ÎNGER ȘI DEMON

SARA ORWIG

CAPITOLUL 1
Cerul senin şi soarele ce strălucea deasupra Los Angeles-ului marcau începutul
unei zile splendide.În zorii acelei dimineţi de martie,dinspre Pacific adia o briză
răcoroasă.Vremea îţi dădea o stare de optimism şi bună dispoziţie,iar
meteorologii erau fericiţi.Hilary Wakefield nu simţea nimic din toate acestea.
Sentimentul.de frustrare şi supărare îi crescuse temperatura cu câteva grade mai
mult decât aerul din jur.Îşi parcase maşina lângă clădirea nouă,din cărămidă
roşie,pe a cărei firmă modestă se putea citi Delmar Brick Company.Pe gazonul
din faţă erau puse în funcţiune stropitori,dar,dincolo de acestea,spre est,zări ceea
ce căuta-şantierul.Buldozerele staţionau pe pământul brun,împânzit de bolovani
şi moloz.În centru se afla o construcţie cu etaj,din cărămidă roşie,pustie,fără uşi
şi ferestre.Spre sud-est,ziduri de cărămidă,la nord,şoseaua,iar la vest,un loc de
parcare plin de praf,improvizat pentru maşinile muncitorilor.Hilary coborî din
maşină şi se opri în dreptul îngrăditurii din sârmă.Atenţie!Trecerea interzisă!
Şantier.Îşi ridică privirea şi văzu buldozerele uriaşe,galbene,oamenii în blugi
murdari,purtând pe cap căşti de protecţie,apoi îl zări pe şef,singurul îmbrăcat în
costum.Îşi aminti de ostilitatea persoanei de la recepţie,de mesajele rămase fără
răspuns,de repetatele refuzuri ale acestuia de a discuta cu ea sau cu vreunul din
membrii familiei ei şi simţi intens sentimentul frustrării,ca aburii acumulaţi
într-un boiler.Se vedea că este ocupat.Purta costum bleu-marin şi făcea semne
cu mâna,dând parcă instrucţiuni câtorva bărbaţi îmbrăcaţi în blugi,strânşi toţi în
jurul unui morman de cărămizi.Îl vedea din profil.În comparaţie cu bărbaţii de
lângă el,avea pielea gălbejită.Nici nu e de mirare,se gândi cu dispreţ,nu i se
trăgea decât de la statul în birou,de unde dădea ordine şi refuza cu aroganţă să
discute cu cele două femei lipsite de apărare din Mississippi.Brink Claiborn,
proprietar şi preşedinte al Claiborn Industries,Incorporated,Landfill and
Compaction(Companie de Amenajări şi Consolidări Terenuri),era prea ocupat
cu afacerile ca să mai acorde vreo atenţie celor din jur.
Hotărâtă să aibă o discuţie cu domnul Claiborn,înainte de a se întoarce în
Mississippi Hilary păşi peste îngrăditura din sârmă,ocolind cu grijă bucăţile de
cablu şi cioburile de sticlă.Presupunea că intenţia proiectanţilor era aceea de a
nivela terenul şi de a-l transforma în loc de parcare.
-Hei,doamnă,nu puteţi intra aici!Ignorând avertismentul,îşi îndreptă ochii verzi
spre ţinta propusă şi-şi continuă drumul grăbind pasul.Se gândea că fprp o
invitație în prealabil Brink Clairborn era la fel de greu de abordat precum
președintele Statelor Unite.
Bărbatul care strigase în direcţia ei stătea în picioare în bătaia soarelui.
Observând cum îşi ridică uşor bărbia şi își continuă drumul, nedându-i nici cea
mai mică atenție,supărarea luă locul surprizei,căreia i se adăugă privirea
apreciativă a bărbatului sănătos din toate punctele de vedere.
Picioarele lungi şi frumoase,bărul blond,care i se unduia cochet la fiecare pas și
fusta roşie,tă,strâmtă care i se mula pe fundul ispititor,îl făcură să uite,pentru o
clipă,că ea intrase într-o zonă interzisă.Indiferent de scopul cu care a venit,pare
foarte hotărâtă,se gândi în sinea lui fără prea mult entuziasm.Numai că trebuia să
o oprească,înante de a intra în bucluc.Se grăbi să o ajungă din urmă,încercând
să-şi aducă aminte când strigase ultima oară după o femeie...și când fusese
ignorat ultima oară de o femeie.
-Hei! ţipă el.” Hilary grăbi pasul.Peste câteva clipe,auzi în spate scârțâitul
paşilor și într-o clipă,bărbatul o răsuci cu faţa spre el.Îi întâlni ochii albaştri -
albaştri ca cerul de primăvară,faţa murdară şi nerasă,umerii laţi,muşchii
proeminenţi de sub tricoul jerpelit şi maxilarele încleştate.
-Vreau să discut cu şeful,aşa că nu te mai obosi.Ne evită de nu ştiu câtă vreme,
zise ea,pe nerăsuflate,simţind că furia ia treptat locul sentimentului de frustrare.
-E o zonă periculoasă.N-ai ce căuta aici.N-ai văzut indicatorul?
-L-am văzut,dar am să stau de vorbă cu şeful,să ştiu că e ultimul lucru pe care
l-aş face.
-Dacă n-ai grijă,chiar asta s-ar putea întâmpla.Bine,dă-i drumul,se răsti,
încruntându-se.Eu sunt şeful.Ce ţi s-a-ntâmplat?
Persoana de la recepţie i-o luase înainte,secretara îi anulase legătura telefonică,
menajera îi închisese telefonul în nas,iar acum,tot ce e posibil,va purta o discuţie
aiurea cu şeful de şantier,acest necioplit care intenţiona să se dea drept Brink
Claiborn.Era aproape la capătul răbdării.La plecarea din Mississippi,când îşi
luase rămas bun de la cele două mătuşi,acestea o sfătuiseră,agitându-se în jurul
ei,să nu reacţioneze impulsiv.Simţea că-şi va ieşi din sărite dacă nu va obţine
atunci,pe loc,audienţa la domnul B.La inabordabilul Claiborn!
-Doar n-am bătut atâta drum să vorbesc cu tine.Oricum,îţi mulţumesc,zise ea,pe
un ton cât se poate de calm.Vreau să discut cu Brink Claiborn,bărbatul de-acolo.
Făcu un semn cu mâna în direcţia bărbatului în costum bleumarin,și,să
ştii,domnule,că nimeni nu-mi va sta în cale!
-Chiar aşa? Vocea muncitorului nu mai părea aspră,ci amuzată.
-Chiar aşa.Destul m-a evitat până acum.
El făcu o grimasă cu colţul gurii,care-i dezveli dantura albă şi perfectă,
-Nu eşti de părere că ar fi mult mai înţelept dacă i-ai telefona să-ţi fixeze-o
audienţă şi să-l întâlneşti pe domnul Claiborn în biroul său? îşi plimbă privirea
peste taiorul ei din bumbac.Această inspecţie îi produse lui Hilary furnicături în
tot corpul,iar când el îşi ridică pe furiş ochii albaştri,s-o privească fix în faţă,
simţi o împunsătură exact în capul pieptului,fapt ce o surprinse cu atât mai
mult,cu cât simţea cum o părăseşte curajul şi,pur şi simplu,îi dispare furia.
-O audienţă? întrebă,cu dispreţ.Cu un bărbat atât de arogant,îndărătnic,care nici
măcar la telefon nu discută cu cei pe care nu doreşte să-i vadă? Slabe speranţe.
Nici la scrisori nu mi-a răspuns.Tu cum procedezi când vrei să-l abordezi?
El strânse din buze şi ochii îi scăpărau scântei,ceea ce o enervă şi mai mult.
-Nu cred că e mai încăpățânat decât tine şi sunt convins că,dacă ar afla că încerci
să dai de el,va apărea într-o clipă.Vocea lui deveni,dintr-o dată,prietenoasă.
Uite ce e,eu sunt şeful.Eu sunt cel pe care vrei să-l vezi.
-Nu ţine! zise ea,pe un ton mai tăios decât înainte.Din nou bănui că avea de-a
face cu unul din angajaţi,pus să înlăture nepoftiţii ce ar fi vrut să-l vadă pe
Marele Bărbat! Persoana de la recepţie m-a tot dus cu vorba,secretara numai că
nu mi-a spus s-o las baltă,iar menajera mi-a comunicat că refuză categoric să mă
vadă sau să discute cu mine.Am ceva important de discutat cu el şi,aşa cum ei
n-au reuşit să-mi stea în cale...nici tu n-o vei face!
El aruncă o privire bărbatului în costum,apoi îşi întoarse ochii spre ea,
aplecându-şi capul.
-Eu sunt Brink Claiborn,tu...?
-Eşti şmecher,dar cu mine nu-ţi merge.Ştiu totul.Chiar secretara lui mi-a
comunicat că e plecat din oraş,în Europa,pentru şase săptămâni...
-Ţi-a spus Cindy aşa ceva?
-Da.În Europa! Dar el e aici.Cincizeci de iarzi mai încolo,Şi,acum,dă-te la o
parte.El zâmbi,dar nu se urni nici măcar un inci,iar ea simţi cum temperatura
corpului îi mai creşte cu un grad.Doar cineva din familie ar fi sesizat în vocea
ei,puţin mai calmă acum,ceva ce prevestea furtună.
-Pune-ţi muşchii la treabă şi fă-mi vânt de aici,dar am să mă întorc exact ca un
bumerang.
-Ar putea interveni ca să fii arestată pentru încălcarea unei proprietăţi private.
-N-ar pune într-o lumină proastă relaţiile companiei cu publicul? Abia aştept
prilejul să-l fac de râs pentru modul în care se comportă...nu numai pentru
refuzul de a mă întâlni! Nu cred că ar dori să fac public motivul pentru care am
venit să discut cu el.I-ar dezvălui cruzimea caracterului.Scotoci în geantă şi
scoase câteva bancnote pe care le strânse repede în pumn.Uite,ia-ţi câteva beri
după ce-ţi termini treaba,dar acum pleacă.N-o să afle că am stat de vorbă,pentru
că e prea obtuz să observe ce se-ntâmplă în jurul lui.
-Oho! El îşi încrucişa braţele la piept,făcând-o să se teamă o clipă de muşchii
puternici,puşi astfel în evidenţă.Chiar eşti pornită contra lui.Eşti sigură că nu l-ai
întâlnit niciodată?
-Nu,nu l-am mai întâlnit,dar am de gând să-l cunosc în dimineaţa asta.Întinse
pumnul din care se vedeau colţurile bancnotelor.
El nu făcu gestul de a le lua,dar continua să-i zâmbească.
-Cum te poţi înfuria în halul ăsta,când nici măcar nu-l cunoşti?
-Pot,pentru că ştiu cât de neserios,îndărătnic,indolent şi încăpățânat este!
Cu fiecare cuvânt rostit de ea,zâmbetul i se stingea pe buze şi curiozitatea luă
locul bunei dispoziţii.
-Eşti convinsă că nu-l confuzi cu altcineva? Ea privi exasperată peste umărul
lui,încercând să nu se enerveze înainte de a-i răspunde.
-Da!Şi nici tu nu eşti mai breaz.Ţine! Scotoci în geantă după o hârtie de
douăzeci de dolari.El o cuprinse pe neaşteptate în braţe şi o strânse la piept.Ţipă
şocată,ţinându-şi bine geanta.Stupefiată de îndrăzneala lui,apoi înfuriată la
culme,începu să dea din picioare şi să se zbată ca să scape,numai că el o prinse
mai bine şi se îndreptă cu paşi mari înspre maşina ei.
-Dă-mi drumul! Vreau să-l văd pe domnul Brink Claiborn.Mă murdăreşti.
-Dacă voiai să arăţi ca scoasă din cutie,nu trebuia să vii aici,pe şantier.Dacă
doreşti o audienţă la domnul Claiborn,sună-l.Până atunci,trebuie să pleci de
aici.Îi dădu drumul şi întinse braţul,rezemându-se de maşină,blocându-i,
practic,calea spre zona îngrădită.Avea un fizic impunător,mai bine zis,
irezistibil..Ea îşi ridică bărbia,parcă încercând să depăşească un enorm obstacol.
Înfuriată pe forţa lui fizică,îndesă bancnotele în geantă,apoi îşi scutură praful de
pe rochie şi îşi înfipse privirea în ochii albaştri,neîndurători,care o urmăreau cu
un calm imperturbabil.
-Văd că angajează bărbaţi care-i seamănă ca fel de a gândi!Abrutizaţi şi
violenţi.Uite cum arăt! La fel de murdară ca tine! îi mai aruncă o privire
ucigătoare,dar,drept răspuns,el-se conformă,urmându-i sfatul.
Începu s-o studieze.Privirea leneşă,care i se plimba,asemenea unor degete
fierbinţi,în jos,peste rochia roşie,şi peste picioarele lungi,o ardea,devorând-o.I se
acceleră pulsul şi simţi că-i ard obrajii.În cele din urmă,ochii albaştri,ironici,îi
întâlniră pe cei verzi.
-Să te ajut să te scuturi de praf? Vocea lui răguşită şi tărăgănată îi înfiora
terminaţiile nervoase,într-un mod unic.
-Nu.Se retrase un pas şi,observându-i sclipirea din ochi,îşi dădu seama că o
tachinează.Cu siguranţă,eşti cel mai...
-Cel mai cum? întrebă el,apropiindu-se.
-Nu contează!Smuci portiera maşinii bleu,pe care o închiriase,şi se strecură
înăuntru,aruncându-şi geanta pe bancheta din spate.Clocotind de furie şi mai
încercând şi alte câteva emoţii,la care nici nu voia să se gândească,se întinse să
închidă portiera.Încordându-şi muşchii,el apucă portiera înainte ca ea să o poată
trânti.
-Cel mai cum? Ţi-e teamă s-o spui?
-Eşti unul din cei doi bărbaţi,cei mai nervoşi,cu care am avut ghinionul să-mi
intersectez drumurile.
-Eu? întrebă el,cu un aer ce simula inocenţa.
Nervos pe o femeie atât de atrăgătoare?
Surprinsă de expresia lui necăjită,nu se putu abţine să nu râdă.
Ochii îi străluceau şi se aplecă,astfel ca faţa să i se apropie mult de a ei.
-Aşa mai merge.Tonul cu care rostise aceste cuvinte era atât de senzual,încât
temperatura de afară parcă mai crescu cu un grad.Sună-l la birou.Cum te
cheamă? Sunt convins că Brink va sta de vorbă cu tine.O să-i spun şi eu.
-Îţi urmează sfaturile? întrebă ea,cu totală neîncredere.
-Bineînţeles,îi răspunse,amuzat.Tu nu-mi vei urma sfatul? Ochii lui albaştri
aveau irizaţii argintii şi genele dese,de culoare închisă,erau uşor întoarse.
Apropierea lui îi acceleră din nou pulsul-lucru pe care nu-l înţelegea,deoarece nu
i se mai întâmplase niciodată până atunci,când întâlnise prima oară un bărbat.
-Nu crezi că ar trebui să-mi spui cum te cheamă şi unde locuieşti?
Se simţea atrasă,chiar foarte atrasă de el.Avea ochi superbi şi cel mai sexy corp
pe care-l văzuse vreodată,iar pulsul ei sălta precum pietricelele sub roţile
maşinii...Dar n-avea de gând să-l încurajeze.Şi aşa era destul de impertinent că
se împotrivise cu atâta ostilitate!
-N-are rost.Nu poţi aranja cu şeful tău,ca el să mă primească.
-Până nu-ncerci,n-ai cum să ştii.Poate sunt omul lui de încredere.
-Nici nu mă-ndoiesc,zise ea,binevoitoare.Acum,dacă ai vrea să închizi portiera,
te rog...
-Miroşi frumos.Obsession.Mă va asculta.Îmi dai un număr de telefon?
Deşi surprinsă că recunoscuse marca parfumului,se săturase până peste cap de
acest bărbat care o dezarma.
-Dă-te la o parte,rosti,cât se poate de clar.El îşi îndreptă umerii,zâmbind larg.Era
tentată să-şi plimbe privirea peste muşchii puternici,talia.Îngustă,abdomenul plat
şi blugii perfect mulaţi.
Îşi ridică brusc privirea şi-i văzu ochii sclipind batjocoritor.Tocmai făcuse un
pas înapoi şi trântise portiera.O salută din cap şi se îndepărtă,trecând dincolo de
îngrăditura din sârmă,cu paşi susţinuţi,mişcându-şi corpul cu uşurinţa celui aflat
într-o condiţie fizică excelentă.Vântul îi răvăşea părul ondulat şi ea nu-şi mai
putea lua ochii de la el.Trebuia să recunoască faptul că între ei se produsese o
reacţie de magnetism pe care nu o experimentase până atunci.
El se uită peste umăr,surprinzându-i privirea.Îi făcu semn cu mâna,mergând
de-a-ndăratelea.Ea îşi lăsă ochii în jos,spre geantă şi spre urmele de praf de pe
rochie,pe care începu să le scuture conştiincios,încercând să-şi concentreze
gândurile spre Brink Claiborn.Nu era deloc uşor.Îşi înălţă capul şi-l văzu pe
muncitor discutând cu bărbatul în costum.
Amândoi se întoarseră şi,privind în direcţia ei,începură să râdă.
Atunci simţi că explodează.Toată frustrarea din ultimele zile se transformă într-o
furie incandescentă.Cei doi râdeau pe seama ei.Muncitorul se îndreptă spre
clădire şi,îngenunchind,începu să cerceteze ceva la colţul fundaţiei.Pe Brink
Claiborn îl avea încă în raza ei vizuală.
Se îndepărtase puţin de mormanul de moloz şi discuta cu cineva.Hilary lovi cu
putere volanul.A doua zi va zbura spre casă,iar Brink Claiborn se considera
foarte isteţ că,practic,reuşise să se descotorosească de ea!
Sfaturile mătuşilor,de a nu se manifesta impulsiv,se evaporară pe loc,luându-le
locul atitudinea hotărâtă,specifică buldogilor.Când Hilary îşi punea în minte să
facă un lucru,nu se lăsa până nu-l rezolva.Îl va vedea pe domnul Brink Claiborn
chiar atunci.Gata cu calmul ei imperturbabil.Dacă încerca să treacă pe lângă
muncitorul acela,o va lua din nou la rost.Dacă-l va ocoli,tot o va repera şi o va
împiedica să ajungă până la şeful lui.Nici nu se îndoia că va face exact aşa,
măcar pentru a sparge monotonia muncii de rutină,flirtând şi el puţin.
Îl privi încruntată pe cel care o pusese în acea situaţie dificilă.Zidul din cărămidă
o împiedica să se apropie din orice direcţie ar fi venit.Sentimentul de exasperare
şi frustrare se amplifică.Ca într-un caleidoscop,îi apăru în minte imaginea
mătuşilor înlăcrimate,recepţionera arogantă de la biroul lui Claiborn,menajera
răutăcioasă,tiranica secretară şi muncitorul cel sexy,numai muşchi,care o
împiedicase să ia legătura cu şeful.Privi silueta în costum,care se profila la trei
sute de iarzi distanţă de ea.
-Domnule Brink Claiborn,o să stai de vorbă cu mine! Exista o posibilitate,un
plan simplu care,probabil,cu excepţia domnului Claiborn,nu va deranja pe
nimeni.Un singur fir de sârmă împrejmuia terenul plin de hârtoape,dar aproape
viran,cu excepţia clădirii,bolovanilor,cărămizilor sparte,cioburilor de sticlă şi
câtorva mormane de moloz.După numărul acestora şi al camioanelor aflate pe
teren,se putea deduce că era un du-te-vino continuu de furgonete,buldozere,
maşini şi tot restul echipamentului,aşa că îi va fi uşor să conducă trei sute de
iarzi,ca să dea ochii cu pacostea vieţii ei.
Hotărârea pe care o luase îi acceleră pulsul.Îşi plimbă din nou privirea peste
întinderea aceea îşi aminti vag,avertismentele mătuşilor de a-şi stăpâni
impulsivitatea,dar,după atâtea refuzuri lipsite de amabilitate,pe care le primise
din partea lui Brink Claiborn,uită sfaturile acestora.
Pe teren,mişcarea şra slabă.Se pregăteau,probabil,pentru pauza de masă.Era
amiază şi cei mai mulţi păreau că părăsesc zona.Singurul semn care te avertiza
că nu trebuia să pătrunzi acolo erau un mic indicator şi firul subţire de sârmă.
Îngrăditura improvizată era susţinută de stâlpi metalici,de culoare verde,ridicată
mai mult pentru delimitarea terenului,decât pentru a-i ţine deoparte pe oameni.
Desigur,era posibil să fi încălcat vreo proprietate privată,dar nu era decât o
infracţiune minoră,iar ea era un car de nervi,aşa că,pur şi simplu,nu se putea
abţine numai ca să nu încalce legea.Bărbatul în costum privi exact în direcţia ei,
râse şi-i întoarse spatele.Asta-i bună,să râdă de ea! Ce îndrăzneală!
Era picătura care umplu paharul.Strângând din buze şi îndreptându-şi umerii,
porni motorul,aruncând o ultimă privire muncitorului.Lucra ceva stând aplecat,
aşezat pe vine,cu spatele la ea.Blugii decoloraţi şi jerpeliţi îi stăteau întinşi pe
pulpe şi pe şoldurile înguste.Amintindu-şi cum râsese de ea,împreună cu şeful
său,simţi că explodează,ambreie motorul,apăsă pedala de acceleraţie şi trecu
dincolo de firul de sârmă,auzind cum în spate,loveşte maşina,antrenând în
cădere şi stâlpii de susţinere.Bărbaţii întoarseră brusc capetele şi se uitară în
direcţia ei.Unul dintre ei ţipă,apoi îl văzu pe muncitor făcând semne cu mâinile
şi-i auzi strigătul.O luă la fugă,interpunându-se între ea şi cel la care voia să
ajungă,iar ea,la volan,era înfuriată şi hotărâtă să atragă cu orice preţ atenţia lui
Brink Claiborn.Îi mai aruncă o privire şi-l zări alergând ca un turbat; încerca să
o oprească.Apăsă mai tare pedala de acceleraţie,se izbi de nişte bolovani,dar fu
nevoită să reducă viteza,văzând şanţul nu prea adânc din faţa sa.
Maşina ajunse dincolo de şanţ,cu un zgomot înfundat.Inima începu să-i bată cu
putere.În sfârşit,Brink Claiborn îşi concentrase toată atenţia asupra sa şi o privea
cu mâinile în şolduri,faţa sa palidă căpătând o expresie de nedumerire.
Din stânga,se apropia,în fugă,muncitorul.Sări uimitor de repede peste grămada
de bolovani ce-i stătea în drum şi,cabrându-şi uşor genunchii,atinse pământul,
aterizând în picioare,ca o pisică.Recăpătându-şi echilibrul,se aşeză exact în faţa
maşinii.Cuprinsă de panică,apăsă pe frână,răsuci brusc volanul într-o parte,ca
să-l evite,şi maşina se opri,zgâlțâindu-se din toate încheieturile,la câțiva iarzi în
stânga lui,ridicând praful de sub roţi.Ea era deja cu nervii în pioneze.Aşa îşi
rezolvau unii oameni problemele: cu ajutorul angajaţilor! în loc să-i fi făcut un
semn cu mâna,el pur şi simplu îi sărise în drum,punându-şi viaţa în pericol.
Nesăbuinţa lui o scosese din sărite.Smucind portiera,coborî ca o furtună să-i
spună ce gândea.
-Eşti nebună de legat,o întâmpină el,urlând.Pleacă de aici...
-Vreau să-l văd...De această dată,o cuprinse strâns în braţe,iar ea cedă,ştiind că o
luptă între ei doi ar fr fost inutilă.El îi făcu vânt pe locul din dreapta şoferului,
apoi ocoli maşina şi sări la volan,pornind în marşarier.Îl apucă de încheietura
mâinii.
-Dă-te jos din maşină!Fără să-i acorde cea mai mică atenţie,el se răsuci,îşi trânti
mâna pe speteaza banchetei şi apăsă pe accelerator.Maşina porni atât de brusc,
încât ea amuţi şi se agăţă de marginile scaunului,ca să nu dea cu capul în
torpedou.Furibund,îndreptă maşina spre locul de parcare asfaltat şi,după câteva
manevre abile,frână,stârnind nori de praf.Opri motorul şi o fulgeră cu privirea,
dar vocea lui calmă îi tăie orice cuvânt cu care avea de gând să-l înfrunte.
-Inconştiento! Tot terenul e dinamitat.Dacă ai fi atins vreuna din încărcăturile de
dinamită,tu,maşina şi cei din jur,toţi am fi fost făcuţi bucăţele! Se aplecă înspre
ea,cu o mână pe volan şi cu cealaltă pe speteaza banchetei.Nu ştii ce înseamnă
cuvintele „atenţie” şi „trecerea interzisă”? Şantierul e un loc plin de pericole!
Copleşită de cele auzite,nu numai că furia îi dispăru,dar,privindu-l,simţi cum se
face mică,mică de tot.Se uita la ea,abia reţinându-se să nu izbucnească.Lui
Hilary îi era ruşine; nesăbuinţa ei era s-o coste viaţa,a ei şi a celor din jur.
-Scuză-mă,spuse ea,încet.Şocul emoţional o făcu să tremure.
Respirând cu greutate,o privea tăcut,încercând să se stăpânească.
-Sună la birou,ca un om normal! tună el,apoi coborî din maşină.Cu picioarele
depărtate şi îndreptându-şi umerii,de data aceasta nu-i mai făcu semn cu mâna.
Tremurând,ea cuprinse cu privirea întreaga suprafaţă a terenului,apoi ochii i se
opriră pe silueta nemişcată a bărbatului care încă se mai uita la ea.
Jenată şi şocată,în acelaşi timp,Hilary ambreie motorul cu prudenţă şi se întoarse
să se refugieze în tihna şi intimitatea camerei de hotel.
Îi luă aproape o oră să-şi revină şi trei ca să prindă curaj şi să telefoneze la
Claiborn Industries,Incorporated Landfill and Compaction,ca să ceară cu Brink
Claiborn.De această dată,i se făcu imediat legătura şi oftă uşurată,aşteptând ca el
să răspundă.În ciuda acţiunilor sale periculoase,nebuneşti şi nesăbuite,cursa ei
îndrăzneaţă îl făcuse curios.Parcă se simţea un pic mai bine.
-Brink Claiborn,auzi vocea gravă,caracteristică oamenilor de afaceri.
-Domnule Claiborn,sunt Hilary Wakefield din Natchez.
-Femeia cu maşina,zise el,pe un ton sec,făcând-o să se înroşească de jenă.
-Îmi pare rău în legătură cu întâmplarea aceea,dar voiam neapărat să discut cu
dumneavoastră.
-Sunteți rudă cu surorile Wakefield? o întrebă,cu vocea impasibilă.
-Sunt mătuşile mele.Aş vrea să-mi fixaţi o audienţă ca să discutăm despre casa
Saville.Am venit tocmai din Mississippi să vorbesc cu dumneavoastră.Este o
problemă urgentă,dar nu vă voi răpi prea mult timp.
-Am studiat problema casei,împreună cu mătuşile dumneavoastră.Ele ştiu ce-am
hotărât.
-Vreţi să mă primiţi doar pentru câteva minute? Urmă o pauză lungă.
-Am un program încărcat...
-Sunt convinsă,zise ea,întrerupându-l şi apelând la tot curajul de care era în
stare,pentru a înfrunta refuzul.
-Am un program încărcat,repetă el,pe un ton hotărât,mai ales în această parte a
anului.Mi-ar fi mai uşor dacă am discuta problema la cină.Surprinsă,rămase cu
ochii pe telefon,îmbătată de fericire.La cină,va avea mult mai mult timp la
dispoziţie,decât într-o scurtă audienţă la biroul lui.
-Excelent.
-Daţi-mi adresa.
-Ne putem întâlni undeva.
-Daţi-mi adresa,vă rog,rosti el,pe un ton de comandă.Aroganţa lui o cam
neliniştea,dar îi răspunse tăios:
-Locuiesc la Hilton,în Bluegrass Drive.
-La şapte,e bine? Ne întâlnim în hol.
-Perfect!
-Pe curând,Hilary.Telefonul făcu un clic şi nu se mai auzi nimic.Toată
conversaţia nu durase mai mult de două minute,dar acum ea era plină de
optimism.Cina! însemna că va avea la dispoziţie o oră să-l convingă să asculte
propunerea mătuşilor,aceea de a le permite să cumpere în Natchez vechea casă
de pe plantaţia bunicului lui.Îşi privi faţa reflectată în oglindă.Diseară,voia
să facă cea mai bună impresie.Brink Claiborn era celibatar şi era hotărâtă să
folosească această situaţie în avantajul său.
Îşi privi ceasul de la mână şi constată că nu avea timp pentru cumpărături decât
câteva ore.Încă de la sosirea în Los Angeles dorise să facă un tur al magazinelor
şi saloanelor de moda,dar urmărirea lui Brink Claiborn îi ocupase tot timpul.
Fredonând o melodie,îşi luă geanta,părăsi camera şi ieşi în căldura de afară a
soarelui californian.Parking-ul hotelului era străjuit de palmieri înalţi şi era plin
ochi cu maşini care luceau în dogoarea soarelui.Când îşi văzu maşina plină de
praf,îşi aminti de muncitorul cu ochi albaştri şi pulsul ei făcu un salt periculos.
Uită-l,îşi spuse în sinea ei.N-avea să-l mai vadă niciodată.A doua zi,va decola
spre Mississippi,plină de satisfacţia unei misiuni dusă la bun sfârşit.În timp ce se
grăbea spre maşină,văzu cu ochii minţii,la fel de limpede ca cerul fără nori de
deasupra,braţele vânjoase care o încercuiseră.De unde ştia el de Obsession?
Răspunul veni la fel de prompt ca şi întrebarea: Era un tip carismatic,sexy şi prin
viaţa lui trecea,probabil,o mulţime de femei.Încercând să nu se mai gândească la
asta,o luă în josul bulevardului,în căutarea unei rochii pentru cină.
La ora şapte fără zece minute,se mai studie încă o dată în oglindă,mulţumită de
cum arăta în rochia galbenă de sifon moale,strânsă pe talie,dar amplă în partea
de jos,ce se desfăcea atunci când păşea.Gulerul alb,înalt era şic,năsturaşii în
formă de perlă erau eleganţi.Corsajul se îngusta,unindu-se cu gulerul,lăsându-i
umerii goi.În urechi,tortiţe de aur;părul dat pe spate şi plâns în agrafe mici îi
cădea pe umeri şi pe spate,unduiri mătăsoase.Cele câteva şuviţe lăsate libere pe
frunte le aranjase pe de o parte şi pe de alta a feţei.
Satisfăcută de cum arăta,îşi luă poşeta albă de seară şi se îndreptă spre hol.
Ţăcănind cu tocurile pe culoar,dădu colţul şi intră pe un coridor lung,acoperit cu
un covor roşu,care ducea în holul spaţios.
Respirând adânc,bucuroasă că totul mergea perfect,cuprinse dintr-o privire
candelabrul de cristal,mobilierul tapisat în alb şi verde,covoarele din pluş şi
abundenţa de plante decorative.În mod voit,sosise mai devreme pentru a-l
aştepta pe Brink Claiborn.Prin uşile din sticlă,bine lustruite,se vedea intrarea
pustie.Păşi spre recepţie.Cei doi funcţionari în uniformă îşi vedeau de treburile
lor,iar un bărbat care arăta remarcabil de bine,stătea aplecat peste tejghea.Când
li se întâlniră privirile,simţi că i se face rău.

CAPITOLUL 2
Purta un costum de culoarea cărbunelui,cu o croială ireproşabilă,cravată albastră
clasică,cămaşă albă şi butoni de aur la manşete.Albul îi scotea în evidenţă tenul
foarte bronzat; costumul îi punea în valoare umerii laţi şi şoldurile înguste,iar
cravata,în acelaşi ton cu nuanţa ochilor,de un albastru limpede ca cristalul,le
accentua strălucirea.Hilary se simţea de parcă plămânii ei îşi încetaseră funcţiile
vitale,inima i se oprise,iar creierul i se blocase.Şocul o țintuise în loc,iar el se
apropia cu paşi degajaţi.O sfredelea cu privirea,măsurând-o din cap până în
picioare,mult mai intens decât apucase ea să o facă.
Trase adânc aer în piept,inima începu să-i bată cu putere,creierul i se debloca şi
începu să lucreze cu viteza fulgerului.Apărură gânduri năvalnice şi sentimente
contradictorii:emoţie,surprindere,mânie şi un val puternic de bună dispoziţie.
Predominant era,totuşi,sentimentul de mânie.
-De ce nu mi-ai spus? îl întrebă,când se opri la câțiva paşi distanţă de ea.
El ridică din umeri.
-Sunt convins că am încercat,dar nu m-ai ascultat.Ţi-am spus că sunt Brink
Claiborn,îţi aminteşti? Mai ai de învăţat despre cum să faci aprecieri la prima
vedere,zise el,dar nu pe un ton răutăcios.Era frumoasă; pulsul îi zvâcnea şi ar fi
întins mâna să o atingă.Era electrizat.Reacţiile pe care le trăia în preajma lui
Hilary Wakefield erau mai fulminante chiar decât dinamita cu care lucra pe
şantier.În ciuda actelor necugetate pe care le făcuse în ziua aceea,îi admira
curajul şi ambiția cu care încerca,de una singură,să rezolve problemele,două
calităţi pe care le înţelegea bine.
-Bărbatul în costum părea că dă tuturor ordine,inclusiv ţie.Cine era?
-Un inginer care lucrează pentru mine.Tocmai ne spunea cum să plasăm
încărcătura.Sunt eu preşedintele companiei,dar urmez sfatul experţilor.Numai
pentru că eram în blugi prăfuiţi şi el în costum,ţi-ai imaginat,în mod automat,că
el e şeful,iar eu subalternul nu prea isteţ,o tachina el,ca să-i vadă reacţia.
-N-am spus că nu eşti prea isteţ!Şi nici n-am insinuat,zise ea,pe un ton categoric.
-Ai încercat să mă mituieşti,zise el,inspirând profund adierea excitantă de
parfum.De ce trebuia să fie o Wakefield? Surorile Wakefield îl aduseseră în
culmea disperării cu apelurile lor telefonice,care nu mai conteneau,cu
interminabilele conversaţii,cu rugăminţi exagerate şi propuneri disperate.Iar
acum,o reprezentantă a altei generaţii Wakefield,îi tortura pulsul şi-l împiedica
să gândească coerent,prin simpla unduire a şoldurilor sau o privire a ochilor
verzi.
-După cât îmi amintesc,când ne-am intersectat pentru prima dată drumurile,
spuneai că Brink Claiborn e un îndărătnic,un indolent,un încuiat...
-Îmi amintesc!se burzuli ea,simţind că roşeşte de ruşine.El îşi ridică sprâncenele
şi în ochi îi apăru o scânteie jucăuşă,care parcă îi spunea: „Aşa îţi trebuie”.Asta
o făcu să-i întoarcă zâmbetul.
-Ah,aşa mai merge.
-Pentru un îndărătnic,indolent şi încuiat,ipostaza asta e de-a dreptul cuceritoare.
-Iar aşa e mult,mult mai bine,spuse el,pe un ton grav,senzual,mai apropiindu-se
cu un pas.Regret dacă ai întâmpinat greutăţi,când m-ai căutat la birou,dar fata de
la recepţie s-a conformat ordinelor mele.Habar n-aveam că secretara ţi-a
comunicat că am plecat în Europa.Bănuiesc că am fost cam drastic când i-am
spus că nu doresc să discut cu nici un Wakefield.
-Înţeleg.Ai vrut să mă eviţi,cu orice preţ,zise ea,încet,simţind o bucurie
ameţitoare,care luă locul sentimentului de teamă şi nelinişte.
-Recunosc şi-ţi mărturisesc că am fost bătut în cap.El zâmbi şi ea râse,cuprinsă
de un val de căldură care nu avea nici o legătură cu temperatura plăcută din
holul care beneficia de aer condiţionat.
-Hai să trecem peste asta.Mă bucur că te-am cunoscut,Hilary Wakefield,zise
el,pe un ton ce exprima interesul şi curiozitatea.Îi luă mâna.Când îi simţi
degetele puternice,Hilary trăi aceeaşi senzaţie pe care o avusese atunci când o
ţinuse în brațe,lipită de piept.Carismatic nu era cuvântul potrivit pentru atracţia
care radia din toată fiinţa domnului Brink Claiborn!
-Şi eu mă bucur că te-am cunoscut personal,Brink Claiborn.Am aşteptat foarte
mult timp,adăugă încet,ca pentru sine,conştientă de riscul la care se expunea de
bunăvoie.Tipul era,probabil,uns cu toate alifiile,iar ea n-avea de gând să ia
avionul a doua zi,cu inima zdrobită.
-Pentru faptul că te-am tot amânat,am să încerc să mă revanşez.Dacă ştiam,nu
te-aş fi lăsat să aştepţi nici măcar cincisprezece secunde! spuse el,ținând-o în
continuare de mână,plimbându-şi uşor degetul mare peste încheietura fină
a mâinii ei,gest care o făcu exagerat de prudentă.El îi făcu cu ochiul.
-Hai să mergem,zise el,luând-o de braţ.Ea încercă să-şi potrivească mersul după
paşii lui mari,conştientă că umerii li se atingeau şi haina lui i se freca de braţ,că
o ţinea strâns de mână.
-De ce aţi folosit azi dinamita? Credeam că specificul muncii tale este să umpli
gropile,nu să le faci.
-În mod obişnuit,aşa se şi întâmplă,dar în Delmar s-a ridicat o fabrică nouă şi
oamenii vor să înlăture ruinele cele vechi,ca să poată recupera ce se mai poate
din cărămizi.Mi-au explicat care sunt intenţiile lor şi am fost de acord să
demolez vechea structură.Uneori,mai fac şi muncă brută.Acest gen de afacere
implică foarte multe aspecte.Îi lăsă braţul,ca să-i deschidă uşa din sticlă,şi o
însoţi spre locul unde îşi parcase Lincoln-ul negru,strălucitor.
O ajută să se instaleze.Încă uluită de ceea ce aflase în legătură cu identitatea
lui,îl privi cum se aşază la volan.Era surprinsă şi încântată,trebui să recunoască
în sinea ei,dar de a doua zi nu-l va mai vedea.El porni maşina.
-Plimbarea va fi mai plăcută decât ultima oară,spuse el,zâmbindu-i.
-Nu-mi mai aduce aminte,te rog.Mă simt atât de jenată.N-am vrut să pun în
pericol viaţa nimănui,inclusiv pe a mea!
-Nici eu n-am vrut să mă răstesc la tine,rosti el ieşind în şosea.
-Zău? zise,dojenindu-l cu blândeţe.Dacă scena s-ar repeta,ai ţipa din nou la
mine! La curbă,părăsi şoseaua,cu patru benzi de circulaţie,şi intră pe o stradă
liniştită,micşorând viteza în apropierea unui rând de case,cu acoperişul în forma
literei A.Ea se întrebă cum va reacţiona el când va opri motorul şi se va întoarce
să o privească.Iar el îl opri.Un braţ şi-l rezemase în spatele ei,pe speteaza
banchetei.Cu cealaltă mână,îi atinse uşor gulerul,gest care o atenţiona să fie
prudentă.
-Nu pornesc mai departe până nu-mi cer scuze că am ţipat la tine.
Deci,te rog să mă scuzi.Eram îngrozitor de nervos,deoarece călcaseşi peste o
încărcătură de dinamită şi numai o minune a făcut să nu aibă loc explozia.
Urmărindu-l cu atenţie,se cufundă în privirea aceea dură,dar irezistibilă,ameţită
mai mult de prezenţa lui,care-i răscolea întreaga fiinţă,decât de spaima
pericolului prin care trecuse.
-Îţi accept scuzele,dar nu era nevoie să opreşti maşina ca să mi-o spui.Meritam
să fiu împuşcată.El dădu uşor din cap şi,în timp ce-o privea,îi prinse o şuviţă şi
şi-o răsuci pe degete.N-ar fi crezut că îl putea atrage atât de mult.Îşi aminti cum
se amuzase mai devreme când îl descrisese şi cât de îngrozit fusese când ea
trecuse de îngrăditura din sârmă.Îl speriase şi îl îngrozise prin lipsa ei de
prudenţă,dar,odată calmat,îşi făcuse reproşuri.În primul rând,ar fi trebuit să o
convingă de adevărata sa identitate,pentru a o scuti de acea cursă nebunească şi
periculoasă.Acum îl incita,privindu-l languros şi senzual.Fusese nebun că
refuzase să-i vorbească şi să o vadă.Doar norocul îi mai oferise o şansă.
Gândul la ceea ce simţise,când o strânsese în braţe,îl făcu să tragă adânc aer în
piept şi să dorească să repete gestul; ridicol,dar la fel de fascinant ca atracţia
lunii în timpul mareei.Cunosnuse destule femei şi sângele n-ar trebui să i se
înfierbânte la simpla apropiere de această femeie dificilă,dar,acum,îi clocotea.Şi
încă cum! Plimbându-şi degetul peste maxilarul ei,îi observă ochii ce străluceau
şi uşoara depărtare a buzelor.Era la fel de topită!
Şi,totuşi,Brink nu putea să nu-şi amintească faptul că era o Wakefield.Poate îl
atrăsese cu bună ştiinţă,prefăcându-se cucerită de el pentru a profita.Wakefield
era un neam de oameni periculos.Cu mătuşile ei,era la cuţite.Îşi alungă repede
din minte acest gând.Păruse la fel de atrasă de persoana lui când încă nu-i
cunoştea identitatea.Ar fi sărutat-o.Se trase mai aproape de ea,atât de aproape,
încât îi simţea respiraţia pe piele.Ea își ridică capul.
-Poate mă bucur că nu am răspuns de prima dată apelului tău telefonic,spuse
el,încet.Îi trebuiră câteva clipe să se concentreze.Era vizibil emoţionată de
perspectiva sărutului şi,în acel moment,el îşi dori ca acesta să fie deosebit-un
sărut de care ea să-şi amintească toată viaţa fiind aproape convins că nici el nu-l
va uita,niciodată.
-De ce? întrebă ea,abia respirând.Poate că totul s-ar fi rezolvat cu câteva
săptămâni în urmă.
-Şi poate am fi încheiat discuţia la telefon,înainte să am şansa să te cunosc,iar
ziua de azi n-ar fi existat.Cea mai interesantă zi din viaţa mea.Ea râse.Un râs
zglobiu,care destramă atmo-sfera tensionată şi-l făcu şi pe el să râdă.
-În momentul în care te-am văzut râzând de mine,cu inginerul,mi-am ieşit din
sărite.
-La ce te referi?
-După ce-ai plecat,te-ai dus lângă el şi bănuiesc că i-ai spus ceva în legătură cu
mine.
-Vorbeam despre ceva ce se-ntâmplase de dimineaţă.Nu râdeam de tine.Ţi s-a
părut.Peste zece secunde,o va lua în braţe...Cu mari eforturi,se întoarse la volan.
Mergem să mâncăm?
-Da.Şi mai ştiu că aceasta nu poate fi cea mai interesantă zi din viaţa ta!
-Dar ar putea fi.Ziua încă nu s-a terminat,rosti el,pe un ton insinuant.
Îi văzu pieptul zvâcnind în timp ce inspira adânc şi,ţinându-şi apoi respiraţia,îi
văzu uşoara îngustare a ochilor.O dezbrăcă în gând,tânjind să-i descheie,pe
rând,fiecare năsturaş în formă de perlă.Nu-şi amintea să mai fi avut vreodată o
reacţie atât de bruscă şi cutremurătoare faţă de o femeie şi intenţiona să
prelungească momentul.Când ar fi sărutat-o,ar fi vrut s-o simtă arzând de
dorinţă.În ceea ce-l privea,nu mai avea nici un dubiu că tot organismul îi va fi un
iad dezlănţuit.
-Avem înainte o întreagă seară,spuse el,cu o voce ce-i exterioriza emoţia cu care
îi savura reacţiile,iar corpul îi răspunse,străbătut de puternice senzaţii.
Porni motorul şi ieşi în şosea.Mai bine i-ar fi propus să ia masa la el acasă.
-Cum se face să suntem amândoi din Natchez şi,totuşi,nu ne-am întâlnit
niciodată? o întrebă,sprijinindu-şi cotul de rama geamului deschis al portierei.
Ea ridică din umeri.
-Poate din cauza vârstei.Eu am douăzeci şi şase...
-Şi eu treizeci şi trei.
-Vezi? Nu am mers la şcoală îh aceeaşi perioadă.La o populaţie de douăzeci şi
patru de mii de locuitori,nu poţi cunoaşte toată lumea.
-Rudele noastre se cunosc.
-Sunt mai în vârstă şi au avut mai multe ocazii şi motive să se întâlnească.Dar
am auzit unul de celălalt.În fond,familiile noastre au locuit,pe rând,la Saville.
-Nu mi s-a spus cât eşti de drăguţă.
-Mulţumesc.
-Acum locuieşti în Natchez?
-Da.Am un magazin de antichităţi,răspunse ea,amuzată de faptul că el ocolea cu
grijă să-i explice motivul pentru care rudele lor se cunoşteau.Tatăl meu a murit
când tocmai terminam şcoala.După absolvirea colegiului,în perioada în care
alergam să-mi găsesc o slujbă şi aveam grijă de mama,care era bolnavă,mi s-a
ivit ocazia să cumpăr magazinul.Magazinul,deschis cu cincisprezece ani în
urmă,părea o investiţie bună.
Când a murit mama,l-am achiziţionat cu o parte din moştenire.
-Îmi pare rău de părinţii tăi.E greu de suportat,mai ales când îi pierzi,unul după
altul,într-un interval atât de scurt.Nici părinţii mei nu mai trăiesc.Îl mai am doar
pe bunicul,dar ştii şi tu cât este de bolnav.
-Am auzit că nu de mult a suferit un nou infarct.
-Da.M-au sunat de la cămin,dar mi-au spus că nu e ceva grav şi că n-are rost să
vin doar pentru asta.Nu m-am dus,pentru că în perioada aceea eram foarte
ocupat.Parcă maşina şi intrară în restaurantul decorat cu păsări flamingo roz şi
cu covoare de culoarea lămâii,având mobilă albă din răchită şi feţe de masă din
olandă.În bar,un bărbat cânta la pian şi vocal,iar muzica se auzea până în salonul
principal,până la masa lor,retrasă într-un colţ,în spatele plantelor decorative.
Hilary se concentra greu asupra meniului bogat în legume.Întreaga sa atenţie era
captată de Brink.Privind-o pe deasupra paharului cu Chenin Blanc de la gheaţă,îi
spuse:
-Am intrat,probabil,în magazinul tău de antichităţi.Când vin acasă,de obicei dau
o raită prin magazin.
-Tocmai am achiziţionat câteva piese frumoase.Ne pregătim pentru Pelerinaj.Cu
fiecare an numărul turiştilor creşte,zise ea,gândindu-se o clipă la marele
eveniment ce va avea loc în Natchez,când unele dintre cele mai frumoase case
vechi,îşi vor deschide porţile mulţimii de vizitatori.
-Locuieşti cu mătuşile?
-O,Doamne fereşte,nu,răspunse ea,râzând.Observă că lumina candelabrelor se
reflecta pe pomeţii lui ascuţiţi.
-De ce ai reacţionat atât de violent? o întrebă,luându-i mâna.Nu porţi inel.Există
vreun bărbat în viaţa ta?
-Doamne fereşte,nu! repetă ea,dar nu atât de vehement.
-Dacă acesta e adevărul,mă simt uşurat!
-Bineînţeles că spun adevărul,zise ea,flirtând.
-Nici în viaţa mea nu există vreo femeie.
-Eu nu te-am întrebat.
-Ştiu,se lăsă el prins în joc,şi pulsul îi zvâcni de plăcere.Îi ţinu mâna într-a
lui,până sosiră farfuriile de cristal cu salata de crudităţi.Ea îi studia trăsăturile
frumoase ale feţei,accentuate de sprâncenele drepte.Părul negru,des şi ondulat,
acum frumos aranjat,o atrăgea la fel de mult ca în dimineaţa acelei zile,la fabrica
Delmar,când era răvăşit de vânt.În fine,îl întrebă:
-Cum ai ajuns atât de departe de casă?
-Am jucat fotbal la un colegiu din California şi,după aceea,am rămas aici să
lucrez în construcţii.Am prins ocazia să cumpăr o companie mică,pe care,pe
parcurs,am extins-o.Munca e interesantă şi nu mă ţine prea mult timp închis în
birou.
-Am observat! Făcu o pauză,când li se aduseră farfuriile aburinde cu cozi de
homar la grătar,sos de unt şi mazăre cu orez.În timpul mesei,îl întrebă:
-Vii des pe-acasă?
-Nu.Tocmai se pregătea să înmoaie în untul auriu bucăţica albă de homar.
Rezemând furculiţa de marginea farfuriei,îi aruncă una din privirile sale
arzătoare,care o făcu să-şi piardă pofta de mâncare.Dar o voi face mult mai des
de-acum încolo.
-Vrei să discutăm motivul pentru care luăm acum masa împreună?
-Cu plăcere,răspunse el,şi zâmbetul îi accentuă cutele obrazului.Nu am răbdare
să aştept următoarea întâlnire.Valul de plăcere,stârnit de cuvintele lui,nu o
împiedică însă să dea din cap cu vehemenţă.
-Nu de aşta ne aflăm aici,ştii prea bine! Trebuie să vorbim despre Saville.
Mătuşile mele...
-Ce-ar fi să discutăm despre afaceri,după masă? O putem face la mine.
Intuiţia îi spunea să acţioneze ferm şi să nu amâne discuţia despre viitorul casei
Saville,dar surâsul lui cuceritor,care-i adunase mici riduri la coada ochilor,o
dezarmă.Oftă şi zâmbi şi ea.
-Este ucigător...
-Poftim?
-Farmecul tău!Brink se înfioră de plăcere.Ştia că îl tachinează,că flirtează,dar
răspunsul ei îi atinsese o coardă sensibilă.Îi făcu cu ochiul.
-E suficient?
-Ce? Te referi la farmec sau la mâncare?
-Dacă vrei,comandă un desert,dacă nu,mergem undeva să discutăm în linişte
despre Saville.Şi am să-ţi ofer ceva de băut,o limonada sau o cupă cu îngheţată.
-Pot rezista tentaţiei? Zâmbind,chemară chelnerul pentru nota de plată.
-Nu v-a plăcut meniul,domnule?
-A fost excelent! Minunat! spuseră amândoi,în acelaşi timp.
Mulţumit,chelnerul îi aruncă o privire lui Hilary şi plecă să aducă nota de plată.
-L-am jignit fiindcă plecăm fără să fi mâncat mai nimic,spuse ea.
-Nu fi absurdă.L-am observat cum se uita la tine.Şi-a dat seama de ce vreau să
plecăm mai repede.Achită nota de plată şi,în câteva minute,erau în drum spre
locuinţa lui.
-Unde locuieşti? o întrebă el,gonind pe şoseaua pustie.
-Într-un apartament de două camere,cu vedere spre fluviu.
-Îmi închipuiam că într-o casă gen Saville.
-Asta-mi mai lipsea.Mulţumesc.
-Dar te ocupi de antichităţi şi,probabil,îţi plac lucrurile vechi.
-Le apreciez valoarea şi sunt familiarizată cu ele.Am crescut înconjurată de ele.
-Şi acum,nu-ţi mai plac.
-Aşa este,zise ea.El dădu din cap,cu dezaprobare.
-Nu eşti de acord cu mine? Ridică uşor din umeri.
-Mie-mi plac lucrurile vechi.Merg acasă în fiecare an şi plec în Pelerinaj ca un
turist obişnuit.Fiecare casă de acolo este o bijuterie frumoasă,care aminteşte de
trecut,de istoria Americii.
-Vorbeşti ca un ghid!
-Iar tu,ca o domnişoară Hilary a vremurilor moderne.

CAPITOLUL 3
Intrară în locuinţa lui Brink prin uşile glisante din sticlă din spatele casei.Terasa
dădea spre peluza bine îngrijită.Bucătăria în care intrară era spaţioasă şi utilată
modern.
-Spuneai că-ţi plac casele vechi! rosti Hilary.
-E un loc plăcut,zise el,punând cheile maşinii pe masa albă.Îşi scoase haina şi îşi
slăbi nodul cravatei,neluându-şi ochii de la ea.În acel moment,substanţa
inflamabilă care,probabil,ardea mocnit între ei,explodă,răvăşindu-i sufletul şi
lăsând-o fără respiraţie.
-Niciodată n-am să mai refuz o presoană necunoscută,spuse el încet,ca o
mângâiere.
-Iar eu n-am să mai calc niciodată pe dinamită,şopti ea.
Distanţa dintre ei se micşora treptat şi fiecare pas făcut de el îi accelera pulsul
din ce în ce mai tare.Era un bărbat incredibil de atrăgător,avea o alură atletică şi
era extrem de sexy.Când îi dădu la o parte,de pe umăr,o şuviţă de păr,inima
începu să-i bată nebuneşte.O privea încordat,dornic să o sărute,cu pasiune,un
sărut devastator,care să-i amintească de el atunci când se va întoarce în
Mississippi.În ceea ce-l privea,el n-o va uita niciodată! îi atinse clavicula cu
degetul mare,savurând netezimea pielii catifelate.
-Hilary,zise el,abia respirând,vrăjit de far-mecul ei,tremurând de dorinţă.Ea îşi
înclină puţin capul spre spate şi-şi trecu limba peste buza de sus.El gemu şi o
cuprinse în braţe,nemaiputânc să aştepte nici măcar o secundă.Se aplecă înspre
ea,încercând să se stăpânească pentru a prelungi momentul.
Îi atinse obrazul cu buzele,căutându-i gura senzuală.Când ea gemu încet şi
începu să se mişte,o sărută,chinuit de o dorinţă insuportabilă.Limba lui fierbinte
îi pătrunse în gură şi el o strânse violent în braţe.Hilary se lăsă pradă sărutărilor,
ca o floare în arşiţa deşertului ce-şi deschide petalele avide să soarbă stropii de
ploaie.Arzând de dorinţă,se cuibări la pieptul lui,dar se retrase repede,cu
respiraţia întretăiată.
-Trebuie să discutăm despre Saville,zise ea,luându-şi mâna de pe pieptul lui şi
aranjându-şi gulerul.Ce-am să le spun mâine mătuşilor,când mă voi duce la ele?
Că Brink Claiborn a urlat la mine,m-a invitat la cină şi m-a sărutat?
-Ce-aş putea face să uiţi că azi m-am enervat?
Emoţiile o târau într-un vârtej ameţitor,necunoscut până atunci.De obicei,nu
cocheta,nu se ataşa prea mult de bărbaţi,dar ceva din felul de a fi al lui Brink o
intriga,făcând-o să se comporte când Impulsiv,când foarte drăguţ.
-După cum m-ai sărutat,abia dacă-mi mai amintesc,zise ea,aşteptând un răspuns
la fel de tandru.Încruntat,o cuprinse puternic în braţe.
-Perfect.Încă una sau două sărutări şi ai să uiţi complet; ceea ce se şi întâmplă
când începu să o sărute cu pasiune şi s-o strângă până la sufocare.
Femeia asta îl scotea din minţi.Sărutările ei erau flăcări ce-l mistuiau şi-i
incendiau sufletul.Abia o cunoscuse şi nu mai concepea viaţa fără ea.O mângâie
trecându-şi degetele prin părul ei.Ştia că unele femei nu suportă să le răvăşeşti
părul,dar era convins că ei nici nu-i păsa.Era senzuală şi reacţiona la fiecare
atingere.Era femeia căreia îi şedea bine în patul unui bărbat,o femeie făcută
pentru iubire.Constatarea îl făcu să tremure de dorinţă.Surprins şi el de
intensitatea trăirilor sale,o lăsă brusc şi se duse să deschidă uşile de sticlă.
-Vino afară.Aduc ceva de băut.Mie-mi place la nebunie cafeaua irlandeză.
Ea era deja ameţită de săruturile lui.
-Mai bine mi-aş păstra mintea limpede.Beau doar un pahar cu apă.
El surâse şi se rezemă leneş de tocul uşii.
-Întotdeauna ai acest efect asupra bărbaţilor? Inima îi tresări puternic,
întrebându-se dacă el se simţise la fel de excitat.
-Nu,dar bănuiesc că tu ai acest efect asupra femeilor.
-Hai afară,să vedem dacă prietenia dintre noi poate pune capăt vrajbei.
-Prietenie? De abia ne-am cunoscut.Străbătu camera,zâmbind.
-Dar ne cunoaştem deja.Am petrecut împreună momente de neuitat.
-Ai dreptate,rosti ea,urmându-l afară,dar pe adevăraţii prieteni te poţi baza
oricând.
-Te poţi baza pe mine,zise el,trăgându-şi un scaun de grădină şi aşezându-se în
faţa ei.Ea îşi ridică privirea şi priveliştea îi tăie respiraţia.Peluza se întindea până
la plaja unde valurile se spărgeau la mal,pentru ca apoi să se retragă lin.
-Ce frumos!exclamă ea.Şi vederea spre,fluviu este frumoasă,dar asta e
fantastică!
-Da,după o zi de muncă,e un loc plăcut şi relaxant.Se lăsă pe spate şi-şi puse
picior peste picior,cu mâinile încrucişate la ceafă.
-Îmi plac casele vechi din sud,dar nu pot locui permanent acolo,pentru că aici
conduc o afacere importantă.Când voi primi moştenirea,vreau să transform casa
Saville în muzeu.Iată sfârşitul unei prietenii plină de promisiuni,se gândi
ea,sfârşitul unei atracţii mai periculoase decât dinamita folosită în construcţii.
Hilary trase adânc aer în piept şi-l privi drept în ochi.
-Mătuşile mele,Sophie şi Mavis,şi tatăl meu s-au născut în casa aceea.Părinţii lor
au fost proprietarii ei,până când bunicul a dat faliment.Tata era cel mai mic
dintre fraţi,avea doar cinci ani,Mavis,unsprezece şi Sophie,treisprezece.
Copilăria acolo şi-au petrecut-o şi iubeau casa,aşa cum se iubeau între ei.
-Îi înţeleg,pentru că şi eu iubesc casa aceea veche,la fel de mult.
O casă norocoasă,se gândi ea.
-Şi eu am crescut acolo,ştii? Tata a murit când aveam patru ani şi mama s-a
mutat să locuiască împreună cu bunicii mei.
-Tocmai pentru că deţii legal controlul asupra administrării afacerilor bunicului
tău,mătuşile m-au trimis la tine să le susţin cauza.Ceea ce vor ele este să-şi
trăiască restul zilelor la Saville.Plătesc cât le vei cere; nu e nevoie să cobori
preţul nici măcar cu un cent.
-Nici nu mă gândesc,zise el sec.
-Au acceptat ca în testamente să apară clauza vânzării pentru a deveni muzeu.Tu
vei avea ce-ţi doreşti şi ele,la fel.
-Nu.Răspunsul lui tăios o înfurie,amintindu-i cât putea fi de încăpățânat.
-Iar începi?
-La ce te referi? La faptul că-ţi refuz propunerea?
-La încăpățânarea ta.Hai să discutăm.
-Bine,dă-i drumul.Traae un scaun mai aproape şi-şi sprijini tălpile de el.Când îşi
întinse picioarele lungi,făcu eforturi să nu-l măsoare cu privirea.
-N-ai ce pierde,insistă ea.Când îl văzu că-şi dă ochii peste cap,izbucni: Ce
pierzi?
-Timpul.Neîngrijită,casa se va degrada şi va ajunge o ruină.
-Dacă o vinzi mătuşilor,acolo vor locui două femei care o vor îngriji cu
dragoste.El îşi coborî picioarele şi se aplecă brusc spre ea.
-Cum te distrezi în Natchez?
-Nu schimba vorba.N-am terminat încă.El îşi plimbă încet degetul pe braţul ei
gol.
-Nu schimb vorba.Voiam doar să ştiu ce faci.Cum te distrezi?
-Mă văd cu prietenii,uneori mergem la New Orleans,sau la spectacole,stăm
acasă şi vedem filme la video sau luăm masa în barcă,pe fluviu -plăceri mărunte.
Brink simţi o stranie tresărire de invidie.Nu voia să se gândească la faptul că
Hilary iese cu altcineva.Acest sentiment îl şocă.De obicei,era indiferent faţă de
prietenii femeilor cu care între-ţinea relaţii.Erau prietenii,uneori,amanţii,dar
întotdeauna reuşise să se retragă,fără să privească în urmă.De ce îl îngrozea
momentul când va trebui să-şi ia la revedere de la Hilary?
-New Orleans! Ai merge într-o zi cu mine la New Orleans?
Râse,dar râsul ei îl enerva.
-De ce nu,Brink.Sună-mă când vrei să mergem,dar nu înainte de săptămâna
viitoare sau,mai bine,peste două săptămâni.În perioada Pelerinajului am să fiu
foarte ocupată.
-Nu râde.Am să vin acasă,zise el,mijindu-şi ochii,să o studieze mai bine.Avea
pielea netedă şi întinsă,obrajii îmbujoraţi,gura senzuală şi frumos conturată.De
fiecare dată când îi privea buzele,era tentat să-şi aplece capul şi să le atingă.
Când te duci la New Orleans,ce-ţi place să faci?
-Îmi place să merg la concertele date în sala Conservatorului.Îmi place muzica şi
nu-mi pasă dacă trebuie să mă înghesui şi să stau ore în şir într-un picior.
-Muzica dixi.Altceva ce-ţi mai place?
-Să le ştiu fericite pe mătuşile Sophie şi Mavis.Ai un talent deosebit să schimbi
vorba.El dădu uşor din umeri.
-Voiam doar să aflu mai multe despre tine.Am aflat deja despre casă şi mătuşi.
-Nu te mai exprima evaziv.Ele adoră casa.De ce preferi să o vezi transformată
într-un muzeu prăfuit,în loc să faci o bucurie unor fiinţe care o vor îngriji?
-Ca muzeu poate încânta ochii a mii de vizitatori,iar casa va fi păstrată pentru
posteritate.
-Poţi face acest lucru după moartea lor.Sunt trecute de şaizeci de ani...
-Şi dacă sunt numai pe jumătate sănătoase,pe cât este bunicul,care anul ăsta
împlineşte nouăzeci şi doi de ani,vor locui acolo până va deveni o ruină,înainte
de a ajunge muzeu.Între timp,eu am să împlinesc,probabil,şaizeci de ani.
-E ridicol!
-Nu e ridicol! Ţi-am spus că am treizeci de ani...
-Nu la asta mă refeream.E ridicol să te gândeşti că Saville se va degrada în acest
timp.Casa are o sută,o sută cincizeci de ani şi arată bine.
-Mulţumită familiei mele,care a avut grijă de ea.Enervată,se aplecă înainte cu
coatele pe genunchi.
-De ce eşti egoist? El împinse scaunul deoparte şi se îndreptă spre capătul
terasei,cu mâinile înfundate în buzunare.Pantalonii negri i se mulară pe coapse.
-Nu sunt egoist,sunt practic...
-De ce nu te uiţi la mine când spui asta?
El se întoarse şi traversă terasa cu paşi hotărâți.Luând-o de braţ şi obligând-o să
se ridice,spuse:
-Pentru că,atunci când mă uit în ochii tăi mari şi verzi,ţi-aş da tot ce-mi cert.
M-ai scos din minţi.
-Greu de crezut.Ai rămas la fel de încăpăţânat i-o trânti ea.Inima ei făcea salturi
periculoase.Era un bărbat atrăgător,energic,cu un fizic impunător,genul de
bărbat care ar fermeca până şi păsările din copaci.A i te împotrivi era mai mult
decât foarte greu; era aproape imposibil.
-Ţi-am ascultat pledoaria,acum ascult-o şi tu pe a mea până la capăt,adăugă
ea,spunându-şi că în acel moment el nu putea fi mai confuz de cât ea.
-Dă-i drumul.Te ascult.Cuvintele muriră pe buzele ei.Ştia că nu trebuie să se dea
bătută,dar,ori de câte ori se apropia de el,se întâmpla ceva ciudat cu ea.Parcă ar
fi intrat într-un câmp magnetic; atracţia nu se putea vedea,dar forţa era
copleşitoare.El trase adânc aer în piept şi-i privi buzele,mijindu-şi ochii.
-Vrei să vorbim sau preferi să ne sărutăm? Clipi uimită şi încercă să se dea un
pas înapoi.Se înroşi de ruşine şi supărare.El o studia atent.
-Vrei să te sărut,spuse el,încet.O văd în ochii tăi..
-O citesc pe buzele tale.
-Şi tu vrei acelaşi lucru,răspunse ea,îndepărtându-se de el,dar trebuie să vorbim
serios.Se aşeză din nou pe scaun,iar el în faţa ei.
-Muzeul tău poate fi înfiinţat mai târziu.
-Iar ele se pot răzgândi la zece secunde după ce semnează contractul pentru
casă! Şi chiar dacă-şi vor ţine promisiunea,n-am chef să aştept.Să-ţi spun drept,e
puţin probabil ca mătuşile tale să fie în stare să îngrijească o casă atât de
mare.Gândeşte-te unde locuiesc acum.
-Locuiesc într-o casă veche şi frumoasă.Nu e la fel de spaţioasă,de superbă şi
veche,cum e Saville.
-Nu,nu la asta mă refeream.Ele...Se opri,auzind lovituri puternice în gardul de
lemn.
CAPITOLUL 4
-Bună,Brink.Am ajuns târziu acasă şi ţi-am văzut maşina.M-am gândit că poate
vrei un grătar...Femeia brunetă,care intrase în curte,tăcu când dădu cu ochii de
Hilary.Mă scuzi,dar parcă spuneai că o să fii singur în seara asta.
-Mi-am schimbat programul,spuse el,cu nonşalanţă.M-am întâlnit cu cineva din
oraşul natal.Hilary,ţi-o prezint pe Kiki Jensen.Kiki,ţi-o prezint pe Hilary
Wakefield.Kiki Jensen rămase uimită când îi auzi numele.
-Wakefield din Natchez?
-Da.Sunt o Wakefield.Le cunoaşteţi pe mătuşile mele? întrebă Hilary,cu glas
melodios.
-Ba bine că nu,zise Kiki,foindu-se pe scaun.Acum înţeleg legătura.Când Brink a
pronunţat numele Wakefield,m-am gândit la bătrânele doamne.
-Mă aflu aici în numele lor.
-Şi au un ghimpe împotriva lui Brink,fiindcă nu vrea să vândă?
-Nu,nici chiar aşa,spuse ea veselă,sperând că vocea îi sună normal.Kiki se
comporta ca la ea acasă şi-l mângâie pe Brink în treacăt,pe braţ,când el se aşeză
alături.Simţi o strângere de inimă când înţelese că ea şi Brink făceau parte din
două lumi diferite.Era un bărbat atrăgător,care avea ca vecină o femeie frumoasă
şi sociabilă.
-Încă nu am terminat,bombăni el,încet.Discuţia rămâne deschisă,nu?
-Bineînţeles,spuse ea,zâmbindu-i.El îi făcu cu ochiul şi,dintr-o dată,se simţi mai
bine.
-De abia ai sosit? o întrebă Kiki.
-Am venit de ieri,dar mi-a luat mult până să-l abordez,răspunse Hilary,cu umor
maliţios.
-De acum încolo,n-am să te mai las să aştepţi,zise Brink,pe un ton care promitea
totul.Hilary îşi dădu seama că o excluseseră pe Kiki din conversaţie,aşa că se
întoarse şi o întrebă politicos:
-Eşti de aici?
-Oh,nu.Sunt din Akron.Aici am venit pentru că vreau să devin cântăreaţă.
Sună telefonul şi Brink se ridică.
-Mă întorc imediat,zise,şi intră în casă.Hilary îi zâmbi lui Kiki.
-Şi,ai reuşit?
-Încă nu.Sunt mai mult recepţioneră,decât cântăreaţă.Kiki privi în direcţia uşii şi
se ridică.Ştiu că v-am deranjat.Spune-i lui Brink că ne vedem mai târziu.
-Nu pleca.Nu ne-ai deranjat.Serios.Am venit în Los Angeles să stau de vorbă cu
el,în legătură cu vânzarea unei case mătuşilor mele.Kiki scutură din cap.
-Ba deranjez,orice-ai zice.Nu l-am văzut niciodată pe Brink atât de...prins.De
obicei,nu le acordă femeilor întreaga lui atenţie.Să ştii că între mine şi el nu e
nimic,în afara faptului că suntem foarte buni prieteni şi vecini.Hilary râse.
-Nu-i nevoie să-mi explici şi nici să pleci.
-Le fac pe amândouă.L-am cunoscut pe Brink acum doi ani şi nu-l ştiu să se fi
comportat ca acum cu vreo altă femeie.
-Dar de abia l-am cunoscut.
-Atunci,aşa-i trebuie.E un afemeiat,dar poate că,de data asta,şi-a găsit perechea,
zise ea,aplecându-şi capul într-o parte.
-Nu sunt eu aia! Kiki zâmbi.
-Ţin la el şi cred că merită să fie iubit.Străbătu în grabă terasa şi,înainte de a ieşi
pe poartă,îi făcu un semn cu mâna.Hilary se reinstala comod în scaun,cu ochii
aţintiţi la uşa deschisă.Se gândea la ciudatele destăinuiri pe care i le făcuse Kiki.
Dădu din cap.Da,Brink era un seducător.Corect.Încă de dimineaţă intuise lucrul
acesta,dar ideea că ea l-ar captiva era absurdă.Dinspre ocean,se simţea adierea
uşoară a vântului care-i răvăşea părul.Cât de deosebită era viaţa lui faţă de cea
pe care o trăia ea în Natchez.Când îi auzi paşii,se întoarse cu faţa spre el.
-Unde-i Kiki?
-Mi-a spus că trebuie să plece.El se aşeză pe scaun şi o luă de mână.
-Unde rămăsesem?
-Discutam despre casă.A ta este splendidă,modernă şi funcţională.Tu şi prietenii
tăi vă simţiţi bine aici.Ce-ţi pasă de vechea casă din Natchez? Oricum,nu vei
locui niciodată acolo!El se aşeză comod şi o privi cu atenţie.
-Muzeul va fi îngrijit şi bine întreţinut.Cum ţi-am mai spus,va fi vizitat de sute
de persoane.
-În fugă.Lumea vine şi pleacă şi cu asta,basta.
-Dar înseamnă foarte mult.Clădirea merită să fie conservată ca monument
istoric.
-Vorbeşti de parcă mătuşile mele ar face din ea lemne de foc.
-Ei,gata,nu mai fi ţâfnoasă.
-Nu sunt.
-Oho! Şi astăzi,când era să dai peste mine cu maşina? Ştii că aproape m-ai atins?
-Ai sărit în faţa maşinii şi m-ai speriat de moarte! Dar acum înţeleg de ce-ai
făcut-o.Poate ar trebui să mă conduci la hotel!El se aplecă brusc în faţă şi se
prinse cu palmele de braţele scaunului,atingând-o cu genunchii,nelăsând-o să se
ridice.Îi spuse pe ton grav:
-N-are rost să ne despărţim certaţi.
-Asta s-o crezi tu! izbucni ea,dar nu atât de vehement,pe cât ar fi dorit.Eşti
egoist.Nu-ţi pasă decât de muzeul ăla fără viaţă.Nu mi-aş fi luat liber să vin până
aici dacă...
-Nu te bucuri că ai venit!
-Întotdeauna eşti atât de calm?
-Numai când sunt cu tine.Îşi apropie faţa de a ei şi-şi plimbă privirea arzătoare
de la ochi la gură şi invers.Vorbesc serios.Eşti o femeie deosebită,Hilary
Wakefield din Natchez.
-Bineînţeles că sunt.Se străduia să privească într-o parte.Dar n-o să mă mai
vezi...poate doar în Natchez.
-Chiar îţi închipui că te las să dispari aşa din viaţa mea?
-Sinceră să fiu,da.Nu ne înţelegem deloc.
-Asupra casei,şopti el.Dar în ce priveşte asta,ne potrivim perfect.Se aplecă şi îi
înălţă capul -să o poată săruta.
-Brink...Vorbele amuţiră în clipa în care buzele lui îi atinseră gura şi flacăra
pasiunii izbucni cu violenţă,pârjolitoare ca soarele deşertului.O cuprinse de talie
şi o trase pe genunchi să o simtă mai aproape,iar ea îi încolăci gâtul cu braţele.
Nu mai simţea nici teamă,nici supărare,doar un foc incandescent ce-i ardea tot
trupul.Îşi îngropa degetele în părul lui moale,apoi şi le trecu peste umerii
puternici,cu muşchi tari ca piatra.El îşi lăsă mâna pe şoldul ei,apoi şi-o coborî
încet peste coapsă.Deşi se lăsase întunericul,putea să-i distingă figura; respiraţia
i se opri când îi zări privirea pătimaşă.În ochii nici unui bărbat nu mai văzuse
atâta dorinţă mistuitoare.
-E mai bine să ne oprim aici.Nu am terminat tot ce aveam de spus.
El îşi trecu nervos degetele prin păr şi se ridică.
-Aduc ceva de băut.În câteva secunde,reveni cu două pahare înalte cu limonadă
şi se aşezară tăcuţi,privind stelele care clipeau pe cerul ca o catifea.
-Vrei să coborâm pe plajă? Găsim poteca la lumina lunii.
-Brink,e caraghios,doar am traversat cu avionul Statele Unite să discut cu tine
despre Saville.Te rog,gândeşte-te bine la oferta mătuşilor mele.Vor plăti
probabil,mult peste preţ,pentru a obţine casa.
-Hilary,spuse el,neplăcându-i deloc că trebuia să o refuze,mătuşile tale nu pot
îngriji ca lumea nici măcar căsuţa în care locuiesc acum.Am văzut când le-am
vizitat.
-E frumoasă casa lor!
-Mai du-te o dată s-o vezi,zise el,pe un ton conciliant.Florile sunt minunate,
mobila veche,superbă,dar casa s-a degradat.
-Nu-i adevărat!
-Te-ai obişnuit atât de mult cu ea,încât sunt convins că nu mai sesizezi lipsurile.
Ea îşi miji ochii.
-Cunosc câteva persoane care nu te-ar lăsa să intri în casă încălţat,sau să calci pe
covoare,sau să te aşezi undeva în camera de zi.Tu ţi-ai ţine musafirii la uşă ca să
nu-ţi lase urme pe covor sau pete pe pereţi.Sunt convinsă că...El îşi împinse
scaunul înapoi,cu o mişcare rapidă,o ridică în braţe şi aşa intră în casă.
-Ce faci? Ai un tupeu care întrece tot...O trânti pe canapea,făcând-o să se
răsucească în aer; abia putu să-şi recapete echilibrul.
-Ştiu cât eşti de impulsiv! protestă ea.El aprinse lumina.Mobila era în tonuri de
albastru-închis,covoarele albastre,draperiile,albastru-deschis.
-Te poţi plimba în toată casa.Poţi să te aşezi pe canapea sau oriunde în altă
pare.Mobila mea e făcută pentru a fi folosită şi e rezistentă.Mă îngrijesc de ea şi
de casă,dar cu chibzuinţă,ceea ce nu se poate spune despre mătuşile tale!
-Ce-ar fi să mă conduci la hotel!
-De ce mă faci să mă enervez? o întrebă el,pe un ton devenit deodată blând.
-Nu te comporţi aşa în mod normal? îi replică ea,trecând în bucătărie să-şi ia
geanta.El dădu din cap.
-Foarte rar.Tu îmi stârneşti reacţii violente.
-Să nu mai discutăm.Mergem?
El străbătu camera şi-i luă geanta,punând-o pe masă,apoi o luă de mână.
-Vino...te rog,spuse,cu o voce tandră.Să nu încheiem aşa seara.
-Brink,dacă nu putem cădea de acord,ce rost are să mai discutăm?
-N-am vrut să ne certăm.Haide,mai stai puţin.Dorind să mai insiste în legătură
cu Saville,acceptă,dând din cap,şi-l urmă afară.O luară spre plajă.Ţinându-se de
mână,coborâră poteca ce semăna în lumina lunii cu o panglică cenuşie.
Merseră până la mal şi se lăsară mângâiaţi de briza răcoroasă.Când îşi întoarse
faţa spre el,văzu că o priveşte atent.
-Nu trebuia să te fi luat pe sus.De obicei,nu procedez aşa,dar tu-mi trezeşti
reacţii pe care nu le am cu nimeni altcineva.
-Violenţă?
-Suficientă,ca să te iau pe sus atunci când o meriţi.Cred că sunt cam impulsiv.
Scuză-mă.
-Te scuz.
-Şi o să faci ce te-am rugat?
-Ce?
-Când ajungi acasă,studiază atent casa mătuşilor.
-Am s-o fac,cu toate că o cunosc foarte bine şi îmi place foarte mult aşa cum
este.Când înfloresc azaleele,grădina lor e una dintre cele mai frumoase din oraş.
-Ştiu că e aşa,dar numai datorită florilor.Să încheiem discuţia.Să ne bucurăm de
vraja lunii şi a oceanului.O luă de mână.Tocurile astea înalte nu se potrivesc pe
plajă.
-Ai dreptate,zise ea,şi se descălţă,conştientă că ei o susţinea să nu-şi piardă
echilibrul.Se uită în sus şi,brusc,îi simţi braţele în jurul umerilor.
S-au plimbat şi au sporovăit ca doi prieteni.El sărea peste pietre şi stropii de apă
împroşcaţi străluceau în lumina argintie a lunii.Într-un târziu,se întoarseră,fără
tragere de inimă,la hotel.Luând liftul,o conduse până în faţa uşii.
-Pot intra să-ţi văd camera?
-Bun pretextul,dar nu se poate.Scuză-mă.Făcând abstracţie de controversa dintre
noi,m-am simţit excelent.Mai reflectează puţin,Brink,şi nu te gândi la casa aceea
ca la o construcţie oarecare,ci ca la un loc ce trezeşte amintirile a două femei
cumsecade.
-Eşti încântătoare,Hilary,zise el,încet,apropiindu-se şi prinzând-o de talie.Nu te
voi uita niciodată.Dă-mi voie să te invit la micul dejun şi apoi să te conduc la
aeroport.
-Şi serviciul tău?
-Se descurcă ei şi fără mine,câteva ore,zise el,pe un ton sec,şi se aplecă să o
sărute.Era deja ameţită când el îşi luă rămas bun.
-Noapte bună,Brink,zise,înainte de a închide uşa.
-Noapte bună,Hilary,spuse el,mergând cu spatele,cu ochii aţintiţi asupra ei.
-Brink!
Se rezemă de palmierul de care se lovise şi-i făcu semn cu mâna,apoi porni pe
culoar.Îl urmări cu privirea cum se îndepărtează şi,preţ de o clipă,şi-l reaminti în
blugii strimţi şi tricoul jerpelit,închise uşa,se rezemă de ea şi zâmbi visătoare.A
doua zi,va pleca spre casă,îşi va lua rămas bun de la Brink şi va da ochii cu
mătuşile ei,cărora le va aduce vestea că încăpățânatul refuzase să vândă Saville.

Brink o aştepta în hol.Când îl zări,i se acceleră pulsul.Îmbrăcat în pantaloni

negri,cămaşă albă şi cravată maron,arăta extrem de atrăgător.Se apropia de
el,gândindu-se la felul în care ea se îmbrăcase.Fustă bleu,nouă,din doc,şi bluză
albastră din mătase.Îşi pieptănase părul pe spate şi-l legase cu o panglică
albastră.
-Oho! îmi încep bine ziua,zise el,încet,şi pulsul ei se înteţi din nou.
-Nu te contrazic,spuse ea şi,cu un gest spontan,se ridică pe vârfurile picioarelor
şi-l sărută pe obraz.
-Sigur nu vrei să-ţi amâni plecarea şi să rămâi aici în weekend? întrebă
el,strecurându-şi mâna în jurul taliei ei.Eşti invitata mea.
-Mulţumesc,răspunse ea,plăcut surprinsă,dar trebuie să-mi reiau lucrul la
magazin.Ieşiră la soare şi se îndreptară spre maşina lăsată în parcare.Încercă s-o
convingă să rămână,dar ea îşi menţinu hotărârea.În sinea ei,se întrebă dacă nu
cumva îi era teamă de acel bărbat.Ea avea o fire potolită,iar el era un afemeiat!
Comentariile lui Kiki îi întăriseră bănuielile.Cum ajunseră la şosea,deschise
discuţia.
-Peste câteva ore mă întâlnesc cu mătuşile! Nu te-ai răzgândit?
-Nu m-am gândit decât la tine,spuse el,încet,făcându-i cu ochiul.Am început
bine ziua.
-Şi când te gândeşti că nici măcar la telefon nu voiai să stăm de vorbă! Nu
cumva faci aceeaşi enormă greşeală şi cu casa?
-Asta e cu totul altceva.Credeam că mă sunau mătuşile tale,cu care deja
discutasem ore întregi.Ştii,dintre toate calităţile pe care le ai,cel mai mult mă
impresionează perseverenţa ta.Ea clătină din cap.
-Dacă eu sunt o pacoste,atunci tu eşti încăpățânat,afemeiat şi insuportabil! Şi
greu de convins.
-Mai discutăm la un suc de portocale.Ce-ai studiat la colegiu?
-Nu te eschiva,că tot nu scapi.
-Vreau să aflu totul despre tine.
-Am absolvit Artele plastice de la Universitatea din Mississippi.
-Şi acum,mai pictezi?
-Câteodată,în timpul liber.A rămas un hobby.Uitându-se pe geam,recunoscu
peisajul.Ne întoarcem la tine?
-Ţi-am spus că te invit la micul dejun,în drum spre aeroport,zise el,oprind
maşina.Coborî repede,înainte ca ea să mai spună ceva.
-Nu mai spune! în drum spre aeroport! Uită-te pe hartă,băieţaş! zise-ea,
amenințându-l cu degetul.
-Mai bine mă uit la o femeie frumoasă,zise el,cu o voce răguşită,luând-o în
braţe.Ea se retrase uşor din îmbrăţişare şi se îndreptă spre uşa bucătăriei.
-Mi-ai promis un mic dejun,nu complicaţii.El îşi ridică mâinile,făcând pe
nevinovatul.
-Cum adică,complicaţii?
-Vorba ta,discutăm la masă.El râse,descuie uşa şi o invită să intre.
-Afară,priveliştea este superbă,dar,tocmai și din acest motiv,o să vezi că nu mă
deranjează musafirii,aşa că mâncăm în bucătărie.
-Ţi-ai expus aseară punctul de vedere.Mâncăm afară.Te ajut eu să duci vasele.
Acasă,îmi place să mănânc în aer liber şi să privesc fluviul.
-Fluviul ăla tulbure a curs întotdeauna leneş pe lângă Natchez.Nu te-ai plictisit
tot privindu-l?
-Nu,pentru că mă gândesc la cei care se plimbă acum cu barca,în josul sau în
susul lui,şi la cei care îl treceau pe vremea când oraşul era înfloritor.Bătrânul
Mississippi n-o să mi se pară niciodată un fluviu murdar,zise ea,strângând
farfuriile şi paharele.Nu trebuia să intri într-o asemenea încurcătură,spuse
ea,încet,admirând faţa de masă de un albastru-deschis,şerveţelele bleu,argintăria
şi vaza cu trandafiri din mijloc.
-E o dimineaţă deosebită.Îi făcu cu ochiul şi se întoarse să ia cana cu suc de
portocale şi ibricul cu cafea.Mai aduse un vas de cristal cu salată de fructe,bucăţi
de cantalup,căpşuni,mure,banane şi ananas proaspăt.Apoi prăji pâinişoare
englezeşti şi turnă cafeaua aburindă,în timp ce Hilary aranja masa.Ea îi urmărea
mâinile puternice care umblau cu vesela; îi văzu cutele de pe obraji,care se
accentuau atunci când râdea,şi dinţii de un alb strălucitor.După masă,el se aşeză
comod pe scaun.
-Uite,trebuie să fi fost cineva care s-a ocupat de magazin în lipsa ta.Mai stai
măcar două zile şi am să-ţi arăt împrejurimile.
O tenta-o tenta teribil de mult.Tentaţia era cu atât mai puternică,cu cât el insista
mai mult.Acum putea pleca cu inima împăcată.Dacă ar fi rămas,n-ar mai fi fost
sigură de ea.
-Aici sunt în pericol,spuse ea,în glumă.Dinamită pusă cine ştie unde...care să-mi
frângă picioarele când mi-e lumea mai dragă.
-Existau semne de avertizare,replică el.Ieri,parcă nu-ţi era frică.
-Ieri nu-mi era frică de eventualele pericole.Astăzi,da.
-Pe aici,nu există fir de dinamită.Accentua cuvintele cu o voce răguşită,dându-le
o semnificaţie vădit senzuală.Vântul îi rătăcea prin păr,răvăşindu-i şuviţele pe
obraz,iar soarele îi punea în evidenţă pielea netedă,fără cusur.
Nici o femeie nu-l mai atrăsese într-o asemenea măsură până atunci.Se dovedise
o companie fermecătoare.Îi făcea plăcere să stea de vorbă cu ea,să o tachineze.
Gândul că peste câteva ore ar putea dispărea definitiv din viaţa lui i se părea de
neconceput: îşi alunecă privirea în jos,peste contururile atât de feminine,ascunse
sub bluza albastră.Atmosfera deveni apăsătoare când îi văzu sfârcurile,
împungând uşor materialul; ştia că e la fel de excitată ca el.
Când îşi ridică ochii spre ea,îi observă obrajii puţin îmbujoraţi şi privirea
arzătoare şi,totuşi,ezitantă.El simţea că ia foc,sufocat de dorinţă.Împinse scaunul
la o parte şi o prinse de încheietura mâinii.
-Vino să-ţi arăt casa.Chiar şi aşa,stând faţă în faţă,se străduia să-şi stăvilească
dorinţa impetuoasă de a o strânge în braţe.
-Marele circuit,replică ea,prompt,dar atât de slab,încât de abia o auzi.După
aceea,trebuie să plec.
-Nu trebuie să pleci neapărat.Rămâi să petrecem weekend-ul împreună,Hilary.
-Tu ar fi trebuit să porţi un semn de avertizare,şopti ea.
-Nu sunt deloc periculos,replică el,deşi ştia că ea se referise la un pericol mai
mult decât plăcut.Nu-i putea rezista.Cuvântul seducţie începea să aibă pentru el
o nouă semnificaţie.Alături de Hilary,ar fi fost o încununare a pasiunii.Ar fi
făcut dragoste cu ea până s-ar fi contopit într-un singur trup şi ea ar fi ţipat de
plăcere.Oare îi citise gândurile? Când îi surprinse privirea zăbovind o clipă pe
șiiţul pantalonilor şi-i văzu obrajii îmbujoraţi,nu mai avu nici o îndoială că
trebuia să o ducă neapărat în patul lui.Acea-stă femeie îi accelera pulsul într-un
fel în care nici o alta nu reuşise până atunci.Micuţa vânzătoare de antichităţi din
Mississippi.O Wakefield.Care credea că el ar fi trebuit să poarte un semn de
avertizare.
-Sunt lucruri mai bine de făcut decât să stăm şi să ne uităm unul la altul,zise el,
pe un ton sec,luând-o de braţ şi conducând-o dincolo de uşa de sticlă,spre
dormitor.
-Brink,trebuie să plec,altfel pierd avionul.Te rog,vinde casa mătuşilor mele.
-Eşti frumoasă,seducătoare,tandră şi sexy,dar nu.Nu se putea supăra pe el,din
moment ce până şi cea mai uşoară atingere a lui îi topea inima.Simţindu-i
privirea aţintită pe faţă,nu mai avu nici o îndoială că o va săruta chiar atunci.
Copleşită de emoţie,se uită la el speriată de complicaţiile pe care i le crea
această legătură.Dar era o legătură fără de care viaţa ei,de atunci încolo,ar fi fost
sumbră.El îşi plimbă mâinile peste braţele ei.
-Hilary Wakefield,eşti atât de sexy...Vocea lui scăzu până ajunse o şoaptă ce îi
înfiora terminaţiile nervoase,lăsând dâre de foc.Brink o urmărea cu atenţie
încordată,înfiorat de dorinţă.Îi văzu pleoapele zbătându-se,faţa ridicată uşor spre
el,pe care se citea pasiunea,şi buzele care-l aşteptau.Îi mângâie buzele cu limba
şi ea îi răspunse cu patimă.Gemând de dorinţă şi lipind-o de el,ar fi sărutat-o
până când blestematul de avion şi-ar fi luat zborul şi n-ar mai fi avut de ales.
O clipă mai târziu,o ridică în braţe şi intră.
-Aici e dormitorul,şopti el.
Hilary avea senzaţia că pluteşte într-un vârtej ameţitor,purtată la vale de o sanie
pe care nu o mai putea opri.
-Brink,ai reacţii prea rapide.Sau nu suficient de rapide.Trebuie să plecăm la
aeroport.El o lăsă din braţe lângă patul de dimensiuni mai mari decât cele
obişnuite.Ochii ei erau larg deschişi,plini de dorinţă.
-Ni se întâmplă ceva deosebit când suntem împreună,zise el.
-Ştiu şi,dacă este adevărat,ne vom revedea,zise ea,fără totuşi să creadă un cuvânt
din ce spunea.Îi despărţea jumătate de continent.Se îndepărtă repede.Dacă nu
plec acum,Brink,pierd avionul.
-Aşa e,aeroportul,zise el,pe ton serios,având sentimentul neobişnuit al unei
pierderi irecuperabile.Nu-şi amintea să fi dorit pe cineva atât de mult.Dar nu
trebuia să-i pese.N-o cunoştea decât de douăzeci şi patru de ore şi era o
Wakefield,încăpățânată ca un catâr.Şi,totuşi,avea asupra lui o influenţă pe care
nu o putea controla!Hilary îşi luă geanta.
-Nu mai avem timp să spălăm vasele.
-Oricum,nu te-aş fi lăsat pe tine să le speli.O luă de braţ,surprins şi el de vocea
sa apatică.Îi întorsese viaţa pe dos şi nici el nu mai era cel dinainte.Se îndreptară
tăcuţi spre Lincoln-ul negru.Porni în trombă.
-Când ne mai vedem? întrebă el.
-Ce pot răspunde la o astfel de întrebare,replică ea.Tonul ei vesel îl irită.Intrase
în viaţa lui ca o furtună,iar el nu înţelegea cum se putuse întâmpla aşa ceva! De
obicei,el era cel care ţinea frânele; se purta indiferent cu femeile,îşi satisfăcea
plăcerile şi nu le simţea lipsa.Cum simţea acum.
Îi veni să înjure când de-abia trecuseră de poarta de control şi se anunţă zborul.
-Să ne luăm rămas bun.Aş dori să mai chibzuieşti în legătură cu Saville.E doar o
casă,Brink.Gândeşte-te la oameni.Îşi plimbă un deget peste cravata lui,
stârnindu-i senzaţii plăcute,apoi îşi ridică privirea şi se uită fix la el,cu ochii larg
deschişi,având impresia că acest lucru face ca distanţa dintre ei să se micşoreze.
-Mi-e frică de ceea ce se-ntâmplă cu noi,şopti ea.Brink simţi că i se opreşte
inima în loc.Pe moment,uită de lumea care se agita în jur şi de anunţul
dispecerului.Se pierduse în abisul ochilor ei mari şi verzi,conştient că şi ea
simţea aceeaşi excitaţie.
-Vreau să fac dragoste cu tine,zise el,încet,aplecându-se şi mai aproape.
Cândva,am s-o fac,Hilary.Îţi promit.Ia-ţi zborul spre cuibul tău,dar eu nu-mi iau
la revedere.Cuvintele o loviră pe Hilary cu toată forţa unui cutremur violent.
Privirea lui o mângâia,dezbrăcând-o,pe rând,de fiecare obiect de îmbrăcăminte,
apoi ochii i se aţintiră din nou pe gura ei.
Cu o mişcare bruscă,circulară,a braţului,o ridică şi începu să o sărute,cu o
pasiune mai puternică decât cuvintele pe care le rostise.Cuprinsă de emoţii noi,
necunoscute,inima începu să-i bată cu putere.Nu îndrăznea să creadă că se vor
revedea,dar avea încredere în promisiunea lui.Sărutările lui o aprinseră ca o
flacără.Neţinând cont de aglomeraţia din aeroport,se lipi de el şi-i întoarse
sărutul.Când auziră ultimul anunţ al dispecerului,Brink o lăsă şi o conduse la
poarta de control.
-Pe curând.
-Da,Brink.
-Nu te apropia de dinamită.
-Aşa intenţionez,răspunse ea,serioasă.Nu vreau s-o păţesc.Încruntat,o prinse de
mână şi o trase din nou aproape,mişcarea bruscă făcând-o să se lovească de un
pasager.
-Ţi-e frică să pariezi?
-S-a făcut,strigă ea,întorcându-se încă o dată,înainte de a o lua la fugă spre uşa
avionului.Încă mai zâmbea în timp ce străbătea culoarul ca să-şi ocupe locul.
Prin hublou,privi aeroportul,știind că Brink era acolo.Trecuseră doar câteva zile
de când plecase din Natchez,dar i se păreau ani.Trăise,oare,înainte de a-l fi
cunoscut pe Brink?
Da,trăise,îşi răspunse,în gând.Şi va trăi în continuare,iar la începutul anului
viitor va primi în dar trei obiecte vechi şi frumoase.Râse în sinea ei,gândindu-se
la ultimele minute petrecute împreună.Se deosebea de toţi bărbaţii pe care îi
cunoscuse până atunci.Puternic,dinamic,inteligent,îndrăzneţ,vesel,sexy.Mai ales,
sexy!Ştia că şi el se gândeşte la ea.Dar asta nu va dura prea mult,totuşi îi făcea
plăcere să şi-l imagineze întorcându-se acasă şi meditând la momenle petrecute
împreună,momente extraordinare.Urmări cu privirea traficul de dedesubt,oraşul
întins şi încercă să localizeze casa lui Brink.Distanţa care îi despărţea creştea cu
repeziciune.Regreta,dar era mai bine că plecase.El avea rafinamentul
seducătorului rasat.Câteva clipe în braţele lui şi ştiuse că niciodată nu mai
încercase aceleaşi senzaţii.Ducea o viaţă liniştită şi plăcută şi nu avea nevoie de
un bărbat ca Brink Claiborn,un bărbat ce permanent putea stârni o mare de
primejdii.Schimbă avionul la Houston,luând cursa spre cel mai apropiat oraş,
Alexandria,din Louisiana,apoi străbătu ultimele şaizeci şi patru de mile,până la
Natchez,cu maşina.Se mai liniştise şi îşi făcea planuri cum să le spună mătuşilor
despre eşecul misiunii sale.Când se gândea la Saville şi la Brink,în sufletul ei se
dădea lupta între cele două sentimente simultane,contradictorii.Cum se putea el
gândi să transforme casa aceea veche şi pustie,când erau în joc inimile şi
fericirea a două femei atât de drăguţe.Bărbaţii! Cel puţin,el era unul deosebit!
Pe ultima milă spre casă,fu cuprinsă de îngrijorare şi teamă.Cum să le explice
dragelor mătuşi lamentabilul eşec?
Spre groaza ei,mătuşile o aşteptau pe aleea din faţa casei,în Cadillac-ul roz,
model 1963.Rămăseseră văduve cu mulţi ani în urmă şi acum locuiau împreună
în casa lui Mavis,în care aceasta convieţuise cu soţul ei,Tom Johnson.Înaltă şi
slabă,cu părul grizonat,strâns sever la spate în coc,Sophie Wakefield Brown îi
ieşi prima în întâmpinare,netezindu-şi rochia sobră din crep albastru.Mavis o
urma.Aproape cu treizeci de centimetri mai scundă decât Sophie,cu bucle de
culoarea morcovului şi cu rochia înflorată în tonuri ţipătoare de roşu şi
galben,contrasta cu silueta ţeapănă a celeilalte.Aşteptau moarte de curiozitate şi
privirile lor,în care lucea speranţa,făcură ca sentimentele lui Hilary faţă de Brink
să oscileze.
-Leit,blestematul de Merlin,îşi spuse,înciudată,în sinea ei şi se întinse să le
îmbrăţişeze.
-Iubito,niciodată nu vom putea să-ţi mulţumim îndeajuns! izbucni entuziasmată
Mavis.Povesteşte-ne cum a fost!

CAPITOLUL 5
Hilary simţi că leşină când le văzu chipurile pline de speranţă.Blestemat să
fii,Brink Claiborn,îşi spuse în sinea ei.
-În final,am reuşit să-l întâlnesc.A rămas să se mai gândească,zise ea,încercând
să le împărtăşească neplăcuta veste,într-un mod cât mai prudent posibil.
Starea lor de spirit se schimbă atât de repede,precum apele fluviului şerpuind în
meandre.Ochii lui Mavis se umplură de lacrimi; Saphie se încruntă.Zâmbetul
dispăru,umerii li se lăsară,iar Hilary i-ar fi tras o săpuneală zdravănă lui Brink
Claiborn!
-Îmi pare rău,dar Brink e...
-Brink? întrebă Sophie,încruntându-se şi mai mult.
-Domnul Claiborn este un bărbat încăpățânat.Iraţional,insuportabil.Ca să nu mai
spun cât e de sexy şi fermecător,îşi zise în gând.Drept consolare,adăugă.Nu vă
faceţi griji.O să mai încerc.Cele două mătuşi îşi traseră nasul și-şi scoaseră
batistele.
-Veniţi înăuntru şi luaţi loc.Mâncărn nişte îngheţată şi eu o să vă povestesc
despre călătorie.Mătuşile se aşezară pe canapea şi Hilary le servi,în cupe,
îngheţată de ciocolată şi căpşuni.
-Mă întorc imediat.Trebuie să dau un telefon.Intră în dormitor,se îndreptă spre
telefon şi făcu comandă pentru o convorbire particulară cu Brink Claiborn,la
biroul său de la Claiborn Industries.Memorase numărul.Îl prinse în birou.
Răspunse secretara şi trecură doar câteva secunde până i se făcu legătura cu el.
Vocea lui calmă şi gravă fu ca un duş rece pentru nervii ei ce stăteau să
explodeze.
-Cum poţi fi atât de egoist?
-Hilary? Eşti aici?
-Nu.Nu sunt în Los Angeles.Tocmai am ajuns acasă şi mătuşile au venit să mă
întâmpine.Sunt în camera de zi şi plâng,sfâșiate de durere.Numai din vina ta! îl
compătimesc pe bietul bunicul tău sau pe oricine altcineva care s-ar lăsa la mila
ta,domnule Dur-ca-Marmura Claiborn.Înainte ca el să răspundă,închise
telefonul.Se simţea uşurată,dar asta nu dură decât până făcu drumul înapoi şi se
aşeză alături de mătuşi.Aveau nişte figuri atât de sumbre,încât simţi că o apucă
din nou furiile.Cum,oare,reuşise Brink să o enerveze într-un asemenea hal? Se
considerase întotdeauna ca fiind o persoană calmă.Toţi îi spuneau că e drăguţă.
Până şi Brink o făcuse.”Ce copil drăgălaş...Ce fată drăguţă...!” Toată viaţa
numai asta auzise.Trebuia să recunoască faptul că era puţin impulsivă,dar nu-şi
ieşea din fire! Niciodată! Până când îi ieşise în cale Brink.Îşi dădu seama că
Sophie şi Mavis o priveau încordate.
Duminică dimineaţa le conduse pe mătuşi la biserică,apoi le trată cu o gustare la
hanul de pe dealul ce străjuia fluviul.
După aceea,fiindcă tot se aflau în apropiere,se îndreptară spre locuinţa lui
Mavis.Hilary observă inflorescenţa de azalee roz,mov,roşii şi albe şi trase adânc
în piept aerul parfumat.Brink nu avea dreptate.Stejarii înalţi şi bătrâni îşi
încurcau crengile printre trandafirii spanioli.Florile erau superbe,iar casa,veche
şi încântătoare,cu porticul mare sub acoperişul înclinat,cu capiteluri în formă de
evantai,deasupra uşilor şi ferestrelor,şi cu palisadele albe,aproape ascunse
printre flori.Înăuntru,în bucătăria înaltă de douăsprezece picioare,erau dulapuri
cu uşi din sticlă şi un ventilator care se învârtea încet deasupra.Aragazul şi
frigiderul erau vechi,dar încăperea avea un farmec aparte.Poate i-ar mai fi trebuit
o mână de vopsea,dar nu era un lucru presant.
-Cred că e timpul să tragem un pui de somn,zise Mavis.
-Ia-o înainte,spuse Sophie.Încă nu am terminat de citit ziarul de dimineaţă.Tu
l-ai citit Hilary? Am văzut un anunţ pentru o rochie care cred că ţi s-ar potrivi
foarte bine.Vino să ţi-l arăt.Hilary citi anunţul,dar nu se putu imagina îmbrăcată
în rochia aceea înflorată cu maci imenşi,încă nervoasă,se scuză şi ieşi pe holul
îmbrăcat în lemn de chiparos cu covoraşe orientale şi mobilier din lemn de
mahon.Spre surprinderea ei,observă pânze de păianjen pe la colţuri,tapetul vechi
decolorat şi scorojit,zgârieturi şi lustrul luat de pe ornamentele mobilei.
Dormitorul spaţios de pe latura sudică,cu ferestrele deschise spre azaleele
înflorite,era una din camerele ei preferate.Copil fiind,dormise acolo multe nopţi.
Acum descoperi draperiile din mătase zdrenţuite,pereţii crăpaţi,petele,praful şi
pânzele de păianjen,mai mult decât vizibile.
Era dureros,la fel ca atunci când,privind la cineva drag,îţi dai seama că a
îmbătrânit.Îi datora scuze lui Brink,pentru că el avusese dreptate în legătură cu
casa.Se degrada.Până atunci,nu observase dezastrul.În ultimii ani,nu stătuse mai
uit de câteva ore,când venise şi,pur şi simplu,nu acordase suficientă atenţie
lucrurilor ce o încnjurau,ci se bucurase să-şi vadă mătuşile şi admirase obiectele
vechi,atât de frumoase,şi splendida grădină cu flori.Deseori,şedeau pe verandă
în balansoar,discutând cu vecinii ce treceau pe acolo,ascultau cântecul
păsărelelor,distrându-se.Situaţia era aceeaşi în toate încăperile.Multe lucruri se
uzaseră,erau decolorate,zgâriate sau crăpate.
Ajunsă acasă,totul în jur i se păru pustiu.Niciodată nu i se păruse casa pustie.
Până să-l întâlnească pe Brink.Începu să lege fiecare întâmplare din viaţa sa de
el,spunând I.C.şi D.D.Înainte de Claiborn şi După Dezastru; aceasta părea că va
fi noua preocupare a vieţii sale: să suporte consecinţele şi să se adapteze
urmărilor devastatoare ale întâlnirii lor!
În seara aceea,în timp ce şedea în curtea interioară şi privea fluviul,ajunse la
anumite concluzii.Brink avusese dreptate în ceea ce privea starea casei mătuşilor
ei.Era dărăpănată,dar reparaţiile se puteau face uşor.Va angaja o femeie pentru
curăţenia săptămânală şi un meseriaş care să lipească un tapet nou şi să dea o
mână de vopsea.Ştia că mătuşile au suficienţi bani pentru a-şi renova casa,dar
erau zgârcite.Va fi nevoie să le convingă că trebuiau să repare unele stricăciuni
apărute pe parcursul anilor.Brink oricum intenţiona să renoveze Saville,aşa că
încă îşi menţinea părerea despre el: un egoist,insensibil faţă de sentimentele
mătuşilor ei.Era foarte posibil ca ele să nu-şi poată îngriji casa atât de meticulos
cum ar fi trebuit,dar erau două femei drăguţe şi prietenoase.Pe bună dreptate,se
întrebă în sinea ei,de ce o casă pustie era mai importantă pentru el,decât cele
două femei.Fireşte,poate lui nu i se păreau aşa,dar era vorba de fiinţe omeneşti,
nu de scânduri şi cărămizi.Hilary nu mai ştia nimic de Brink de când îl lunase.
Probabil,îl enervase la culme.Grav! îşi spuse în sinea ei.Dădu din cap,privind
vaporul cu turbină care pufăia şi se apleca sub greutatea turiştilor.Era
maiestuosul vas fluvial Delta Queen,care se îndrepta în amonte spre St.Louis.
Mai era ceva ce o neliniştea: bunicul lui Brink,Carlton Claiborn.Singura rudă a
lui era Brink şi părea părăsit,atât timp cât acesta nu venea acasă decât rareori.
Din impuls,suna la Sunny Meadow și întrebă dacă bătrânul Carlton putea primi
vizitatori.I se răspunse că da şi se hotărî ca a doua zi,în drum spre casă,să se
oprească la căminul de bătrâni.

Bărbatul înalt şi sfrijit,care şedea ţintuit la pat,era slăbit şi foarte bolnav,dar avea
ochii vioi şi părea interesat de femeia care se aşezase lângă el.Îi spuse că-l
vizitase pe Brink,că îi făcuse plăcere să-l cunoască pe nepotul său şi că
discutaseră mult despre Saville.Trebui să vorbească tare,deoarece Carlton
Claiborn nu auzea prea bine.El vorbi poticnindu-se,despre Saville şi vremurile
de altădată.Nevrând să-l obosească,îşi luă rămas bun după o jumătate de oră.
În cursul săptămânii,de fiecare dată când vedea un bărbat înalt,brunet şi cu
umeri laţi,intrând în magazin,inima începea să-i bată foarte tare.Cât despre
somn,era la pământ! Doar douăzeci și patru de ore,petrecute în compania lui
Brink,şi efectul lor era dezastruos! Hotărâtă să şi-l scoată din minte şi să-şi
umple timpul cu altceva,Hilary îşi pregăti o pânză să picteze.Poate s-ar putea
lăsa captivată de peisajul marin şi l-ar uita pe Brink.
Vineri,realiză că trecuse deja o săptămână de când îşi luase rămas bun de la el,la
aeroport.Chiar Becky şi Nan,doi din angajaţii săi,observaseră ceva în neregulă
cu ea.Nici nu era de mirare,îşi spuse în sinea ei,în aceeaşi după-amiază,
plimbându-se de colo-colo prin magazin.
Magazinul de antichităţi era bine plasat,pe colţul dinspre sud-est al unei străzi
din centru,într-o clădire cu etaj.Era luminos şi spaţios,cu ferestre mari,care lăsau
lumina soarelui să dan-seze şi să strălucească pe cristalurile din magazin.
Hilary fredona şi ştergea praful,într-o clipă de răgaz.Când îşi pusese pe ea,
dimineaţă,rochia albă din pichet,descoperise că slăbise.Observase că îi scăzuse
apetitul,dar nu-şi dăduse seama de efecte.Se auzi clopoţelul de la intrare şi Scott
îşi făcu apariţia.Zâmbindu-i,îşi arătă gropiţele din obraji.
-Erai ocupată? o întrebă,dându-şi la o parte de pe obrazul bronzat şuviţele
blonde.
-Am terminat.Chiar acum a plecat ultimul autocar cu turişti.
-Perfect.Am luat bilete pentru concertul de diseară.
-Grozav.Vreau să mă relaxez.
-Am scăpat mai devreme în după-amiaza asta şi m-am gândit să trec să-ţi spun.
Hilary privi afară maşina neagră care se opri şi ocupă un loc liber în faţa
magazinului.Bărbatul coborî,introduse moneda în aparatul de taxat,apoi intră.
Clopoţelul sună din nou.Când îl văzu pe Brink Claiborn în faţa ei,etalându-şi
irezistibilul surâs,lăsă din mână pămătuful de şters praful şi încercă să nu dea
atenţie bătăilor nebune ale inimii.

CAPITOLUL 6
Îmbrăcat într-un costum bleumarin şi purtând O cravată de aceeaşi culoare,Brink
arăta atât de atrăgător,încât o lăsă fără respiraţie.Deşi îşi plimba privirea de la
Scott la Hilary,ea ştiu că zâmbetul îi era destinat.Nu-i venea să creadă că era cu
adevărat în magazinul ei şi se îndreptă spre el.
Brink înjură în gând.O singură privire,aruncată blondului care vorbea cu
Hilary,şi-şi dădu seama că ar fi trebuit mai întâi să-i telefoneze,dar nu ştiuse,
până în ultimul moment,dacă va putea pleca sau nu din Los Angeles.Din cauza
lui,chiar întârziaseră decolarea avionului câteva minute.
Hilary arăta nemaipomenit! Pulsul i se acceleră şi ar fi dorit să o ia în braţe şi să
o sărute,atunci şi acolo.Simplul fapt că o vedea îi dădea răspunsul la întrebarea
care îl chinuise în timpul lungii călătorii spre Natchez: Era Hilary Wakefield la
fel de fermecătoare cum şi-o amintea?
Era.Rochia albă,tinerească,şi V-ul decolteului dădeau la iveală rotunjimi
seducătoare.
-Bună,zise ea,cu respiraţia întretăiată,clipind nedumerită şi privindu-l
încremenită,preţ de o clipă.
-Bună.Ar fi trebuit să telefonez,dar mă grăbeam îngrozitor.Atmosfera tensionată
avea un efect nociv asupra minţii lui.I-ar fi dat un brânci blondului şi i-ar fi spus
să se care.Ce influenţă avea femeia aceasta asupra lui,că îi scotea la suprafaţă
toate instinctele primare?
-Brink,ţi-l prezint pe Scott Blair.Scott,el e Brink Claiborn.
-Încântat de cunoştinţă.Bunicul tău este proprietarul casei Saville.Mi-a povestit
Hilary despre tine,zise Scott vesel,scuturându-i puternic mâna.
Frumos şi prietenos.Brink abia se abţinea să nu scrâșnească din dinţi.
-Am crezut că trebuie neapărat să vin să-l văd pe bunicul.În ultimul timp nu s-a
simţit prea bine.
-Am auzit şi noi.Îmi pare rău.Hilary a fost ieri să-l vadă şi spunea că vizita i-a
făcut plăcere.Brink o privi surprins.Fusese să-l vadă pe bunicul,bătrânul acela
arţăgos,căruia niciodată nu-i plăcuse vizitele?
-De asemenea,m-am gândit că ar trebui să vin să vorbesc cu Hilary şi mătuşile ei
despre Saville,zise Brink,uimit şi el de ce spunea.Era ultimul lucru pe care l-ar fi
făcut în Natchez! Ce naiba se-ntâmpla cu el?
În afaceri era inteligent,avea tact şi o logică de fier-calităţi pe care,se părea,le
uitase în Los Angeles.
-Rămâi mult în Natchez? îl întrebă Scott,gudurându-se ca un cățeluş.
-Nu,nu rămân mult.E o vizită scurtă,răspunse Brink,făr să-şi poată lua privirea
de la ea.
-Ştii,diseară mă duc cu Hilary la concert.Am cumpărat o grămadă de bilete,
pentru tot biroul,aşa că,dacă vrei să mergi cu noi,ne-ar face plăcere.
Brink observă privirea şocată a lui Hilary,asemănătoare propriei lui reacţii.
Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie în plus la o întâlnire cu Hilary.
-Mulţumesc foarte mult,dar am alt program.
-Păcat.E un concert cu Kenny Rogers şi Merle Haggard şi toate biletele sunt
vândute.Avem locuri în primul rând.
-Bravo!
-Brink,dacă aştepţi puţin în biroul din spate,zise Hilary,spre marea lui uşurare,
Scott şi cu mine vom termina de stabilit programul,în câteva minute.
-Nu-i nevoie să plece,zise Scott,pe acelaşi ton vesel.Brink respiră adânc,
încercând să nu-şi iasă din sărite,iar Scott continuă.Trec să te iau la şase pentru
cină.Ce zici? Cinezi cu noi?
-Mulţumesc,oricum,răspunse Brink,dând din cap că nu.
-Îmi pare rău că nu poţi merge.Va fi o seară grozavă.Se întoarse spre Hilary.Vrei
să mâncăm la The Briars,sau la West Bank Eatera în Vidalia?
-La West Bank ar fi excelent.
-Vine şi Ginger cu Zack.
-Grozav.
-Mi-a făcut plăcere,i se adresă Scott lui Brink.Pe curând,scumpo.Scumpo.De
abia atunci îşi dădu seama că îşi înfipsese degetele în buzunare şi-şi încleştase
pumnul.
-Pa,Scott.Îl urmăriră cu privirea cum se îndreaptă spre uşă,strecurându-se cu
grijă pe lângă obiectele vechi.În momentul în care deschise uşa,intră Sophie.
-Bună ziua,domnişoară Sophie,o salută Scott.Ghiciți cine a venit să vă vadă?
Brink se întrebă cu ce greşise,de totul în viaţa lui,luase o întorsătură atât de
neplăcută.
-Cine?
-Brink Claiborn.Ea se lumină la faţă,iar Brink înjură în gând.Cele două mătuşi şi
Hilary vor crede că s-a răzgândit,dacă nu le va spune chiar atunci părerea
lui,complet diferită.Doar nu venise tocmai de la Los Angeles să încheie vreo
afacere cu surorile Wakefield!Se întoarse şi şopti:
-Nu m-am răzgândit în privinţa casei Saville.
-Atunci,de ce-ai venit aici? întrebă Hilary,pe când Scott închidea uşa.
-Ce drăguţ din partea dumitale să vii la Natchez ca să ne vezi exclamă Sophie,
luându-l de mână,înainte ca Hilary să mai poată adăuga ceva.
-Da,doamnă,rosti el,politicos.Amândouă îl priveau pline de speranţă.Cred că
mâine dimineaţă ne-am putea întâlni să discutăm,zise el,şocat pentru a doua oară
de ce spunea.În prezenţa lui Hilary parcă era conectat la linia de înaltă
tensiune.Procesele mentale i se alterau şi nu se mai putea concentra.
-Ce drăguţ din partea dumitale! Amândouă îi zâmbiră şi el îşi îndesă în buzunar
şi cealaltă mână.
-Eram în trecere şi m-am gândit să mă opresc puţin,spuse Sophie,fericită.Mă
bucur că am intrat.Vom pregăti o mică gustare pentru mâine.Alerg acasă să-i
spun lui Mavis.Va fi atât de emoţionată! Domnule,nici nu vă pot spune cât de
fericită sunt că vă aflaţi aici.Sunt sigură că şi Hilary e la fel,nu-i aşa,iubito?
-Bineînţeles,murmură ea şi ochii îi râdeau în cap.
-Pe mâine.Ce ziceţi,pe la unsprezece e bine,domnule Claiborn?
-Perfect,rosti Brink,printre dinţi,străduindu-se să fie cât mai politicos.
De îndată ce Sophie ieşi,Hilary izbucni într-un râs vesel.
-Arătai la fel de furios ca în ziua în care m-ai dat afară de pe şantier.
-N-am venit în Natchez să le văd pe mătuşile tale sau să-mi petrec seara cu tine
şi cu frumosul ăla cu care ţi-ai dat întâlnire! începea să se enerveze din nou şi
încerca din răsputeri să se abţină,până nu era prea târziu.
-Scott e un foarte bun prieten al meu şi cred că e o persoană foarte agreabilă.
-Da.Am observat.
-Nu e nici nervos,nici arţăgos,nici încăpățânat.Se acomodează foarte repede.
-Ăsta e un lucru nemaipomenit.Mi-e teamă că mâine le voi dezamăgi pe
mătuşile tale.Nu am venit să le văd sau să discutăm despre Saville.
-Atunci,poate,nu avem nici un motiv să ne mai vedem.Acum se simţea în
elementul lui.Se apropie de ea şi,sprijinindu-se de o masă,o luă în braţe.
-Avem toate motivele din lume,zise el,coborându-şi vocea până atinse un ton
intim.O văzu cum se schimbă la faţă şi se aplecă şi mai mult.În timp ce-i admira
trăsăturile desăvârşite,îi auzea respiraţia sacadată.
-Nu pot contramanda întâlnirea cu Scott.Pentru el e o seară deosebită.E un
admirator înfocat al lui Kenny Rogers.
-Nici nu mă aştept să o contramandezi,zise el,atingându-i gulerul.Mirosea la fel
de plăcut şi aţîţător cum îşi amintea.Ar fi sărutat-o,dar continuă:
-Trebuia să te fi anunţat că vin.Trebuia să fi sunat din Alexandria.
-Nu contează.Dar de ce ai venit dacă nu e vorba de Saville?
-Chiar e nevoie să întrebi? şopti el,aplecându-se să-i mângâie buzele cu un
sărut.Inima parcă i se oprise în loc.Sărutul era la fel de plăcut,cum şi-l amintea!
Ba mai plăcut,decât şi-l amintea! Mă faci să intru în păcat,mormăi el.
-Sunt în timpul serviciului,zise ea,retrăgându-se din braţele lui şi
îndepărtându-se.Ne vor ieşi vorbe.
-Fără bârfe,Natchez ar fi dispărut de mult de pe faţa Pămîntului.Şi,ce spuneai?
Ai fost să-l vezi pe bunicul?
-Îmi era milă de bietul bătrân.Eşti singura lui rudă.Cât de des îl vizitezi?
-Păi,e cam greu să ajung aici de la Los Angeles.
-Nu mai spune!
-De ce te enervezi?
-Nu mă enervez.Doar puţin,poate.Dacă poţi lua avionul până aici să mă vezi pe
mine,tot atât de bine o poţi face şi pentru bunicul tău.
-De unde Dumnezeu ştii tu cât de rar sau des vin eu în Natchez?
-Îmi spun mătuşile.
-Uit mereu cum se-ntâmplă în orăşelele astea.
-E un oraş foarte frumos.Făcu un semn cu mâna spre strada largă,cu trei benzi de
circulaţie şi trafic redus.L-ai schimba pentru aglomeraţia din Los Angeles? Fu
rândul lui să râdă.
-De ce,de fiecare dată când încercăm să stăm de vorbă,simt de parcă se apropie
furtuna? Râse şi ea,iar el îşi simţi inima zvâcnind.Era fericit că venise!
-Când ne putem întâlni? o întrebă.Mâine după-amiază? Mâine seară?
Ea îi aranja cravata şi îşi plimbă degetele peste reverul hainei.O simplă atingere
îl făcea fericit.Camera parcă se micşoră şi aerul atinse temperatura şi umiditatea
din junglă.
-Mi-ar plăcea.Mâine,oricum,am zi liberă.Avea buze delicioase şi ochi minunaţi.
Trebuia neapărat să fie singur cu ea.
-Arată-mi biroul tău.Ea făcu ochii mari şi clipi de câteva ori.Îi înţelesese
intenţiile? se întrebă în sinea lui.Fără un cuvânt,se întoarse şi-l conduse în
spatele magazinului,trecând pe lângă o grămadă de obiecte vechi.În mod
normal,le-ar fi studiat,dar,pe moment,nu se gândea la ele.Ieşiră pe uşa din spate,
străbătură un culoar şi intrară într-o încăpere mobilată cochet,cu un birou,o
banchetă îmbrăcată în creton galben,două fişeturi metalice,de culoare verde,
pentru dosare,două scaune din vinilin cafeniu şi o masă de lucru,închise uşa în
urma lui,simţind cum pulsul îi bate nebuneşte.Ea era pregătită să-i primească
sărutul.Era atât de sexy,atât de senzuală şi,doar privind-o,sângele începu să-i
clocotească în vene.O cuprinse în braţe.La fel de nerăbdătoare,îi înconjură gâtul
cu braţele şi se sărutară cu patimă sălbatică.Mistuit de o dorinţă,care nu mai
suporta amânare,trecea prin chinurile iadului.Tremurând,ea îşi trecu degetele
prin părul lui,trăgându-l mai aproape.
-Tot timpul m-am gândit la tine,şopti el.
-Nici eu nu te-am putut uita,Brink,rosti ea,gâfâind.
-Cum se numeşte ceea ce ni se întâmplă când suntem împreună? o întrebă,
sărutând-o pe gât,lăsându-şi uşor mâna pe spatele ei,mângâindu-i formele
seducătoare,frământându-i şoldurile între palme,cu mişcări circulare.
Ea gemu încet,lipindu-şi şoldurile de el.Brink se străduia să-şi stăpânească
instinctele.
-Nu mi s-a mai întâmplat până acum,răspunse ea,cu sinceritate,aplecându-se
spre spate să-l privească cu ochii aceia verzi,în care se putea citi pasiunea.
Trebuia să o aibă,toată,numai a lui,dar nu acolo,ci într-un loc liniştit,intim.
-Ce se-ntâmplă dacă închizi mai devreme?
-Nimic.Zâmbi.E o idee grozavă.Îl uimea în continuare.S-ar fi aşteptat să
refuze,să protesteze,să se formalizeze convenienţelor şi schematismului,dar
acceptase imediat.O urmări cum adună câteva hârtii şi cum îşi ia geanta.
-Mi-am lăsat maşina în spate.
-A mea e în faţă.Las-o aici pe a ta.O urmă afară.Înainte de a ieşi,ea întoarse
plăcuţa atârnată pe uşa de la intrare,pe care scria cu litere negre,citeţ: „închis”.
Apoi încuie şi se urcă în maşina lui.Fluierând,îşi scoase haina şi se urcă la volan.
-Nu-mi vine să cred că te-ai dus să-l vezi pe bunicul.
-Am fost şi am avut impresia că i-a făcut plăcere.
-Bineînţeles că i-a făcut.Cărui bărbat,chiar unuia de nouăzeci de ani,nu i-ar
plăcea să te vadă? Ea izbucni în râs şi el se întoarse să-i strângă mâna.
-Vrei să-mi vezi casa? întrebă ea.
-Arată-mi drumul pe unde s-o iau.
-Prima,la dreapta.Îi urmă indicaţiile şi maşina urcă şoseaua şerpuită de pe dealul
ce străjuia fluviul.
-Prin comparaţie cu panorama văzută de la fereastra ta,aceasta te va dezamăgi,
zise ea,când intrară în holul din spatele casei.
-Au contraire,răspunse el,încet,prinzându-i braţul şi întorcând-o cu faţa spre el.
Este exact ceea ce doream să văd,când mi-am început călătoria de mii de
kilometri.Nu mai pot aştepta nici măcar un minut,adăugă,ridicându-i faţa şi aple-
cându-şi capul să o sărute,posedându-i buzele senzuale.Trebuia să te văd,mai
zise,luându-i în palme faţa delicată.Ea îl strânse uşor de încheieturi.
-Mă iei prea repede.Nu mi s-a mai întâmplat niciodată.
-Nici mie,zise el,neliniştit de expresia ei îngândurată.Era o femeie deosebită.Ştia
că nu ar accepta să se,angajeze într-o relaţie trecătoare.Era genul care transpira
prin toţi porii cuvântul „căsătorie”.Dorea să prelungească acel moment
extraordinar,dar se vedea obligat să recunoască faptul că nu se închipuia în
postura de bărbat însurat.Ea îşi înălţă capul şi-l privi cu atenţie.
-Ce s-a-ntâmplat?
-Tu eşti făcută pentru căsătorie,recunoscu el,neputându-se abţine să nu facă
remarca cu voce tare.
-Lucrul acesta te înspăimântă?
-Puţin,recunoscu el,deşi nu umblu după femei,cum ţi-ai putea imagina.
-Uneori mă faci să cred contrariul.Râse şi îl trase uşor înspre ea,lăsându-şi capul
pe pieptul lui.El îşi coborî privirea spre coroana de păr blond,strălucitor.Ar fi
ţinut-o aşa o veşnicie,ar fi făcut dragoste cu ea şi ar fi sărutat-o din cap până în
picioare.
-Nu glumesc.În viaţa mea nu au existat chiar atât de multe femei şi,în nici un
caz,în ultimul timp nu a fost cineva care să mă intereseze în mod deosebit.
Îl privi cu scepticism,apoi îl luă de mână.
-Vino să vezi panorama.Brink se simţea de parcă tocmai ar fi trecut pe lângă un
mare pericol.Încă de la prima întâlnire,oscilase între a o dori cu disperare şi
gândul obsedant că nu era femeia visurilor lui,mai cu sea-mă că era o Wakefield.
Locuinţa lui Hilary era cochetă şi modernă,mobilată cu gust.Avea o grămadă de
perne colorate şi două fotolii uriaşe,de culoare albastră.Pe Brink îl impresiona
mica colecţie de picturi în ulei,dar interesul îi fu stârnit de schiţa unui copil pe
plajă,atârnată deasupra căminului.
-În afara pendulei,nu văd aici nici un obiect vechi.
-Îmi petrec toată ziua în mijlocul lor.Acasă,simt nevoia de schimbare.
Deschise uşile glisante care dădeau spre podul construit peste fluviu.
Dedesubt,marele Mississippi îşi purta valurile,strălucind în razele soarelui.
Dincolo de panglica fluviului,se întindeau şesurile din Louisiana.
-E o privelişte absolut incredibilă,zise el încet,hipnotizat.Când,în sfârşit,îşi mută
privirea observă pe un şevalet o pânză care reprezenta o plajă.Tabloul era
surprinzător de sugestiv.În ciu-da formelor abia schiţate existau numeroase
detalii executate cu precizie.Bănuise că are de a face cu o diletantă dar lucrarea
era a unui profesionist ce dăduse neobişnuitei îmbinări a culorilor echilibru şi
profunzime.
-Pictezi foarte bine!
-Mulţumesc,spuse ea,zâmbind plăcut surprinsă,în timp ce muta două scaune.
-Peisajul mi-e cunoscut.E plaja din faţa casei mele,zise radios.
Privi şi ea pictura şi,clipind uimită,se îmbujora la faţă
-E chiar plaja din faţa casei tale.Nu mi-am dat seama ce pictez.
-Cât mai ai de gând să te împotriveşti senti-mentelor pe care le nutreşti faţă de
mine?
-Nu mă împotrivesc deloc,în caz că te referi la altceva decât la săritura în pat.Ai
avut dreptate,Brink.Nu e genul meu.
-Nu la asta mă refeream.Ştiu că nu e genul tău,dar înăbuşi în faşă chiar şi ceea ce
există deja între noi.Aminteşte-ţi cât de apropiaţi eram în Los Angeles.
Ea ridică uşor din umeri şi se îndepărtă.Ar fi vrut să-o ţină în braţe,să o
încredinţeze din nou de sentimentele sale,dar nu se simţea în stare.
Stând de vorbă în curtea interioară,trăia sentimentul că i-ar putea destăinui toate
gândurile intime,toate dorinţele şi grijile,pentru ca,la rândul ei,să-i vorbească
despre ale ei,dar trebuiau să se despartă.
-Plec,aşa că ai timp să te pregăteşti pentru întâlnire.Se ridicară în acelaşi timp
şi,râzând,îl luă de braţ.
-Fiindcă suntem cuminţi,am să-ţi arăt şi restul casei.Înăuntru,el îi indică tabloul
care îi atrăsese atenţia mai devreme.
-Cine e fetiţa?
-Hilary Mae Larson,o foarte bună prietenă a mea.Îmi poartă numele.Plaja am
pictat-o din memorie,schițând-o în timp ce ea se juca în groapa cu nisip.
-Îmi place.De ce vinzi antichităţi,când pictezi atât de bine?
-A face artă nu e o profesiune sigură.Concurenţa este mare şi intri în competiţie
cu alţii şi cu tine însuţi.Să vinzi obiecte vechi este plăcut şi relaxant.
O privi consternat.
-E o nebunie! Dacă aş avea talentul tău,nici cerul,nici pământul nu mi-ar sta în
cale să urmez o carieră artistică.
-Nici eu nu-mi închipui că te-ar împiedica ceva,spuse ea,cu sinceritate.Eşti
foarte ambiţios şi,probabil,capabil şi perseverent.Mulţi sunt aşa,eu nu.Nu vreau
să-mi sacrific viaţa.
-Dacă n-ai fi un mare talent,aş mai înţelege,dar al naibii să fiu,dacă nu eşti foarte
bună.Ea râse.
-Nu sunt nici Matisse,nici Rembrandt! Milioane de artişti au mai mult talent
decât mine.
-Aici greşeşti.Am studiat artele şi sunt colecţionar.N-ai cum să mă convingi că
nu eşti un talent remarcabil.N-ar trebui să-ţi fie teamă-de concurenţă.
-Nu de asta mi-e teamă.Pur şi simplu,nu vreau să concurez cu nimeni.Mai vrei
să vezi restul casei? Scott trebuie să apară dintr-o clipă în alta şi trebuie să mă
schimb.
-Fir-ar să fie.Vreau să ies cu tine diseară! Nu e vina ta,eu trebuia să fi sunat,dar
n-am putut.Da,arată-mi şi restul casei.
-Urmaţi-mă,domnule,rosti ea,în glumă.Nu se putu abţine să nu râdă,observând-o
cum intenţionat îşi unduia şoldurile şi-şi mişca provocator fundul.
Dormitorul era mobilat în lemn de bambus,avea un pat de apă,covoare ce
acopereau toată suprafaţa podelei şi un ventilator.Mai observă şirul de tablouri
îngrămădite la perete.
-Îmi place.Acum am să mi te pot imagina dormind.N-am dormit niciodată
într-un pat de apă.
-Nu te cred! zise ea,încrucişându-şi mâinile pe piept.El se plimbă prin
cameră,apoi se aşeză pe pat cu grijă.Hilary îl privi circumspectă.Când îl văzu
întinzându-se,pulsul i se acceleră.Şi-şi spuse că imaginea aceea nu o va uita
niciodată,iar camera ei nu va mai arăta ca înainte.El se rostogoli şi se întinse să o
tragă pe genunchi.
-Brink...
-Şşşş,Hilary.Te-am păcălit.Nu voiam decât să văd cum arăţi în pat,să mi te
închipui când am să te sun de departe.
-E...O sărută,nelăsând-o să continue.Se agăţă de el ameţită şi nu se mai gândi la
nimic,dar într-o clipă se ridică în picioare.
-Ai uitat că vine Scott? El râse şi-i mângâie bărbia cu degetul mare.
-Nu-ţi face griji.Plec! Ştiu că am abuzat de ospitalitatea ta.Rămâne pe mâine la
unsprezece?
-Bine,zise ea,în timp ce-l conducea spre uşă.Unde locuieşti?
-La Saville.
-Acolo?
-Nu sună chiar atât de îngrozitor.Chiar nu-ţi plac casele vechi?
-Îmi plac,dar n-aş mai vrea să locuiesc într-o asemenea casă.
-Dorm acolo o singură noapte,nu mă mut definitiv,zise el,încruntându-se.
-Ne deosebim mult,spuse ea,cu o voce slabă,ştiind că şi el gândeşte acelaşi
lucru.El aprobă,dând din cap.
-Contrariile se atrag,poate tocmai fiindcă există un singur lucru cu care trebuie
să fim de acord-suntem atraşi unul de celălalt.O luă din nou în braţe şi o strânse
la piept.De când te-am punoscut,nu mai pot dormi.La birou,nu mai sunt sigur de
ce fac.Mi se întâmplă pentru prima oară.
Mă gândesc tot timpul la tine,mi-e dor de tine....
-Nu se poate! îşi privi ceasul.Brink,îmi pare rău,dar nu mi-au mai rămas decât
treizeci de minute să mă aranjez.
-Aş fi dorit mult să ieşi cu mine.Mă voi gândi la tine toată noaptea.Se opri în
prag.Te superi dacă te sun diseară,târziu?
-Nu,poţi să mă suni,răspunse ea,amuzantă,mă întorc pe la două.
-Două?
-Parcă ai fi tata,zise ea,şi începu să râdă.Dar el părea şocat.
-Al naibii să fiu dacă nu-i aşa! Scuză-mă dispreţuiesc femeile geloase.Nu sunt
corect cu tine.Părea sincer,iar ei îi dispăru buna dispoziţie.
-Bine,Brink.Între noi se întâmplă ceva...straniu,şopti ea cu teamă şi cu sfială.
-Da,zise el,abătut.Exact ăsta e cuvântul.Se îndreptă grăbit spre maşină.Arăta
superb!Hilary era năucită de toate surprizele de care avusese parte în ziua
aceea.Ea şi Brink îşi descoperiseră unul altuia calităţi unice.Atracţia faţă de
celălalt era extraordinară,dar cât avea să dureze? Ştia că el nu-şi doreşte în acel
moment o legătură permanentă,iar ea nu putea să accepte o relaţie trecătoare.
Deşi era o adeptă a modernismului în ce privea mobilierul,când era vorba de o
legătură sentimentală,rămăsese la fel de demodată ca vechea pendulă a
bunicului.Uruitul motorului îi atrase atenţia că sosise Scott.Şi ea încă nu era
gata!

CAPITOLUL 7
Hilary se repezi în casă,trăgându-şi nervoasă fermoarul rochiei albe din pichet.
Îşi puse un tricou alb şi blugii.Când auzi soneria,tocmai se pieptăna.Îşi răsuci
şuviţele şi-şi duse părul în vârful capului,apoi deschise larg uşa.
-Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi,zise ea,dându-şi părul în sus şi prinzându-l
cu o agrafă.
-L-am întâlnit pe prietenul tău,Brink.Hilary,dacă vrei să ieşi cu el în seara asta,
nici o problemă.Suntem un grup mare care merge la concert şi i-am spus lui
Meredith că poate veni cu noi.
-Mă bucur,dar vreau să merg la concert,zise ea,pe un ton politicos.Sunt gata în
două minute.El o prinse de braţ şi o întoarse cu faţa spre el.
-Scumpo,ne cunoaştem de prea mult timp.Dacă vrei să ieşi cu Brink Claiborn,
cunosc pe cineva care ar vrea biletul tău.Se uită cu atenţie în ochii lui Scott,mari
şi albaştri.Ştia că este sincer,dar fiecare clipă petrecută alături de Brink era
explozivă şi de cele mai multe ori nu-şi putea înfrâna pornirile.Chiar şi-ar fi
dorit o noapte de artificii?
-Vorbeşti serios?
-Fireşte,spuse el,zâmbind,şi în ochi îi apăru o luminiţă.
-Cui îi dai biletul meu? îl întrebă,observând că,dintr-odată,devenise expansiv.
-Am cunoscut-o ieri la băcănie.
-La băcănie?
-Da.S-a mutat de curând în oraş,zise,zâmbind.
-Poţi s-o suni de aici,dacă vrei,spuse Hilary,pe un ton sec.
-Mulţumesc.Se îndreptă repede spre telefon,ir Hilary,ca să-l lase singur,se duse
să se aşeze afară pe o treaptă.În timp ce îşi aranja agrafele în păr,se întrebă dacă
nu cumva renunţase la Keny Rogers şi Merle Haggard,ca să-şi petreacă seara
acasă,singură.Zâmbetul lui Scott îi dădu de înţeles că nu mai era nevoie să-l
întrebe dacă noua lui prietenă acceptase invitaţia.
-Eşti o dulce.Mulţumesc,Hilary.
-N-ai pentru ce.Să-mi faci cunoştinţă cu ea.
-Am să ţi-o prezint.Poate săptămâna viitoare mergem împreună la picnic.
-Mi-ar face plăcere,Scott,zise ea,amuzată de rapida întorsătură a lucrurilor.De
ani de zile Scott dorea să se însoare,să-şi întemeieze un femin,dar nu găsise
omul potrivit.Hilary spera ă de această dată să fi găsit femeia care să-l lerite.
Poate că aşa trebuia să se întâmple,gândi în SInea ei,şi ridică receptorul să-l sune
pe Brink.Avusese timp să ajungă la Saville,dacă plecase direct acolo.
-Din cauza ta,îmi petrec singură seara,nesuferitule! Râse în sinea ei.Apoi se
gândi că poate trecuse pe la bunicul lui,la căminul de bătrâni.Telefonă la Sunny
Meaddws şi întrebă asistenta de gardă dacă nepotul domnului Claiborn era
acolo,amuzată că nu era nevoie să-l descrie.
-Da,este.
-Vreţi să-i transmiteţi un mesaj când îl vedeţi că iese?
-Un moment.Îl zăresc pe culoar.O clipă mai trâziu,Hilary îi auzi vocea gravă:
-Alo?
-Bună.
-Suni de la concert? o întrebă surprins,recunoscându-i vocea.
-Nu,sunt acasă.Ţi-am spus ce prieten bun și înţelegător e Scott.
-L-ai întrebat...
-Nu,el m-a întrebat dacă nu vreau să rămân acasă.Te văzuse când ai plecat.
-Scott e un tip foarte simpatic.Vezi,nu mai sunt gelos.Vin într-o oră să te iau.
M-am săturat de costum.Are importanţă dacă mă îmbrac lejer?
-Deloc,răspunse ea,revenindu-i în minţi imaginea lui în blugi,în ziua în care îl
cunoscuse,nu conta absolut deloc!
Probabil că nici nu-şi putea lua ochii de la el.
-Pa,Brink.Era foarte emoţionată.Îşi va petrece toată seara cu Brink.Încă o dată
călcase pe dinamită!Când îl văzu în pragul uşii,încercă să ignore faptul că
privirea îi zăbovea mai mult decât trebuie trupul lui suplu şi puternic.Arăta
extraordinar în blugi şi cămaşă bleu de bumbac.
-N-am mai fost de mult în Natchez.Vrei să hoinărim prin oraş? o întrebă,în timp
ce coborau dealul.
-Sigur.Se plimbară o oră,trecând pe lângă casele vechi,cuprinse în circuitul
Pelerinajului,oprindu-se să admire magnificul palat în stil georgian,care purta
numele Rosalie şi fusese înălţat de Peter Little,pe faleza unde francezii
ridicaseră,în 1716,Fort Rosalie.Brink îi dădu amănunte pe care ea nu le
cunoştea.Într-o vreme,locuise acolo însuşi generalul Grant.
-Eşti sigură că ai copilărit aici? o întrebă,dându-i la o parte de pe obraz o şuviţă
de par.
-Da,şi sunt sătulă de atâta istorie.
-Păcat! Este unul dintre cele mai sugestive temple de arhitectură în stil georgian
din Natchez.Brink privea coloanele şi galeriile duble ale Platului Rosalie,Hilary
îl urmărea cu atenţie,gândindu-se că era unul din cele mai reuşite exemplare ale
genului masculin din câte cunoscuse vreodată! O luă de mână.
-Acolo e Parsonage.
-Îmi cunosc bine oraşul natal!Trecură strada pentru ca Brink să vadă Parsonage,
o altă clădire construită de Peter Littlo,pentru înaltele feţe bisericeşti,oaspeţi ai
soţiei Eliza,o femeie foarte cucernică.Hoinărind pe străzi,trecură pe lângă
terenul de sport unde,copil fiind,se jucase Brink,apoi prin faţa unor magazine de
care el îşi aduse aminte.
-Îmi place.
-Mi se pare mie,sau eşti invidios?
-Uitasem cât e de frumos.
-Poate ar trebui să te plimbi mai des.
-Mda,zise el,privind dincolo de ea.E un loc paşnic şi liniştit.
-Unora,liniştea li se pare plictisitoare.El făcu un gest cu mâna.
-Puţină pace şi linişte sunt binevenite.Până acum,n-am prea avut parte de ele.
-Deci,îţi prinde bine.
-Categoric,zise el,pe un ton hotărât.
-Ăsta e unul din motivele pentru care îmi place să locuiesc aici,continuă ea.Duc
o viaţă liniştită.Cel puţin,aşa a fost până acum două săptămâni!Mergând
alături,mână în mână,fu copleşită de un puternic sentiment de mulţumire
sufletească,discutară despre cărţi şi,spre marea ei bucurie,descoperi că multe din
cărţile ei preferate le citise și el cu plăcere.
-Vrei să mergem să vezi Saville şi să mâncăm acasă?
-Ai tot ce trebuie?
-Nu,dar putem cumpăra ceva în drum.
-Bine.
-O să-mi poţi arăta unde ai copilărit,îl privi surprinsă.
-E doar o casă veche şi nu atât de elegantă ca Rosalie.O casă obişnuită.
-Nu e doar o casă obişnuită,zise el,privind-o înfierbântat de dorinţă,iar ea îşi
simţi inima bătând cu putere.
-O să vezi.Îi arătă drumul spre casa cu etaj şi terasă imensă.Brink opri maşina în
faţa casei.
-Care era camera ta? o întrebă,vădit interesat.
-Cea de pe colţ.
-Nu mai ai fraţi sau surori?
-Nu.Ca şi tine,am fost singură la părinţi.
-Măcar un lucru avem şi noi în comun,zise el,încet,şi-i făcu cu ochiul.Hai acasă.
Două cuvinte şi un simplu semn cu ochiul îi produseră furnicături şi-i aprinseră
scântei de plăcere în tot corpul.Cum se numea,oare,aceasta vrajă ce-i tulbura pe
amândoi? Se opriră la băcănie şi se miră văzând câte cumpărături face,apoi se
îndreptară în viteză spre Saville.Poarta mare din fier forjat era larg deschisă.
Aleea era străjuită de copaci şi viţă-de vie,crescută printre rugi de mure
piperniciţi și trandafiri sălbatici,fapt ce dovedea că totul fusese lăsat în paragină.
După ultima curbă,în faţă le apăru vila impunătoare din cărămidă roşie,cu două
rânduri de galerii,şase coloane în stil doric şi ferestre în formă de evantai
deasupra intrării.Chiar în faţă,lingă o magnolie,staţiona Cadillac-ul roz.
-Am musafiri! zise el,surprins la vederea maşinii.
-Mătuşile.
-Cred că glumeşti.Dumnezeule,e chiar maşina lor! Scuză-mă,Hilary,dar voiam
să fiu numai cu tine.Se încruntă şi mai mult observând că ea abia se abţinea să
nu izbucnească în râs.
-Ştiau că sunt aici?
-Bineînţeles că nu.Te aşteaptă,probabil,de ore în şir.Strânse din buze,
înăbuşindu-şi un chicotit.
-Slavă Domnului că cel puţin nu te scoate din sărite reacţia mea faţă de ele.
Femeile astea se ţin ca scaiul de tine.
-Se culcă la zece şi jumătate...Când îl auzi mormăind,făcu o pauză,apoi
continuă: Vor pleca imediat după ştiri,înainte să se întunece,pentru că nu văd să
conducă noaptea.Sunt nostime,dar am impresia că nu prea le ai la suflet! El trase
maşina în spatele Cadillac-ului.
-Hilary,tu eşti adorabilă,dar mătuşile tale sunt ca hârtia de prins muşte,iată-le!
O,Doamne! Cu ce ţi-am greşit?
-Fruntea sus,Brink.Te descurci tu,zise ea,apoi coborî din maşină.Bună,mătuşă
Sophie,mătuşă Mavis.
-Hilary! Ce surpriză.Nici nu visam să fii aici,spuse Sophie,aruncând o privire
curioasă celor doi.Credeam că bietul domn Claiborn e singur şi flămând,aşa că
i-am adus ceva de mâncare.
-Doamnelor,v-aţi deranjat prea mult...
-Nici vorbă,zise Mavis,încercând să scoată un vas aşezat pe bancheta din spate a
Cadillac-ului.L-am făcut acum două ore.Sper că-ți place sufleul de morcov şi
spanac.Brink scrâșni din dinţi şi Hilary îşi plecă privirea.De ce tocmai pe capul
lui picase beleaua să se îndrăgostească de o Wakefield.Să se îndrăgostească?
O privi uimit pe Hilary,care,foarte curioasă,îşi arcuise sprâncenele şi-l urmărea
cum ia din mâinile lui Mavis vasul cu sufleul de morcov şi spanac.
-Duc eu mâncarea,doamnelor.Poftiţi în casă.Mai luă şi Hilary un vas acoperit şi
urcară treptele,luând-o de-a lungul galeriei.Brink descuie uşa şi o deschise
larg.O ţinu şi mătuşile intrară primele,apoi Hilary,care se strecură pe sub braţul
lui.
-Spanacul,morcovii,sufleurile sunt cele mai scârboase feluri de mâncare! îi şopti
el.În afară de napi şi mămăligă.
-Doamne Dumnezeule,unde ţi-a dispărut apetitul pentru mâncărurile noastre
specifice? bombăni Hilary.
-Am adus ce-i place lui Hilary,zise Sophie,arătând spre vasul acoperit din mâna
nepoatei sale.
-Lasă-mă să ghicesc! zise Brink,privind-o în ochi pe Hilary,apoi începu să
râdă.Napi sau mămăligă?
-Napi,răspunseră la unison cele trei.Când rămaseră singuri în bucătărie,se
întoarse şi o privi încruntat.
-Nu mai râde.Cum naiba de-ţi plac napii? E mâncarea ta preferată?
-Da,dar nu numai.Oricând aş mânca jambalya,dar mai îmi plac şi legumele şi
mazărea cu miezul negru,preparată de Sophie,şi okra proaspătă a mătuşii Mavis.
-Nu sunt pregătit sufleteşte să-mi petrec o seară cu domnişoarele Sophie şi
Mavis.Simt că înnebunesc.Am pornit de la zero şi am pus pe picioare o afacere
înfloritoare,am o mulţime de angajaţi şi închei contracte,dar când e vorba de o
Wakefield mă simt ca un balon dezumflat.
-Dezumflat? repetă ea şi îl strânse de talie,gândindu-se că avea cele mai dese
gene pe care le văzuse vreodată şi cea mai provocatoare privire.O privire ce-i
îmblânzi trăsăturile aspre,atât cât să arate foarte atrăgător.Când îl mai strânse o
dată de talie,faţa i se destinse.
-Dezumflat şi sărutat,o întoarse el.Ea râse şi se ridică pe vârfurile picioarelor ca
să-l ia pe după gât şi să-l sărute.
-Or să plece devreme,îi şopti la ureche.
-Ce bunătăţi au mai scos din Cadillac? Sunt foarte bune gospodine,
recunosc.Spanac,morcovi,verdeţuri.Ar mai fi ceva ce nu-mi place să mănânc...
-Lasă-mă să ghicesc.Consomme,Toate mesele festive le încep cu...
-Ştiu! Fir-ar să fie! zise el.În pachetele de la băcănie avem felii groase de carne
pentru friptură,salată şi cartofi.
-Carnea e bună şi mâine.
-Mda,dar în seara asta mă voi chinui să mănânc ceea ce eram forţat s-o fac când
aveam patru ani!Verdeţurile sunt bune pentru iezi,nu pentru oameni.Îmi
imaginez ce fel de carne au cumpărat.Mă duc să aduc consomme-ul şi ficatul.
-De ficat,ai scăpat.Au adus pui fript şi,să ştii,reţeta mătuşii Sophie este
delicioasă.Mă duc să aşez masa,zise ea,veselă.Verdeţurile îţi fac bine,să ştii.
-Mda,şi laptele bătut.Pfui! Puiul fript poate va face meniul acceptabil.
În timpul mesei,Brink zâmbi şi dădu politicos din cap,în timp ce mătuşile
sporovăiau fără încetare despre mesele ce se dădeau la Saville în vremea
copilăriei lor.Brink mâncă suficient din fiecare fel de mâncare,cât să le facă
fericite pe mătuşi.Hilary îi zâmbi de fiecare dată când se priviră,dar de vorbit
n-au prea avut ocazia.Mavis şi Sophie erau vorbăreţe şi în culmea fericirii că
găsiseră pe cineva care să le asculte.
După masă,Brink insistă să spele vasele şi invită doamnele să ia loc în galeria
răcoroasă.De fapt,dorea să bea ceva tare şi să se calmeze.Făcu repede ordine,
nerăbdător să fie alături de Hilary.Altfel,ar fi fost tentat să o şteargă prin uşa din
spate.Se întrebă dacă nu cumva surorile nu vorbeau şi în somn.Îi ţiuiau deja
urechile de atâta pălăvrăgeală şi ştia că,în cele din urmă,vor aborda şi subiectul
Saville.Îşi roti ochii prin bucătărie şi rămase cu privirea fixată asupra mesei din
lemn de stejar,la care mânca pe vremea când era copil,apoi se uită la suportul
înalt pentru farfurii,la serviciul din porţelan pictat de mână,fiecare desen
reprezentând o altă pasăre.
-Am venit să mă asigur că nu ţi-ai luat tălpăşiţa,zise Hilary.Observă sticla de
scotch şi paharul gol de pe masă.
-Mi-a trecut prin minte,dar pentru tine...
-Te simpatizează.Te-ai purtat foarte amabil cu ele.
-Când naiba apune soarele?
-Cam într-o oră şi jumătate,zise ea,prinzându-l de talie El îi zâmbi şi se simţi
mai uşurat când se cufundă în abisul ochilor ei verzi.Îi ridică bărbia cu degetul
mare şi-i atinse buzele cu gura,sperând că senzaţiile puternice sunt reciproce.
Hilary închise ochii.Buzele lui fierbinţi îi atingeau tandru colţul gurii,apoi o
potopi cu scurte sărutări,până o simţi că-l doreşte cu febrilitate.Dorinţa deveni
insuportabilă.Îl săruta cu pasiune,lipindu-se toată de el.
Ştia că şi el o doreşte.O prinsese de mijloc şi îi mângâia fesele,făcând-o să se
aprindă.Cu şoldurile lipite de el,se desfăta simţindu-i tăria bărbăţiei.Trebuiau să
înceteze.
-Brink,se vor întreba unde suntem,iar eu arăt ca naiba.
-Niciodată n-ai să arăţi ca naiba,zise el,cu o voce scăzută,sprijinindu-se de
perete.Îşi desfăcu picioarele şi o trase între coapsele lui.De ani de zile nu m-am
mai simţit atât de bine.Nu mă lăsa aşa.
-Nici n-aş putea,şopti ea.Îi încolăci gâtul cu braţele,apoi se ridică pe vârfurile
picioarelor şi-l sărută.Mâinile lui rătăceau peste sânii plini şi mai jos,spre mijloc,
şi din nou peste sâni.Îi descheie bluza şi-şi strecură mâinile sub material,dându-i
la o parte sutienul şi cuprinzându-i sânii în căuşul palmelor; îi frământă
sfârcurile între degete până se întăriră.Ea gemu slab,dar sunetul fu înăbuşit de
sărutări fierbinţi.Brink o strânse în braţe,nerăbdător să-i descopere curbele moi
ale trupului.Arzând ca o flacără în braţeld lui,sărutările ei îl copleşiră şi-i
aprinseră simţurile.Se aplecă,înlăturând îmbrăcămintea,apoi îi prinse un sfârc
între buze şi i-l muşcă uşor.Pulsul i se acceleră când o auzi gemând de plăcere
şi-i simţi coapsele fremătând.
-Brink,nu suntem singuri,şopti ea,gâfâind.El îşi înălţă capul.Respira greu şi se
străduia din răsputeri să-şi stăpânească pornirile.Se simţea îngrozitor,dar o lăsă
să se aranjeze şi să-şi încheie bluza,nu înainte de a privi cu regret sfârcul roz.Aşa
cum arăta,îmbujorată,cu buzele roşii şi puţin ciufulită,era sexy,senzuală,
frumoasă.
-Hilary,tu o să mă ucizi,rosti el,cu o voce răguşită.
-Mă...duc să mai stau de vorbă cu ele.
Vocea ei stinsă îl punea pe gânduri.Era,oare,tot atât de şocată de incredibilele
unde ce le străbăteau trupurile?
O parte din această atracţie era pur fizică,dar mai exista ceva,mult mai
profund.Era cea mai seducătoare femeie pe care o cunoscuse vreodată-talentată,
veselă,inteligentă.Se îndrăgostise de ea cu viteza unei stele căzătoare,dar cât de
profund? Atâtea piedici le stăteau în cale.Îşi aruncă ochii prin bucătărie.Casa
aceea era cauza neînţelegerilor.
Nu exista nici un dubiu în această privinţă.Viaţa lui devenise un haos absolut de
când o cunoştea.Îşi mai turnă un scotch,ca să fie calm atunci când va da ochii cu
mătuşile ei.Dacă urma să-şi piardă timpul cu ele în seara aceea,cel puţin a doua
zi se va putea eschiva să le întâlnească.Când li se alătură în galeria spaţioasă,cu
balustrada sculptată,Mavis tocmai le expunea acţiunea benefică a grădinăritului.
Greierii ţârâiau în lumina caldă a amurgului şi se simţea briza răcoroasă a
serii.Ignorând sporovăială ei,Brink îşi desfăta privirea admirând asfinţitul.Nu-şi
dăduse seama până atunci cât de agitată îi era existenţa.Era permanent tracasat
de muncă şi de ritmul trepidant al metropolei.Spre deosebire de aceasta,Saville
era un loc liniştit.Covorul de iarbă care i se întindea la picioare îi dădea un
sentiment de pace şi îi calma nervii.Tocmai urmărea cu privirea o veveriţă,care
alerga de colo-colo prin grădină,când constată că Mavis tăcuse şi toate trei îl
priveau cu atenţie.
-Vrei,Brink? Hilary părea bine dispusă.
-Ce să vreau?
-Să facem un tur al casei.Sophie ne va povesti cum arăta pe vremea copilăriei
lor.Cele două femei se ridicară în picioare,Mavis mai greoi,din cauza
încheieturilor înţepenite de artrită.Brink se ridică,fără chef,să-i dea braţul lui
Hilary,convins că aceea era cea mai lungă zi din viaţa lui!
Ajunşi în salonul din faţă,Sophie spuse:
-Aici aveam draperii albastre cu ornamente aurii.Cred că au fost cele mai
elegante din câte am văzut vreodată.Pe peretele ăsta nu existau ferestre.Astea au
fost făcute mai târziu.
-Da? zise el,întrebându-se cine făcuse oare modificările casei.Bunicul le-o fi
montat.
-Da,el.Marmura pentru cămin a fost adusă din Franţa.
-Bunicul nu mi-a spus nimic despre toate astea.
-Unii nu-şi mai amintesc anumite lucruri,zise Sophie.
-Cam aşa e,dar pe bunicul l-a interesat întotdeauna casa.Nu apucară să viziteze
decât câteva camere de la parter,pentru că Sophie se uită la ceas.
-Ar cam trebui să plecăm,surioară,aproape s-a întunecat,o avertiză Mavis.
-Doamnelor,am să vă înapoiez vasele şi credeţi-mă că nu am cuvinte să laud
prânzul pe care l-aţi pregătit,spuse Brink,luându-le de braţ şi conducându-le spre
ieşire.
Şi,mai vreau să vă spun că,dacă tot ne-am văzut în seara asta,nu are rost să vă
mai pierdeţi timpul şi mâine...Acestea fură ultimele cuvinte pe care le rosti,
înainte ca ele să pornească motorul şi să o ia de-a lungul aleii.
-La dracu'.Conduc două sute de angajaţi,o întreagă companie,organizez meciuri
de golf de binefacere şi nu pot scoate o vorbă cu femeile astea.Nici când vorbesc
deodată nu se opresc să asculte ce spune cealaltă! Mâine n-am de gând să le fac
nici o vizită.Le sun s-o contramandăm.Nimic nu mă poate urni să mă duc acolo
şi să mai mănânc pentru a doua oară sufleul lor de morcov şi spanac!
Urcând treptele terasei,Hilary îl luase de braţ.
-Hai,recunoaşte,Brink.Seara nu a fost chiar atât de îngrozitoare.Am avut
impresia că te-ai bucurat să revezi Saville în compania lor.
-Asta cam aşa e.Mi s-a părut interesant să aflu amănunte despre casă.Ştii,când
va fi restaurată,mă gândesc că ar trebui decorată aşa cum a fost iniţial,dar în ce
le priveşte,ar fi bine ca,în loc să trăncănească,să vorbească scurt şi la obiect!
Oftă.Scuză-mă.N-am avut intenţia să-ţi jignesc mătuşile.
-Oh,nu-i nimic.Îţi cunoşteam părerea înainte de a ne întâlni şi nu mă aşteptam să
devii peste noapte mai înţelegător.Privi soarele ce apunea la orizont.Poate ar fi
mai bine să plec şi eu.
-Nu fi absurdă.De abia s-a înserat şi eu văd să te conduc acasă noaptea.Plecăm
după ce se-ntunecă!
-Iată-mă iar pe un teren primejdios,zise ea,aşezându-se într-un balansoar.El îşi
apropie scaunul şi-şi rezemă picioarele de balustrada terasei,ca să admire în
linişte,alături de Hilary,superbele culori ale asfinţitului.După un timp,Brink îşi
coborî picioarele şi se întinse spre ea să o prindă de mijloc.
-Vino pe genunchii mei.Fără să mai aştepte,se strecură în braţele calde şi
protectoare.Se sărutară până ce ea simţi că nu-şi mai poate stăpâni emoţiile.
-Brink,vreau să ne oprim aici.Sărutările tale mă înnebunesc,mă ameţesc.Nu mă
pot angaja într-o legătură ocazională.Nu sunt genul.
-Ştiu,spuse el,tandru.Înţeleg,dar asta nu mă va opri să te doresc.Vreau să fac
dragoste cu tine,fără reţineri.
-Şi fără obligaţii? O mângâie pe obraz,amintindu-şi ce descoperise în timpul
mesei.Se îndrăgostise,dar voia într-adevăr să-şi schimbe planurile? Planurile de
a nu-şi complica existenţa,având nevoie de bani pentru a-i reinvesti în afaceri?
Planurile de a rămâne celibatar,pentru a se bucura de libertate?
-Haide.Te conduc acasă,la patul tău grozav.
Se luară de mână şi se îndreptară spre maşină.Brink o conduse acasă,se sărutară
cu pasiune minute în şir,iar la despărţire o anunţă,pe un ton cât se poate de
categoric,că nici prin cap nu-i trecea ca a doua zi să meargă în vizită la surorile
Wakefield.

A doua zi dimineaţă,soarele îşi strecura razele calde în camera în care Hilary,

abia trezită din somn,se întindea şi îşi freca faţa de perna moale.Se rostogoli
zâmbind,cu gândul la Brink.Petrecuseră împreună toată după-amiaza şi seara.În
primele zile se temuse că se va îndrăgosti.Acum ştia că degeaba îşi făcuse griji;
era îndrăgostită şi va suporta consecinţele,întrucât Brink nu era genul bărbatului
statornic.A ştiut-o de la început şi,cu toate acestea,nu-şi putuse ascunde
sentimentele faţă de el.Era atrăgător,fermecător şi nesuferit.Chiar atunci,
probabil,încerca să se ascundă de mătuşile ei.
Sună telefonul.Cu zâmbetul pe buze,ridică receptorul cu mişcări leneşe.
-Bună dimineaţa,zise ea,cu glasul sugrumat de emoţie,rugându-se să fie Brink.
-Hilary,slavă Domnului că te-am prins acasă! în clipa în care auzi plânsul
sfâșietor al lui Sophie,zâmbetul îi dispăru.
-Mătuşă Sophie,ce s-a-ntâmplat?
Se alarmă de-a binelea când auzi cum se văietă.
-Mătuşă Sophie,linişteşte-te,altfel n-am cum să te ajut! se răsti,aruncând
cearşafurile şi sărind din pat.Ce s-a-ntâmplat?
-Hilary,vino repede.Cred că l-am omorât pe domnul Claiborn!

CAPITOLUL 8
-Ce-aţi făcut? ţipă Hilary,trăgându-şi tricoul peste cap.
-Grăbeşte-te.E îngrozitor! îngrozitor! Apoi convorbirea se întrerupse.
Hilary rămase consternată şi înfricoşată.Ce-i făcuseră lui Brink? Erau atât de
imprevizibile! în timp ce-și punea blugii,se gândea dacă să cheme ambulanţa,pe
şerif sau medicul.Până la urmă,îl sună pe doctorul Whitley,medicul familiei care
asistase când se născuse.
-Doctore Whitley,sunt Hilary.Scuzaţi-mă că vă deranjez,dar avem o urgentă.
-Drăguţă,ce s-a-ntâm...
-Sophie şi Mavis m-au sunat să-mi spună că e posibil să fi omorât pe cineva.
-Cum aşa? Ce vorbă-i asta?
-Spuneau că e posibil să fi omorât...
-Oh,Doamne,ştiam eu că odată şi odată,or s-o facă de oaie.Mă duc să văd ce-i
acolo.Poate se refereau la cineva aflat în comă.Plec chiar acum.
Pe drum,abia reuşea să respire.Brink! Ce-i făcuseră? Tremura de spaimă şi
nerăbdare.Brink era prea puternic şi zdravăn să se lase ucis de două femei în
vârstă,neputincioase şi,dacă ele nu-l omorâseră până atunci,existau toate şansele
ca el se le omoare! Asta da,îşi putea imagina.Apăsă pedala de acceleraţie.În
câteva secunde,auzi o sirenă.Poliţia! Asta-i mai lipsea! înjură şi opri în curbă.
-Bună dimineaţa.Aaaa,Hilary,bună.Nu ţi-am recunoscut maşina.Arde undeva?
-Nu.E vorba de o crimă,răspunse ea,privindu-l pe poliţistul Jim Hollings,pe care
îl cunoştea de ani de zile.
-Bună gluma,zise el râzând.Uite chitanţa de amendă...
-Jim,poate n-ar trebui să-ţi spun,dar de abia am vorbit cu Sophie.Avea impresia
că ea şi Mavis mi-au ucis unul din prieteni.Nu ştiu cum au făcut-o.Am sunat la
doctorul Whitley,care mi-a spus că se duce imediat acolo.
-Mavis şi Sophie au rănit pe cineva? Haide,Hilary! Cu cine crezi că glumeşti?
Nu sunt în stare să omoare nici măcar un păianjen!
-E vorba de Brink Claiborn.
-Claiborn? Cel cu casa Saville? Ea dădu din cap afirmativ.
-O iau înainte.Urmează-mă.Se sui pe motocicletă,dădu drumul sirenei şi porni în
viteză.Niciodată nu mai condusese Hilary atât de repede.Oprind pe alee,constată
cu bucurie că maşina doctorului Whitley se afla deja acolo.
-Mulţumesc,Jim.
-Intru şi eu să discut cu ele.
-Vei face raport?
-Îmi pare rău,dar dacă e vorba de crimă...
-Nu spune încă aşa ceva,ţipă ea,smucind uşa de la intrare.Înăuntru se auzeau
hohote de plâns.Brink zăcea întins pe jos.Respiră uşurată când îl văzu că se
mişcă.Doctorul Whitley stătea aplecat deasupra lui cu stetoscopul în mână.
Brink gemu,clipi de câteva ori şi începu să înjure,folosind un limbaj pe
care,Hilary era sigură,mătuşile ei nu-l auziseră în viaţa lor.
-Oh,Doamne,iar s-au dat în spectacol surorile Wakefield,bombăni Jim.Ne mai
vedem,Hilary.
-Nu pleca,zise ea,prinzându-l de braţ.S-ar putea să aibă nevoie de tine,să le iei
apărarea.Brink scutură din cap să se dezmeticească şi încercă să-şi fixeze
privirea asupra bărbatului aplecat deasupra lui.Se ridică brusc,urlând,şi cu o
mişcare imprevizibilă,îl lovi puternic pe doctorul Whitley.Apoi se întoarse spre
Mavis şi Sophie.Amândouă ţipară şi se luară în braţe,ghemuindu-se una în alta.
-Brink Claiborn,să nu îndrăzneşti să te atingi de ele! ţipă Hilary,întorcând
canapeaua acoperită cu catifea roz.
-Să nu mă ating de ele! urlă el.De ele? Au încercat să mă omoare!
împleticindu-se şi dând din mâini,se rezemă de perete,clătinându-se şi
bolborosind,apoi căzu inconştient cu faţa în jos.
-Brink! ţipă Hilary de data aceasta.
-Doctore Whitley,ridicaţi-vă! A murit Brink!
-Sunteţi o familie de nebuni! Mavis,tu şi Sophie întotdeauna reuşiţi să intraţi în
încurcătură.Doctorul îşi frecă maxilarul şi se aşeză în genunchi să-l întoarcă pe
Brink cu faţa în sus.Ce naiba...scuzaţi-mă doamnelor,ce i-aţi făcut?
-O să-şi revină? întrebă Mavis.
-Îmi spuneţi odată ce naiba i-aţi făcut? După aceea,vă spun dacă-şi mai revine
sau nu.Mavis şi Sophie izbucniră în lacrimi şi se strânseră în braţe.
-Fir-ar să fie.Hilary,se răsti doctorul Whitley,tu poţi scoate ceva de la ele?
Ea se ridică şi se duse să le ia de braţ.
-Mătuşă Sophie,ce i-aţi făcut lui Brink?
-Ne duce la închisoare! Am auzit cum sunt trataţi deţinuţii.E strigător la cer!
şopti aceasta,privind pe furiş când spre Hilary,când spre Jim.
-Dacă nu moare,nu ajungeţi la închisoare,îi explică Hilary.
-Sau,dacă nu vă dă în judecată,o corectă Jim şi amândouă izbucniră din nou în
lacrimi.
-Jim...zise Hilary.
-Oh,da,scuză-mă,mormăi el.
-Mătuşă Sophie,spune-i doctorului Whitley ce i-aţi făcut lui Brink.În acel
moment,Brink gemu.Doctorul Jim se feriră într-o parte.
-Îşi revine,priviţi,zise doctorul Whitley.Sophie,pentru numele lui Dumnezeu,
spune-mi ce i-ai făcut,înainte mă mai lovească o dată.
Mavis continua să se văicărească,dar Sophie se întoarse spre Hilary.
-Fiindcă n-am putea suporta despărţirea de Saville,ne-am gândit...n-ar fi
trebuit...ştiu că a fost o nebunie,ceva îngrozitor şi ridicol,ne-am gândit că am
puteai rezolva într-un mod onorabil.
-Ce? ţipă Hilary.
-Ce-aţi făcut?
-Am crezut că,dacă-l îmbătăm puţin,l-am putea convinge să ne semneze actul de
vânzare a casei Saville.Hilary închise ochii,iar doctorul Whitley trase o
înjurătură.Jim izbucni în râs,bătându-se peste coapse,dar doctorul îl fulgeră cu
privirea....
-La dracu'!E ilegal! Nu otrăveşti un om pentru a-l face să semneze un act,zise el.
Ce i-aţi dat să bea,Mavis?
-I-am turnat otravă în cafea! Câteva picături din bourbonul lui Tom-băutura aia
scârboasă despre care mereu îi spuneam unchiului tău că e o poşircă dăunătoare
pentru organism.
-Domnul Claiborn al tău zicea că e la fel de delicioasă ca napii noştri,adăugă
Sophie.Hilary şi-ar fi dorit să fie în acel moment departe,cât mai departe.
-Ce se va-întâmpla cu el? îl întrebă Hilary pe doctor.
-Şi-a revenit din nou.Daţi-vă la o parte! strigă acesta,ferindu-se de pacientul care
trecea rapid de la o stare la alta.Brink gemu,apoi începu să ţipe şi se ridică iute
în picioare.Începu să înjure şi să meargă împleticit,încoace şi încolo.
Mavis şi Sophie ieşiră în fugă din cameră.
-Lua-i-ar dracu' de napi,de sufleuri şi de case!
-S-a scrântit din cauza napilor,declară doctorul,privind-o cu reproş pe Hilary.
Trebuie să găsesc antidotul.
-Grăbeşte-te,te rog.
-Du-te şi caută-le pe mătuşi.Întreabă-le cât i-au dat.Hilary plecă în grabă.
-Opreşte-te!Încremeni,apoi se întoarse şi-l văzu pe Brink arătând-o acuzator cu
degetul.
-Asta-i numai din cauza ta!
-Ce i-ai făcut? o întrebă Jim.
-Nimic!
-Ba da! M-a făcut să mă îndră...Se îndreptă spre ea,dar se împiedică şi se agăţă
de braţul unui scaun.M-a făcut să mă îndră...foarte îndră...
-Du-te,fetiţo.Întreab-o pe Sophie cât i-au dat.Doctorul oftă zgomotos.
-Lua-i-ar naiba pe toţi din neamul Wakefield! M-au otrăvit! îi anunţă Brink,cu
un aer plin de demnitate,apoi vocea îi scăzu până ajunse o şoaptă.Iar ea m-a
făcut să mă îndrăgostesc.Fură ultimele cuvinte înainte de a leşina din nou peste
braţul scaunului.
-Chemaţi o ambulanţă,i se adresă repede doctorul lui Jim,care dispăruse în
direcţia bucătăriei,bombănind.
-Aaa,nu! urlă Brink,revenindu-şi şi ridicându-se în picioare dând din mâini.Fără
ambulanţă.
-Băiete,trebuie să te ducem la camera de gardă,zise doctorul Wihtley din pragul
bucătăriei.Dacă nu pentru altceva,măcar fiindcă acolo cafeaua e mai bună decât
aici,mărturisi el.Eu am băut cafea făcută de Sophie când nu era otrăvită!
În tot acest timp,Hilary îl privise atent pe Brink,care parcă nici nu o băgase în
seamă.În acel moment însă,se uită la ea şi-i făcu cu ochiul,gest abia schiţat,ca şi
cum ar fi depus un efort deosebit.Ea plecă repede să o găsească pe Sophie.
-Cât i-ai dat? o întrebă Hilary.Sophie îşi trase nasul şi-l şterse cu batista
mototolită.
-Sophie,dacă nu vrei să ajungi prin tribunale,răspunde-mi!
-I-am turnat în părţi egale.Jumătate alcool,jumătate cafea.
-Dumnezeule! Hilary alergă să-i spună doctorului ce aflase.Se auziră sirenele.
-Fără ambulanţă! urlă Brink.Hilary îl luă de mână.
-Merg cu el,îi zise doctorului.Fii cuminte,Brink.El rânji.
-Bine,iubito.
-Aşa-i mai bine,răsuflă uşurat doctorul Whitley şi o privi curios pe Hilary,care
era convinsă că întâmplarea va fi cunoscută în oraş cam într-o oră.În orice caz,
putem merge cu toţii să bem câte o ceaşcă cu cafea acceptabilă.În dimineaţa
asta,de serviciu pe ambulanţă e Filmore şi el are mereu în termos o fiertură bună
de la Dottie.
-Jim,o să trebuiască să raportezi? Poliţistul se uită la Brink.
-Depinde dacă intentează proces.
-Mă îndoiesc că o va face,spuse Hilary,cu o voce scăzută.Jim ridică din umeri,
-Atunci n-am să fac nici un raport,cu toate că dimineaţa mi s-a părut foarte
interesantă.Când însoţitorii de pe ambulanţă intrară în cameră şi îi salutară pe
Hilary şi pe doctorul Whitley,Ba se întrebă câte versiuni ale celor întâmplate vor
circula în Natchez.În drum spre spital,Brink deschise ochii şi-i aţinti asupra lui
Hilary.
-Ce mi-au făcut? Vocea îi sunase normal.
-Mai multe,zise doctorul Whitley.Hilary îi dădu la o parte părul de pe frunte.
-Există pericolul unor efecte secundare? îl întrebă ea pe doctor.
-Nu.”Otrava” asta e garantată-două sute la sută,zise el.Are cel puţin douăzeci de
ani vechime.Ai făcut o intoxicaţie alcoolică cu ulei de fuzel,datorată procesului
necorespunzător de distilare.Asta se întâmplă cu marfa ieftină.Cu siguranţă că
Tom cumpăra băuturi ieftine şi Mavis i le arunca la canal.Mare minune că sticla
asta a rezistat peste ani.
-Deci,am făcut o intoxicaţie,mormăi Brink cu ochii închişi,în timp ce-şi freca
tâmplele.
-Sunt convins!
-Atunci,de ce dracu' mă aflu în ambulanţă?
-Ca să te scot din casă,înainte de a-mi mai trage una! îţi facem un control să ne
convingem că totul e în regulă.După aceea,eşti liber.
-V-am lovit? întrebă Brink,încă ameţit.
-Am simţit-o pe pielea mea,băiete.Ai un croşeu,nu glumă.Eşti boxer?
-Nu,am o companie de amenajări de terenuri,în Los Angeles.
-Aha!
-Intenţionau să mă otrăvească? o întrebă pe Hilary.
-Nu pot crede că ţi-ar face aşa ceva.
-Eu da,rosti doctorul.Femeile astea sunt imprevizibile.Aminteşte-ţi de faptul că
au fost convinse că peştii morţi fertilizează pământul din grădină şi s-au dus la
piaţă...
-Îmi aduc aminte,se burzului Hilary.
-Şi? întrebă Brink,cu ochii închişi.Ce-au făcut? Indienii obişnuiau să îngroape
oasele de peşte în pământ.
-Da,băiete,zise doctorul Whitley,mai turnându-şi cafea.
-Oasele de peşte,îngropate în pământ,sunt un îngrăşământ bun.Mavis şi Sopie au
cumpărat o remorcă plină cu peşti morţi şi l-au pus pe tip să-i descarce în
maşină...deasupra.Mai luă o gură de cafea şi aşeză ceaşca jos.Ştiţi cum miroase
o remorcă plină cu peşti morţi,într-o după-amiază călduroasă de primăvară.
Hilary închise ochii.
-Mătuşile mele se comportă uneori ciudat,dar niciodată nu au fost violente.Tu
le-ai adus în starea asta!
-Eu le-am adus!
-Am ajuns.Întinde-te,băiete.Or să vină să te ducă înăuntru.
-Pe naiba,pot merge şi singur.Sări jos şi,cu un aer abătut,se întinse să o ajute pe
Hilary,apoi pe doctor.În drum spre camera de gardă,le mulţumi însoţitorilor.
O oră mai târziu,Hilary şi Brink ieşeau afară.
-Am uitat! Nu avem maşină,zise ea,oprindu-se şi privindu-l neputincioasă.
-Aha,iată alt fleac ce face ca dimineaţa asta să fie deosebită,zise Brink cu
umor,ceea ce o enervă.
-Chem un taxi.
-Calmează-te,iubito.Am eu grijă de asta.Se întoarse în câteva minute.
-Brink.Scuză-mă.El zâmbi.
-Nu-i nimic.Buna lui dispoziţie era suspectă.Avea sentimentul că şade lângă un
vulcan gata să explodeze.
-Nu ştiu ce-a fost în capul lor.Niciodată,chiar niciodată n-au fost violente.
Caraghioase şi ciudate,da,dar nu violente.Regretă ce s-a-ntâmplat.
-Şi eu,scumpo,zise el,zâmbind.
-M-ai îngrijorat! Nici acum nu-mi pot închipui că au făcut aşa ceva.Brink,ai de
gând să le dai în judecată?
-Bineînţeles că nu,Hilary.Un bărbat în toată firea nu dă în judecată două femei în
vârstă,doar pentru că i-au turnat în cafea scotch vechi de douăzeci de ani.
-E bourbon vechi de douăzeci de ani.
-Orice ar fi fost,cafeaua i-a luat gustul.N-am recunoscut că ar fi nici scotch,nici
bourbon.
-Ah,nu! Uită-te la maşina aia! Vino înăuntru! repede!
-Doamne! Au apărut Mavis şi Sophie? întrebă el,privind în jur.
-E Izzy Throckmorton,de la ziar.
-Te deranjează?
-Nu tu trăieşti aici,fir-ar să fie!
-Nu fi ridicolă.N-o să pleci tocmai acum.Pierdem taxiul.
Aparatul de fotografiat intră în funcţiune şi Hilary întoarse capul.
-Izzy! Brink,o cunoşti pe Izzy Throckmorton?
-Ce informaţie îmi puteţi da,domnule Claiborn? întrebă Izzy,în timp ce dădea
mâna cu el.Se spune că domnişoarele Mavis şi Sophie au încercat să vă
otrăvească.
-Izzy,nu a fost otravă! izbucni Hilary.
-Asta să i-o spui lui mutu'! zise Brink fulgerând-o cu privirea.Şi cafeaua aia a
lor?
-Asta-i tot? întrebă Izzy,pe un ton dezamăgit.Ce căutaţi atunci la camera de
gardă a spitalului,dacă n-a fost vorba decât de cafea?
-Doctorul Whitley ne-a spus că putem bea o cafea bună aici,o informă cu răceală
Hilary.
-Oamenii nu se opresc la spital numai să bea o cafea mai bună! zise Izzy,
studiind-o cu atenţie,îmi ascundeţi ceva.De ce oare sunt împreună un Claiborn şi
o Wakefield? Toţi cunoaştem duşmănia pe care v-o poartă acele surori,domnule
Claiborn.Izzy îşi plimba privirea iscoditoare de la unul la altul,făcând-o pe
Hilary să scrâșnească din dinţi.
Hai,povestiţi-mi! Mi-am compus deja titlul articolului: „Brink Claibourn
părăseşte în mod misterios spitalul,însoţit de o Wakefild!”
-Ah,Izzy! ţipă Hilary.
-Cafea? Numai cu asta v-au servit?
-Uite taxiul.În timp ce Brink ţinea portiera deschisă,Izzy veni lângă el.
-Nimic în afară de cafea?
-Cafea şi bourbon vechi de douăzeci de ani,urlă Brink şi trânti portiera.
În timp ce se îndepărtau,Hilary zări bliţul aparatului de fotografiat.
-Mâine,probabil,vom apărea pe prima pa-jină,spuse ea,pe un ton sumbru.
-Din vina cui? întrebă Brink,cu o voce liniştită care îi amintea de calmul
dinaintea furtunii.
-Maşina mea a rămas în faţa casei lor,iar tu n-ar trebui să conduci în starea în
care te afli.
-Singura stare în care mă aflu acum mi se trage de la cumplita durere de cap.
Hilary se lăsă pe spate şi închise ochii.
-Bună dimineaţa,domnişoară Wakefield.Deschise ochii şi-l recunoscu pe şoferul
de taxi,Clarence Shipley.
-Bună dimineaţa,Clarence.
-Încotro,prieteni? Spuneţi-mi,sunteţi Brink Claiborn? Am auzit ceva la radio,dar
am crezut că e un simplu zvon.Ziceau că domnişoara Mavis l-a împuşcat pe un
Claiborn,azi-dimineaţă.Doamne Dumnezeule,ce rău îmi pare,domnişoară
Wakefield.
-Nimeni n-a fost împuşcat.Se refereau la Brink.Brink,ţi-l prezint pe Clarence
Shipley.Clarence,el e Brink Claiborn.
-O Wakefield şi un Claiborn în taxiul meu,împreună! Unde doriţi să mergeţi?
N-a fost vorba de nici o împuşcătură?
-Nu,încă,bombăni Brink.Du-ne la Saville.E...
-Cunosc foarte bine drumul.L-am plimbat de multe ori pe bunicul
dumneavoastră.
-Îi cunoşti pe toţi în Natchez? îi şopti Brink lui Hilary.
Clarence îi aruncă o privire lui Hilary prin oglinda retrovizoare.
-Aţi vizitat împreună pe cineva la spital?
-Nu,Clarence,zise Hilary,întrebându-se de câte ori mai trebuia să dea explicaţii.
Mătuşa Sophie l-a servit pe Brink cu o cafea stropită cu bourbonul unchiului
Tom.
-Tom,unchiul dumneavoastră? Păi,a murit cam de vreo douăzeci de ani.
-Aceeaşi vechime o avea şi bourbonul,zise Brink,reuşind să o facă pe Hilary să
se încrunte.Dădu uşor din umeri.Când taxiul trase în faţa casei Saville,ea zise:
-Eu mă duc acasă să...
-Ba nu.Brink o luă de braţ.Văzându-i expresia îndârjită,coborî.
Aşteptă în galerie până ce Brink plăti cursa.El urcă treptele,fără să-i dea
atenţie,descuie uşa,o deschise şi o aşteptă să intre.Hilary îşi făcea curaj pentru ce
avea să urmeze.
-La dracu'! La dracu'! La dracu'!
-Să nu ţipi la mine.N-am nici o vină pentru ce-au făcut ele şi,oricum,mi-am cerut
scuze.
-Asta-i vina ta cea mai mare.Nu ştiu ce-mi vine să-ţi fac.
-Vina mea? Cum naiba poţi spune că e vina mea,Brink Claiborn? Bourbonul ţi-a
luat,probabil,minţile!
-Aş vrea să nu fi auzit vreodată numele Wakefield.Aş vrea să te fi lăsat să-ţi rupi
fundul în locul ăla dinamitat.Dacă încărcătura ar fi explodat,toţi am fi fost în mai
mare siguranţă decât aici,în oraşul în care se află mătuşile Sophie şi Mavis.Se
apropie de ea.Hilary făcu un pas înapoi.
-Brink,te simţi bine?
-La dracu',nu! Nu mă simt bine! Dacă mă simţeam bine,mai ţipam la tine? E
numai vina ta,Hilary Wakefield!Ea se retrase înspre canapea şi el se apropie.
-Cred că mai eşti încă ameţit,Brink.Stai jos şi lasă-mă să-l sun pe doctorul
Whitley.
-Nu sunt deloc ameţit,se burzului el.Mă simt ca şi când Jolly Green Giant ar
dansa step în capul meu.Totul se-nvârte cu mine.Nu mai vreau să văd mâncare şi
băutură în viaţa mea.Nu sunt ameţit.Pe măsură ce vorbea,vocea îi devenea din ce
în ce mai slabă.Hilary ştia că acest calm reţinut prevestea furtună.
-Nu mă mai hărţui! se răsti ea,îndreptându-şi acuzator degetul spre el.
-Totul s-a-ntâmplat numai din vina ta!
-Încetează cu minciunile! exclamă ea furioasă.Nu mă intimidezi! N-am făcut
nimic!
-Dacă n-ai fi fost tu,nu m-aş afla aici.Dacă n-ai fi fost tu,nu m-aş fi încurcat cu o
Wakefield! Dacă n-ai fi fost tu,n-aş fi ajuns un idiot care să nu mai poată gândi
limpede.Dacă n-ai fi fost tu,nu m-aş fi îndrăgostit şi dragostea nu intră în pla-
nurile mele!Ea se opri,lăsându-l să se apropie.
-Te-ai îndrăgostit?
-Da,fir-ar să fie.
-Nu te comporţi ca atare.
-Nici nu mă laud cu asta.Mi-ai complicat existenţa,iar mătuşile tale mă
exasperează.De dimineaţă,au încercat să mă dea gata şi nimeni n-are de gând să
le aresteze...
-Să le aresteze?
-De regulă,aşa se procedează cu cei care încearcă să comită o crimă.
-Un bourbon vechi de douăzeci de ani nu ucide pe nimeni.
-N-ai băut din el!
-Să revenim la discuţia despre iubire.
Observă că starea lui sufletească se schimbă.Pasiunea mistuitoare luă locul furiei
şi ea simţi că ameţeşte.Se aruncă în braţele lui şi toată supărarea şi teama
dispărură.Inima îi bătea nebună.
-Mi-am făcut o mulţime de griji din cauza ta,şopti ea,lăcrimând.
-Îmi pare rău că m-am răstit la tine,dar stârneşti în mine ceva atavic.
-Nu plâng pentru că ai ţipat la mine.Ştiam că n-o faci intenţionat.Plâng ca să mă
uşurez.Mi-a fost atât de frică...Mătuşa Sophie m-a sunat să-mi spună că te-au
omorât...
-Hilary,sunt sătul până peste cap de mătuşile tale.O privi preţ de o clipă,apoi se
aplecă să o sărute şi ea nu mai spuse nimic.
-Te iubesc şi nu ştiu ce-am să mă fac cu tine,murmură el.
Ea se ghemui mai bine în braţele lui şi îl sărută.O ridică şi o duse pe canapea,
aşezându-i capul pe umărul său,apoi îşi întinse picioarele lungi peste perne şi se
aplecă să o sărute.Îi descheie nasturii de la bluză şi îi desfăcu clema sutienului.Îi
cuprinse un sân în palma lui mare şi-i luă sfârcul între buze,muşcându-l cu
blândețe.Hilary închise ochii şi mâinile ei începură să-l exploreze.Ezita,totuşi,să
se lase dezbrăcată,deşi ar fi dorit să înlăture şi această barieră.
Rezistenţa ei îl făcu să se retragă.Trase adânc aer în piept şi se ridică.
-Mai bine te conduc acasă.
-Maşina ta a rămas la mătuşa Sophie.
-Ah,fir-ar să fie.Se duse să comande un taxi.De ce oare se ridicase brusc de pe
canapea şi nu continuase să o sărute? se întrebă Hilary în sinea sa.
-Ne vedem după-amiază,Hilary,zise,aplecându-se să închidă portiera taxiului.
Se simţi uşurată,constatând că nu-l cunoştea pe şofer şi că putea ajunge acasă
fără să mai dea explicaţii.Simţea că pluteşte,deşi era cu nervii la pământ.Brink o
iubea,recunoscuse că o iubeşte,deşi nu era capabil să-şi exprime sentimentele.
în ce o privea,ştia cu certitudine că-l iubeşte.Era din ce în ce mai convinsă de
acest lucru,pe măsură ce îl cunoştea mai bine,cu tot scandalul din ziua aceea şi
vorbele grele pe care i le aruncase la supărare.De ce,oare,se purtau atât de
agresiv unul cu celălalt?
În următoarele două ore,încercă să-şi liniştească mătuşile.Doctorul Whitley îi
dădu o reţetă pentru calmarea nervilor şi ea îl sună şi pe Sam Jarvis,avocatul
familiei.Ajunsă,în sfârşit,acasă,îşi alese cu grijă toaleta pe care avea să o poarte
la întâlnirea cu Brink.Pantaloni şi bluză bleu şi sandale.Când îi deschise uşa,îi
văzu ochii radiind de fericire.
-Oho,exclamă el.Intră.Poate renunţăm la programul din după-amiaza asta şi
rămânem acasă.
-Ar fi mai bine să ne ţinem de program,zise ea,păşind înăuntru.Ce-ţi face capul?
-E acolo unde trebuie şi tare,ca de obicei.Bună,îi spuse,pe un ton mai blând,şi o
luă în braţe.Când se aplecă să o sărute,se lipi de el şi inima începu să-i bată mai
tare.Îl dorea.Fiecare sărut al lui o tulbura profund,dovada aceleiaşi iubiri pe care
şi ea o simţea faţă de el.
Era o zi superbă.Brink închirie o barcă şi coborâră în josul fluviului Mississippi,
apoi trase la mal,lângă un pâlc de stejari bătrâni,cu scoarţa acoperită de un strat
fin de muşchi.Aşezaţi pe malul fluviului,îşi povestiră unul altuia grijile,
speranţele şi planurile de viitor.Hilary descoperi că Brink era extrem de ambiţios
şi hotărât să obţină concesiunea pentru întreprinderea sa.Când acostară la cheiul
Natchez-Under-the Hill,soarele începuse să apună,aruncându-şi razele de foc
deasupra râului.O prinse de mână,ajutând-o să sară pe mal.
-Ai înotat vreodată în Mississippi?
-Poate n-o să crezi,dar am înotat,zise ea,râzând.Auzisem de curenţii adânci şi
puternici,aşa că nu m-am îndepărtat de mal şi m-am ţinut de crengile unei sălcii.
-Ai dreptate.Eu am intrat şi apa mi s-a părut foarte tulbure.Nu vrei să luăm o
cină pescărească pe malul fluviului? o întrebă,arătându-i cu degetul un
restaurant cu mesele aşezate într-un cadru rustic.
-Cum vrei,tu eşti cel care vizitează oraşul.Aşezaţi la masa din lemn,acoperită cu
o faţă de masă în carouri roşii,comandară specialitatea casei.
-Cred că n-ar trebui să legăm prea mult întâmplările din această dimineaţă de
viitorul nostru.Mătuşile se simt bine? zise el,după ce luă o gură de margaritas cu
gust sărat.
-Le e teamă că vor ajunge la închisoare.
-Nu fac eu aşa ceva,dar nici n-o să mă mai prinzi pe la ele.
-Îmi pare bine.Oricum,mi-au promis că niciodată,în nici o împrejurare,nu vor
mai recurge la violenţă.Doctorul Whitley le-a prescris tranchilizante.
Brink zâmbi,apoi râse cu poftă.
-Care dintre ele mi-a turnat băutura aia care m-a dat gata? Sophie,probabil.
-Ea,bineînţeles.Mavis n-ar face nimănui vreun rău.Mâncară pisică de mare
prăjită şi carne de rechin,privind turiştii îmbarcaţi pe Natchez Belle.Vechiul vas
se desprinse de mal şi uriaşele palete ale turbinei înspumau apa,învârtindu-se în
ritmul muzicii cântate la banjo.După masa,hoinăriră pe Silver Street,pe lângă
şirul lung de clădiri înghesuite una în alta,care acum adăposteau magazine,şi
hanul care altădată fusese un local sordid.Ajunşi pe vârful dealului,o luară spre
sud şi coborâră strada spre peluza de lângă Rosalie.Se aşezară pe o bancă şi
priviră îmbrăţişaţi fluviul.Discutară despre posibilităţile economice pe care le
putea oferi orăşelul Natchez şi,în final,Brink o anunţă:
-Vreau să văd dacă pot cumpăra aici o companie de amenajări terenuri.
CAPITOLUL 9
Hilary îl privi de parcă atunci ar fi picat din cer.
-Te muţi de la Los Angeles în Natchez?
-Nu ca să mă stabilesc,dar m-am gândit şi la asta.Vreau să fiu mai mult cu
tine.Cât se poate de mult.Nu-i venea să creadă.
-De ce? Zâmbetul lui leneş şi privirea senzuală îi produseră furnicături în tot
corpul.
-Ştii bine de ce,zise el,pe un ton atât de energic încât ea îi asemui vocea cu
torentul unui râu ce-o atrage în bulboana sa.Trebuie să începem să ne
cunoaştem.Îi luă mâna şi îi sărută degetele.Mângâierea buzelor îi răscoli toate
simţurile.
-Te doresc,Hilary.Într-o zi,vei fi a mea şi atunci voi face dragoste cu tine ore
întregi.Privirea i se tulbura în aceeaşi măsură în care o făceau și cuvintele.În
afară de asta,continuă el,aici e atâta linişte.Sunt fericit că m-am întors.Viaţa în
Los Angeles este epuizantă.Uitasem cum se poate trăi aici.
Hilary sesiză în vocea lui o undă de melancolie,înțelegea de ce Natchez i se
părea un loc liniştit,iar Brink avea o forţă şi un dinamism care cu greu o lăsa să
și-l imagineze instalat aici,mai cu seamă dacă ar fi făcut acest pas doar să fie
alături de ea! Numai gândindu-se la asta şi pulsul i se accelera.
-Dacă aș găsi aici ceva acceptabil,pe cineva dispus să ofere o afacere sigură şi
care să mă intereseze,atunci pot lucra în Natchez la fel de bine ca în Los
Angeles.
-Nu cred,până nu văd.
-O să vezi,spuse el,pe un ton categoric.Eu când iau o hotărâre,mă ţin de cuvânt.
Şi când îmi doresc ceva,merg până în pânzele albe,adăugă,privind-o cu atenţie.
-Şi cum te vei deplasa de aici,acolo?
-Neexistând o legătură directă,recunosc că e o problemă,dar mă descurc eu.
Uluită de ce auzea,îi trecură prin minte,foarte rapid,implicaţiile pe care le-ar fi
antrenat această posibilitate.Brink se ridică de la masă şi o ajută şi pe ea să se
ridice.
-E timpul să te conduc acasă.Acolo vom fi doar noi doi.Rămaseră să discute în
curtea interioară,vrăjiţi de apele înspumate ale fluviului Mississippi.Abia într-un
târziu,când o sărută prelung şi cu pasiune,urându-i noapte bună,constată că se
purtase cu ea destul de rezervat.Duminică au rămas împreună până la plecarea
lui.Numai după ce se despărţiră,deschise ziarul îşi aminti de Izzy Throckmorton
şi îşi adună tot curajul să citească titlurile de pe prima pagină.Spre marea ei
uşurare,nu apăruse decât o notiţă,pe pagina a patra,care relata pe scurt cum
fusese tratat şi vindecat,de indigestia căpătată în urma vizitei făcute surorilor
Wakefield,Brink Claiborn,nepotul lui Carlton Claiborn.Şi,slavă Domnului,
lipseau fotografiile.Spre seară,îşi vizită mătuşile.Femeile erau încă şocate,
îngrozite de ceea ce făcuseră.În ciuda asigurărilor ferme date de Hilary,cum că
incidentul se încheiase,fără urmări neplăcute pentru ele,insistară ca însuşi Brink
să le-o spună cu prima ocazie când va mai veni în oraş.
Săptămâna care urmă,Hilary o petrecu într-o continuă agitaţie.Fiindcă se gândea
tot timpul la Brink,nu mai avea chef să facă nimic.Subjugată de prezenţa
lui,acum,când era departe,simţea că îl doreşte din ce în ce mai mult.
El îi telefona în fiecare seară şi vorbeau ore în şir.Miercuri dimineaţa,înainte ca
Hilary să plece la magazin,îşi făcu apariţia vânzătorul de flori,care îi puse în
braţe un coş încărcat cu douăzeci şi patru de trandafiri roşii.Citi,zâmbind,cartea
de vizită: „Nici spanacul,morcovii,cafeaua şi bourbonul nu mă pot opri să te
iubesc.Brink.”Fericită,mirosi îndelung trandafirii şi alese unul cu coadă mai
lungă,pe care îl puse,separat,într-un vas mic,la capul patului.De îndată ce se
asigură că el ajunsese acasă de la birou,îl sună să-i mulţumească.
Brink nu putu să vină în acel weekend,dar în următorul sosi în Natchez,sâmbătă
după-amiază.Când îi deschise uşa,se aruncă în braţele lui,întinse să o primească.
Arăta superb în pantalonii dintr-o ţesătură fină,cămaşă albă,lejeră,descheiată la
guler şi mocasini negri din piele de şopârlă.
-Vreau să-l văd pe bunicul.Vii cu mine? o întrebă,îndepărtând-o puţin.
-Cum să nu.Foarte frumos din partea ta.
-O spui pe un ton de parcă nu mi-ar păsa de el.Nu-l pot duce la Los Angeles
şi,chiar dacă ar fi în stare să meargă,ar refuza.
-N-am spus să-l duci la Los Angeles! Doar că,uneori,dai impresia că te-ar
interesa mai mult lucrurile,decât oamenii.Pe moment,se încruntă,apoi zâmbi.
-N-am de gând să mă lansez în explicaţii.Mai ales în seara asta.Şi lucrurile au
importanţa lor,Hilary.Gândeşte-te la tot ce s-a păstrat de-a lungul veacurilor,
lucruri de mare însemnătate pentru omenire,cum ar fi Stonehenge,
Piramidele.Dacă Mt.Vernon ar fi fost dat pe mâna familiei Wakefield,azi n-ar
mai exista aici,pe locul lui,zise el,pe un ton blând.
-Eşti absurd! Ea nu a fost şi nu este pusă pe distrugeri,dar tu acorzi mai multă
importanţă lucrurilor,decât oamenilor.Îşi ridică sprâncenele şi o studie cu o
figură serioasă.
-Doar n-o să discutăm acum ce are sau nu mai multă importanţă.
-Miercuri,l-am vizitat pe Carlton şi am stat cu el mai mult de o oră.
-Te-ai dus din nou la bunicu'? îi luă mâna.Eşti o dulce.
-Am să-mi amintesc vorbele astea cu prima ocazie când o să mai ţipi la mine.
-Iar eu am să spun tuturor că doar gura e de mine şi că de muşcat,nu muşc,zise
el,cu o voce răguşită,făcând-o să ofteze.Ceea ce nu pot spune şi în cazul tău,
pentru că pe tine vreau să te muşc.
Se aplecă să o sărute,în cele din urmă,îi dădu drumul şi-i spuse:
-Dacă vrem să-l vizităm pe bunicu',mai bine am pleca acum.Ştii că se culcă
devreme.

În seara aceea,Brink îi oferi mâncarea ei preferată.La lumina lumânărilor,au

servit jambalaya,la un han pe malul fluviului.S-au întors la locuinţa ei,dar au
rămas în curtea interioară.Aşezându-se într-un şezlong,îşi strânse picioarele sub
ea,în-tinzându-şi peste genunchi poalele rochiei galbene.Milioane de stele
străluceau pe cer,dar nici pe departe nu se comparau cu scânteile electrice ce îi
străbăteau tot corpul atunci când era alături de Brhnk.Luna,ca un disc alb,arunca
raze argintii,luminând puternic faţa lui Brink.Hilary dorea nespus de mult să-l
atingă,să-l sărute.În timp ce vorbea,Brink îi desfăcu agrafele,lăsându-i părul uşor
ondulat să i se aşeze liber pe umeri.Îşi plimbă degetele pe umerii ei goi şi pe
scobitura gâtului.După o oră,mângâierile lui păreau mai puţin pasionate,dar ea le
simţea la fel de pătimaşe,fiecare atingere înteţind focul ce-i ardea trupul.Privirea
ei zăbovi pe picioarele lui încrucişate,în dreptul gleznelor.Se întrebă cum arăta
fără pantaloni şi cum ar reacţiona ea în momentul în care,lipită de el,i-ar fi simţit
bărbăţia.
-Cu toate piedicile,am reuşit să semnez contractul,dar nu voi începe treaba decât
abia peste o săptămână,ceea ce,probabil,nu-ţi va conveni.Nu auzi aproape
nimic,decât ceva vag despre un lucru ce nu i-ar conveni.El o privea,aşteptând să
spună ceva.Clipi uimită,ridicând din umeri.
-N-am fost atentă.El râse,prinzând-o delicat de încheietura mâinii şi trăgând-o
mai aproape de el.Se aşeză pe genunchii lui,înlănţuindu-i gâtul cu braţele,iar el o
strânse în braţe.
-Nici nu mai speram că ajungem aici! murmură ea,în timp ce el îi săruta
gâtul,lângă ureche,făcând-o să-i dorească buzele cu o patimă nestăpânită.
-Brink...El îi sărută gura şi toată făptura ei se transformă într-o flacără ce-i
pârjolea sufletul.Se lipi de el,dorindu-l aşa cum niciodată nu visase că poate dori
un bărbat.Îl iubea şi era nerăbdătoare să i se ofere.Îi căută,cu gesturi stângace,
năsturaşii în formă de perlă,care încheieau rochia de la gât până în talie.
-Cum naiba se desfac ăştia,mormăi,lăsându-şi mâna să alunece peste sânii
ei,simţindu-i inima cum bate cu putere.O dorea.Tot corpul i se crispa,vibrând de
dorinţă.Era hotărât să-i înlăture orice urmă de reticenţă.
-Are fermoar la spate,şopti ea,acoperindu-i gâtul cu scurte sărutări.Gemu slab,se
ridică,o luă în braţe şi,trecând de uşa din sticlă,o duse în dormitor.
Faţa ei era luminată de razele lunii şi el îi văzu privirea plină de dor,în ochii pe
jumătate închişi şi buzele desfăcute.Se gândi la nopţile în care se abţinuse să
facă dragoste cu ea.În seara aceea o dorea aprig.Să fie a lui pe vecie,să o lege de
el.Dorea să privească,să guste,să atingă femeia care i se oferea cu senzualitate şi
care nu părea conştientă de puterea ce o avea asupra lui.
O întoarse să-i sărute scobitura gâtului,în acelaşi timp,desfăcându-i fermoarul.
Nu purta decât un sutien minuscul din mătase,bikini,portjartier şi ciorapi.Îi lăsă
să-i cadă rochia în jurul gleznelor.Îşi trecu braţul în jurul taliei ei şi o întoarse cu
faţa spre el.O privi şi vuietul pe care îl auzi în urechi îi acoperi zgomotul
respiraţiei.Era atât de frumoasă! încercând să-şi păstreze controlul,el îi dădu jos
minusculele obiecte de lenjerie din mătase şi ciorapii şi,timp de câteva clipe,o
privi cu admiraţie,desfătându-se cu imaginea corpului ei zvelt,alb,şi a sânilor
plini,cu sfârcuri întunecate.Apoi se dezbrăcă şi el,în timp ce Hilary îl privi cu
nesaţ.Întotdeauna îşi va aminti cum arăta fatunci trupul lui,pieptul lat şi
cârlionţii aspri,de culoare închisă,ce-şi îngustau linia spre buric,şoldurile înguste
şi bărbăţia ce-i pulsa,făcând-o să întindă mâna.O sărută gâfâind şi ea îşi înfipse
degetele în părul lui.Cu degetele mari,îi desenă cercuri în jurul celor două
piscuri gemene ale sânilor,apoi i le cuprinse cu gura,întâi unul,apoi celălalt,
Dezmierdându-i.Îi auzi gemetele slabe de plăcere şi o mângâie cu tandreţe,până
o făcu să freamăte de dorinţă şi să ţipe.Mâinile ei îl căutau cu înfrigurare,într-o
dorinţă disperată.Alunecară pe covor şi,îngenuncheat deasupra ei,îi sărută tot
trupul.Gemetele ei îi accelerară pulsul.
-Iubito,am să te protejez,zise el.
-Brink,şopti ea,ridicându-şi mâna.Îl dorea pe acest bărbat viril,îi dorea bărbăţia
pulsând de dorinţă,tânjea după el,conştientă că totul era minunat.
Razele lunii îi luminau muşchii puternici.Lăsându-şi greutatea deasupra ei,
începu să respire sacadat.Încercând să prelungească momentul,îi mângâia
curbele moi.Îi auzi ţipătul înfundat.Când îl cuprinse cu braţele,o sărută prelung.
-Încolăceşte-ţi picioarele în jurul meu,îi spuse ei,sărutând-o pe gât,încercând să
se abţină pentru a o aştepta pe ea să atingă orgasmul.Hilary se simţi pătrunsă,
plină de el.Îşi mişca şoldurile în ritmul impus de el,împingându-se încet,simţind
cu fiecare clipă apropierea extazului.Îşi acordară ritmul mişcărilor până ce ea se
pierdu într-o mare de senzaţii minunate,ce o duseră pe culmile plăcerii.Atinse
orgasmul în momentul în care îl auzi şoptind:
-Acum,Hilary.Ţipă,dar ţipătul îi fu înăbuşit de gura care o săruta,făcând-o să
uite că lumea mai există.Nu mai existau decât ei doi,Hilary şi Brink,un singur
trup.Acoperind-o cu trupul lui,rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme.
-Te iubesc,Hilary,mai mult decât îţi poţi imagina.Eşti a mea,apoi accentuă
cuvintele pe un ton răguşit: a mea,numai a mea,pentru totdeauna.Se întoarse pe
o parte şi o trase lângă el.Îndoi cotul şi îşi propti capul în palmă,privind-o.
-Mă simt de parcă tot universul mi-ar aparţine,şopti el,plimbându-şi privirea
peste trupul ei.Îi atinse obrazul.
-Eu mă simt în paradis,şopti ea.
-Să facem aceste clipe să dăinuiască,zise el,devenind dintr-o dată foarte serios.
Promiţi?
-Da,veni răspunsul ei,la fel de serios.Cuvintele lui o făcuseră fericită.Am să
încerc,dacă şi tu te vei ţine de promisiune.
-Aşa va fi,iubito.Se răsuci şi bâjbâi după lucrurile aruncate.Ea auzi zgomotul
unor chei,apoi el se întoarse şi o privi din nou.Vreau să fii a mea atâta timp cât
vom trăi.Aşa cred că se procedează,în mână ţinea un inel.Vrei să te măriţi cu
mine?

CAPITOLUL 10
-Brink! Ce surpriză! Hilary se ridică,privindu-l cu atenţie.Să mă mărit?
-Să te măriţi.Se priviră în ochi,apoi se aruncă de gâtul lui.
-Cum să nu vreau! ţipă ea,lăsându-l perplex.O cuprinse în braţe şi,cu un gest
imprevizibil,o culcă deasupra lui.'
-Ăsta e unul din lucrurile care-mi plac la tine,entuziasmul.-îmi place că
reacţionezi prompt,când pun mâna pe tine.
-Unde a dispărut inelul? El chicoti şi deschise pumnul.
-Dă-mi mâna.Îi puse inelul pe deget,dar zâmbetul îi dispăru când îi văzu faţa.
Sunt încăpățânat,irascibil,nechibzuit şi cum mai vrei tu să-mi spui? Mă accepţi
aşa cum sunt? Promit să mă schimb.
-Te iau aşa cum eşti,zise ea,în culmea fericirii,în acel moment,divergenţele
dintre ei nu mai contau.Te iau aşa cum arăţi acum,muşchi puternici,talie suplă,
picioare lungi şi sexy,spuse ea,lipindu-se de el şi mişcându-se încet şi
provocator.El gemu şi o cuprinse de mijloc,răsucind-o.Era excitat din nou şi
înflăcărat de dorinţă.O privi pătimaş.Se simţea la fel ca în urmă cu o oră şi se
aplecă să o sărute.O oră mai târziu,ghemuită în braţele lui,îşi privea inelul,al
cărui diamant uriaş strălucea,aruncând scântei.
-Sper că nu ţi-ai amanetat toate bunurile ca să mi-l cumperi.E enorm!
-Asta ca să nu mă uiţi şi să-ţi sară permanent în ochi.Ea râse slab.
-Să te uit? Mă insulţi! Aş fi vrut să-mi spui că nu o iei în glumă.M-am aşteptat
că o să dispari din viaţa mea,la fel de brusc cum ai apărut.
-Tu ai apărut în viaţa mea,iubito,fâțâindu-ţi funduleţul apetisant chiar pe terenul
acela dinamitat! Şi cum naiba îţi poate trece prin cap că aş dispărea,când mă
pregătesc să cumpăr aici o companie de amenajări terenuri şi zbor mii de
kilometri,străbătând jumătate din Statele Unite ca să fiu cu tine?
-Nu-ţi citesc gândurile,iar tu eşti un bărbat foarte ascuns.Nu ştiu ce gândeşti.
-Nu ştii,hmm? o întrebă el,lăsându-şi mâna în jos.
-Brink!
-Deci,ştii ce gândesc,zise el,şi se întoarse spre ea,zâmbindu-i.Râseră amândoi,
apoi el se aplecă să-i sărute sânii.E o idee excelentă.Ne putem căsători repede?
-Destul de repede,dar,dacă vrem să invităm toate rudele şi prietenii,ne va lua
ceva timp să organizăm nunta.
-Dar eu aş prefera să o facem mâine.
Brink,ce se mai aude cu afacerea aia? Cumperi aici c companie pentru ca apoi să
stai departe aproape tot timpul anului? Şi cu cea din Los Angeles ce-ai de gând
să faci? N-o să se aleagă praful de amândouă?
-Nu-ţi fă griji,răspunse el.Am un om foarte capabil în Los Angeles-omul despre
care ai crezut că este creierul afacerii.
-Confuzia mea era îndreptăţită.Tu arătai de parcă tot timpul scurmai pământul.
El râse şi continuă:
-Voi avea şi aici un om demn de încredere care să-mi conducă afacerile.Am să
închei mai multe contracte şi am să-i ofer un procent din câștiguri care să-l
stimuleze.Aici există mulţi muncitori calificaţi.Nu trebuie decât să găsesc unul.
Îşi trecu degetele prin părul ei şi o mângâie pe gât.
-Întrebarea este dacă tu-ţi poţi lăsa magazinul pentru o jumătate din an.
-Va trebui să-mi găsesc o slujbă în Los Angeles.
-Nu va fi nevoie.Îmi permit să te las să trândăveşti.
-Da.Dar nu-mi pot permite! Vreau să muncesc.Voi găsi,probabil,ceva într-un
magazin de antichităţi.
-Sau îţi voi deschide eu unul.
-N-am să te las să faci una ca asta!
-Ba da,şi-mi înapoiezi datoria din profituri.Va fi o investiţie nouă pentru
Claiborn Industries.Ce zici?
-Nici nu ştii măcar dacă mă pricep la afaceri cu obiecte vechi!
-Te pricepi,sau nu?
-Mă pricep.
-Vocea ta nu mă minte.
-Până acum m-am descurcat.
-Presimt că în familie ne-a intrat o foarte inteligentă femeie de afaceri.Un
premiu la care nu mă aşteptam! îi mângâie pântecul cu sărutări,apoi îşi înălţă
capul să o privească.Vreau să te ţin în braţe în fiecare noapte şi dimineaţă şi te
vreau numai a mea,într-o lungă lună de miere.Poţi alege orice loc din lume.
-Brink,eu am făcut nişte economii.
-Mă vrei acum? o întrebă el,ducându-şi buzele între sânii ei.
-Mmm,da.Noi...Brink,nu...vrei să discutăm?
El nu-i răspunse,dar nu mai conta.Din nou se pierdu în vârtejul pasiunii lui,
îmbătată de perspectiva unei nopţi de dragoste cu Brink şi de propunerea lui.
Când prima geană de lumină se ivi la orizont,ei şedeau în curtea interioară şi
priveau zorile.
-Poate ar fi mai bine să intrăm,zise ea,urmărind cu privirea un vas de croazieră
ce plutea pe fluviu.
-De ce? o întrebă el,cu o voce adâncă.Ea îşi încrucişa braţele să se acopere.
-Păi,pe vas sunt o mulţime de oameni...
-Nu te pot vedea.Sunt la nu ştiu câte mile distanţă.
-Sunt pudică şi timidă.
-Ştiu,zise el,râzând.
-Mă simt de parcă m-ar putea vedea.
-Bine,doamnă,sunt la dispoziţia dumneavoastră,oftă el.O ridică în braţe,o duse
înăuntru şi o aşeză pe patul de apă,în care leneviră pâna după-amiază.
-Brink,asta miroase a decadenţă.N-ar trebui să mâncăm ceva sau să mai facem şi
altceva? Îl întrebă,ridicându-se cu ochii la el.Îl mângâie pe piept,îmbătată de
frumuseţea trupului lui.
-Acel „altceva” mă interesează cel mai mult!
-Ştiam eu,dar îţi bolboroseşte stomacul.El râse şi-i făcu vânt din pat.
-Ăsta e stomăcelul tău sensibil,scumpo! E timpul să-ţi hrăneşti corpul atât de
seducător,zise el,sprijinit într-un cot ca să o urmărească cum se învârte prin
cameră.
-Dacă nu încetezi să te mai uiţi aşa la mine,n-avem nici o şansă să mai mâncăm
ceva.
-Mă uitam şi eu,zise el,cu un aer nevinovat.
-E vorba de felul în care te uiţi.El râse şi se aşeză pe marginea patului,
-Ah,nu,Brink.Îţi cunosc bine privirea.Ne îmbrăcăm şi mâncăm!
Întinse mâna şi o cuprinse de talie.
-Poţi face baie într-un minut.Ştii cât de mult te iubesc?
Ea dădu din cap şi vocea îi deveni tandră.
-Mai spune-mi şi repetă-mi la nesfârşit.
-Te iubesc atât de mult,zise el,cu însufleţire,încât sunt dispus să mă înrudesc cu
domnişoarele Mavis şi Sophie.Dragostea noastră,iubito,e mai puternică decât
marile iubiri celebre din istorie!
-Bietul de tine!
-Bietul de el e foarte fericit.Am noroc că mai trăiesc să te cer în căsătorie,dar nu
mulţumită lor.
-Nu vreau să mai aud vreodată povestea asta,Brink Claiborn!
-De acord cu tine,dar transmite-le că sunt alergic la spanac şi verdeţuri.
-S-a făcut!
-Şi încă ceva.Dacă-mi amintesc bine,am câștigat pariul care te obligă să petreci
o săptămână în Los Angeles.
-Nu mai e valabil,din moment ce urmează să ne căsătorim,zise ea,pe un ton
mieros,strecurându-se din braţele lui.
-Tipic feminin! Ai trişat pariul.Când ieşi de sub duş,îl găsi studiindu-i picturile
şi schiţele.Una o ţinea în mâini.
-Asta când ai făcut-o? Era schiţa în creion pe care i-o făcuse în săptămână care
tocmai trecuse,când ei se afla la Los Angeles.
-Săptămână asta.E doar o schiţă.
-Dar e foarte bună,Hilary.Nu-ţi poţi ignora talentul.
-Ai vrea să mă vezi pictând zi şi noapte după ce ne vom căsători?
-Normal că nu,dar ai un mediu propice.Nu rebuie să fii Matisse ca să-ţi câștigi
existenţa din asta.Fă ceva cu acest talent deosebit cu care te-a înzestrat natura şi
arată-l şi celorlalţi.
-Domnule,eşti părtinitor.Mă pricep şi atâta tot,răspunse ea,obrăznicindu-se.
-Aici e vorba de ceva mai mult decât pricepere.Ce note aveai la colegiul de artă?
Ea strâmbă din nas.
-Ai câștigat.
-Lasă asta.Spune-mi notele,zise el,zâmbind.
-Poate că note bune.
-Oho! Şi expoziţii?
-Câteva.Brink,sunt moartă de foame.Trebuie să mănânc ceva.
-Vreun premiu? insistă,luând-o de talie şi întorcând-o cu faţa spre el.
-Câteva,dar...
-Dar,nimic.Nu-mi pot imagina cum poţi face pe vânzătoarea de antichităţi,când
desenezi şi pictezi atât de bine.
-Păi asta este una din micile mele ciudăţenii cu care va trebuie să te obişnuieşti.
Crezi că vei putea? întrebă ea,cu o voce scăzută,aşteptând încordată până ce el
dădu din cap că da.
-Erai convinsă că pot! Tu decizi când te vei pune serios pe treabă!
-Mă bucur că accepţi lucrul ăsta.
-Păcat că îţi iroseşti talentul.Nu-ţi place să pictezi?
-Bineînțeles că-mi place.El o privi atent.
-Şi atunci,de fapt,ce te reţine?
Făcu o pauză şi privi peste umărul lui.Fu nevoit să se aplece,să o audă ce
spune.
-Atunci,când o voi face,îmi va fi frică,răspunse ea-în cele din urmă,privindu-l în
ochi.Brink,mi-e teamă că nu sunt destul de bună.Există atâția artişti talentaţi.
-Asta e valabil în toate domeniile,iubito.În oraş mai sunt și alte magazine de
antichităţi şi,totuşi,al tău merge bine.
-Asta e cu totul altceva.În fiecare din desenele mele,eu las ceva din mine.Ceva
ce ţine de personalitatea mea şi eventualitatea eşecului mă îngrozeşte.El o
îmbrăţişă.
-Nu-mi închipui că o femeie,care trece cu maşina printr-un loc dinamitat,poate fi
îngrozită de eşec,mai ales când e atât de talentată.Trecându-şi degetele peste
umerii lui puternici şi,în jos,peste pieptul viril,se calmă gândindu-se la ce-i
spusese.
-Nu e vorba numai de talent,ci şi de muncă istovitoare.Muncind nouăzeci de ore
pe săptămână,în magazin,mă pot întreţine.Acelaşi timp dacă-l petrec pictând,
nu-mi aduce nici un câștig.Dacă nu i-ar fi spus toate acestea,Brink ar fi fost
părtinitor în ceea ce îi privea talentul.Am terminat colegiul,dar m-am apucat de
altceva.Tot timpul auzeam că nu-mi pot câștiga existenţa ca artist.
-Atunci,de ce ţi-ai ales asta?
-Vezi tu,unele vise se destramă încet.Dacă ar fi s-o iau de la început,m-aş
specializa în altceva.Aceea a fost o greşeală a tinereţii.
-Şi acum,ce-ai urma.
-Cursuri de management.Mă gândeam să-mi iau licenţa în acest domeniu.
-Adică,să asişti zilnic la ore?
-Nu.Să urmez cursurile serale.Nu vor dura o veşnicie.
-Asta-ţi mai lipsea.În loc să-ţi pierzi serile la cursurile alea,de ce nu le-ai petrece
pictând?
-Inelul ăsta mi l-ai dat să le petrec cu tine,zise ea,arătându-i degetul.
-Ai dreptate,spuse el,zâmbind şi luându-i mâna să i-o sărute.Ridicându-se pe
vârfuri,se pierdu în braţele lui,apoi se desprinse.
-Cât faci tu duş,eu mă duc să pregătesc ceva bun de mâncare.Mâncară ouă cu
costiţă şi pâine prăjită cu unt.Sorbind din cafeaua fierbinte,Brink o privi serios.
-Iubito,când o să încep afacerile aici,va trebui să discutăm neapărat ceva.
-Ceva important?
-Da.Amândoi avem aici câte o casă.Unde vom locui?
-Brink,ştiu cât de mult ţii la Saville.Ne descurcăm noi.
-Dar ţie nu-ţi plac casele vechi.Îmi amintesc cum ai jurat că nu vei mai locui
niciodată într-o casă veche.
-Câtă vreme suntem împreună,nu-mi pasă.E o casă frumoasă şi,oricum,o parte
din an vom locui în Los Angeles.
-Deci,atunci când te-ai enervat şi mi-ai spus despre casa din Los Angeles că e un
muzeu în care nu se poate locui...
-Brink,află că niciodată nu-mi pierd cum-pătul.Niciodată! Doar când sunt cu
tine.
-Într-un fel,te înţeleg,pentru că şi tu mă obligi să fac lucruri pe care nu vreau să
le fac.
-Te referi la căsătorie? El împinse scaunul şi o trase pe genunchi.
-Nu.În privinţa asta ştiu ce fac,iar azi plutesc de fericire.Se aplecă şi-l sărută pe
obraz.
-Am alte planuri în legătură cu Saville.Trebuie să fac din el un muzeu unde
oamenii să meargă cu plăcere,mai ales că nu mi te pot închipui eu pe tine,stând
singură într-o casă atât de mare.Am o idee.
-Şi care e această idee nemaipomenită? întrebă ea,sărutându-l.
Scânteia din privirea lui o făcuse curioasă.
-Casa ta e mică,dar panorama e splendidă.O demolăm şi,pe acelaşi loc,construim
o casă nouă.
-Costă enorm.
-Nu foarte mult.Tu şi arhitectul puteţi desena planurile.Îţi place ideea?
-Cum să nu-mi placă?
-S-a făcut.Acum să trecem la cealaltă problemă.
-Trebuie s-o rezolvăm şi pe-asta.
-Uff.Ştiu ce vrea să însemne tonul ăsta.O urmări cum se ridică de pe genunchii
lui şi străbate camera să aşeze la locul lui prăjitorul de pâine.Ce s-a-ntâmplat,
iubito?
-Trebuie să mergem să le spunem lui Mavis şi Sophie ce-am hotărât.
-N-o poţi face fără mine?
-Nu.Străbătu bucătăria şi se aşeză în faţa lui.Trebuie să vii şi tu.Mai devreme sau
mai târziu,trebuie să stai de vorbă cu ele.
-Prefer cât mai târziu.Peste vreo cinci ani,ce zici?
-Doar n-ai de gând să ne căsătorim peste cinci ani!
-Bine,bine.
-Ori păstrăm secretul logodnei,ori o facem cunoscută întregului oraş.Mătuşile
trebuie să afle înaintea tuturor.Altfel,s-ar simţi jignite.
-Îţi dai seama că ele nu mi-au rănit numai sentimentele? Stai să-mi pun armura
şi pistolul cu şase gloanţe la brâu şi apoi te însoţesc,îi zise el,făcându-i cu ochiul.
Ea strâmbă din nas,în glumă.
-Ce s-a întâmplat,le-a surprins şi pe ele,pentru că nu sunt în stare să omoare
măcar o muscă.
-N-o să mă convingi niciodată şi sper că nu vom sărbători evenimentul cu
bourbonul unchiu-lui Tom.
-Bineînţeles că nu,zise ea,dispărând în baie.De fericire,Brink îşi simţea inima
bătând cu putere.O adora pe Hilary.De mătuşile ei puţin îi păsa,dar erau şi ele o
problemă.Hilary n-avea nici o vină că se născuse o Wakefield şi nu era obligată
să-şi supravegheze excentricele mătuşi.
Douăzeci de minute mai târziu,Hilary îşi făcu apariţia,îmbrăcată cu o fustă de
bumbac de un aLbastru-deschis şi bluză albă.
-Ce elegantă eşti! exclamă el,aruncându-i o privire plină de admiraţie.
-E O ocazie deosebită.Vreau să arăt bine pentru că e prima dată când îmi anunţ
logodna.Vrei să mă ajuţi să-mi închei nasturii? Mi-e incomod,fiindcă...
El îşi strecură palmele sub bluză,cuprinzându-i sânii.
-Brink! Se răsuci.Dacă vrem să plecăm,ar fi mai bine să mă chinuiesc singură cu
ei.
-Stai,nu pleca,zise el,cu o voce scăzută.O să-mi fac de lucru cu nasturii,deşi nu
rezist tentaţiei sânilor.Îmi place lenjeria bleu.
-Nasturii,domnule.
-Sigur,sigur.Doar puţin...
-Brink!Reuşi să termine cu îmbrăcatul,apoi ridică receptorul să telefoneze
mătuşilor.
-Mătuşă Sophie,zise ea,în timp ce Brink o săruta pe ceafă.Mmm,Brink e aici.Se
întoarse cu faţa spre el,acoperind receptorul.Nu mă pot concentra când îmi faci
aşa.Îi zâmbi răutăcios şi îşi încrucişa braţele la piept.
-Mătuşă Sophie,venim în vizită la voi.Când auzi ţipătul ascuţit,luă receptorul de
la ureche şi se făcu roşie ca focul de ruşine.Brink dădu din cap,la fel de stânjenit.
-Mătuşă Sophie,ascultă-mă! Nu vă dă în judecată.Vrem doar să venim în vizită.
Doar noi doi.Nu pregăti nimic.Nu te complica.
-Pentru numele lui Dumnezeu,nu! zise Brink şi ieşi din cameră.Ea rămase cu
privirea îndreptată înspre cadrul gol al uşii.
-Ne vedem peste douăzeci de minute.Şi,nu-ţi fă probleme,Brink e foarte drăguţ
şi nu vă poartă ranchiună.Închise receptorul.Brink se rezemase de tocul uşii.
-Te-am auzit.Nu fă aprecieri în numele meu.
-Doar n-o să faci rău unor femei lipsite de apărare!
-Doar în legitimă apărare,izbucni el,apoi ridică braţele şi făcu o grimasă.Hai să
plecăm,până nu mă răzgândesc.Pe măsură ce se apropiau de casa Wakefield,
Brink devenea tot mai tăcut.
-Brink,iubitule,nu stăm mult.Şi încetează cu mutra asta,de parcă ar trebui să te
iei la întrecere,în bazinul de înot,cu Sugar Ray Leonard.
-E de preferat,dacă vrei să ştii adevărul.
-Mătuşile sunt inofensive.
-Da,sigur,iar eu sunt nebun.
-Ce-ai zice dacă am face nunta în august?
-Atât de târziu?
-Avem de făcut o groază de pregătiri.
-Cum doriţi,doamnă.Pe 1 august e bine?
-Pe 20.Cade într-o duminică.
-Splendid,zise el,entuziasmat de ideea vă vor fi tot timpul împreună.
Când dădu colţul pe străduţă,Hilary îşi puse mâna pe braţul lui.
-Ştii,când m-am întors din California am privit mai atent casa.
-Şi?
-Ai avut dreptate.E dărăpănată,dar asta nu înseamnă că nu poate fi pusă la punct.
Voi angaja o femeie pentru a face curăţenie o dată pe săptămână şi voi avea grijă
de reparaţiile şi zugrăveala casei.Priveşte,Brink.Îi arătă cu degetul azaleele.Cum
să mai vezi pânzele de păianjen când ai în faţa ochilor asemenea minunăţii?
-Asta mă interesează mai puţin.Când casa va îi invadată de termite,praful se va
alege şi de azalee.
-Mătuşa Sophie poartă ochelari bifocali şi Mavis,trifocali.Nu cred că observă
pânzele de păianjen,crăpăturile şi praful.
-Asta nu înseamnă că nu va ajunge o ruină.Asta-i important.
-Vezi cum iar te legi de lucruri?
-Vezi că mă judeci greşit! De parcă le-aş fi dat pe uşă afară,în stradă.Tot ce
vreau e să nu se mute în casa mea!
-Iar ne certăm?
-Nu,fir-ar să fie.Am planuri mari pentru seara asta.Vrei să ţi le spun? o întrebă,
cu o voce ceva mai calmă.Ea îi făcu cu ochiul şi îl sărută.
-Îmi spui mai târziu,altfel nu mai coborâm din maşină.
-Ne-am putea ascunde într-o tufă de azalee...
-Brink!
-Bine,bine.Intrară pe uşa din spate.Brink devenise vizibil nervos.
-Iu-hu,am ajuns,strigă Hilary,intrând în bucătărie.
Nu se auzea nici un zgomot îl luă pe Brink de mână şi îl conduse în holul mare
din faţă.
-Mătuşă Sophie! Mătuşă Mavis!
-Hilary...
-Nu-ţi face griji.Sunt aici.Le e ruşine,probabil
-Or fi plecat de acasă.
-Nu fi absurd! Mătuşă Sophie,unde eşti?
-Aici,se auzi o voce slabă.
-Vezi,ce ţi-am spus,îi şopti Hilary.Sunt în camera de zi.Cele două mătuşi şedeau
una lângă cealaltă pe canapeaua roz,ţinându-se de mână.Când îl văzură pe Brink,
tresăriră.
-Iertaţi-ne,domnule Claiborn,zise Sophie.Amândouă clătinară din cap şi-şi
şterseră ochii.
-Ce ţi-am spus! mormăi el,privind stânjenit spre Hilary.
-Nu mai plângeţi,le rugă Hilary.Pe bărbaţi,lucrul acesta îi enervează.
Femeile se smârcâiră,tuşiră,strânseră din buze şi-şi tamponară ochii înroşiţi de
plâns.Îşi furişară privirea spre el.
-Stai jos,Brink,rosti Hilary.
-E în regulă,doamnelor,zise el,jenat.
Cele două surori îi creau o stare de nervozitate.Erau imprevizibile.
-Ei,ce-a fost,a trecut,zise el,încercând un ton vesel.Să uităm ce s-a-ntâmplat.Ar
fi luat-o la goană,dar Hilary se instalase de parcă n-ar mai fi avut de gând să
plece de acolo toată ziua.În ce oare se băgase cerând în căsătorie o Wakefield,
nepoata celor mai impulsive femei pe care le cunoscuse vreodată? Iubita lui
soţie,o Wakefield!
Dar când o văzu pe Hilary încrucişându-şi picioarele suple şi bronzate,dându-şi
la o parte de pe faţă o şuviţă aurie şi zâmbindu-i,înţelese în ce intrase şi-i
mulţumi lui Dumnezeu că i-o scosese în cale.Luale-ar naiba de mătuşi! Dacă ştia
cum să-şi conducă afacerile,va învăţa şi cum să le strunească pe bătrânele
Wakefield!Hilary îi zâmbi şi se aplecă înspre ele.
-Mătuşă Sophie,mătuşă Mavis,am venit să vă anunţăm ceva!
-Ne daţi în judecată! exclamă Sophie.Începură să plângă şi-şi acoperiră feţele cu
batis-tele.
-Hilary,mormăi Brink.
-Mătuşă Sophie,priveşte! strigă Hilary,sărind în picioare.Le arătă mâna pe care
purta diamantul.Sophie rămase cu gura căscată.
-Mavis,priveşte! De unde bănuiam eu că tinerii ăştia s-au logodit? O să ne
înrudim! Saville va fi în familie.

CAPITOLUL 11
În maşină,îi reaminti pe un ton nervos:
-Asta nu înseamnă că vor primi casa,şi să nu încerci să mă tragi pe sfoară,că
ce-ţi revine ţie să le dai lor.
-Să te trag pe sfoară? Ce idee! Ce-ai zice de o partidă de zbenguială! îl
întrebă,cu o voce guturală,mângâindu-i coapsa.Nu ţi-ar surâde?
-Felul în care pui problema mă face nerăbdător,zise el,zâmbind.
Se cuibări lângă el.
-Să nu mai vorbim despre mătuşi.
-Păi,eu credeam că deja nu mai discutam despre ele,exclamă,îmbrăţişând-o.
În noaptea aceea,nu mai aduseră vorba nici de casă,nici de mătuşi,nici despre
viitor.Brink închirie un iaht şi noaptea următoare o petrecură pe fluviu,făcând
dragoste la lumina lunii.O asigurase înainte că nu se afla ţipenie de om pe o
distanţă de câteva mile.Era fericită că el va rămâne până luni să caute o
companie de amenajări terenuri de vânzare.Luni după-amiază,era în magazin,
când auzi sunând clopoţelul de la intrare.Îşi ridică privirea şi-l văzu în prag.
-Bună,eşti singură?
-Da,norocosule! Vino în biroul meu să-ţi arăt gravurile,îl tachina ea.
-E cea mai bună ofertă pe care am primit-o azi! Aşteaptă o clipă.Trase zăvorul şi
întoarse înspre afară plăcuţa pe care scria: „închis”.
-Îmi strici buna reputaţie şi mă duci la faliment! Niciodată nu închid devreme,
zise ea,zâmbind.
-Ai făcut-o azi.Ajunşi în birou,Hilary i se aruncă în braţe şi se agăţă de el.
-Se mai întoarce vreun angajat în după-amiaza asta? o întrebă el,ridicându-şi
capul.
-Nu,şopti ea.Trecu în spatele ei,îi trase fermoarul rochiei albastre din bumbac
şi-i dezgoli umerii,apoi îşi scoase haina.Sub privirea lui,sânii începură să i se
întărească de dorinţă.Îl aştepta urmărindu-i cum îşi desface cureaua de la
pantaloni şi-şi scoate cămaşa şi cravata.Dâre de foc îi ardeau carnea.Rămăsese
în lenjeria din mătase roz,în portjartier alb şi ciorapi.Când îi simţi degetele pe
porţiunea de piele dintre coapse,chiar deasupra ciorapilor,începu să gâfâie.
-Eşti frumoasă,şopti el.Scoate totul de pe tine.Se dezbrăcă,umezindu-şi buzele
uscate în vreme ce-şi scotea sutienul.El îşi ţinea respiraţia şi pieptul lat i se
dilatase.Se apropie şi-i cuprinse sânii în palmele aspre,apoi se aplecă.
Ea îşi dădu capul pe spate şi închise ochii,abandonându-se dorinţei,în timp ce el
o aşeza pe banchetă şi se strecura între picioarele ei.
-Nu mai pot aştepta,şopti el.

Ceva mai târziu,în timp ce se îmbrăca,îi spunea,zâmbind.

-Biroul meu nu va mai părea ca până acum.
-Sper şi eu.Aş vrea să mă ai mereu în gând,atât acasă,cât şi aici.
-Cum aş putea să te uit! El oftă.
-Aş vrea să văd colecţiile din magazin.N-am avut ocazia până acum.
-Ocazii ai avut,dar erai prea ocupat încercând să-i faci vânt lui Scott-ceea ce ai şi
reuşit.
-Nu prea-ţi pasă.
-Bineînţeles că nu-mi pasă.Haide să ţi le arăt.Din felul în care îşi plimba
degetele peste speteaza unui scaun,în câteva minute îşi dădu seama că are în faţă
un expert.
-Asta e o splendidă tapiţerie Aubusson.Un fauteuil Regence,începutul lui 1700.
-Dacă o să ai nevoie vreodată de o slujbă,te angajez,zise ea,încântată că el se
pricepea atât de bine la piesele vechi.El zâmbi şi o lovi uşor peste nas,cu vârful
degetului.
-Nu fi atât de surprinsă.Iar tragi concluzii pripite,ca în ziua în care te-am
cunoscut.
-Cum poate cineva,care se ocupă de afaceri cu terenuri,să aibă cunoştinţe şi să
iubească lucrurile vechi? Nu te înţeleg deloc!
-Iar eu,iubito,nu înţeleg cum îţi iroseşti talentul şi te ocupi de cu totul altceva,
zise el,curtenitor.
-E o diferenţă,spuse ea,cu gândul în altă parte.Privindu-l,nu putea să nu se
întrebe cum i-ar fi stat mai bine,cu părul frumos pieptănat sau cu el răvăşit,aşa
cum era atunci.Ar fi vrut să i-l răvăşească,dar se aflau în magazin şi puteau fi
văzuţi prin ferestrele mari ale acestuia.Îl urmă printre şirurile de obiecte expuse.
-Să fiu al naibii dacă ăsta nu-i un dulap pentru obiecte de cult.De unde l-ai
achiziţionat? o întrebă,admirând dulapul sculptat.
-Aici,în Mississippi,la o vânzare de bunuri.
E din lemn de stejar şi a aparţinut unei biserici din Anglia.Sfârşitul secolului
cincisprezece.
-Hilary! Doamne! Dădu din cap uimit,apoi îi arătă o altă piesă.Aşa ceva n-am
mai văzut.E un Chippendale.
-E datat 1775.Nu-l avem de mult.L-am achiziţionat exact înainte de a pleca la
Los Angeles.
-Cât costă? o întrebă,apoi găsi eticheta.S-ar potrivi perfect în biroul nostru.
-Brink,nici măcar nu avem birou.
-Vom avea.
-Vorbeşti serios?
-Bineînţeles că vorbesc serios!E splendid.Trece-l ca vândut,zise el şi scoase
carnetul de cecuri.
-Pune-l la loc.Mă superi! Din moment ce vom fi o familie,de acum e şi al tău.
-Nu eşti prea abilă în afaceri.Încă nu suntem o familie,aşa că,dacă-mi doresc
ceva,plătesc ca oricare alt cumpărător.Aşa e corect.Şi tu,dacă vei folosi serviciile
companiei mele,vei plăti.
-Bine,bine!
-Trece-l ca vândut,Hilary.Doamne,scuză-mă,casa va fi a ta,zise,încruntându-se.
Vrei ceasul ăsta?
-Da.Vei umple casa cu lucruri vechi,dar nu-mi pasă,atâta vreme cât noaptea vei
fi cu mine în pat.Faţa i se lumină.
-Ce femeie! Ce vânzător de antichităţi! Adevărate comori!
-Am impresia că ţii mai mult la lucrurile astea vechi decât la mine.Ţie chiar îţi
place grămada asta de lucruri îngrozitoare? Rămase surprins,dar o luă în braţe şi
o lipi de pieptul său.
-Hei,ce...îi,acoperi gura cu un sărut sălbatic,insistent.Neîmpotrivindu-se prea
mult,îl înlănțui cu braţele şi-i întoarse sărutările.Când îi simţi mâna pe spate,se
dezmetici.
-Brink,mă zăpăceşti complet! Ne poate vedea cineva! Privi în jur speriată.
-Pentru mine contează mai mult o femeie în carne şi oase,decât oricare lucru din
acest magazin.Am să-ţi dovedesc.
-Te cred! zise ea,abia respirând,ferindu-se de atingerea lui.
În ochii lui se aprinseră luminiţe jucăuşe.
-Eşti atât de imprevizibil!
-Eu? zise el,luând un aer nevinovat.Continuă să scotocească printre lucruri,
oprindu-se la o casetă din sticlă ce conţinea o pereche de pistoale de duel.
Interesante! Trecu mai departe.Asta e o lampă Tiffany,nu?
-Da,din sticlă şi bronz.
-Îţi place?
-Dacă nu mi-ar fi plăcut,n-aş fi cumpărat-o.
-Nu s-ar potrivi cu ceasul bunicului?
Când o auzi râzând,se întoarse şi o privi cu coada ochiului.
-Ce ţi se pare atât de nostim?
-Nu cred că s-ar potrivi,dar asta e! Vrei neapărat şi lampa!
-N-o cumpăr dacă tu nu vrei.Ştii ceva,toate astea le trimit în California şi vei
decora casa pe care o vom construi aici,aşa cum îţi place ţie.
-S-a făcut.În timp ce aranja nişte figurine chinezeşti,el se duse în spate.
-Hilary!
-Lasă-mă să ghicesc,zise ea,ducându-se să vadă ce mai alesese.Îl trec ca vândut.
-Numai dacă îţi place.
-E bine când faci afaceri în familie,altfel dai faliment.N-am mai pomenit până
acum un om atât de ahtiat după obiecte vechi.
-Dulapul ăsta e o piesă rară.Îţi place?
-Da.Îl trec ca vândut?
-Corect,zise el,zâmbind.
-Probabil că îţi merge bine afacerea cu terenurile.
-Merge,dar am avut noroc şi cu nişte investiţii.Tu te poți apuca de pictură,dar
nu-i neapărată nevoie să-ţi schimbi modul de viaţă,cu toate că Los Angeles ar
putea fi locul potrivit unde îţi poţi începe cariera.
-Am să ţin minte ce mi-ai spus.Constatase cu stupoare că afacerea pe care el o
conducea,aducea venituri foarte mari,din moment ce nici nu stătuse prea mult pe
gânduri când alesese din magazin obiecte vechi,ce valorau o avere.De fapt,mare
lucru nu ştia despre el.Brink era un materialist,indiferent ce-ar fi zis el.Asta nu-i
plăcea la el.Pentru ea,oamenii însemnau mult mai mult,iar Sophie şi Mavis erau
mult mai importante decât Saville.Chiar dacă nu i-ar fi fost rude,la fel ar fi
simţit.El studia atent o carafă de cristal.
-E foarte frumoasă.O aşeză cu grijă la locul ei,nu înainte însă de a furişa o
privire spre Hilary.
-S-a-ntâmplat ceva? o întrebă,punându-şi mâinile pe umerii ei.
-Mă tem,totuşi,că încă nu acorzi oamenilor destulă importanţă.
-Te înşeli,dar,pentru a-ţi dovedi acest lucru,am invitat la cină o persoană
deosebită.Trebuie să serbăm noua afacere pe care o vom începe în Natchez.
-Brink,într-o singură zi ai găsit o afacere?
-Norocul familiei Claiborn!
Da,dar n-am să mă apuc de ea decât peste o lună.Proprietarul,un anume Sidney
Thorpe,se retrage.Compania e ceva mai mică decât mă aşteptam,dar se poate
extinde.Sunt norocos că am găsit-o.Mergem să sărbătorim?
-Brink,zise,privind peste umărul lui,în direcţia Cadillac-ului roz,oprit lângă
trotuar.
-Doamne,Mavisi O prinse de braţ,se lăsă pe vine şi o trase după el.Doar n-o să
petrecem seara cu mătuşile!
-Brink,lasă-mă să mă ridic.O să se supere dacă ne vede stând pe jos.
-Hilary,n-am chef de ele în seara asta.Mavis zgâlțâi mânerul uşii,apoi bătu cu
degetele în geam.
-Iu-hu,Hilary! Hilary! Vocea abia i se auzi de dincolo de uşă.
-Trebuie să răspund.Dacă se duce în spate,îmi vede maşina,Tu unde ţi-ai lăsat-o?
-Lateral Dacă nu te ridici,n-are cum să te vadă.Târăşte-te şi hai să ieşim de aici.
-Brink!Se aplecă înspre ea şi o sărută zgomotos pe gură.
-Hai,iubito,târăşte-te!Hilary se întinse pe podea şi începu să se târască.Izbucni în
râs.
-Brink,e absurd!
-Sistemul meu nervos e de cu totul altă părere.Dacă am să fiu nevoit să mănânc
napi în seara asta,va trebui să mă îndop cu tranchilizante.Nu-mi surâde ideea!
Hilary se uită la el peste umăr şi râse,văzându-l cum se târăşte după ea,cu
mişcări ordonate.Pe culoar,se ridicară şi Hilary intră în birou să-şi ia geanta.
-Grăbeşte-te,fir-ar să fie!
-Dacă îi vine ideea să dea ocol clădirii,înainte să ieşim,stăm şi aşteptăm.Nu
vreau să-i rănesc sentimentele în mod intenţionat.
-Bine.Haide,zise el,luându-i cheile şi trăgând-o de braţ.Ieşiră în grabă şi se
furişară în maşina ei.
-E de-a dreptul îngrozitor,Brink.
-Dar când au vrut să mă facă K.O.,cum a fost?
-Nici asta nu mi-a plăcut,recunosc.La intrarea în stradă,Brink opri.
-N-o zăresc.Porneşte.Hilary pândi până dădură coltul.Brink,o să te însori cu
mine.Nu mă pot ascunde de ele la nesfârşit.
-Ştiu,oftă el.Când va fi nevoie,mă descurc eu cu ele,dar seara asta este o seară
specială.Sărbătorim noua afacere.Îi aruncă o privire şi o luă de mână.Mâine
după-amiază,după ce semnăm contractul,trebuie să mă întorc la Los Angeles.
Seara asta vreau s-o petrecem în doi.
-Ideea e tentantă,zise ea,strângându-l de mână.

Puţin mai târziu,la The Briars,aşezaţi la o masă lângă fereastră,o studia cu

atenţie,în timp ce mâncau homar prăjit.
-Ai căzut pe gânduri,îi şopti ea.
-Sunt impresionat!
-De ce?
-De tine,de magazinul tău.Găseşti acolo lucruri formidabile.
-Mulțumesc,zise ea,plăcut surprinsă de compliment.Poate ajungem parteneri de
afaceri.
-Mi-ar plăcea,dar afacerea mea cu terenuri e prea bună ca să renunţ la ea.
-Munca asta te pasionează?
-Arăt eu ca unul ahtiat după muncă?
-Nu,îi zise ea,zâmbindu-i,iar el îşi frecă piciorul de al ei.
-Hilary,vino cu mine acasă,să-ţi arăt Los Angeles-ul.
Îi stătea pe limbă să-l refuze politicos,explicându-i motivele pentru care n-ar
putea pleca,dar,privind în ochii aceia albaştri,ce oglindeau ruga mintea şi imensa
lui iubire,dădu din cap că da.
-Să văd cum rezolv cu magazinul.El îi zâmbi şi ea ar fi vrut să se ghemuiască în
braţele lui.Îi aştepta îmbrăţişarea,tânjea după buzele lui fierbinţi.Homarul nu o
mai tenta.Rămase nemişcată până ce Brink puse jos furculiţa.
-Văd că nu mănânci.
-În momentul ăsta,îmi doresc altceva.El se întoarse şi făcu semn chelnerului.În
câteva minute,se găseau în maşină,în drum spre locuinţa ei.
Când ajunseră la intrarea din spate,o ridică în braţe şi o purtă până în dormitorul
întunecos.În camera de baie alăturată,ardea un bec slab,dar luna îşi arunca razele
argintii,luminând încăperea.Brink o lăsă jos.
-Acum pot face tot ceea ce aştept de ore întregi,zise el,muşcându-i uşor vârful
unei urechi şi buzele.Când ţi-am spus ultima dată că te iubesc?
-Acum opt minute şi patruzeci şi şase de secunde,murmură ea,fericită.
-Mincinoaso! Când gura lui o acoperi pe a ei,simţi că ameţeşte.Îşi plimbă
mâinile peste braţele lui şi-i simţi muşchii puternici când o strânse în braţe şi
bărbăţia care o apăsa.Gemu,dorind să-i simtă pielea,să-l strângă,să-l sărute,să-l
atingă.
-Te iubesc,Brink,şopti ea.Dorinţa o ardea ca o pânză încinsă de bomfaier.

A doua zi după-amiază,plecară acasă şi pe trecură un weekend minunat în Los

Angeles.El îi cumpără o superbă rochie neagră de pe Rodeo Drive,o duse la
Universal Studios,la Los Angeles Music Center şi la restaurante de lux.Dar cea
mm mare parte a timpului,o petrecură acasă,în patul uriaş.Odată se întoarse cu
faţa spre el şi-l privi încruntată.
-Brink,după ce o să ne întoarcem din luna de miere,te vei plictisi de mine.
El îi surâse prosteşte şi întinse mâna leneş să-i dezvelească sânii.Îşi plimbă
arătătorul pe pielea ei,de la claviculă în jos,printre sâni,spre mijloc.
-Crezi? o întrebă,cu o voce răguşită,ochii arzându-i de dorinţă.
Desenă cu degetul un cerc în jurul sfârcului,urmărind-o cum fremăta de plăcere.
O dorea permanent.Nu-i mai stătea gândul la treabă.Era obsedat de imaginea
ei,în pat,în braţele lui.În zilele când fu nevoit să meargă la lucru,era nerăbdătoi
să ajungă seara acasă,să fie împreună.Îi privea ochii înneguraţi cu bucurie şi
emoţie Hilary îi luă mâna şi-i sărută degetele,apoi şi o puse peste piept,îşi dădu
capul pe spate,închise ochii pentru o clipă.Apoi îi deschise şi-şi plimbă privirea
peste trupul lui,în timp ce cu degetele îi mângâia coapsa.Gemând,se aşeză peste
ea şi o strânse în braţe cu pasiune.

Se întoarseră la Natchez şi Brink rămase acolo următorul week-end.Vineri

seara,au luat masa cu Sophie şi Mavis,Brink insistând să mănânce în oraş,după
care se întoarseră în casa mătuşilor.Sophie aduse albume vechi şi-i arătă lui
Brink casa Saville,aşa cum arăta în vremea copilăriei lor.El lăsă deoparte
eticheta,spre marea surprindere a lui Hilary,şi studie îndelung fotografiile.
Sophie începuse să moţăie,iar Mavis să caşte,aşa că Hilary îi luă albumele din
faţă şi-şi urară noapte bună.În maşină,se întoarse spre el şi-i spuse:
-Sunt mândră de tine.În seara asta te-ai purtat foarte drăguţ cu ele.
-Ca să fiu sincer şi eu m-am simţit bine.Zâmbi.Vezi ce mi-ai făcut? Au început
să-mi placă.
-Mă bucur atât de mult! zise ea,încântată.
-Dar mai mult şi mai mult îmi place nepoata lor,spuse el,în timp ce oprea în faţa
casei.Se aplecă să o sărute.Hai să intrăm.
-Nu credeam că o s-o mai spui vreodată.

În următoarele două săptămâni,Brink făcu drumuri între Los Angeles şi Natchez,

împărțindu-şi timpul între cele două oraşe.Iunie era pe sfârşite.
Ultimele trei săptămâni alo lunii,Hilary le petrecu într-o stare de beatitudine.
Colindă magazinele cu toalete pentru nuntă şi,vorbind cu Brink la telefon,îşi
făcură planuri de viitor.Noaptea,în pat,arzând de dor,se întreba cum se vor
descurca locuind când în Natchez,când la Los Angeles.Nu vor putea călători în
per manenţă,aşa cum făcea el atunci.Aveau muite lucruri de pus la punct,dar,de
fiecare dată când rămâneau singuri,în loc să-şi facă planuri,făceau dragoste.
Ea angaja o femeie la curăţenie,să meargă o dată pe săptămână în casa
Wakefield,iar Brink angajă o femeie,pentru două zile pe săptămână,în casa
Saville,Hilary tocmi zugravi să refacă faţada casei,lucru considerat complet
inutil de mătuşile ei,aşa că tot ea plăti şi cheltuielile,din economiile sale.
Vineri dimineaţă,la ora nouă,primi un telefon,în clipa în care auzi vocea lui
Brink,îşi dădu seama că se întâmplase ceva rău.
-Iubito,mă întorc mai repede decât plănuisem.Mi-au telefonat de la cămin că
bunicul a murit în somn,acum treizeci de minute.
-Brink,ce rău îmi pare!
-Ştiam că se va-ntâmpla şi asta şi mă bucur că,în ultimele săptămâni,l-am vizitat
mai des.Cel puţin,a murit împăcat.A trăit mult şi a dus o viaţă frumoasă.Ştii,anul
ăsta ar fi împlinit nouăzeci şi trei de ani...Vin la tine,cum ajung.Pe curând,
iubito.Te iubesc.Ea puse jos receptorul,apoi telefona mătuşilor să le anunţe
vestea.Plecă acasă,să se pregătească pentru venirea lui Brink.
Când deschise uşa,o strânse în braţe cu pasiune.Spre marea ei uşurare,părea
împăcat cu situaţia; suporta moartea bunicului cu tact şi demnitate.
Înmormântarea avu loc a doua zi dimineaţă.În weekend-ul şi săptămână care
urmară,trecură printr-o permanentă agitaţie,iar Brink fusese nevoit să se ocupe
de o mulţime de mărunţişuri.
Duminică după-amiază,după ce Brink plecase la Los Angeles,Hilary şedea la
masa din bucătărie,verificând nişte facturi.Sună telefonul.Răspunse şi de abia o
auzi pe Sophie spunând:
-Hilary,până la urmă,tot a făcut-o!

CAPITOLUL 12
-Cine şi ce a făcut? întrebă Hilary,răsfoind carnetul de cecuri.
-Logodnicul tău! exclamă Sophie.
Hilary rămase cu gura căscată,uitând de facturile din faţa ei.
-Brink? în minte îi apăru Saville şi avu presentimentul unui dezastru.
-L-am pus pe Sam Jarvis să-l caute în legătură cu cumpărarea casei Saville.Nu
voiam să-l hărţuim acum,când abia şi-a îngropat bunicul,aşa că aşteptam.
În asemenea situaţii,cel mai bine e să ai bunul simţ şi să aştepţi.
-Ai dreptate.Dar ce s-a-ntâmplat,mătuşă Sophie?
-Ieri,spunea că nu o vinde.Azi,când Sam l-a sunat,i-a zis că a arătat-o unor
cumpărători din Jackson.Casa noastră va ajunge muzeu! începu să plângă cu
suspine.Hilary se simţea ca şi cum ar fi fost conectată la curentul electric.Se
ridică în picioare şi privi încruntată în gol.Le-o făcuse! Acceptase să intre în
familie,dar se întorcea împotriva lor şi le supărase foarte rău pe mătuşile ei.Mai
mult decât atât,toată săptămână fusese în Natchez,dar nu suflase o vorbă.Nici
una măcar! Simţea că-şi iese din sărite.
-A semnat actele?
-Nu cred,Hilary.Casa e a noastră.Mavis şi cu mine dorim atât de mult să ne
întoarcem la Saville.De ce nu vrea să discute cu noi?
-O să vrea.Vă sun eu,dar,între timp,liniştiţi-vă,zise ea,din ce în ce mai furioasă.
Formă numărul de telefon şi,după câteva apeluri,îi auzi vocea gravă spunând:
-Alo!
-Ipocritule! izbucni ea,mânioasă.
-Ei,Hilary! Ce naiba s-a-ntâmplat?
-Saville.
-Ah,da.Acum,ascultă: Niciodată n-am promis casa mătuşilor tale,pentru simplul
motiv că...
-Pentru simplul motiv că urmează să ne căsătorim,nu trebuie neapărat să-ţi şi
placă de ele,dar poartă-te corect.Ţi-ar fi plătit oricât.M-am înşelat! Credeam că
te-ai mai îmbunat.Eşti gata să închei afacerea,nu?
-Cred că ar fi mai bine să vin la Natchez,cu primul avion.
-Brink Claiborn...Auzi un clic şi convorbirea se întrerupse.Naiba să te ia! Trânti
receptorul şi luă cartea de telefon.Sună să afle când soseşte următoarea cursă de
la Los Angeles,cu oprire la Alexandria.I se spuse că nu putea ajunge acolo decât
la opt dimineaţa.Nu conta,îl va aştepta cât va fi nevoie.
A doua zi dimineaţă,încă nu-i trecuse supărarea,îl aştepta afară.Ziua,după toate
semnele,promitea să fie caniculară.Petrecuse o oră făcându-şi toaleta şi
aranjându-şi părul.Se îmbrăcase în cea mai bună rochie pe care o avea şi îşi
pieptănase părul într-un coc lejer.Şuviţele scurte,care îi încadrau faţa,îi lăsau
fruntea descoperită.Purta cercei de argint,rochie neagră,strâmtă,din bumbac,cu
despicătură în faţă,până la genunchi,decoltată,şi pantofi negri cu tocuri foarte
înalte tocmai potriviţi să-l poată privi direct în ochi.
Aşteptă la aeroport aterizarea avionului.Pasagerii coborâră la puţin timp după ce
scara fu aşezată în dreptul uşii.Îl zări pe Brink îndreptându-se spre ea.Purta o
cămaşă albastră,deschisă la gât,şi pantaloni de culoare închisă.Părul ondulat şi-l
pieptănase cu grijă.O văzu şi el în mulţime şi privirile li se întâlniră.Croindu-şi
drum printre oameni,rămase cu ochii aţintiţi asupra ei.
Doar ochii îl dădeau de gol.Aruncau fulgere de mânie şi ea îşi zise că pe
amândoi îi stăpânea aceeaşi stare de nervozitate.Fără o vorbă,o luă de braţ şi o
conduse spre ieşire,la maşină.Îi deschise portiera,dar,înainte ca ea să apuce să se
aşeze,o prinse de mână,forțând-o să se întoarcă cu faţa spre el.
-Când mi-ai acceptat,inelul ţi-am spus că nu mă voi răzgândi.Mi-ai zis că mă iei
aşa cum sunt.Îmi cunoşteai foarte bine intenţiile în legătură cu Saville.
-Speram că te vei îmbuna şi te vei răzgândi.N-am să rup logodna decât dacă îmi
vei cere să-ţi înapoiez inelul,zise ea,calmă.
-Nu ţi-l cer.Privirea i se îmblânzise,deşi ochii albaştri încă mai aruncau
scântei.Nici cearta,nici supărarea nu putură împiedica şocul ce-l simţiră
amândoi,în acelaşi moment.Îi luă faţa în palme,îi privi buzele şi i le sărută.
Dar ea nu voia să fie sărutată,ea voia să discute,încercă să-şi retragă capul,dar
palmele lui o ţineau strâns.Sărutul lui pasionat o împiedică să mai protesteze.
Ţinând-o strâns în braţe,o rezemă de maşină şi se lipi de ea,sărutând-o sălbatic,
până ce primi răspunsul ce îl aştepta.
Înnebunit,încercă să reziste tentaţiei,dar parcă niciodată nu o dorise mai mult ca
atunci.Îi tăiase respiraţia de când o zărise,sigură pe sine şi inaccesibilă,dar acum
în ochii ei verzi se citea pasiunea mistuitoare ce îi pârjolea sufletul.Tot ceea ce
îşi dorea în acel moment era să o ducă acasă,să-i dezbrace rochia neagră şi să
facă dragoste până ar fi uitat toate acele absurdităţi.Când o ştia furioasă,se
înfuria şi el.Doar nu-i promisese că se va schimba.Niciodată.Să fie clar!
O săruta,descătuşîndu-şi furia şi pasiunea,frământându-i în palme curbele moi
după care tânjise atât de mult,dorind să-i perturbe siguranţa de sine şi să-i alunge
mânia.În cele din urmă,o simţi cum se destinde şi se lipeşte de el,îi simţi braţele
înlănţuindu-i gâtul,îi simţi sărutările fierbinţi.Îşi ridică brusc capul şi îi văzu
buzele depărtate,ochii închişi şi sânii striviţi de pieptul ui.
-Urcă-te şi mai stăm de vorbă acasă,îi ceru el,pe un ton imperativ.

Se aflau în camera de zi,faţă în faţă,la măsuţa pentru servit cafeaua.Apoi ea îşi

schimbă locul şi el se întoarse spre ea cu mâinile înfundate în buzunare.
-Nu înţeleg deloc cum ai putut să le faci una ca asta.
-Ai ştiut de la bun început ce intenţii am în legătură cu casa Saville,aşa că n-ar
trebui să fii surprinsă.Am acţionat conform intenţiilor pe care le aveam şi acum
o săptămână şi acum două sau trei săptămâni.
-Niciodată nu mi-aş fi închipuit că poţi fi atât de meschin.
-Ei,fir-ar să fie! Nu-i vorba de meschinărie! Vreau să păstrez în bună stare un
lucru la care ţin foarte mult.
-Numai la casa aia ţi-e gândul.
-Uite ce e,Hilary.Eu nu am încercat să-ţi schimb viaţa,deşi mai e loc pentru
unele schimbări.
-Nu devia de la subiect! De fapt,nici nu înţeleg despre ce vorbeşti.Ce schimbări
crezi că pot aduce în viaţa mea?
-Să nu-ţi laşi talentul să se irosească!
-Aha,despre asta-i vorba.
-Da,despre asta.E o absurditate să te temi de concurenţă.Mă ofer să mă ocup eu
de facturi,cât timp tu ai picta.Alungă-ţi teama.Până acum, n-am încercat să te
schimb,nu-i aşa?
-Până acum..
-Şi nici acum.Vreau doar să-ţi atrag atenţia că greşeşti,restul e treaba ta.
-Şi Saville e treaba ta,bănuiesc.
-Chiar aşa!
-Şi dacă s-ar fi întâmplat în septembrie sau în octombrie,după ce ne-am fi
căsătorit,tot numai treaba ta ar fi fost?
-Intenţionam să rezolv problema asta până la nuntă,zise el încruntat,dar pe un
ton calm,pentru că nu doream ca mai târziu să devină un punct de litigiu.
-Asta se cheamă cruzime! Te-ai plimbat prin toată casa şi păreai fascinat când
ţi-au vorbit de copilăria lor! Te-ai uitat la fotografii şi ai văzut lucruri care le
trezeau amintiri.Poate nu mai au mult de trăit,iar tu,în loc să le faci uşoara
bătrâneţea,le distrugi!
-Ei,haide!Şi eu am crescut acolo.Am gând să mă ocup de casa la care ţin atât de
mult,să o poată admira toată lumea.
-Nu e acelaşi lucru!
-N-aş suporta să văd cum se degradează.
-Ai putea să o păstrezi şi să le-o închiriezi.De întreţinerea ei,ne-am putea ocupa
noi.Aş plăti eu,Brink.Tu n-ai cheltui nimic din banii tăi.
-Hilary,exagerezi,zise el,încleştându-şi maxilarul.
-Pentru tine,lucrurile sunt singurele care contează.Numai lucrurile! Nici nu
vreau să-mi imaginez ce greu te-oi fi hotărât să mă ceri în căsătorie.
-Am făcut-o pentru că te iubesc şi nu a fost nimic planificat!
-Cum adică?Se apropie de ea şi,neluând în seamă ţipetele de protest,o cuprinse
în braţe.Ochii ei verzi se umplură de lacrimi,dar el i le sorbi sărutându-le,Era
seducătoare; niciodată nu avea să uite cum arăta când o zărise în rochia aceea
neagră,atât de sexy,cât de mult o dorise şi cum îi înfierbântase sângele în vene!
Îi descheie nasturii şi îşi strecură degetele sub materialul din bumbac.
Îi prinse de încheietura mâinilor şi încercă să i le dea la o parte,clar nu reuşi.O
îmbrăţişase prea strâns şi o săruta cu patimă nestăpânită.Îi găsi sfârcul şi i-l
dezmierdă până ce o simţi că cedează.
Când începu să o dezbrace,se agăţă de el înnebunită,mişcându-şi şoldurile.Îşi
înfipse dege-tele în părul ei şi i-l desfăcu din agrafe,lăsând şuviţele mătăsoase să
i se reverse peste mâini.O împinse spre canapea,încercând să se dezbrace
ţinând-o lipită de el,apoi se aşeză deasupra ei.Privind în jos,îi văzu părul
încolăcit la ceafă şi câteva bucle aurii pe umerii goi.Sânii îi împungeau pieptul,
excitându-l.Avea corpul de culoarea fildeşului şi o combinaţie de roz cu
arămiu.Ochii verzi,ce întotdeauna prevesteau furtună,acum erau încărcaţi de
dorinţă.
-Te iubesc,zise el,cu vocea alterată de emoţie.
-Şi eu,spuse ea,întinzându-se să-l întâmpine Se aşeză între coapsele ei şi o
pătrunse rapid,urmărindu-i mişcările,aşteptând până ce îi auzi ţipătul în extaz.
Vocile li se contopiră şi cu fiecare mişcare simţi că se eliberează de spasmele
orgasmului.Îmbrăţişaţi,îi savura pielea catifelată,până ce o văzu că plânge.
-Hilary?
-Nu vreau să te provoc,dar nu mai suport ce se-ntâmplă...
-Şşşş...nu mai plânge.Ţine-mă strâns.Eşti atât de frumoasă în noaptea asta,
Hilary.O sărută pe obraz.Situaţia era la fel de încurcată,dar nu se putuse abţine
să stea departe de ea.Mai mult tăcând,făcură duş şi se îmbrăcară.Hilary îşi puse
cămaşa de noapte albă,din bumbac,şi capotul bleu.În bucătărie,stând la masă faţă
în faţă,îi admira trăsăturile frumoase şi părul ondulat.Abia se putea abţine să nu-i
atingă pieptul musculos,ce se vedea sub cămaşa desfăcută.
Numai ochii lui albaştri înneguraţi o făceau să şovăie.Hilary se juca cu paharul.
Nu prea aveau ce-şi spune.
-Nu te pot face în nici un fel să te răzgândeşti? îl întrebă,cu glas scăzut.
-Nu s-a schimbat nimic.Niciodată nu le-am promis că renunţ la Saville,că le
vând casa,sau că le-o închiriez.Şi nici nu le-am dat de înţeles acest lucru.
-O poţi face acum.Comiţi o greşeală enormă.Nu e un loc prea plăcut.
-Pe naiba.Mi-am făcut planuri cu locul acela,încă de când am aflat că am să-l
moştenesc.
-La ce oră pleci mâine?
-După patru.
-Mâine,mergem împreună la Mavis şi Sophie.
-Nu am chef să le mai văd bocind,zise el,oftând.
-Am cheia,aşa că ne putem duce cât sunt la biserică.Presupun că,în ultima
vreme,n-ai mai trecut pe-acolo.
-Ştiu ce vrei să spui.Ai angajat o femeie pentru curăţenie şi aţi zugrăvit casa.
Înţelege odată,în casa aia,vreau să fac muzeu pentru mii de oameni,nu să ţin
două femei singure.Îl privea tăcută.Erau la cuţite şi nu vedea nici o soluţie.
Liniştea era apăsătoare; nici afară nu se auzea vreun zgomot.Îşi frecă rădăcina
nasului,ca să-şi stăpânească lacrimile,şi privi dincolo de el
-Se poate ca între noi să nu existe decât atracţia fizică,rosti ea,circumspectă.
-Nu cred că e numai asta,Hilary,altfel nu ţi-aş fi cerut să te măriţi cu mine.Aş fi
încercat doar să te seduc,zise el,pe un ton grav.Ea îşi plecă ochii.
-Iubito,zise el,privindu-i părul strălucitor.Cu o mişcare a capului,ea şi-l dădu pe
spate şi se uită spre el.Avea lacrimi în ochi.
-Vino aici,zise el cu blândeţe,împingând scaunul.Se apropie de el,având figura
lipsită de orice expresie.O trase încet pe genunchi.
-E trei dimineaţa.Crezi că putem lăsa problemele astea la o parte,să nu ne mai
certăm şi să apucăm să dormim puţin?
-Am să încerc,zise ea,dând din cap.Ieşiră din bucătărie şi el stinse lumina.Câteva
minute mai târziu,în pat,o luă în braţe şi o sărută pe obraz.
Se răsuci brusc şi-l îmbrăţişa,dar el simţi un nod în gât.O strânse puternic la
piept şi o sărută din nou.Peste câteva clipe,respira adânc şi regulat.Adormise.
Hilary rămase trează,cu capul pe pieptul lui,întrebându-se de ce atâta
încăpățânare din partea lui.Îi era teamă de viitor.De două ori în seara aceea,
fusese pe punctul de a-i înapoia inelul.În multe privinţe,nu-l cunoştea suficient
de bine.Aveau multe lucruri în comun-discutaseră despre religie,filosofie,despre
ce puteau cumpăra de la băcănie,despre familiile lor,fel de fel de lucruri.Dar,în
realitate,ce ştia despre el?
Îşi plimbă degetele uşor peste pieptul lui şi-l privi cu atenţie.Rezistă tentaţiei de
a se apleca să-l sărute.Cât de mult îl iubea! Era în dilemă.Dacă el era în stare să
nu ţină cont de sentimentele mătuşilor,cum ar fi putut menţine între ei o legătură
puternică? Dacă Brink era atât de ataşat de lucruri,era oare omul potrivit cu care
să-şi împartă viaţa? Era atât de încăpățânat!
Îşi scoase inelul din deget,îl privi,apoi îşi coborî ochii peste corpul gol de
alături.Plânse potolit şi-şi puse din nou inelul pe deget,încercând să nu dea
atenţie îngrozitoarei presimţiri că divergenţele vor dura la nesfârşit.
La micul dejun,mâncară numai câteva feliuţe subţiri de pâine prăjită şi băură
cafea,vorbind foarte puţin,cu pauze lungi de tăcere.Şedeau faţă în faţă.Brink îşi
întinsese picioarele lungi şi îşi ţinea mâinile înfundate în buzunare,în loc să fie
neliniştit,o privea amuzat şi cu admiraţie.
Concurenţa poate nu-i plăcea.Se gândea,probabil,că nu e destul de energică să-şi
urmeze cariera,dar el o cunoştea mai bine.I se opunea,folosind o tactică bine
gândită,cum numai la cei mai întreprinzători oameni de afaceri mai întâlnise.Se
îmbrăcase în ce avea ea mai elegant,pentru a veni la întâlnirea din seara trecută.
La fel de elegant se îmbrăcase şi în dimineaţa asta.
Când intrase în bucătărie,îi atrăsese atenţia părul strâns în coc,machiajul care-i
accentua frumuseţea,ciorapii din picioare,pantofii bleu cu tocul jos,asortaţi cu
rochia din bumbac.Era pregătită să-l dea gata,punându-şi la bătaie toate
farmecele.Îi distrusese liniştea,dar nu şi planurile de viitor.Cele două bătrâne,cu
siguranţă,s-ar fi rătăcit în căsoiul ăla care se numea Saville.Trase un scaun cu
vârful pantofului.
-Stai jos să mai discutăm.Cu tăcerea,nu rezolvi nimic.Dacă vrem să găsim o
soluţie,trebuie să ne sfătuim.
-Sigur că da.Ţie ţi se pare amuzant.
-De data asta,nu te contrazic.
-Rămâne de văzut.
-Mda.Spune-mi şi mie,cum şi-ar petrece timpul Mavis şi Sophie în hardughia
aia!Îl privi surprinsă,iar Brink păru mulţumit.
-Nu cred că vreuna din voi,Mavis,Sophie sau tu,s-a gândit vreodată ce vor face
ele acolo.Eu sunt convins că nu vor să se întoarcă decât pentru a-şi retrăi
amintirile.Când locuiau acolo,le trăiau părinţii,aveau servitori,casa era plină de
oaspeţi.Cum vor sta acum două bătrâne singure,într-o casă atât de mare? Iar
Mavis mai şi şchioapătă din cauza artritei.
-După câte ştiu,există două dormitoare la parter.
-Iar ele ar locui,probabil,jos,iar etajul ar ajunge o ruină.
-Brink,eu voi avea grijă să nu ajungă o ruină.
-Nici nu m-ai ascultat,nici nu te-ai gândit puţin la ce ţi-am spus până acum.
-Brink,dă-l naibii de muzeu!Oricât te-aş iubi,n-am să înţeleg niciodată acest...
egoism!Cuvintele ei îl scoaseră din sărite.
-Vorbeşti prostii!
-Vreau să ştii că pentru mine fiecare locuitor al acestui oraş înseamnă mai mult
decât oricare din obiectele vechi din magazinul meu.Poţi spune acelaşi lucru?
-Nu,nu pot şi nu cred că vorbeşti serios.Se priviră în tăcere.
El îşi împinse scaunul şi se ridică.Se ridică şi ea,înfruntându-l.
-Şi cu noi cum rămâne? Eu trebuie să mă întorc azi la Los Angeles.
-Atunci,ar fi mai bine să pleci de-acum,zise ea,cu lacrimi în ochi.O rănise
profund,dar nici nu putea să fie de acord cu ea.Era influențabilă şi îndărătnică.
-Brink,de abia acum văd că Saville înseamnă pentru tine mai mult decât cea ce
există între noi.
-Pe dracu'! se răsti el.Vrei să zici că tu ai dreptate,iar eu sunt al naibii de egoist
şi că nu te iubesc?
-N-am spus asta!
-Hilary,nu vrei să fii mai realistă şi ceva mai practică? o întrebă el,schimbând
tonul,încercând să-şi stăpânească nervii.Tu ai impresia că eu nu sunt atent la
ce-mi spui,iar eu am aceeaşi părere în ce te priveşte.
-Dar eu te ascult,însă,de fiecare dată,ajung la aceeaşi concluzie.
El îi văzu ochii plini de lacrimi,gata să-i curgă pe obraji,şi se schimbă la faţă.O
privi încremenit cum îşi scoate inelul de pe deget.Era copleşit de durere,i-ar fi
pus din nou inelul în palmă,ar fi strâns-o în braţe să o împace pentru vorbele
grele din seara trecută,dar cu asta n-ar fi rezolvat nimic.Ar fi prelungit ceea ce
era inevitabil.
-Nu-l pot primi,Brink.Suntem mult prea diferiţi!
-Ele ştiu că din cauza lor ai rupt logodna?
-Bineînţeles că nu.Nu cumva...
-Ei,Doamne,cum o să mă duc să le spun! Doar n-ai impresia că sunt chiar atât de
rău,zise el,cu o voce calmă.Trebuia să plece înainte să se enerveze.Când luă
inelul,simţi că se sufocă de durere şi supărare.
-La naiba,izbucni,întorcându-se brusc.Fără să mai stea pe gânduri,o strânse în
braţe şi o sărută.În cele din urmă,îi dădu drumul şi,fără să mai privească în urmă,
ieşi val-vârtej din casă.Nu-şi luă nici măcar rămas bun.Trânti portiera maşinii,
fără să ia în seamă scrâșnetul cauciucurilor la curbă.Se îndreptă direct spre
Saville şi frână brusc pe alee,ridicând praf şi pietriş în urma maşinii.Rămase la
volan,privind încremenit vechea casă.

Multă vreme după ce afară nu se mai auzi zgomotul motorului,Hilary rămase pe

loc,nemişcată,îşi freca degetul pe care ţinuse inelul,fără să-şi dea seama de
lacrimile fierbinţi ce-i curgeau pe obraji.I se făcuse dor de Brink.Era un bărbat
plin de calităţi,dar nu se putea obişnui cu obsesia lui pentru lucrurile materiale.
Se duse,ameţită,să încuie uşa şi se uită afară.Oriunde şi-ar fi îndreptat privirea îl
vedea pe Brink,lenevind în curtea interioară,umblând încoace şi încolo prin
bucătărie,întins în patul ei...Fu cea mai lungă şi mai tristă zi din viaţa ei.Îi
recunoştea calităţile,dar îi era imposibil să treacă cu vederea singura problemă
care mai rămăsese de rezolvat.Chiar dacă ea ar fi cedat,probabil că el nu s-ar mai
fi întors niciodată la ea.Aranja cu cineva să-i ţină locul la magazin,nefiind în
stare să se ducă la lucru.O rugă pe fata care o ajuta să comunice celor care o
căutau că plecase din oraş şi,numai în cazul în care aveau neapărată nevoie de
ea,să o caute acasă.
-Te pot ajuta cu ceva? întrebă Becky.
-Nu,dar oricum îţi mulţumesc.Îmi doresc puţin linişte,i-am dat înapoi inelul lui
Brink.
-Ah,ce rău îmi pare.
-Mulţumesc,Becky.Deocamdată,nu vreau ca Mavis şi Sophie să afle.
-Nu suflu o vorbă.Sper să se termine cu bine.
-Mulţumesc.
Să se termine cu bine? Se sfârşise.Îşi luă capul în palme şi începu să plângă.
În următoarele două zile,se izolă în casă,fără să poată face nimic.Copleşită de
durere şi tristeţe,umblă prin casă doar pentru strictul necesar,îi pierise pofta de
mâncare şi nu mai putea dormi.Tabloul ce reprezenta plaja din faţa casei lui
Brink îi trezea amintiri dureroase.Într-una din după-amieze,se hotărî să ascundă
toate tablourile,până ce va interveni o schimbare în bine.
Se apucă să le strângă şi să le depoziteze în dulapul din debara.Din când în
când,se apleca să le privească,hotărându-se la anumite retuşuri pe care le putea
aduce celor care nu i se păreau destul de bune.
În timp ce le căra dintr-o cameră în alta,îşi aminti de discuţia pe care o avusese
cu Brink în legătură cu talentul ei.Tocmai studia unul din desene când avu o
revelaţie îngrozitoare.
Îl acuzase că este încăpățânat pentru că nu ascultă şi nu-i ia în seamă
argumentele,dar nu cumva şi ea se comportase în acelaş mod?
Deşi punctul lui de vedere era foarte clar,nu insistase în a-i lăuda talentul.Se
aşeză să-şi privească unul din tablouri,ce reprezenta o clădire de pe Silver Street,
cu dealul pictat în fundal.Da,nu îl ascultase.Cu multă vreme în urmă,se hotărâse
să abandoneze artele şi nu mai revenise asupra hotărârii.Poate că avea aceeaşi
obtuzitate şi încăpățânare şi în ceea ce privea Saville.
Privea în gol,şocată,pierzând noţiunea timpului,îşi reaminti discuţia.
El avusese dreptate când afirmase că Mavis şi Sophie s-ar fi rătăcit în casa aceea
mare şi ar fi dus dorul căsuţei lor,mai ales Mavis,care locuise acolo de când se
căsătorise cu Tom.Se înfioră la gândul că îl acuzase pe Brink pentru aceleaşi
lucruri pentru care ea însăşi se considera vinovată.Se încăpățânase ca un catâr!
Îi reveni din nou în minte discuţia.Acum o chinuia alt gând.
Va încerca să rezolve problema împreună cu Brink,nu de una singură.Când
formă numărul de telefon,îi tremurau mâinile.I se spuse că este plecat din oraş.
Respiră adânc,încercând să alunge durerea.Dorea cu disperare să-l găsească.
Mâinile încă îi tremurau de nerăbdare când telefona să-şi reţină loc la
următoarea cursă spre Los Angeles.Alergă să se pregătească,făcând doar o
scurtă pauză,pentru a o anunţa pe Becky că pleacă.
-Ce mult mă bucur! zise aceasta.
-Nici pe jumătate cât mă bucur eu,spuse Hilary,simţind că i se ia o piatră de pe
inimă.Se îmbrăcă într-o fustă bleumarin şi o bluză bleu şi-şi lăsă părul să-i cadă
liber pe spate.Drumul lung îi oferi timp suficient de gândire şi de a-şi face
planurile.Când coborî din avion,abia reuşi să prindă un taxi.Merse direct la
motel,se înregistră,apoi începu lunga aşteptare.Încercă să-l sune acasă şi din nou
la birou.La ai doilea apel acasă,răspunse o femeie.Hilary simţi că leşină.

CAPITOLUL 13
-Brink este acolo? întrebă Hilary.
-Îmi pare rău,e plecat din oraş.Doriţi să-i lăsaţi vreun mesaj? Hilary era distrusă.
Ar fi închis telefonul,dar întrebă:
-Ştiţi când se întoarce?
-Nu nu mi-a spus data exactă.Este în Mississippi.Dacă-mi lăsaţi numărul...
-Dar cu cine vorbesc?
-Sunt vecina lui.
-Kiki! Aici e Hilary.
-Ah! Aveam impresia că e în Mississippi.Eu tocmai venisem să-i las ziarul şi
corespondenţa.Felicitări! Ce-ţi-am-zis-eu!Brink nu-i spusese lui Kiki despre
ruperea logodnei! îi venea să sară în sus de fericire.
-Mulţumesc,Kiki.Îl sun eu.Ştiu unde-l găsesc.Telefonă imediat la magazin,
înainte ca Becky să poată rosti „Alo”,Hilary o întrerupse:
-Beky,sunt eu,Hilary.Ascultă: Aştept...
-Hilary! Ghici cine a trecut pe aici cam la o oră după ce ai plecat de acasă?
Vocea ei veselă spunea totul.
-Ştiu.Brink.
-Unde eşti?
-În California.
-M-a rugat să-ţi comunic să nu pleci de acolo.
-Nici n-aş fi visat,răspunse,fericită.
-Mă bucur atât de mult!
-Și eu,Pe curând.
-Poate.Pa.Hilary puse jos receptorul,îşi privi fusta bleu marin şi bluza bleu,
dorindu-şi să fi avut mai mult timp pentru a se îmbrăca în ceva deosebit.
Fiind o zi altfel,decât celelalte,se hotărî,din impuls,ca,până la venirea lui Brink,
să meargă la cumpărături.Comandă un taxi,ieşi în căldura de afară şi se îndreptă
spre holul motelului.Uşile din sticlă de la intrarea laterală se deschiseră larg şi
văzu ieşind un bărbat înalt.Hilary se opri în loc,şi parcă se opriră pentru câteva
clipe,inima şi plămânii ei,îl privea încremenită pe Brink cum se îndreaptă spre
ea.Niciodată parcă nu arătase mai atrăgător!Alergă şi i se aruncă în braţe.O
strânse atât de tare,încât i se tăie respiraţia.
-Hei! O sărută înfometat,cu pasiune,întrerupându-se doar un moment ca să o
întrebe în şoaptă: Unde este cheia de la camera ta?
Se căută în buzunar şi i-o dădu.O ridică în braţe,deschise uşa,apoi îi făcu vânt cu
piciorul.O lăsă jos,scoase din buzunar inelul şi i-i puse pe deget.
-Ăsta se pune la loc.Faţa lui,care nu exprima decât dorinţă,o făcu să inspire
adânc şi să-i întindă mâna.
-Iar asta se dă jos,şopti el,cu vocea îngroşată de emoţie,începând să-i descheie
nasturii de la bluză.
-Cum ai ajuns atât de repede? îl întrebă,cu o voce pierdută.
-Cu cursa rapidă.Brink îi urmărea mişcările în timp ce-i descheia bluza.Inima îi
bătea plină de dor.Voia să fac dragoste cu ea până la epuizare.Aceeaşi dorinţă o
citi şi în privirea ei.Îi dădu bluza jos şi sprâncenele i se arcuiră când îi luă în
palme sânii frumoşi şi plini.
-M-am îmbrăcat în grabă.
-Motivul îl discutăm mai târziu,zise el,cu vocea răguşită,şi se aplecă să-i atingă
cu limba vârful sfârcului.Ea gemu,trecându-şi repede degetele prin părul lui,apoi
îi atinse gâtul şi începu să-i descheie cămaşa.
O oră mai târziu,şedeau în pat îmbrăţişaţi.Se înserase,iar ea îşi plimba degetele
peste pieptul lui păros.
-Acum vrei să vorbim? şopti ea.
-Numai zece minute,răspunse el,zâmbindu-i şi mângâindu-i şoldul dezgolit.
-Ai dreptate,spuseră la unison şi izbucniră în râs.O aşeză deasupra şi îi zâmbi.
-Sper că ai învăţat ceva din asta.
-Am învăţat.Şi tu la fel,sper.
-Să-ţi spun ce-am învăţat eu.Viaţa nu valorează nimic fără tine.Iar Saville se
poate prăbuşi în Mississippi,fiindcă tot ce mă interesează e să nu te pierd.
-Brink!El se încruntă.
-Nu face pe surprinsa.De ce credeai că am plecat în Mississippi? Şi tu,de ce-ai
venit până aici?
-Să-ţi spun că,într-adevăr,nu te-am ascultat fără prejudecăţi.Aş putea încerca să
te las să mă întreţii la Los Angeles,iar eu să pictez...
-Isteaţo! Ştiam eu că am făcut o alegere înţeleaptă.
-Şi prostuţul ce-o să facă? El chicoti.
-Mavis şi Sophie n-au decât să se mute pentru totdeauna la Saville.După luna de
miere,când vom avea timp,voi semna contractul.
-Scumpule!ţipă ea,împingându-l şi aşezându-se deasupra.Am să te răsplătesc,
iubitule! zise ea,cu o voce mieroasă şi exagerat de senzuală.Se lăsă în jos şi-i
trasă cu limba o urmă pe abdomenul plat.El gemu şi o răsuci.Veselia dispăru de
pe faţa lui,în timp ce şedea deasupra.
-Oamenii sunt mult mai importanţi.Dacă vreodată am s-o iau razna,să-mi aduci
aminte.N-aş mai suporta să ne despărţim.
-Oh,Brink! Suspină când văzu toată dragostea,oglindită în ochii lui albaştri.
O strânse puternic în braţe şi Hilary oftă mulţumită.
-Slavă cerului cu dinamita aia! Brink chicoti încet.
-Ce avantaje ţi-a adus dinamita?
-Dacă terenul n-ar fi fost dinamitat,nu mi-ai fi dat nici o atenţie.
-Ţi-aş fi dat,dar n-aş fi reacţionat atât de violent.Ai din nou dreptate.Slavă
cerului cu dinamita aia!
O sărută şi ea se lipi de el fericită,aşteptând cu nerăbdare viitorul.

SFARSIT