UNITATEA DE INVATARE 5

SELECTAREA SURSELOR DE FINANŢARE A

ÎNTREPRINDERILOR

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare 5 ................................................................................…….... 2

5.2. Importanţa deciziilor de finanţarea pentru întreprindere ……….......................……… 2
5.2.1. Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică .....……………..……......... 2
5.2.2. Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare ……................…….....… 4
5.3. Autofinanţarea …………………………………………………….....……………....... 4
STUDIU DE CAZ
CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE .………………………………………………. 6
5.4. Aportul la capitalul propriu ……….....……………………………………..……......... 7
5.4.1. Diferitele tipuri de creştere a capitalului .....…………………………….......... 7
5.4.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi în natură ..…................ 7
5.4.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve …….............. 8
STUDIU DE CAZ
CREŞTEREA CAPITALULUI SOCIAL PRIN ÎNCORPORAREA DE REZERVE ……. 9
5.4.1.3. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor ………....................… 10
5.4.2. Evaluarea capitalurilor proprii ……………………………..…………............ 10
5.4.2.1. Valoarea nominală a capitalului ……………………………............... 10
5.4.2.2. Valoarea intrinsecă …………………………………..………............ 11
5.4.2.3. Valoarea de piaţă …………………….....………………...……......... 11
5.5. Recurgerea la îndatorare …………………………………....………..………….......... 12
5.5.1. Îndatorarea prin apel direct la economii ………………...……………............ 13
5.5.1.1. Emisiunea de titluri pe termen scurt ……………....………………… 13
5.5.1.2. Emisiunea de obligaţiuni ………………………….............………… 13
5.5.2. Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari ………............... 14
AUTOVERIFICARE – APLICAŢII PRACTICE …………………………………………. 15
LUCRARE DE VERIFICARE ……………………………………………………………. 17
BIBLIOGRAFIE …..………………………………………………………………………. 18
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare

Mediul financiar, în funcţie de stadiul său de dezvoltare, pune la dispoziţia

întreprinderilor o gamă de surse de finanţare, mai mult sau mai puţin substanţială.
Această gamă este foarte diversificată în ţările cu sisteme financiare dezvoltate, şi
rămâne limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea ţărilor în curs de
dezvoltare. În toate cazurile întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de
finanţare.
Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.
Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială de
finanţare a întreprinderilor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază,
după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital.
În sfârşit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă doar
completări resurselor întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în
finanţarea lor, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.
Dupa studiul acestei unitati de invatare veti avea cunostinte despre:
 importanţa deciziilor de finanţare pentru întreprindere;
 capacitatea de autofinanţare şi măsurarea acesteia;
 posibilităţile de creştere a capitalului propriu al întreprinderii;
 evaluarea capitalurilor proprii;
 recurgerea la îndatorare ca sursă de finanţare a întreprinderii.

5.2. IMPORTANŢA DECIZIILOR DE FINANŢARE PENTRU

ÎNTREPRINDERE

5.2.1. Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face
faţă angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul
apropiat, asigurându-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând apare problema lansării întreprinderii în investiţii de orice natură
(tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităţile sale. În acest
caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează
creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar.
Modalităţile de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile
întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de
dificultăţi. Pe de o parte, ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse
înainte chiar de a fi ajuns să recupereze cheltuielile efectuate, mai ales când
efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea
poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar
putea folosi pe termen lung pentru investiţii.

2
 Costul surselor de finanţare este în raport cu rezultatele aşteptate din
operaţiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea
mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obţinute. Procedând aşa
întreprinderea nu mai efectuează investiţii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de
investiţii să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.
Condiţiile care însoţesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază
o plasează într-o situaţie de dependenţă faţă de furnizorii de fonduri.
Această observaţie iese în evidenţă, mai întâi, în relaţiile dintre întreprindere şi
deţinătorii de capitaluri (de exemplu acţionarii în cazul unei societăţi pe acţiuni).
Datorită mecanismelor juridice şi financiare, deţinătorilor capitalului li se recunoaşte
puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de direcţionare-conducere şi de
gestiune, pentru că sunt deţinătorii unei părţi semnificative a capitalului acesteia.
Dar relaţii de dependenţă şi chiar de subordonare se pot stabili şi faţă de
creditori, mai ales faţă de bănci, dacă proprietarii şi conducătorii întreprinderii nu-i
asigură acesteia autonomia financiară. Evoluţiile care conduc la o asemenea situaţie
de dependenţă sunt relativ tipice. Câteva scenarii caracteristice ilustrează asemenea
cazuri de degradare a situaţiei întreprinderii, ca urmare a deciziilor financiare
inadecvate.
Un prim exemplu frecvent îl constituie întreprinderile care obţin rezultate
foarte slabe şi nu sunt în măsură să producă o autofinanţare suficientă pentru a
asigura reproducţia, chiar simplă, a potenţialului lor.
O a doua ilustraţie caracteristică e furnizată de întreprinderile care, chiar dacă
obţin rezultate satisfăcătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate şi refuză
o politică de constituire a fondurilor proprii.
Un al treilea caz tipic se referă la întreprinderile care se lansează în operaţii
de dezvoltare care depăşesc capacităţile lor financiare. Ele îşi consumă lichidităţile
şi sunt constrânse să solicite credite, ceea ce le plasează într-o situaţie delicată faţă de
împrumutătorii lor.
În sfârşit, unele întreprinderi dispun de o finanţare instabilă în raport cu
ritmul activităţilor şi trebuie să negocieze în condiţii defavorabile amânarea
scadenţelor sau aporturi noi de resurse proprii.
Astfel, relaţiile de finanţare sunt suportul relaţiilor de putere sau de influenţă
în întreprindere. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiţii de criză
sau urgenţă poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor întreprinderii faţă de
creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali faţă de noii participanţi cu
fonduri.
Putem spune că problemele finanţării prezintă importanţă vitală, pentru că
soluţionarea lor condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de
dezvoltare, performanţele sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a
conducătorilor săi.
Se relevă astfel importanţa care revine perfecţionării metodelor şi
instrumentelor de selectare a surselor de finanţare, adecvate nevoilor întreprinderii.
Asemenea probleme de selectare apar în legatură cu patru tipuri de resurse financiare:
- autofinanţarea întreprinderii;
- finanţarea externă prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;
- finanţarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu şi
scurt, acordate întreprinderii;
- creditarea între întreprinderi (creditul comercial).

3
5.2.2. Diversitatea şi clasificarea surselor de finanţare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi a

întreprinderilor în particular comportă o gamă complexă, astfel că ne vom limita la o
prezentare sintetică. Vom căuta să clasăm şi să caracterizăm principalele tipuri de
resurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.
Un prim element de clasificare ţine de luarea în calcul a relaţiei care se
stabileşte între întreprindere şi mediul său cu ocazia unei operaţiuni de finanţare.
Datorită acestui prim tip de clasificare avem deja introdusă o distincţie între trei
moduri fundamentale de finanţare: autofinanţarea, finanţarea directă care pune
întreprinderea în relaţie cu cei care economisesc sau cu împrumutătorii primari şi
intermedierea financiară care pune întreprinderea, având nevoi de finanţare, în
raporturi cu instituţiile specializate.
Pentru o clasificare mai analitică a resurselor de finanţare, patru alte criterii
pot fi folosite. Acestea sunt:
 natura titlurilor (activelor financiare) determinate de operaţiunile financiare.
Putem avea ca suport pentru operaţiunile financiare acţiunil sau obligaţiunile;
 termenul operaţiunilor. Putem avea finanţare pe termen scurt, pe termen
mediu, pe termen lung;
 originea fondurilor care sunt utilizate. Distingem între autofinanţare, creştere
de capital, împrumuturi, livrările pe credit ale furnizorilor;
 natura utilizării sau destinaţiile fondurilor. Utilizarea care va fi dată
fondurilor de beneficiarul finanţării poate fi activitatea de bază sau alte
activităţi.

5.3. AUTOFINANTAREA
Autofinanţarea constituie în general pivotul finanţării întreprinderilor şi pentru
unele dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive ale dezvoltării.
Caracterul fudamental al acestei resurse ţine de faptul că aceasta constituie
elementul în baza căruia finanţarea externă va putea fi solicitată şi atrasă de către
întreprindere. Acest statut al autofinanţării ţine de două raţiuni fundamentale.
Pe de o parte, mărimea sa (în valoare absolută şi în valoare relativă) furnizează
informaţii cu privire la performanţele întreprinderii. O autofinanţare ridicată asigură
pe investitorii financiari asupra posibilităţilor de remunerare şi de punere în valoare,
de către întreprindere, a fondurilor pe care ei le vor investi.
Pe de altă parte autofinanţarea creează capacitatea de rambursare a datoriilor
întreprinderii şi dă o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri şi-l asumă.
Autofinanţarea constituie o resursă financiară complet diferită de celelalte, ea
având un statut deosebit în politica de finanţare a întreprinderii. În măsura în care
autofinanţarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducerea capitalurilor
care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finanţare independentă şi stabilă, putând să
asigure rambursarea împrumuturilor întreprinderii. Autofinanţarea constituie fundamentul
pe care se va putea edifica o politică de finanţare viabilă.
Autofinanţarea poate să vizeze două direcţii fundamentale. Pe de o parte poate
viza activele imobilizate (investiţiile în sensul tradiţional al termenului). Pe de altă parte,
autofinanţarea poate însemna rambursarea împrumuturilor. Comparaţia între suma
datoriilor pe termen lung şi mediu şi cea a mărimii autofinanţării permite să se aprecieze
capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor.

4
 Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare de către întreprindere a
datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu şi lung şi mărimea
autofinanţării.
Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că autofinanţarea măsoară
capacitatea întreprinderii de a crea un surplus monetar, singura sursă de fonduri pentru
rambursarea împrumuturilor. Dacă raportul de mai înainte prezintă valori mici,
întreprinderea nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea sa de autofinanţare. În
schimb dacă raportul atinge valori mai mari, întreprinderea are un grad ridicat de
îndatorare şi va avea dificultăţi pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la
scadenţă. Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 şi 3 ani, ceea ce
înseamnă că întreprinderea ar trebui să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută de
autofinanţare sau autofinanţarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu şi lung.
Întreprinderile pentru care acest indicator e mai mic de 2 ani dispun de o ridicată
capacitate de rambursare şi sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-şi
pericliteze solvabilitatea la termen. Întreprinderile pentru care acest indicator depăşeşte 3
ani au o scăzută capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agravează
situaţia. Eventualii creditori vor ezita să-şi ia riscul acordării de noi împrumuturi a căror
rambursare poate fi problematică. Aceste observaţii arată că autofinanţarea constituie
fundamentul capacităţii de rambursare. Nivelul său actual şi evoluţia autofinanţării sunt
elemente esenţiale pe care furnizorii de capital din exterior caută să le ia în calcul înainte
de a accepta să se implice în întreprindere. Un nivel satisfăcător al autofinanţării apare ca
o condiţie fundamentală pentru obţinerea altor surse de finanţare. Nici creşterea de capital
şi nici împrumuturile nu se pot realiza dacă întreprinderea nu manifestă o capacitate de
autofinanţare suficientă. Finanţarea externă apare astfel ca o completare şi nu ca o
substituire a resurselor procurate prin autofinanţare.
Autofinanţarea fiind obţinută prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singura
garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiară. Bineînţeles, există şi alte surse stabile,
în afara autofinanţării, ca de exemplu creşterea de capital sau împrumuturile pe termen
mediu şi lung. Dar insuficienţa autofinanţării face să se reducă posibilităţile de finanţare
externă. Autofinanţarea va constitui deci începutul inevitabil al oricărui plan de finanţare
la termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta să aducă resurse decât dacă
mărimea autofinanţării este liniştitoare.
Aporturile la capitalul propriu nu măreasc dependenţa întreprinderii faţă de
acţionari. Dar, pe de o parte, o întreprindere care prezintă rezultate şi o autofinanţare
insuficiente riscă să descurajeze aportul la capital al unor noi acţionari şi chiar să
descurajeze pe acţionarii deja existenţi. Pe de altă parte, în cazul insuficientei
autofinanţări, recurgerea la creşterea de capital poate fi cauza pierderii totale sau
parţiale a controlului asupra întreprinderii pentru acţionarii actuali, constrânşi să facă
apel la resurse externe în vederea reconstituirii capacităţii de finanţare a întreprinderii.

5
 STUDIU DE CAZ

CAPACITATEA DE AUTOFINANTARE

Vom calcula capacitatea de autofinanţare pentru Societatea comercială ALFA-

S.A. Bucureşti la 31 decembrie anul N, pe baza datelor din contul de profit şi
pierdere, prezentat sintetic în continuare:
- mii lei -
Denumirea indicatorilor Suma
VENITURI TOTALE - din care: 8 712 207
Venituri din exploatare 8 027 413
Venituri excepţionale 565 430
Venituri financiare, din care: 119 364
- diferenţe de curs valutar 82 739
- dobânzi 36 625
CHELTUIELI TOTALE - din care: 7 017 670
Cheltuieli pentru exploatare, din care: 6 453 918
- amortizarea mijloacelor fixe 118 765
Cheltuieli excepţionale 513 579
Cheltuieli financiare, din care: 50 173
- diferenţe de curs valutar 8 746
Profitul brut al exerciţiului 1 694 537
Impozit pe profit 423 634
Profit net repartizat pentru 1 270 903
- participarea salariaţilor la profit 127 091
- dezvoltarea întreprinderii 571 906
- dividende de plătit 571 906
Vom calcula capacitatea de autofinanţare sau, altfel spus, marja brută de
autofinanţare sau cash-flow-ul net.
Încasările băneşti potenţiale obţinute de întreprindere din întreaga sa activitate
reprezintă 8 712 207 mii lei.
Pe de alta parte, plăţile băneşti, determinate de activitatea întreprinderii sunt
reprezentate de:

- cheltuieli pentru exploatare 6 335 153

(mai puţin amortizarea mijloacelor fixe)
- cheltuieli excepţionale 513 579
- cheltuieli financiare 50 173
- impozit pe profit 423 634
TOTAL PLĂŢI 7 322 539

Surplusul încasărilor potenţiale asupra plăţilor va fi deci:

8 712 207 - 7 322 539 = 1 389 668 mii lei
Acest surplus reprezintă capacitatea de autofinanţare a întreprinderii. Se mai
spune acestui surplus al încasărilor asupra plăţilor, marjă brută de autofinanţare sau
cash-flow net.
Scăzând în continuare profitul atribuit fondului de participare a salariaţilor la
profit şi dividendele de plătit acţionarilor, obţinem mărimea autofinanţării
întreprinderii:

6
 - capacitate de autofinanţare 1 389 668 mii lei
- participare a salariaţilor la profit 127 091 mii lei
- dividende 571 906 mii lei
Autofinanţare 690 671 mii lei

Un al doilea mod de a stabili autofinanţarea constă în însumarea la profitul

distribuit pentru fondul de dezvoltare, a amortizării mijloacelor fixe:
- profit net pentru fondul de dezvoltare 571 906 mii lei
- amortizarea mijloacelor fixe 118 765 mii lei
Autofinanţare 690 671 mii lei

5.4. APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU

5.4.1. Diferitele tipuri de creştere a capitalului
5.4.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi în natură
Aportul extern la capitalul propriu corespunde, fie fondurilor iniţiale avansate
de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor adăugate cu ocazia
creşterii capitalului.
Aceste aporturi se efectuează, fie în natură (cedarea către între-prindere de
imobile, materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.
În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscuţi ca participanţi la capitalul
întreprinderii, adică sunt proprietari ai unei părţi a capitalului, situaţie care le conferă
statutul de asociaţi sau actionari.
Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura întreprinderii:
participarea cu părţi sociale într-o societate în nume colectiv sau într-o societate cu
răspundere limitată, cu acţiuni într-o societate pe acţiuni sau societate în comandită pe
acţiuni etc.
Dar în toate cazurile, proprietarul unei fracţiuni a capitalului are recunoscute trei
drepturi. Pe de o parte, el beneficiază de un drept de participare, sub forme şi grade
diverse, la luarea deciziilor în ceea ce priveşte întreprinderea. Pe de altă parte, el
beneficiază de un drept asupra unei cote-părţi din eventualele beneficii. În sfârşit, el
păstrează posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul întreprinderii în cazul
dizolvării acesteia. Creşterile de capital prin aport în numerar şi în natură contribuie
efectiv la finanţarea întreprinderii atunci când sunt resurse noi de care beneficiază
întreprinderea.
În cazul creşterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept preferenţial
de subscriere, preţul de emisiune al acţiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage
investitorii, şi superior valorii nominale a acţiunilor.
Prima de emisiune = Preţul de emisiune - Valoarea nominală
Vechii acţionari au un drept preferenţial de subscriere, numărul acţiunulor care
pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic materializat, este detaşabil de
acţiuni şi este negociabil la bursă. În acest fel toţi vechii acţionari, care nu vor să
subscrie preferenţial la creşterea de capital, pot ceda dreptul ataşat fiecărei acţiuni
vechi şi-şi compensează astfel prejudiciul determinat de creşterea de capital.

Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:

7
 n
DS = B - E
N+n

Unde: n - numărul de acţiuni noi

N - numărul de acţiuni vechi
B - valoarea bursieră
E - valoarea de emisiune

Exemplu
O societate cu un capital de 10000 de acţiuni a 100000 lei valoare nominală
unitară, cotate la 150000 lei acţiunea, procedează la creşterea capitalului social prin
aport în numerar, emiţând 10000 acţiuni, având valoarea unitară de emisiune de
130000 lei.
Valoarea acţiunilor vechilor acţionari scade, în aceste condiţii, de la 150000
lei la 140000 lei.
10000  150000 + 10000  130000
= 140000 lei
10000 + 10000
Vechii acţionari pot, fie să subscrie la creşterea de capital, fie să vândă dreptul
lor de subscriere, care este de 10000 lei pentru fiecare acţiune (150000 - 140000 =
10000 lei).
Noii acţionari, care plătesc 130000 lei pentru o acţiune care valorează 140000
lei, vor trebui să plătească vechilor acţionari 10000 lei, cumpărând un drept de
subscriere.

DS =
10000
150000 - 130000  = 10000 lei
10000 + 10000

Dacă beneficiul întreprinderii nu creşte proporţional cu creşterea de capital,

beneficiul care revine pentru fiecare acţiune se va diminua.

5.4.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve

Este o formă de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limitează să
fixeze, să stabilizeze resursele deja existente în întreprindere. În cazul creşterilor de
capital prin încorporarea de rezerve, întreprinderea integrează în capitalul social o
fracţiune din rezervele reprezentând beneficiile anterioare obţinute şi nedistribuite
proprietarilor.Cu ocazia unei astfel de creşteri a capitalului, se procedează la distribuirea
de acţiuni gratuite, proportional cu participarea acţionarilor la capitalul întreprinderii.
Exemplu
O societate comercială cu un capital social compus din 20000 de acţiuni, având
valoarea nominală unitară de 200000 lei, cotate la bursă cu 299200 lei, procedează la
creşterea capitalului social cu 400 000 000 lei, prin încorporarea de rezerve.
Întreprinderea va emite astfel 2000 de acţiuni (400000000 : 200000) şi deci va
acorda o acţiune gratuită pentru 10 acţiuni vechi deţinute.
Valoarea bursieră a acţiunilor întreprinderii este de 5 984 000 000 lei (20000 X
299200), dar acum există 22000 de acţiuni. Noua valoare bursieră a unei acţiuni este de
272000 lei (5 984 000 000 : 22 000).
Dreptul de atribuire va fi de 27200 lei pentru fiecare acţiune veche (299200 -
272000).

8
 STUDIU DE CAZ

CREŞTEREA CAPITALULUI SOCIAL

PRIN ÎNCORPORAREA DE REZERVE

La întreprinderea Alfa-S.A. exista la 31 decembrie anul N un capital social de

1328425 mii lei, împărţit în 37955 acţiuni, fiecare având o valoarea nominală de
35000 lei.
La aceeaşi dată întreprinderea are constituit un fond de rezervă de 331143 mii
lei. S-ar putea proceda în continuare la majorarea capita-lului social prin încorporarea
de rezerve. Noile acţiuni ar urma să fie distribuite gratuit acţionarilor, proporţional cu
participarea lor la capitalul social existent. Ar urma să se distribuie o acţiune gratuită
pentru cinci acţiuni vechi deţinute. S-ar trece în capitalul social suma de 265685 mii
lei, rămânând în continuare un fond de rezervă de 65458 mii lei.
Situaţia capitalurilor proprii înainte şi după creşterea prin încorporare de
rezerve se va prezenta astfel:

Explicaţii Înainte de creştere După creştere

- capital social 1328425 1594110
- rezerve 331143 65458
Capital propriu 1659568 1659568
Fie un acţionar care deţine 5 acţiuni, adică 5/37995 din capitalurile proprii
înaintea creşterii de capital menţionată. După atribuirea unei acţiuni gratuite pentru 5
acţiuni vechi, dreptul său asupra întreprinderii se prezintă aşa cum se arată în
continuare.
Înaintea încorporării rezervelor acest acţionar deţine:

- din capitalul social 5 · 35000 = 175000 lei

- din rezerve 5 : 37955 · 331143 = 43623 lei
- din capitalurile proprii 5 : 37955 · 1659568 = 218623 lei
După încorporarea rezervelor, acest acţionar, căruia i se atribuie gratuit o
acţiune, va deţine:
- din capital 5  35000 + 1  35000 = 175000 + 35000 = 210000 lei
- din rezerve 6 : 45546 x 65458 = 8623 lei
(deţine 6 acţiuni dintr-un total de 37955 + 37955 : 5 = 45546)
- din capitalurile proprii 6 : 45546 x 1659568 = 218623 lei

Operaţiunea pare neutră, atât pentru întreprindere, cât şi pentru proprietarii

acesteia. Ea are totuşi sens şi efect, dar pe termen. Chiar dacă avuţia proprietarilor
pare neschimbată, două avantaje indirecte apar.
Pe de o parte, noile acţiuni sunt mai uşor de cedat decât dreptul anterior
deţinut asupra rezervelor. Acţionarii ameliorează astfel mobilitatea plasamentului lor,
adică posibilitatea de a recupera în bani lichizi, total sau parţial, participarea lor la
fondurile întreprinderii.
Pe de altă parte, dacă întreprinderea menţine sau majorează în viitor
dividendele pe care le distribuie pentru fiecare acţiune (este cazul cel mai frecvent),
acţionarii vor primi dividende sporite datorită creşterii numărului lor de acţiuni.

9
 Astfel, încorporarea de rezerve reprezintă un avantaj acordat acţionarilor şi
îmbunătăţeşte imaginea asupra întreprinderii, ceea ce, indirect, va spori posibilităţile
de finanţare accesibile întreprinderii.

5.4.1.3. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor

La fel ca încorporarea de rezerve, creşterea capitalului prin conversia

datoriilor nu are incindenţă asupra mărimii finanţării întreprinderii. În acest caz se
virează la capitaluri proprii o sumă care figura anterior în conturile de datorii, fără a se
modifica mărimea globală a resurselor, adică suma pasivului. Operaţia are totuşi trei
incidente directe sau indirecte asupra finanţării.
În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital,
întreprinderea este eliberată de o scadenţă viitoare şi creşte astfel stabilitatea finanţării
sale. Li se recunoaşte vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecinţele ce
decurg, mai ales influenţa asupra deciziilor întreprinderii.
Pentru că mărimea datoriilor se diminuează şi cea a capitalurilor proprii creşte,
întreprinderea este de acum înainte mai puţin îndatorată, îşi ameliorează structura
financiară. În caz de nevoie ea va putea să solicite uşor noi împrumuturi. Conversia
datoriilor îi va permite să-şi reconstituie capacitatea de îndatorare (şi capacitatea de
finanţare).
Dacă scadenţa datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiată, operaţia
efectuată micşorează presiunea exercitată asupra trezoreriei întreprinderii şi se reduc
astfel nevoile imediate de finanţare.
Dintre toate formele de creştere a capitalului, numai cele care se fac prin aporturi
în numerar şi în natură apar în mod direct ca fiind operaţii de finanţare. Creşterile de
capital realizate cu ocazia încorporării de rezerve sau a conversiei datoriilor sunt
avantajoase prin restructurarea resurselor deja obţinute şi nu afectează direct mărimea lor
totală. Totuşi aceste operaţii exercită o influenţă indirectă asupra condiţiilor de finanţare.

5.4.2. Evaluarea capitalurilor proprii

Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorită pluralităţii formelor

de măsurare. Trei noţiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legătură cu
capitalurile proprii.

5.4.2.1. Valoarea nominală a capitalului

Valoarea nominală a capitalului corespunde unei simple valori de referinţă.
Această noţiune o utilizăm când spunem că societatea X prezintă un capital de 200
000 000 lei compus din 2000 de acţiuni a 10000 lei. Această valoare nominală este
cea imprimată pe acţiunile societăţii. Termenul "capital social" desemnează valoarea
nominală a capitalului în cazul unei societăţi, oricare ar fi forma sa (societate pe
acţiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv...).

10
5.4.2.2. Valoarea intrinsecă
Valoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea corespunde
situaţiei nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor dacă întreprinderea
şi-ar înceta activitatea. În acest caz activele ar fi cedate şi s-ar obţine o sumă de bani
(B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu asociaţii, va trebui prelevată suma
necesară pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).
Suma rămasă să se împartă între asociaţi, proporţional cu partea de capital
deţinută va fi:
B-D=S
Această sumă S permite să se calculeze valoarea intrinsecă a fiecărei părţi a
capitalului sau a fiecărei acţiuni. Se poate scrie:

S
VI =
n

unde n reprezintă numărul de acţiuni sau părţi de capital şi VI reprezintă valoarea

intrinsecă a fiecărei acţiuni sau părţi sociale.
Bineînţeles că această valoare intrinsecă are puţine şanse de a coincide cu
valoarea nominală a capitalului. O asemenea ipoteză nu ar putea fi posibilă decât dacă
întreprinderea s-ar limita să menţină capitalul iniţial, fără să pună în rezervă nici cea
mai mică parte din beneficiile realizate după înfiinţarea sa şi fără să înregistreze
pierderi. Valoarea situaţiei nete va fi deci, foarte probabil, diferită de cea a capitalului
nominal, superioară dacă întreprinderea a lucrat bine şi a obţinut beneficii şi acestea
(sau o parte a lor) nu au fost distribuite şi inferioară dacă întreprinderea a obţinut
pierderi, diminuându-şi astfel capitalul.

5.4.2.3. Valoarea de piaţă

Valoarea de piaţă a capitalului (se mai spune valoare venală) corespunde

valorii cu care capitalul sau părţi ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzacţiilor. În
cazul particular al întreprinderilor cotate la bursă se poate vorbi de un preţ determinat
numit curs bursier.
Astfel, pentru o societate pe acţiuni al cărui capital e compus din 10000 de
acţiuni, stabilim că la un curs de 27500 lei pe acţiune, valoarea globală a capitalului e
de 275 000 000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piata bursieră o recunoaşte
întreprinderii şi se numeşte valoare de piaţa sau capitalizare bursieră.
În general, în cazul societăţilor ale căror acţiuni sunt cotate la bursă, vom
avea:

Capitalizare bursieră = Număr de titluri  Curs bursier

Am putea crede, la o primă analiză, că valoarea de piaţă a capitalului ar fi

apropiată de valoarea intrinsecă, piaţa pornind de la valoarea patrimoniului pentru
evaluarea acţiunilor şi pentru capitalizarea bursieră. Dar în fapt un decalaj există între
aceste diferite evaluări. Piaţa ia în calcul valoarea patrimoniului, dar ţine cont de
perspectivele de randament în viitor ale întreprinderii. Dacă aceasta are perspective
bune de câştig în viitor, valoarea de piaţă va depăşi mult valoarea patrimonială la acea
dată.

11
 În schimb, dacă perpectivele de câştig în viitor sunt defavorabile (din cauza
restrângerii pieţei de desfacere, a tehnologiei depăşite etc), capitalizarea bursieră nu
va reprezenta nici măcar valoarea patrimonială. Piaţa bursieră apreciază o
întreprindere nu după valoarea patrimoniului său în prezent, ci după previziunile
privind evoluţia şi câştigurile viitoare.
Pentru o întreprindere care vizează o creştere de capital prin aporturi în
numerar, o bună imagine pe piaţă îi asigură în acelaşi timp un preţ ridicat (cursul
practicat în momentul creşterii capitalului se numeşte preţ de emisiune) şi un
plasament uşor al titlurilor, ceea ce-i permite să obţină resurse suficiente în condiţii
favorabile. În acest fel problema evaluării acţiunilor pe piaţă e o variabilă importantă
a politicii de finanţare pentru o întreprindere care intenţionează să recurgă la creşterea
capitalului.

5.5. RECURGEREA LA ÎNDATORARE

O clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:

Acest tablou trebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de credite
sau de împrumuturi enumerate în continuare.
Creditele specifice se referă la anumite operaţiuni cum ar fi exportul, crearea
întreprinderii, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari
financiari şi trebuie deci cuprinse în această categorie.
Creditele inter-întreprinderi apar când o întreprindere acordă clienţilor săi
termene de plată, nefăcându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari.
În sfârşit, se pot obţine credite pe pieţele internaţionale de capitaluri sau de la
bănci internaţionale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare complexe.
Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari întreprinderi, publice sau
private.

12
5.5.1. Îndatorarea prin apel direct la economii
Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de
finanţare, care vizează marile întreprinderi sau importante instituţii publice sau
private. Dacă situaţia economică şi rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate
fi atras prin apelul lor la economiile acestuia. În practică acest mod de finanţare se
regăseşte prin două tipuri de operaţiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt şi
emisiunea de obligaţiuni şi alte titluri pe termen lung.
Pot exista şi angajamente intermediare între datorii şi capitaluri proprii, numite
quasi-fonduri proprii.

5.5.1.1. Emisiunea de titluri pe termen scurt

Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurt
constituie o operaţiune prin care împrumutatul emite un titlu în schimbul fondurilor
care-i sunt împrumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite
publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar ca forme
simplificate ale obligaţiunilor şi pe un termen mai scurt.

Fig. 8.2. Schema unei emisiuni de titluri financiare

5.5.1.2. Emisiunea de obligaţiuni

Emisiunea de obligaţiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie
forma principală de împrumut prin apel direct la economii, chiar dacă aceasta e
rezervată numai societăţilor pe acţiuni care îndeplinesc anumite condiţii.
Principiul acestui tip de operaţiune constă în fracţionarea împrumutului într-un
mare număr de părţi, obligaţiunile. Această fracţionare permite să se realizeze o
centralizare financiară mai eficace, prin mobilizarea de multiple contribuţii cu sume
eventual limitate. Fiecare obligaţiune costituie deci pentru împrumutător un titlu de
creanţă şi pentru împrumutat o recunoaştere a datoriei.
Ca şi alte valori mobiliare (şi în special acţiunile), obligaţiunile sunt
trasmisibile prin negociere. În caz de nevoie, împrumutătorul poate să reintre în
posesia fondurilor, în condiţii mai mult sau mai puţin rapide şi mai mult sau mai puţin
favorabile, după calitatea titlului (deci a emitentului) şi a conjuncturii de pe piaţa
financiară. Această posibilitate, de a revinde obligaţiunile pe piaţa "secundară" altor
împrumutători, fără a aştepta rambursarea lor de către împrumutat (scadenţa), creşte
mobilitatea plasamentului pentru împrumutători, cu toate că termenul lor normal ar fi
un termen lung (şapte la douăzeci de ani). Se realizează astfel compatibilitatea între
nevoile împrumutaţilor care doresc să dispună de capitaluri pe termen lung şi cele ale
împrumutătorilor care caută supleţe şi mobilitate pentru plasamentele lor.
Rambursarea obligaţiunilor (se mai spune amortisment financiar) se
efectuează în condiţiile stabilite la lansarea lor, fie făcându-se rambursarea o singură
dată (amortizare la sfârşitul perioadei), fie prin tranşe (amortizare prin anuităţi), în
acest caz alegerea titlurilor amortizabile făcându-se prin tragere la sorţi.

13
 Tradiţional, remunerarea obligaţiunilor este fixă. Dar pot exista şi obligaţiuni a
căror remunerare variază după rezultatul întreprinderii, precum şi obligaţiuni cu
dobândă variabilă.
Mărimea emisiunilor variază considerabil de la o ţară la alta, existând limite
inferioare şi superioare, care sunt praguri economice indicative şi nu norme juridice.
Limita inferioară a mărimii emisiunii de obligaţiuni corespunde mărimii care permite
să se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita superioară exprimă
posibilitatea pieţei de a absori astfel de titluri. Este posibil ca piaţa să poată absorbi şi
emisiuni mai mari.
Capacitatea de absorbţie a pieţei e determinată de mărimea fondurilor
susceptibile să fie angajate pe piaţa financiară şi de concurenţa care se face
emitenţilor de titluri. Lansarea de împrumuturi publice într-o conjunctură când
bugetul statului e deficitar nu este indicată. Aceasta pentru că titlurile emise de stat
prezintă garanţie mai mare şi sunt preferate de cei care dau cu împrumut,
restrângându-se suma fondurilor accesibile emitenţilor privaţi de titluri.

5.5.2. Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari

Împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica după
obiectul lor economic:
– credite pentru investiţii;
– credite pe termen scurt de mobilizare şi de trezorerie;
– credite imobiliare.
– credite de export;
Creditele pentru investiţii reprezintă o parte importantă a creditelor distribuite
de intermediarii financiari. O formă specială a creditelor pentru investiţii o reprezintă
operaţiunile de leasing. În acest caz, o instituţie financiară sau o bancă de credit pe
termen lung şi mediu achiziţionează un bun ales de întreprinderea care doreşte să
investească. Apoi bunul este dat în locaţie întreprinderii care are posibilitatea să-l
răscumpere.
Astfel, investitorul nu obţine un credit propriu-zis, dar evită să avanseze suma
necesitată de achiziţionarea unui bun. El este un simplu locatar al bunului pe care-l
utilizează şi va trebui să plătească, după o periodicitate prevăzută, chirie instituţiei de
leasing, având şi posibilitatea să-l răscumpere.
Creditele pe termen scurt au în general scadenţe de până la un an, dar pot
merge şi până la doi ani. Sunt acordate de bănci şi pot fi disociate în credite de
mobilizare şi credite de trezorerie.
Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când o bancă acceptă să
mobilizeze creanţe deţinute de o întreprindere. Cu ocazia operaţiunilor lor comerciale,
întreprinderile acumulează creanţe de fiecare dată când acordă un termen de plată
clienţilor. Prin urmare, ele pot să aştepte scurgerea acestui termen pentru a-şi încasa
vânzările. Dar situaţia financiară a întreprinderilor poate să nu permită aşteptarea
termenului care poate fi după o perioadă de 60 până la 90 zile. În astfel de situaţii
intervin băncile care "mobilizează" aceste creanţe. Ele pun la dispoziţia întreprinderii
imediat o sumă de bani care corespunde valorii creanţei, diminuată cu o sumă care
reprezintă remunerarea băncii (dobândă şi comision).
În afară de aceste credite de mobilizare, întreprinderile pot avea acces la
credite de trezorerie care să asigure echilibrul financiar pe termen scurt.

14
AUTOVERIFICARE
APLICAŢII PRACTICE

1. O întreprindere posedă un capital compus din 25000 acţiuni a 100000 lei,

cotate la 212000 lei. Se procedează la creşterea capitalului, prin aport în numerar de
700 000 000 lei şi prin încorporarea de rezerve, pentru a se ajunge la un capital de 4
000 000 000 lei. Se doreşte ca dreptul de subscriere să fie de 12000 lei pe acţiune.
Să se calculeze:
a) preţul de emisiune al acţiunilor
b) valoarea rezervelor încorporate
c) valoarea dreptului de atribuire
d) valoarea acţiunilor după aceste operaţiuni

a) Preţul de emisiune al acţiunilor

n n
DS = B - E = 212000 - E = 12000
N + n 25000 + n
25000 + n
E = 212000 - 12000
n
 300 000 000  300 000 000
E = 212000 -  + 12 000 = 200 000 +
 n  n
700 000 000
E =
n
700000000 300000000
= 200000 -
n n
1000 000 000
= 200 000  n = 5000 titluri noi
n
700 000 000
E = = 140 000 lei
5000

b) Valoarea rezervelor încorporate

Capital = 100000 X 25000 + 100000 X 5000 = 3 000 000 000 lei

Rezerve = 4 000 000 000 - 3 000 000 000 = 1 000 000 000 lei

c) Valoarea dreptului de atribuire

n
DA = B - DS = 10000 (212000 - 12000) = 50000 lei
Nn 40000

d) Valoarea acţiunilor după aceste operaţiuni

212000 - 12000 - 50000 = 150000 lei

15
 2. Societatea doreşte să practice simultan cele două creşteri de capital,
majorând capitalul de la 2500000 lei la 3750000 lei. Preţul de emisiune al acţiunilor
va fi de 125000 lei, iar valoarea bursieră a titlurilor după creştere va fi de 168 000 lei..
Să se calculeze:
a) dreptul de subscriere şi dreptul de atribuire;
b) numărul acţiunilor emise;
c) avantajele determinate de această operaţiune comparativ cu operaţiunea din
aplicaţia precedentă.

a) Dreptul de subscriere şi dreptul de atribuire

DS + DA = 212000 - 168000 = 44000 lei

b) Numărul acţiunilor emise

Creşterea de capital este:

3 750 000 000 - 2 500 000 000 = 1 250 000 000 lei

Aceasta reprezintă 12500 acţiuni.

Numărul de acţiuni noi va fi calculat astfel:

212000  25000  n  125000

168000   n = 8000 acţiuni
37500

12500 - 8000 = 4500 acţiuni gratuite

c) Avantajele determinate de această operaţiune

Cele două operaţii desfăşurate simultan vor aduce următoarele avantaje:

- scăderea preţului de emisiune

140000 - 125000 = 15000 lei

- obţinerea de resurse mai mari

125000 X 8000 - 700000000 = 300000000 lei

- diminuarea numărului acţiunilor emise

15000 - 12500 = 2500 acţiuni

- creşterea valorii bursiere

168000 - 150000 = 18000 lei

16
LUCRARE DE VERIFICARE
Din bilanţurile şi conturile de rezultate întocmite de trei societăţi comerciale,
la finele anului, au fost extrase următoarele date:

Elemente din contul de rezultate

Explicaţii Societatea Societatea Societatea

comercială A comercială B comercială C
Cifra de afaceri 1106 1956 282
Producţia exerciţiului - 2038 353
Cheltuieli de exploatare 1076 1747 232
plătibile, din care:
- cheltuieli cu personalul 110 455 61
Amortizare 14 105 81
Venituri financiare 3 16 -
Cheltuieli financiare 4 65 30
Soldul operaţiunilor
extraordinare (venituri – 1 -23 -4
cheltuieli)
Impozit pe profit 4 29 0
Rezultatul net 12 85 6

Bilanţul (simplificat)

Elemente de bilanţ Societatea Societatea Societatea

comercială A comercială B comercială C
Cheltuieli de constituire - - 200
Alte imobilizări necorporale 14
Imobilizări corporale 54 744 4244
Imobilizări financiare 10 230
Stocuri 94 92 71
Creanţe 47 398 356
Disponibilităţi 82 230 13
TOTAL ACTIV 301 1694 4884
Capitaluri proprii 82 363 2674
Datorii pe termen mediu şi lung (1) - 726 1186
Furnizori 219 204
Alte datorii de exploatare 605 60
Împrumuturi bancare pe termen
760
scurt
TOTAL PASIV 301 1694 4884
(1) Din care, scadente în mai puţin
76 200
de un an

Pentru fiecare societate comercială, calculaţi:

- excedentul brut din exploatare;
- capacitatea de autofinanţare;
- alte rezultate;
- nevoia de fond de rulment;
- activul economic;
- datoria netă;
- fondul de rulment;
- trezoreria netă.

17
BIBLIOGRAFIE
Dragotă V., Management financiar. Vol. II. Politici financiare
Ciobanu A., de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti,
Obreja L., 2003
Dragotă M.

Ilie Vasile Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura

Meteor Press, Bucureşti, 2010
Ilie V., Finanţele întreprinderii, Editura Meteor Press,
Teodorescu M. Bucureşti, 2005

Stancu I. Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea

portofoliului. Investiţii directe şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii.
Editura Economică, Bucureşti, 2007.

Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

Legea nr. 31/1990 Lege privind societăţile comerciale, cu

modificările şi completările ulterioare

Legea nr. 227/2015 Lege privind Codul fiscal, cu modificările şi

completările ulterioare

Legea nr. 15/1994 Lege privind amortizarea capitalului imobilizat în

active corporale şi necorporale, cu modificările şi
completările ulterioare

Ordonanţa Guvernului. Ordonanţă privind repartizarea profitului la

nr. 64/2001 societăţile naţionale, companiile naţionale şi
societăţile comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat, precum şi la regiile autonome,
cu modificările şi completările ulterioare

Hotărârea Guvernului Hotărâre pentru aprobarea Normelor

nr. 1/2016 metodologice de aplicare a Legii nr.
227/2015 privind Codul fiscal cu modificările
şi completările ulterioare

Ordinul Ministerului
Finanţelor Publice nr. Ordin privind aprobarea formatului și
20/2016 structurii bugetului de venituri și cheltuieli,
precum și a anexelor de fundamentare a
acestuia

18