gestaţie se impune o majorare a cantităţii de hrană la 2,5 - 3 kg
nutreţ combinat pe zi.
- un nutreţ combinat pentru scroafele gestante trebuie să asigure 2 600 - 2 800 kcal
E.M./kg şi 14% proteină brută.

Cantitatea de nutreţuri concentrate recomandată a se administra scroafelor gestante


în fermele de producţie din ţara noastră este în medie de circa 2,5 kg pe zi.
Pe parcursul gestaţiei cantitatea de nutreţ concentrat variază în funcţie de stadiul
gestaţiei, astfel:
- în prima lună de gestaţie, sau numai în primele 10 zile după montă (in funcţie de
starea de întreţinere a scroafelor), se administrează 2,6 - 3 kg;
- în lunile a doua şi a treia de gestaţie, 2,0 - 2,2 kg; in luna a patra, cu excepţia
ultimelor două - trei zile de gestaţie, 2,6 - 3 kg;
- în ultimele 2-3 zile de gestaţie 2,0 -2,2 kg.
Se recomandă deci o alimentaţie stimulativă în prima lună de gestaţie in vederea
refacerii organismului scroafei, şi asigurării unei bune nidaţii, precum şi in ultima lună de
gestaţie, când intensitatea de creştere a fetuşilor este foarte ridicată.
Nutreţurile concentrate se pot administra sub formă uscată sau umedă, proporţia
nutreţ apă. fiind de 1 : 1 sau 1 : 1,5. Hrana se administrează în mod obişnuit în două
tainuri pe zi, asigurându-se pentru fiecare scroafă un front de furajare de 40 - 50 cm.

În timpul iernii completarea raţiei se poate face prin adaosuri de:


- făină de fîn de lucernă 0,3 --0,5 kg
- suculente 3 - 4kg (cartofi, sfeclă, morcov, nutreţ murat).
În ultima lună de gestaţie, nu se recomandă alimentaţia scroafelor cu nutreţuri verzi
sau suculente, nutreţul însilozat fiind scos complet din hrană.
Adăparea scroafelor gestante se face de cel puţin trei ori pe zi. Se recomandă ca
scroafele să aibă în permanenţă apa pentru adăpare, prin adăpători automate.
Consumul de apă este normat la circa 7 - 8 1/100 kg greutate corporală.

Alimentaţia scroafelor în lactaţie

Cu 1 - 2 zile înainte de fătare, în ziua fătării şi în primele zile după fătare scroafa
necesită o îngrijire şi o hrănire deosebită.
Scroafa înainte şi la fătare are în mod normal o stare uşor febrilă şi se produce o
deshidratare a organismului, fiind predispusă la constipaţii.
Pentru a preveni constiparea, în preajma fătării se recomandă o alimentaţie dietetică
cu nutreţuri uşor laxative (tărâţe de grâu).
După fătare, în primele 24 ore, scroafa primeşte numai apă la temperatura de 12 -
15°C sau un barbotaj în care se include 1 kg tărâţe de grâu.
Din ziua a doua, raţia scroafei se măreşte treptat, astfel încât în ziua a 6-a - 7-a să se
ajungă la o raţie corespunzătoare care să asigure o producţie de lapte normală.

60
Se va evita alimentaţia abundentă a scroafelor in ultimele zile de gestaţie şi în primele
zile de la fătare pentru a preveni o producţie ridicată de lapte care provoacă diaree la
purcei.
În sistemul industrial de exploatare, după 10 - 14 zile de la fătare, scroafa se
alimentează la discreţie cu raţii a căror volum este relativ mic, însă în care densitatea în
substante nutritive este mare şi paIatabilitatea bună.
În cazul alimentaţiei la discreţie scroafele nu pot ingera cantităţi mai mari de 6 kg
nutreţ combinat pe zi. În fermele de tip industrial din tara noastră se administrează la
scroafele cu purcei nutreţ combinat 0 - 5 care trebuie să aibă 15% proteină brută.
Când înţărcarea se face mai timpuriu, la 3,4 sau 5 săptămâni se reduce hrana cu
câteva zile înainte de inţărcare la 2 - 3 kg nutreţ combinat pe zi. În acest fel producţia
de lapte scade rapid, scroafa putând fi montată din nou în scurt timp. Se poate practica
şi înţărcarea bruscă, scroafele primind pe o perioadă de 2 zile numai apă.
Nutreţurile combinate se administrează sub formă uscată sau umectată, în 3 tainuri
pe zi sau la discreţie. Hrana se administrează de regulă individual în boxa de fătare din
maternitate.

În fermele de tip extensiv, nutreţurile concentrate recomandate în hrana scroafelor


lactante sunt: orzul, porumbul, mazărea, tărâţele de grâu, şroturile de floarea soarelui şi
soia, drojdia furajeră, făinurile de origine animală. Nu trebuie folosite în raţie secara,
porumb mucegăit, orz alterat, cantităţi mari de nutreţuri insilozate sau nutreţuri ce conţin
multă celuloză.
Un amestec de concentrate recomandat pentru fermele de tip extensiv este următorul:
● 30 - 40% porumb;
● 30 - 40 % orz;
● 7 – 8 % mazăre;
● 7 - 8 % tărîţe de grâu;
● 3 – 4 % şrot floarea soarelui,
● 3 - 4% şrot de soia;
● 4 - 5% drojdie furajeră;
● 2-4% făină de lucernă;
● 1,5% carbonat de calciu;
● 0,5% sare.
La toate acestea se poate adăuga premix vitamino-mineral.

Cantitatea de nutreţuri concentrate care se administrează la scroafele aflate în plină


perioadă de lactaţie este de 4 - 6 kg, în funcţie de numărul purceilor alăptaţi, vârsta şi
greutatea corporală a scroafei şi de starea de întreţinere a acesteia.
Nutreţul verde se poate folosi prin administrarea la padoc în cantitate de 3 - 6 kg pe
zi (lucernă. trifoi). Pe lângă nutreţul verde se mai administrează şi un amestec de
concentrate (cereale 80 - 90%, iar restul nutreţuri proteice vegetale, calciu furajerşi sare)
2,5 - 4 kg pe zi, după stadiul lactaţiei.
În timpul alăptării din perioada de iarnă, în structura raţiei, alături de concentrate se
pot include făina de fân de lucernă 0,5 - 1 kg pe zi şi suculentele (sfecla, dovleci, cartofi,
nutreţ însilozat) 5 - 8 kg pe zi.
Cu 2 - 3 zile inainte de inţărcare cantitatea de hrană scade, iar în ziua înţărcării se
recomandă ca scroafele să nu primească nici un fel de hrană.
61
O atenţie deosebită trebuie acordată adăpării. Necesarul de apă al scroafei în perioada
de lactaţie este mult mai ridicat decât în celelalte stări fiziologice, fiind de 25 - 30 l pe zi.
Apa se asigură prin adăpători automate sau prin administrarea în jgheaburi, în care caz
scroafele se adapă de 4 - 5 ori pe zi.

Alimentația păsărilor

În structura nutreţurilor combinate destinate alimentaţiei păsărilor se regăsesc


următoarele materii prime:
▪ materii prime energetice: porumb, orz, grâu, secară, triticale, ovăz, grăsimi
vegetale şi animale etc;
▪ materii prime proteice: şroturi de soia, şroturi de floarea soarelui, făină de
peşte, etc.;
▪ aminoacizi sintetici (lizină, metionină, triptofan, treonină);
▪ surse de macroelemente (carbonatul de calciu, fosfatul di- şi monocalcic, sare
etc.);
▪ premixuri vitamino-minerale ( zooforturi );
▪ aditivi furajeri: enzime, acidifianţi, inhibitori de mucegaiuri, antioxidanţi, pigmenţi
e tc
PARTICULARITĂŢI DE DIGESTIE LA PĂSĂRI

 hrana ingerată este depozitată în guşă;


 la palmipede lipseşte guşa care este înlocuită prin dilatarea esofagului putând să
depoziteze astfel cantităţi însemnate de nutreţuri, permiţând alimentaţia forţată sau
îndoparea;
 în stomacul glandular nutreţurile staţionează maximum o oră şi la acest nivel ele
se îmbibă cu sucul gastric (acid clorhidric + pepsină) care acţionează asupra
componentelor din nutreţuri. În stomacul muscular nutreţurile sunt pregătite pentru
digestie prin triturare şi amestecare cu secreţia stomacului glandular;
 din stomacul muscular, chimul alimentar trece în duoden unde are loc
neutralizarea acidităţii de către secreţiile pancreasului. În intestinul subţire digestia este
rapidă (câteva ore), iar absorbţia nutrienţilor este foarte intensă. Durata trecerii nutreţului
prin intestinul subţire este de circa 3,5 ore.
 digestia se continuă în cele două cecumuri, unde în urma proceselor de
fermentaţie se digeră o cantitate mai mică de celuloză decât la mamifere. Această
particularitate impune utilizarea în hrana păsărilor a nutreţurilor cu un conţinut mai redus
de celuloză brută.

dintre păsări raţele şi îndeosebi gâştele, pot ingera şi valorifica cantităţi mai mari de
nutreţuri bogate în celuloză, la acestea cecumurile fiind dezvoltate;
 la păsări, există şi unele particularităţi de digestie a substanţelor nutritive din
nutreţuri. Astfel, dintre glucide (sursa importantă de energie) amidonul, sucroza,
maltoza, glucoza, fructoza se digeră cel mai bine. Lactoza se digeră slab. Poliglucidele

62
(celuloza, hemiceluloza, pentozanii) şi unele oligozaharide de asemenea se digeră slab,
iar lignina nu;
pot produce tulburări digestive nutreţurile care conţin beta glucani (orz, secară) şi
care determină creşterea vâscozităţii conţinutului digestiv;
 digestia proteinelor începe în stomacul glandular (proventricul) şi se continuă în
intestinul subţire unde se face absorbţia. Eficienţa utilizării proteinelor din nutreţuri este
influenţată de o serie de factori: nivelul de consum, conţinutul proteinelor în aminoacizi,
disponibilitatea aminoacizilor;
 grăsimile pot fi utilizate în raţia păsărilor în proporţie mai mare decât la alte specii
de animale. Folosirea unor niveluri ridicate de grăsimi în hrana păsărilor duce la
creşterea timpului de staţionare a hranei în tubul digestiv, mărind astfel digestibilitatea şi
absorbţia componentelor din hrană. În comparaţie cu grăsimea animală, uleiurile
vegetale sunt mai bine digerate.
la găinile ouătoare, adaosul de grăsimi din hrană influenţează favorabil formarea
gălbenuşului şi greutatea ouălor. Grăsimile adăugate determină reducerea energiei
calorice a ingestei, contribuind vara la diminuarea stresului de căldură şi la menţinerea
producţiei.
 digestibilitatea substanţelor nutritive este influenţată de proprietăţile fizico –
chimice ale nutreţului, de vârstă şi specie. Astfel, drojdiile furajere şi soia crudă sunt mai
slab digerate decât celelalte nutreţuri. Tineretul digeră mai slab nutreţurile decât păsările
adulte. În ceea ce priveşte specia, digestibilitatea cea mai mare o are gâsca, fiind
urmată de raţă şi la urmă găina şi curca.

1.ALIMENTAŢIA PUILOR DE CARNE

În prezent, în ţara noastră, cerinţele nutriţionale ale puilor de carne sunt structurate pe
trei perioade:
 faza de demaraj, de la ecloziune până la 2 săptămâni (14 zile);
 faza de creştere, de la 2 la 5 săptămâni;
 faza de finisare - în continuare până la sacrificare
Deoarece puii îşi reglează ingesta de hrană în funcţie de concentraţia energetică a
nutreţului, o importanţă deosebită o prezintă raportul energo-proteic din nutreţul
combinat, care poate fi păstrat prin corelarea diferitelor niveluri de energie cu proteina.
Un raport energo-proteic de 135 kcal EM/PB poate fi asigurat de un nutret combinat
cu 3100 kcal EM şi 23% PB, dar şi o reţetă de 3000 kcal EM şi 22,2% PB.
Raportul energo-proteic poate fi mai larg dacă se utilizează o proteină cu valoare
biologică ridicată şi dacă temperatura din adăpost este mai mică decât cea prevăzută de
tehnologia de creştere. În schimb, acest raport trebuie să fie mai strâns dacă se
urmăresc sporuri medii zilnice mari, sau în perioadele cu temperaturi mai ridicate.
Datorită specificului creşterii puilor de carne (în spaţii închise şi aglomeraţii mari) şi a
tipului de alimentaţie (bazat pe cereale şi subproduse industriale concentrate) se impune
suplimentarea hranei atât cu vitamine liposolubile cât şi cu cele hidrosolubile.
Cerintele vitaminice la puii de carne sunt relativ mari, iar efectul deficitului este extrem
de evident, atât în privinţa ritmului de creştere şi gradului de valorificare a hranei, cât şi
asupra sănătăţii lor. Necesarul de substante minerale se asigură prin creta furajeră 1 -
1,5%. fosfat mono-sau dicalcic 0,5 - 1%; sare 0,2 – 0,3% şi premix vitamino-mineral 0,5
- 1 %.
63
În ceea ce priveşte forma fizică de prezentare a nutreţului combinat folosit in
alimentaţia puilor de carne, este recomandabil să fie brizură (granule sparte) în prima
fază şi granule în continuare, deoarece avatajele oferite de această formă sunt atât de
mari, încât compensează cu mult cheltuielile suplimentare înregistrate prin granulare.
Efectele favorabile ale granulării nutreţurilor se materializează prin:
creşterea ingestei zilnice de nutreţ;
 creşterea sporului în greutate cu 6 - 10%;
 creşterea eficienţei utilizării proteinei in sinteza tisulară;
 reducerea consumului specific cu 4 - 6%;
evitarea pierderii unor ingrediente valoroase din structura nutreţului
combinat determinate de fenomenul de sedimentare şi prăfuire.

Principalii indicatori tehnici realizaţi de puii de carne în condiţiile asigurării parametrilor


nutriţionali şi de întreţinere cunoscuţi sunt:
 greutatea corporală a puilor la populare 40 - 43 g;
 greutatea la livrare: 1800 - 2200 g;
 vârsta la sacrificare: 40 - 42 de zile;
 sporul mediu zilnic în greutate 42 - 47 g/cap;
consum mediu zilnic de nutreţ combinat: 85 - 100 g/cap;
 consumul total de nutreţ combinat pe perioadă: 3,7 - 4,6 kg, din care
- în faza I-a (1- 14 zile): 550 g/cap;
- în faza a II-a (15 - 35 de zile): 2400 g/cap;
- în faza a III-a (36 de zile - abatorizare): 1150 g/cap.
 consumul specific (kg nutreţ combinat/kg spor): 1,9 - 2,1 kg.

Particularităţi morfofuncţionale ale tubului digestiv la câine


Tubul digestiv este relativ scurt, dintre segmentele sale stomacul având capacitatea
cea mai mare.

Comparativ cu lungimea corpului, tubul digestiv este de 6x mai lung.

Segmentele tubului digestiv sunt: cavitatea orală, faringe, esofag, stomac, intestin
subţire şi intestin gros.

În hrana carnivorelor, necesarul de celuloză variază între 0 şi 5%.

Câinii sunt mamifere difiodonte (prezintă două dentiţii succesive, una de


lapte și una definitivă).

64
La naştere, căţeii nu au dinţi, erupţia dinţilor deciduali (de lapte) începe după vârsta de
două săptămâni şi se încheie la 6-8 săptămâni. La dinţii permanenţi, erupţia începe la 4-
5 luni şi se încheie la 6-7 luni.

Formula dentară:
Dinţi deciduali: I3/3, C1/1, M3/2 (nu are premolari)
Dinţi permanenţi: I3/3, C1/1, PM 4/4, M2/3

Există diferenţe între rase: la câinii de talie mică, erupţia dinţilor este precoce comparativ
cu cei de talie mare, a căror erupţie este mai tardivă.

Tubul digestiv al carnivorelor este adaptat la natura, compoziţia şi volumul hranei.

Lungimea totală a tubului digestiv variază între 2 şi 5,7 metri.

Stomacul câinelui este monocavitar simplu; se goleşte între mese.

Secreţia gastrică este bogată în mucus, pepsină şi HCl. Proteinele sunt degradate în
polipeptide, în intestinul subţire se produc cele mai importante transformări enzimatice.

Fracţiunile digerate şi cele nedigerate, dar neabsorbite în intestinul subţire ajung în


instestinul gros, unde sunt degradate de enzimele bacteriilor care populează acest
segment.
Conduita alimentației la câini și pisici

Atât câinii cât și pisicile sunt animale carnivore, dar putem vorbi doar despre pisici ca
fiind carnivore adevărate, câinii putem sa-i considerăm din punct de vedere al regimului
alimentar, omnivore. Diferentele dintre cele două specii sunt atât de natură anatomică si
metabolică, cât si din modul diferit al celor două specii de a obține și ingera hrana.

O diferență majoră între cainele și pisica domestică și strămoșii acestora este faptul
că felinele si canidele sălbatice consumau cantitâți mari de energie cu localizarea și
capturarea pradei, neavând surse nutritive sigure. În schimb, animalelor noastre de
companie le este asigurată o hrană echilibrată și palatabilă, fără a fi nevoite să consume
energie pentru procurarea acesteia.

Cu toate aceste diferențe , câinele și pisica domestică încă manifestă


comportamentul ancestral de hrănire și de vânătoare, care afectează în mod sigur
momentele optime de hrănire și relația cu proprietarul.

 Câinii domestici, asemeni strămoșilor lor, au tendința de a mânca repede. Deși se


spune că mâncatul rapid este o trăsătură caracteristică la unele rase, există doar
o mică evidență empirică pentru aceasta. Se pare că acest aspect este individual,
putând să apară diferențe chiar și în cadrul aceleiași rase.
 Tendința de a mânca rapid poate fi o problemă la unii câini datorită faptului că
predispune la aerofagie și la inecare. Daca ierarhia socială în cadrul grupului

65
este cauza mâncatului rapid , hrănirea separată de ceilalți câini prin eliminarea
competiției la ora mesei, de cele mai multe ori normalizează rata ingestei. În alte
cazuri, schimbarea dietei cu una mai puțin palatabilă sau cu una mai dificil de
consumat repede rezolvă aceste probleme. De exemplu, unii câini înfulecă rapid
hrana semilichidă sau de la conservă , dar se reîntorc la o rată normală a
consumului atunci când sunt hrăniți cu hrană uscată. Mărimea granulelor poate,
de asemenea influența rata consumului , granulele mai mari reducând rata
consumului.
Metode folosite pentru scăderea ratei consumului:
- hrănirea cu hrană puțin palatabilă;
- administrare de hrană uscată cu granule mari pentru a încuraja mestecarea;
- adăugarea apei la hrana uscată înainte de administrare;
- utilizarea unui bol de hrănire cu un design care să ducă la scăderea ratei de
consum a hranei
- câinii adulți sa fie astfel dresați încât să mănânce doar din bolul lor;
- hrănirea cățeilor în mai multe castronașe și în zone diferite.

Alimentația femelelor și a masculilor inainte de montă

Înainte de montă, atât masculii cât și femelele, trebuie să fie într-o stare fizică
excelentă, , bine antrenați și fără a fi supraponderali sau subponderali. Este foarte
important ca femela să aibă o greutate optimă și într-o condiție fizică perfectă.
Daca femelea este subponderală, ea nu va fi capabilă să consume hrană suficientă
în timpul gestației atăt pentru nevoile proprii organismului cât și pentru dezvoltarea
fetușilor. O alimentație necorespunzătoare a femelei poate duce la o scădere a
greutații acesteia la fătare și de asemenea o creștere a mortalității neonatale.
Dimpotrivă, supraponderabilitatea femelei poate duce la o dezvoltare excesivă a
fetușilor și la distocii.
Cu cel puțin două săptămâni înainte de montă,alimentația cățelelor și a pisicilor
trebuie schimbată, asigurându-se o hrană înalt digestibilă, adecvată gestației și
lactației. Această trecere timpurie la o dietă pentru femelele de reproducție permite
o adaptare a acestora la noua hrană atunci când va avea loc monta și previne
modificările bruște în ceea ce privește dieta atât în timpul gestației cât și a lactației.

datorită creșterii nevoilor nutrienților energetici și plastici pentru reproducție,


hrana va trebui să conțină o concentrație crescută a nutrienților.
o dietă cu o densitate crescută a nutienților asigură necesarul femelelor fără a
fi nevoie de un exces de consum, evitându-se astfel posibilitatea apariției
discomfortului gastrointestinal.
la câini, în această perioadă hrana trebuie să conțină o cantitate de proteină
brută de aproximativ 28-30%, întimp ce la pisici trebuie atinsă o valoare de
aproximativ 32%.
concentrația energetică a hranei trebuie să fie ridicată: în general se
recomandă un procent de lipide de aproximativ 20%. Atât acizii grași omega 3 cât
și cei omega 6 trebuie suplimentați în dietă în această perioadă, datorită faptului că
statusul acizilor grași esențiali este influențat negativ de stresul fiziologic din
perioada gestației și a lactației. Acest fenomen apare datorită unei nevoi crescute
66
de acizi grași esențiali în timpul gestației și a lactației pentru nevoile tisulare ale
fetușilor în acești acizi care trec transplacentar și de asemenea se regșsesc și în
lapte. ADH (acidul n-3 docosahexaenoic) este esențial pentru o dezvoltare
neurologică și vizuală ( a retinei) normală atâl ca căței cât și la pisoi.

Recomandări practice pentru alimentația în timpul gestației

- administrarea unei diete cu digestibilitate înaltă și concentrație ridicată


/densă de nutrienți energetici;

- să nu se crească consumul de hrană până in a cincea sai a șasea


săptămână de gestație;

- administrarea rației în mai multe tainuri mici în ultima perioadă a gestației;

- creșterea consumului de hrană de aproximativ 1,25x până la 1,5x față de


cea de bază în ultima parte a gestației;

- masa corporală a femelelor la finalul gestației să nu depășească cu mai mult


de 15-25% greutatea de dinaintea perioadei de gestație;

- femelele trebuie să cântărească cu aproximativ 5-10% mai mult după fătare


față de greutatea normală.

Recomandări practice pentru alimentația în timpul lactației

- administrarea unei diete cu digestibilitate înaltă și concentrație ridicată


/densă de nutrienți energetici;

- administrarea unei cantități adecvate de calorii pentru a preveni îngrășarea;

- administrarea de apă curată, proaspătă la discreție;

- creșterea consumului de hrană de aproximativ 2x până la 3x față de cea de


bază în perioada de vârf a lactației (săptămâna 2-4 de lactație);

- administrarea hranei la discreție sau împărțirea rației în mai multe tainuri mici
în perioada de vârf a lactației;

- reducerea treptată a consumului femelelor după a patra săptămână de


lactație.

67
Alimentaţia căţeilor până la înţărcare

 Imediat după naştere, este importantă consumarea colostrului. În această perioadă,


singurele activităţi ale căţeilor sunt suptul şi somnul. În timpul somnului se pot observa
contracții spontane ale membrelor, care favorizează dezvoltarea musculaturii.

 La naştere, căţeii nu văd şi nu aud. Deschid ochii la vârsta de 10-16 zile şi încep să
audă între 13 şi 17 zile de viaţă.

 Frecvenţa respiraţiilor este de 8-18/minut în primele 24h de viaţă şi 15-35/minut


până la vârsta de 5 săptămâni.

 Ritmul cardiac este 120-150 bătăi/minut în primele zile de viaţă şi creşte la 220 de
bătăi pe minut la vârsta de 5 săptămâni.

 Viteza de creştere a căţeilor este foarte mare şi proporţională cu talia animalului


adult.

 Obişnuit, sporul zilnic de creştere este de 5-10% din greutatea lor, care se dublează
faţă de greutatea la naştere la vârsta de 7-10 zile (medie 9 zile) şi creşte de 6-10 ori la
vârsta de 6 săptămâni.

 Această creştere rapidă continuă până la 6-9 luni (6 luni la Pinscher, 9 luni la
Beagle şi până la 12 luni la Ciobănesc german), greutatea adultului realizând-o în jurul
vârstei de un an.

 La rasele gigante (Marele danez), rata de creştere se reduce abia după vârsta de
18 luni, greutatea de adult fiind atinsă la vârsta de 2 ani.
 Până la vârsta de 2-3 săptămâni, laptele matern asigură INTEGRAL cerinţele
nutritive ale căţeilor, atât cantitativ, cât şi calitativ. După această vârstă, cerinţele
nutritive cresc în continuare, dar producţia de lapte a căţelei se plafonează.

 Din aceste motive, de la vârsta de 3 săptămâni se începe alimentaţia suplimentară


a căţeilor.

 Dacă producţia de lapte a femelei este insuficientă, acest supliment se


administerează din momentul în care puii deschid ochii şi încep să se deplaseze.

 Prin această suplimentare alimentară se pregăteşte înţărcarea puilor, întrucât


secreţiile digestive se adaptează digestiei sortimentelor noi introduse în hrană.

68
 Se evită în acest fel schimbarea bruscă a regimului alimentar, care este însoţită de
tulburări digestive manifestate prin colici, diaree, deshidratare şi complicaţii bacteriene
digestive şi respiratorii.

 Hrana suplimentară trebuie să fie palatabilă şi înalt digestibilă.

 Suplimentul alimentar este reprezentat de hrană uscată (preferabil premium şi


superpremium pentru puppies).

 La 6 săptămâni, înţărcarea se poate face fără inconveniente din punctul de vedere


al sistemului digestiv, al asigurării cerinţelor nutritive şi al sporului de masă corporală.

 După înţărcare, hrana se raţionalizează pentru a preveni supraalimentarea căţeilor.

Alimentația tineretului canin

 Datorită vitezei mari de creştere, cerinţele nutritive ale tineretului canin sunt de
aproape 2x mai mari decât necesarul pentru întreţinere, raportat la kg masă corporală.

 Supraalimentaţia tineretului canin din rasele mici predispune la obezitate, iar la


rasele mari la probleme ale scheletului: displazie, osteocondrite disecante.

 Aportul insuficient de proteină cu valoare biologică mare încetineşte creşterea,


scade imunitatea şi dezvoltarea musculaturii.

 Acestea sunt motive suficiente pentru a se acorda o atenţie deosebită alimentaţiei


în perioada de creştere (proteină brută 28-30%).

 Creşterea densităţii energetice a hranei conduce la supraalimentaţie şi obezitate.

 Se recomandă hrănirea restricţionată prin reducerea timpului de acces la hrană sau


pe baza recomandărilor înscrise obişnuit pe ambalajele alimentelor preparate industrial.

 Frecvenţa de hrănire de la înţărcare la 6 luni (12 luni la rasele gigante) este de 3x


pe zi, iar între 6 şi 12 luni (12-18 luni la rasele gigante) de 2x/zi.

După vârsta de 1 an, raţia se reduce la un tain pe zi.


Protocolul vaccinărilor la câini

Deparazitarea internă se face lunar până la vârsta de 6 luni, apoi 1x/3 luni.

69
Deparazitarea externă se face la intervale de 1-3 luni, în funcţie de produs.

Alimentația orfanilor

De regulă, cățeaua și pisica asigură puilor:


• caldură;
• stimulează circulația sangvină și procesele de eliminare (urinare, defecare);
• oferă imunitate pasivă;
• atenție maternală și siguranță;
• se îngrijesc de nevoile nutriționale ale puilor.
În sens strict, orfanul este orice animal tânăr care, din diverse motive, este lipsit
de laptele matern și de îngrijirea mamei.
Cele mai frecvente cauze de apariție a puilor orfani includ moartea femelei,
respingerea puiului de către femelă sau o producție inadecvată calitativ și cantitativ de
lapte matern.
Indiferent de motivul pentru care au ajuns orfani, puii depind ulterior de îngrijirea
omului.
Deși este aproape imposibilă compensarea artificială a îngrijirii și laptelui matern,
asigurarea unui mediu corespunzător, implementarea și monitorizarea unei diete
adecvate și a unor tehnici de îngrijire și de hrănire specifice, pot asigura puilor orfani o
dezvoltare foarte apropiată de cea normală.

Menținerea unui mediu propice

 Puii orfani trebuie ținuți într-un mediu curat, cald și fără curenți de aer.
 Menținerea temperaturii optime este cea mai importantă, deoarece influențează
decisiv supraviețuirea puilor.
 Atunci când femela este prezentă, corpul ei asigură atât o temperatură adecvată
pentru pui, cât și protecție față de curenții de aer.
 În lipsa femelei, temperatura ambientală trebuie ridicată:
- pentru prima săptămână de viață, temperatura optimă a mediului este de 29.5-32º C.
- în săptămânile 2-4, temperatura poate scădea la 26.5-29.5º C.
- în săptămâna a 5-a, 21-24 º C.
- după ce puii ating vârsta de 5-6 săptămâni, temperatura se poate menține la 21º C.
 Pentru ridicarea și menținerea unei temperaturi optime la nou-născuți, se pot utiliza
diverse echipamente generatoare de căldură, dar de regulă se preferă folosirea unei
cuști izolate, deoarece permite menținerea unui ciclu zi/lumină optim.

 Indiferent de tipul de încălzire folosit, sursa de căldură trebuie să furnizeze un


gradient al temperaturii în spațiul de cazare a puilor, astfel încât aceștia să se poate
deplasa în zone mai calduroase sau mai răcoroase, în funcție de nevoi.
 Umiditatea este, de asemenea, un factor important de luat în considerare.
70
 Dacă mediul este prea uscat, puii nou-născuți sunt expuși deshidratării.
 Astfel, dacă pentru încălzirea spațiului de cazare a puilor se utilizează căldură
uscată, se va adăuga în apropiere o sursă de apă, pentru menținerea umidității.
 O umiditate relativă de aproximativ 50% este eficientă în prevenirea deshidratării și
menținerea umidității nazale și a pasajelor respiratorii.
 Curenții de aer din adăpost pot fi controlați prin procurarea de boxe de fătare sau
incubator cu pereți înalți.

Hrana

 Una dintre cele mai mari provocări în creșterea unui nou-născut orfan este furnizarea
hranei adecvate, atât ca structură, cât și ca mod de administrare.
 Deoarece cea mai bună hrană posibilă pentru animalele tinere provine de la femela-
mamă, îngrijirea maternă adoptivă este cea mai bună soluție.
 Din nefericire, o mamă adoptivă din aceeași specie nu este întotdeauna disponibilă.
 Alternativa este furnizarea hranei prin înlocuitori de lapte bine formulați.
 Un înlocuitor de lapte hrănește cațeii si pisoii în primele câteva săptămâni de viață,
până când funcțiile digestive și metabolice se dezvoltă la un nivel la care hrana
semisolidă poate fi introdusă în dietă.
 Este important ca formula aleasă să se apropie cât mai mult de compoziția laptelui
natural al femelei din specia respectivă.
 Administrarea unei formule care nu este similară laptelui natural al speciei poate
avea ca rezultat diareea și tulburările digestive, compromițând creșterea și
dezvoltarea puilor.
 Se pot găsi pe piață mai mulți înlocuitori de lapte pentru căței și pisoi.
 Cele mai multe dintre aceste produse se compun din lapte de vacă, modificat pentru
a simula compoziția laptelui cațelei și a pisicii (bazat pe proteină brută și grăsime
brută).

 O comparație a compoziției laptelui pe specii arată că laptele cățelei și al pisicii are o


valoare calorică ridicată datorită proteinei și grăsimii, mai puțin datorită lactozei (spre
deosebire de laptele de rumegător – vacă și capră).
 Deși procentajele (conform greutății) acestor nutrienți diferă doar ușor, compoziția
mai diluată a laptelui de rumegătoare exagerează diferențele relative dintre aceste
valori.
 Acest lucru este reflectat de un conținut de substanță uscată mai scazut a laptelui de
capră și vacă în comparație cu laptele cățelelor și a pisicilor.
 De exemplu, când se convertește pe bază calorică, conținutul de lactoză din laptele
de vacă este de aproape 3 ori mai mare decât cel găsit în laptele cățelei.
 Din acest motiv, cățelușii hrăniți cu lapte de vacă vor dezvolta diaree severă.
 Laptele praf de vacă se recomandă ocazional pentru creșterea orfanilor deoarece au
niveluri de proteină, grăsime, calciu și fosfor similare cu laptele cățelei.
 Totuși, conținutul de lactoză al laptelui praf este încă mult prea ridicat pentru cățeii și
pisoii mici.
 În plus, fracția cazeină/proteină din laptele de vacă nu este ideală pentru căței, iar
laptele de vacă conține o proporție excesivă de cazeină pentru pisoii nou-născuți.

71
 Există numeroaase rețete accesibile pentru formularea înlocuitorilor de lapte pregătiți
în sistemul gospodăresc.
 Cele mai multe dintre retețe folosesc o combinație de lapte de vacă sau capră și ouă.
 Ouăle se adaugă pentru a mări conținutul de proteină și a dilua concentrația de
lactoză a laptelui de rumegătoare. Indiferent de popularitatea unei formule preparate
în casă, crescătorii trebuie sfătuiți că cele mai multe dintre aceste rețete au fost
dezvoltate prin metoda hazardului, iar compoziția lor nutritivă nu este cunoscută.
 O analiză a mai multor formule preparate în casă a arătat că aceste rețete conțin o
gamă largă de componente nutritive.
 Deși unele formule par să fie adecvate pentru hrana sau alimentația cățeilor și a
pisoilor, multe conțin o compoziție nutritivă care se deosebește drastic de laptele
natural al femelelor.
 O formulă preparată acasă trebuie folosită doar dacă este cunoscută compoziția sa
nutritivă și dacă formula a fost dovedită ca fiind sigură și eficientă pentru creșterea
cățeilor și a pisoilor orfani.

 Înlocuitorii de lapte comerciali sunt sursa preferată pentru hrănirea orfanilor.


 Trebuie să se aleagă un produs care a fost testat specific pentru creșterea puilor.
 În plus, spre deosebire de formulele preparate acasă, conținutul în nutrienți, precum
și integritatea biologică a preparatelor comerciale este garantată.
 Totuși, unele formule comerciale pot varia în ceea ce privește abilitatea lor de a
furniza orfanilor o alimentație adecvată, precum și caloriile necesare.
 De exemplu, un studiu ce a comparat hrănirea cu lapte de pisică, un înlocuitor de
lapte pentru pisoi și un înlocuitor de lapte experimental pentru pisici având vârsta
între 2 și 6 săptămâni a arătat că produsul comercial a provocat diaree cronică,
apariția opacității cristalinului și cataractă.
 Nivelurile suboptime ale argininei din formula comercială s-au dovedit a fi cauza
cataractei, iar un conținut de fibre brute deosebit de ridicat putea fi cauza diareei.

 Când pisoilor li s-a administrat o hrană de creștere la vârsta de 6 săptămâni,


opacitatea cristalinului s-a retras aproape complet, iar diareea a scăzut în timpul
celei de-a 6-a săptămâni de hrănire.
 Studiile adiționale asupra compoziției nutritive la laptele de câine și pisică au dus la
crearea de înlocuitori care se conformează foarte aproape profilului nutrienților
laptelui natural, precum și a ratelor de creștere promovate care sunt aproape de cele
ale nou născuților.
 Deoarece cele mai multe formule gospodărești nu au fost testate în întregime privind
caracterul nutrițional, se preferă înlocuitorii comerciali de lapte pentru hrănirea
cățeilor și a pisoilor orfani.
 Se va alege un înlocuitor care se potrivește în mare măsură laptelui de câine și
pisică cu privire la compoziția nutrienților și performanțe.
 Laptele de vacă sau laptele de capră nu trebuie niciodată folosit ca înlocuitor de
lapte pentru căței sau pisoi.

Cantitatea de hrană administrată

72
 Consumul caloric și de lichide trebuie ajustat, astfel încât puii să poată consuma
îndeajuns pentru a veni în întâmpinarea nevoilor de nutrienți pentru creștere.
 În timpul primelor câteva săptămâni, consumul de hrană al noul născutului se
limitează în mare măsură la volumului stomacului.
 Celor mai mulți căței nou-născuți le ajunge o cantitate de 10-20 ml de lapte per
administrare.
 Pisoilor le este de ajuns o treime până la jumătate din cantitățile de 10-20 ml.
 Din această cauză, concentrația din rețetă este extrem de importantă.
 Înlocuitorul de lapte pentru căței trebuie să aibă o valoare calorică de 1400 până la
1800 kcal EM / litru, o concentrație similară cu aceea a laptelui de cățea.
 Laptele de pisică are o densitate calorică de aproximativ 850-1600 kcal EM /litru.
 Dacă concentrația de energie este mai mică, vor fi necesare mai multe hrăniri/zi
pentru a veni în întâmpinarea nevoilor noului născut.
 În acest caz, consumul de fluid în exces va afecta negativ echilibrul de apă, stresând
rinichii imaturi. Dimpotrivă, dacă densitatea energiei din dietă este prea ridicată,
poate fi afectată digestia și poate să apară diareea.
 Există variate estimări ale necesarului caloric al cățeilor nou-născuți.
 O recomandare general acceptată sugerează că în timpul primelor 3 săptămâni de
viață, cățeii orfani au nevoie de 130-150 kcal EM/kg greutate corporală/zi.
 După vârsta de 4 săptămâni, necesitățile calorice cresc la 200-220 kcal/kg.
 Se cunosc destul de puține despre consumul optim de energie al pisoilor nou-
născuți, însă recomandările generale sugerează administrarea a 20, 25, 30 și 35
ml/100 g greutate corporală în timpul săptămânilor de viață 3, 4, 5 și 6.
 Aceste cifre trebuie utilizate doar ca recomandări generale, deoarece cerințele
individuale ale cățeilor și pisoilor pot varia mult.
 Orfanii trebuie cântăriți zilnic, pentru a ne asigura că primesc hrană îndeajuns pentru
a sprijini sporurile de greutate normale.
 O dată determinat volumul total al rețetei, trebuie împărțită în mod egal la hrănirile
zilnice.
 Dacă concentrația formulei este corectă, nou născuții hrăniți cu biberonul trebuie să
fie în stare să își autoregleze consumul.
 Hrănirea orfanilor de 4-6 ori pe zi este de obicei practica, iar hrănirile împărțite la
intervale egale de timp.
 Această schemă este de multe ori rezonabilă pentru îngrijitorii umani și asigură în
același timp un somn neîntrerupt al nou-născuților în orele programate.

Metode de hrănire

 Două metode posibile pot fi utilizate pentru a hrăni cățeii orfani: alimentația cu
biberonul sau administrarea direct în stomac (cu sonda gastrică).
 Dacă cățeii și pisoii sunt hrăniți cu biberonul, trebuie ținuți într-o poziție naturală
pentru hrănire, cu capul înclinat ușor în sus. Biberonul trebuie ținut într-o manieră
care minimizează consumul de aer de către pisoi sau cățel.
 Pentru a asigura un comportament adecvat pentru hrănire și supt, trebuie ales un
biberon care umple gura cățelului sau pisoiului, mimând mamelonul femelei-mamă.
În cazul alimentării cu biberonul, orfanii resping de obicei biberonul atunci când
73
stomacul lor este plin. Oricum, volumul corect trebuie estimat și măsurat pentru
fiecare supt.
 Unii crescători preferă să folosească un tub de alimentație pentru orfani. Această
metodă de hrănire este mai rapidă și, dacă se aplică în mod adecvat, respinge riscul
aspirației. Se recomandă precauția, deoarece plasarea de mai multe ori a tubului de
alimentație poate cauza iritația esofagului. În plus, alimentația cu tub nu permite nou
nascuților să se angajeze în comportamente de supt normale.

 Formula proaspată trebuie să fie pregătită zilnic și încalzită la aproximativ 38 grade


Celsius înainte de administrare.
 O cantitate ușor restricționată a hranei trebuie administrată de-a lungul a 2 sau 3
tainuri; aceasta permite ajustarea graduală a înlocuitorilor de lapte.
 În cazul în care cățeii și pisoii sunt suprahrăniți în timpul primelor câteva zile, poate
să apară diareea, ceea ce conduce la deshidratare și susceptibilitate crescută la
infecții.
 După fiecare tain și de mai multe ori zilnic, suprafața anală-genitală a noilor născuți
trebuie masată fin cu un material textil umed.
 Această acțiune imită lingerea femelei și stimulează urinarea și defecarea.
 Curațarea și hrănirea orfanilor trebuie să se facă la intervale egale, iar boxa trebuie
curățată de mai multe ori pe zi.
 Orfanii trebuie să fie cântăriți cu regularitate. S-ar putea să apară o mică descreștere
a greutății corporale în timpul primelor 2 sau 3 zile din cauza administrării
restricționate a noii formule de hrană.
 Ulterior, dacă se folosește un înlocuitor de lapte bine alcătuit, nivelul de dezvoltare
va ajunge destul de aproape de cel al cățeilor crescuți de femele.

 Orfanii prezintă o cerință sporită și toleranță pentru hrană din momentul în care și-au
deschis ochii și se pot ține pe picioare.
 În acest moment, trebuie să se folosească un vas cu volum mic pentru hrană înainte
de fiecare administrare cu biberonul.
 Cațeii și pisoii trebuie încurajați să consume hrană din vas. Vasul de hrană nu
trebuie lăsat mai mult de 20-30 de minute. Odată ce puii au inițiat consumul hranei
din vas la fiecare masă, ei pot să consume întreaga cantitate de hrană din vas.
 În general, cățeii se familiarizează cu hrănirea din vas mai devreme decât pisoii.
 Când orfanii sunt în vârstă de 3-4 săptămâni, se poate administra un terci alcătuit din
înlocuitor de lapte și hrană uscată de câine sau pisică sau o rație de înțărcare.
 De îndată ce a fost introdusă hrana semisolidă, apa proaspată trebuie să fie
disponibilă.
 Densitatea terciului poate fi gradual sporită în timp. Modificarea graduală permite
cățeilor și pisoilor să se obișnuiască cu mestecatul și înghițirea hranei solide și
permite tractului GI să se adapteze la noua hrană.
 La vârsta de 6 până la 8 săptămâni, cățeii și pisicile trebuie să consume hrană
uscată normală.

74
Sugestii practice pentru o alimentație corectă a cățeilor și pisicilor

 puneți la dispoziție un mediu cald, fără curenți și curat;


 administrați un înlocuitor de lapte care se aseamănă strâns cu laptele natural al
speciei;
 estimati în mod corect cantitatea de hrană, bazându-vă pe vârsta și greutatea
orfanului;
 împărțiți hrana în 4-5 tainuri egale zilnic;
 alimentarea cu biberonul sau cu tubul de hrănire;
 cântăriți orfanii cu regularitate: o dată pe zi în prima săptămâna și o dată sau de 2 ori
pe săptămâna după aceea;
 introduceți hrana semisolidă la vârsta de 3-4 săptămâni;
 Înțărcați și administrați hrană uscată către vârsta de 6-8 săptămâni.

75

S-ar putea să vă placă și