Specificul umanismului românesc.

În secolul al XIV-lea şi al XVI-lea o amplă mişcare culturală cunoscută sub numele de

Renaştere se dezvoltă în Europa. Renaşterea a promovat o concepţie socială şi filozofică
umanistă, adică a pus în centrul preocupărilor omul, a militat pentru egalitatea în drepturi şi a
promovat ideea încrederii în valoarea lui. Din această cauză s-a vorbit despre Renaştere ca
despre un curent umanist. În Ţările Române, datorită unor condiţii istorice vitrege, umanismul se
dezvoltă destul de târziu, odată cu apariţia primilor cărturari cunoscători ai culturii antichităţii, a
limbilor latină, greacă şi slavonă.
Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care susţin în operele lor idei
fundamentale ale culturii româneşti: originea latină a poporului şi a limbii române, continuitatea
existenţei acestui popor pe teritoriul românesc, unitatea tuturor românilor din provinciilor
româneşti. Rolul civilizator al tipăriturilor, forţa educativă a istoriei, credinţa în adevăr şi
documente, dorinţa de a salva oameni de ignoranţă.
Specificul umanismului românesc se dezvoltă prin activitatea cărturarilor Varlaam, Simion
Ştefan, Udrişte Năstrurel, Dosoftei, apoi ale marilor cronicari Grigore Ureche şi Miron Costin,
urmaţi de personalităţi ca Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir, acesta din urmă fiind cel mai
important umanist român. Ei au determinat apariţia unui umanism specific românesc, însă în care
se regăsesc şi caracteristicile şi însuşirile umanismului general european.
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Apariţia şi dezvoltarea
scrisului cronicăresc se exprimă printr-o necesitate adâncă. Ţările Române parcurseră un drum
lung în timp şi aveau o istorie care risca să rămână uitată în negura vremurilor. Prima intenţie a
cronicarilor a fost aceea a recuperării trecutului. Grigore Ureche mărturiseşte că a scris „ca să nu
se înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu se ştie ce s-au lucrat, să semene fierălor şi dobitoacelor
celor mute şi fără minte”, iar Miron Costin „ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării”. În concepţia
cronicarilor, istoria era purtătoarea unor valori educative. Ureche nu este interesat numai de
cantitatea ştirilor, ci şi de calitatea lor. El nu scrie numai pentru a informa, ci şi pentru a educa,
pentru a oferi un îndreptar de viaţă. El vrea ca lucrarea lui „să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le
fie de învăţătură”, deci scrierea operei porneşte de la un sentiment puternic de datorie faţă de
urmaşi.

1
 Această datorie patriotică este de fapt obligatorie pentru orice popor care vrea să păşească
pe o primă treaptă a culturii. Grigore Ureche urmăreşte să trezească în contemporani sentimentul
patriotic, iar rândurile dedicate lui Ştefan cel mare sunt un prilej de glorificare a unui erou care a
dat Moldovei maximă stabilitate şi independenţă. Ceea ce l-a preocupat în mod deosebit pe
Miron Costin a fost ideea unităţii de teritoriu şi limbă a poporului român, fiind conştient că toţi
cei ce trăiesc în cele 3 principate sunt de un neam şi o limbă. Miron Costin a scris primul poem
filozofic „Viaţa lumii” unde analizează rostul şi rolul omului pe pământ.
Cronicarii români au avut un rol important la dezvoltarea culturii române şi la răspândirea
umanismului. Ei au contribuit la dezvoltarea istoriei: au pus bazele istoriografiei româneşti
(bazându-se pe document şi adevăr), au transmis informaţii preţioase cu privire la istoria
medievală (domnii şi evenimente) şi în legătură cu etnogeneza românilor. Grigore Ureche este
cel dintâi care vorbeşte despre originea românilor: „şi toţi de la râmi se trag”. Miron Costin
continuă ideile lui Ureche în lucrarea sa „De neamul moldovenilor” în legătură cu etnogeneza
românilor aducând argumente ştiinţifice, astfel contribuie în mod esenţial la formarea conştiinţei
naţionale.
În cronici există primele dovezi ale limbii române în diferite perioade de evoluţie.
Cronicile oglindesc eforturile de transformare a limbii dintr-un mijloc de comunicare într-un
mijloc de transmitere a culturii. Grigore Ureche se bazează pe limba vorbită, stilul sobru. Miron
Costin se află sub influenţa limbii latine
Cronicile reprezintă primele încercări ale unei literaturi româneşti originale. Grigore
Ureche face primul portret al lui Ştefan cel Mare, tablouri, schiţe de nuvele.
Cronicarii realizează prin operele lor un act de cultură, oferă surse de inspiraţie pentru
scriitorii de mai târziu, au contribuit la dezvoltarea istoriografiei limbii şi literaturii, au format
conştiinţa naţională.
În concluzie, umanismul românesc atinge apogeul datorită cronicarilor români, letopiseţele
lor prezentând următoarele trăsături comune:
Continuitatea – fiecare cronicar prelua consemnarea datelor din punctul în care se oprise
predecesorul său. În acest mod, patru secole din istoria Moldovei sunt înregistrate în aceste
lucrări care vor pune baza istoriei naţionale
Valoarea documentară şi educativă – născută din dorinţa autorilor de a respecta adevărul
istoric şi de a le oferi urmaşilor nişte modele. Umanismul, caracterizat printr-un puternic specific
românesc, se concretizează în următoarele idei comune: originea latină a poporului român şi a

2
limbii române, ura împotriva turcilor, valoarea educativă a istoriei, rolul personalităţilor în
destinul unui popor.
Valoarea literară: cronicile cuprind primele noastre naraţiuni artistice cu care, prin arta
evocării sau a portretului, prin gradarea conflictului şi intuiţia psihologică, prin utilizarea acestor
mijloace artistice se creează bazele literaturii noastre beletristice de mai târziu.
3333333333333333333333333333
UMANISMUL ROMÂNESC

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Operele marilor cronicarilor au fost tipărite abia la jumătatea secolului al XVIII-lea de

către Mihail Kogălniceanu, în Moldova, iar în Ţara Românească, de Nicolae Bălcescu. Pentru
istoria limbii române, cronicile reprezintă un nivel superior de utilizare a limbii, în comparaţie cu
textele religioase care au fost tipărite în vremea elaborării lor (cărţile mitropoliţilor).
Cronicile reprezintă o mărturie a eforturilor cronicarilor de a transforma limba dintr-un
mijloc de comunicare directă, într-un mijloc de creaţie şi de transmiterea a culturii.
Deşi cronicile sunt opere istorice, ele reprezintă primele exerciţii de compunere în limba
naţională şi în ele descoperim formele incipiente ale literaturii beletristice.
Menţionăm în primul rând, caracterul de memorii al cronicii lui Miron Costin pentru
evenimentele dintre anii 1648 – 1661 şi mai ales, caracterul de memorii al cronicii lui Ion
Neculce.
În al doilea rând, cronicarii participă afectiv la judecarea oamenilor şi a evenimentelor.
În cronici, găsim primele procedee ale prozei artistice, precum: descrierea, portretul,
naraţiunea, dialogul.
Ureche ne-a lăsat un portret antologic al lui Ştefan cel Mare.
Miron Costin ne dă în cronică un tablou antologic referitor la invazia lăcustelor, atunci
când mergea la Colegiul din Bar din Polonia: „Acolo unde năpustea stolul de lăcuste, pământul
rămânea negru şi împuţit“.
Când face portretul lui Dimitrie Cantemir, Neculce ştie să scoată în relief trăsătura de
caracter dominantă. Astfel, Cantemir era „nemăreţ, de vorovea cu toţi copiii“, iar ţarul „umbla pe
jos ca un om prost“.

3
 Pe Gin Ali Paşa, omorâtorul lui Constantin Brâncoveanu, îl caracterizează ca pe „un păgân
turbat, mare sorbitoriu de sânge, căruia diavolul i-a luat sufletul“.
Dar Neculce se remarcă mai ales prin talentul de povestitor şi în acest sens, lupta de la
Stănileşti este povestită cu un mare dramatism. O nuvelă s-ar putea scrie despre întâmplarea cu
văduva boierului Chiriţă Sturdza, care la Ţarigrad şi-a aaprins o rogojină în cap. acest motiv i-a
inspirat lui Nicolae Filimon capitolul „Cu rogojina aprinsă în cap şi cu jalba în proţap“.
Dialogul ca mijloc de exprimare este folosit de Camtemir în Divanul sau Gâlceava
înţeleptului cu lumea sau judeţul sufletului cu trupul.

I.
Începuturile umanismului în literatura română

Umanismul, sub formă renascentistă, a apărut mai întâi în Transilvania, datorită condiţiilor
social-economice din această parte a ţării, dar şi datorită relaţiilor culturale avute cu Italia.
Primul umanist român este N. Olahus, care în calitate de regent, a reorganizat învăţământul
după principiile umanismului. Opera sa fundamentală este Hungaria, scrisă la Bruxelles între
1536 – 1537 şi în care afirmă pentru prima oară despre originea romană comună a tuturor
românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, despre latinitatea limbii noastre.
Primii învăţaţi străini care s-au ocupat de romanitatea poporului român şi de latinitatea limbii
noastre au fost Poggio Bracciolini şi Aenea Piccolomini.
Ideile umaniste au trecut din Transilvabnia în Moldova pe vremea lui Despot-vodă care
înfiinţează o şcoală latină la Cotnari, iar în Ţara Românească, pe vremea lui Petre Cercel, care
scria versuri în limba italiană.
Se poate vorbi de o Renaştere românească în perioada marilor prelaţi şi cronicari din
secolele al XVII-lea şi al VIII-lea. Este vorba de mitropolitul Varlaam, contemporan cu Ureche,
de mitropolitul Dosoftei, contemporan cu Miron Costin, de învăţatul boier, spătarul Nicolae
Milescu, de Neculce şi de cel mai de seamă reprezentant al umanismului, Dimitrie Cantemir, toţi
din Moldova, de mitropolitul Antim Ivireanul, contemporan cu stolnicul Constantin Cantacuzino,
de cronicarii Radu Popescu şi Radu Greceanu, toţi din Ţara Românească, de mitropolitul Simion
Ştefan, din Transilvania.

4
 Marii cronicari au fost boieri cărturari cu dragoste de ţară care şi-au însuşit ideile umaniste
la şcolile latine din Polonia: Grigore Ureche şi Miron Costin, la Academia grecească din
Constantinopol, D. Cantemir, la şcolile din Italia, C-tin Cantacuzino.

II. Coordonatele umanismului marilor cronicari

O primă coordonată se referă la faptul că toţi marii cronicari subliniază, pe lângă rolul
instructiv, şi valoarea educativă a istoriei.
În acest sens, Grigore Ureche în Predoslovie precizează că a scris faptele istorice „să
rămâie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească, iar despre cele
bune, să urmeze şi să înveţe“.
Această idee va fi reluată şi de Miron Costin care în Predoslovie la cronică mărturiseşte:
„Fost-au în gândul meu, iubite cetitorule, să fac letopiseţul Ţării Moldovei din dăscălecatul ei cel
dintâi, carele au fostu de la Traian împăratul“, dar „sosiră aceste vremi de acmu, de nu stăm de
scrisoare, ci de griji şi suspinuri“. În plus, Miron Costin vorbeşte de răspunderea pe care o are
cronicarul în faţa contemporanilor şi a urmaşilor pentru că în „Predoslovie“ la De neamul
moldovenilor arată: „eu voi da samă de ale mele câte scriu“. Această operă a scris-o cu un dublu
scop: pe de o parte, să dovedească cu argumente istorice, filologice, arheologice, etnografice,
romanitatea noastră.
Ion Neculce în Predoslovie după ce precizează că va relata întâmplări ce au fost scrise în
inima sa, îndeamnă pe cititori să citească acest letopiseţ pentru „a vă feri de primejdii şi veţi fi şi
mai învăţaţi“.
A doua coordonată se referă la rolul personalităţilor istorice în determinarea evenimentelor
istorice, idee caracteristică epocii Renaşterii.
Ureche se referă la Ştefan cel Mare pe care îl compară cu Ahile din Iliada, văzând în acest
domn un simbol al luptei poporului nostru pentru independenţă.
Miron Costin rezervă un spaţiu mai larg în cronică, domniei lui Vasile Lupu, domn
cărturar, care intenţiona să domnească şi în Ţara Românească.
Ion Neculce în O samă de cuvinte, reproduce nouă legende despre Ştefan cel Mare, iar în
cuprinsul cronicii, o şesime este rezervată lui Dimitrie Cantemir, în vremea căruia a fost mare
hatman şi în plus, Cantemir a făcut primul tratat de alianţă, pe picior de egalitate, cu Petru cel
Mare.

5
 Cronicarii munteni Radu Greceanu şi Radu Popescu se ocupă de domnia lui Constantin
Brâncoveanu.
A treia coordonată este despre etnogeneza românească, adică despre romanitatea şi
continuitatea poporului român în Dacia.
Ureche este primul mare cronicar după Olahus, care afirmă că „de la Râm ne tragem“ şi în
sprijinul acestei idei prezintă o serie de cuvinte din limba română care atestă latinitatea limbii:
galina, mulier, femina ş.a.
Miron Costin în lucrarea Despre neamul moldovernilor, în sprijinul romanităţii aduce o
serie de argumente din domeniul lingvistic: „sanguis“, „mens“, „panis“, „terra“, argumente din
domeniul arheologic, precum podul lui Traian, argumente etnografice, ca portul opincilor,
tunsoarea la spate, sau folclorice, precum însoţirea mortului la groapă cu bocet.
Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii moldo-vlahilor, vorbeşte despre puritatea noastră
romană, despre rolul civilizator al romanilor, despre continuitatea noastră în Dacia.
În Ţara Românească, stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Ţării Româneşti combate
basna lui Simion Dascălu şi e primul cronicar care dovedeşte continuitatea poporului şi după
271, prin argumente valabile şi astăzi:
– romanii nu puteau retrage în sudul Dunării o populaţie statornică în Dacia de sute de ani;
– niciun cârmuitor al statului întemeiat în Dacia n-ar fi admis să plece cu această populaţie
în alte locuri cu climă mai aspră;
– nu există nicăieri urme de-ale romanilor care au fost în Dacia şi care să fi fost mutaţi în
sudul Dunării.
Pe ideea luptei pentru apărarea independenţei noastre se grefează patriotismul marilor
cronicari, ca altă coordonată esenţială.
Marii cronicari denunţă nu numai pe domnii care nu iubeau ţara, dar şi lăcomia turcilor pe
care Miron Costin o consideră ca un „pântec fără fund“.
Ion Neculce denunţă pe Dumitraşcu Catacuzino care aduce pe tătari să ierneze în ţară: „O!
O! O! săracă ţară a Moldovei, ce nenorocire de stăpâni c-aseştia ai avut! Ce asorţi de viaţă ţ-au
cădzut!“
Dimitrie Cantemir în celebra lucrare Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane precizează
cele trei cauze care au dus la căderea turcilor: lăcomia, corupţia şi tirania.

6
 Dragostea de ţară o identificăm şi în răspunsul dat de Miron Costin vizirului turc: „suntem
noi moldovenii bucuroşi să se lăţească în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne
pare bine să se lăţească“.
A cincea coordonată a umanismului românesc priveşte rostul omului în această lume.
Miron Costin cu poemul filosofic Viaţa lumii care dezvoltă tema „foruna labilis“,
recomandă omului să ilustreze viaţa lui care este „precum aţa“, cu fapte bune.
Preocuparea pentru condiţia umană o găsim în eseul filosofic Divanul sau Gâlceava
înţeleptului cu lumea sau Judeţul sufletului cu trupul de Dimitrie Cantemir.
Despre destinul omului în această lume se ocupă Dimitrie Cantemir şi în lucrarea alegorică
Istoria ieroglifică, unde descrie lupta dintre Inorog şi Corb, lucrare care are caracter de pamflet
politic şi social.
333333333333333333333333333333

Cronicarii si umanismul
Intr-un sens foarte larg, prin umanism se intelege tot ceea intreprinde omul sper folosul omului,
tot ce are in vedere grija pentru om, respectul pentru personalitateaumana, efortul facut in vederea
ameliorarii continue a conditiei umane. Fiind vorba de totceea ce emana de la omul de cultura, de
civilizatie, de perfectionare a relatiei dintreoameni, prin cuvantul umanism denumim formele
fundamentale cele mai diverse demanifestare a omenescului.Din punct de vedere filozofic, conceptual se
incheaga inca in antichitatea Greco -latina. Ganditorii antichitatii manifestau incredere in posibilitatile
omului de a se perfectiona si teoretizau idea unui sistem educativ conceput in lumina filozofiei despreom
si problemele sale.Ei indentificau binele cu adevaratul si frumosul, intr-un prim effortde a da expresie
sintetica a ceea ce este mai inaltator in om. Este ceea ce putem numiumanismul antichitatii.Intr-un sens
mai restrans, termenul de umanism s-a specializat pentru a denumi,global, totalitatea stiintelor
umaniste, diferite de stiintele positive. Cu acest sensfunctional el in Renastere, cand denumea
umanioarele, ca discipline specializate destudiul adancit al limbilor si al literaturilor greaca si latina, prin
retorica si gramatica in primul rand.Pentru ca are in central ei omul cu aspiratiile si indoielile lui, cu
implinirile sidezamagirile sale, cu trairea intensa a celor mai dificile sentimente, literatura
estemanifestarea spirituala care are cele mai stranse relatii cu ceea ce se intelege indeobste prin
umanism. De aceea, de-a lungul mileniilor umanismul de cele mai diverse nuante s-areflectat din plin in
literature omenirii, s-a indentificat adesea cu ea.Expresia cea mai tipica a gandirii umaniste o capata
miscarea reprezentata demarile personalitati ale culturii europene, cu centrul de iradiere in Italia,

7
cunoscuta subnumele de Renastere. Caracterizata prin interesul pentru valorile cultural ale
antichitatiiGreco -latine si prin valorificarea acestora intr-o renastere a stiintelor si a artelor,miscarea
strange laolalta pe mari ganditori a-l secolelor al-XV-lea si al-XVI-lea (filozofi,filologi, literati, poeti, pictori,
sculptori, arhitecti, astronomi, etc.)intr-o comunitateintelectuala al care-I ideal este eliberarea finitei
umane de orice constrangere, in vedereamanifestarii si dezvoltarii sale depline.Francesco Petrarca,
Giovanni Boccaccio, Pico della Mirandola, Angelo Poliziana,Leonardo da Vinci,Michelangelo Buonaroti (in
Italia),Lefrevre d`Etaples si FrancoisRabelais (in Franta), Martin Luther (in Germania), Thomas Morus (in
Anglia), Erasmusdin Rotterdam, supranumit printul umanistilor (in tarile nordului) Nicolaus Olahus
(inTransilvania)- un mare admirator si prieten a lui Erasmus din Rotterdam cu care a purtato bogata
corespondenta-,sunt tot atatea inalte spirite umaniste.Operele lor afirma plenar personalitatea umana.Ei
pleaca de la ideea ca ratiunea si constiinta sunt supremeleinsusiri ale omului, care il diferentiaza de
celelalte vietuitoare.Vazut in aceasta lumina omul apare ca o fiinta care are dreptul sa traiasca demn si
liber, bucurandu-se de perspectiva ferfectibilitatii ei prin educatie si prin cultura. Prin aceasta
independenta spirituala, umanistii Renasterii intra in conflict cu biserica romana, care prin Inchizitie
oprima orice astfel de tendinta.Unii dintre ei cadchiar victime in aceasta confruntare: in anum 1600, de
pilda, Giordano Bruno este ars perug ca eretic.Spiritul lor critic se indreapta insa nu numai impotriva
docmatismului si impotrivascolasticii clericale, ci si contra a ceea ce il ingradea si il constrangea pe om in
nazuintalui spre mai bine si mai frumos .Sub forma renascentista, umanismul romanesc apare ceva mai
tarziu, desiireprezentantii lui n-au lipsit din contemporaneitatea Renasterii Europene.O particularitate a
Renasterii romanesti consta in eforturile voevozilor romani-unii dintre ei principi de cultura umanista
oriental-bizantin- de a mobiliza energii capabilesa tina piept expansiunii, in centrul si in apusl Europei, a
puterii feudale Otomane, vazutaca oforta uzurbatoare de valori culturale stravechi.
Stefan cel Mare, in toata a doua jumatate a sec.al-XV-lea (1457-1504), sa straduitsa stabileasca
legaturi cu papii si cu principii umanisti in vederea inchegarii uneicomuniuni politice si culturale
Europene antiotomane.Pe de alta parte, domnitorul esteinitiatorul uneia dintre primele scrieri despre
istoria Moldovei, ÄCronica lui Stefan celMare´ redactata in limba slavona ( limba de cult religios si de
cultura umanista in Rasarit,impreuna cu greaca veche,precum limba latina in Apus).Alt voievod. Neagoe
Basarab (1512-1521), intretine si el relatii cu papa si cuVenetia, in cadrul carora se manifesta ca un
remarcabil diplomat si desfasoara o bogataactivitate culturala. El este ctitorul celebrei Manastiri de la
Curtea de Arges, capodopera aarhitecturii medievale romanesti.De asemenea el este presupusul autor al
lucrariÄInvataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie´, comparabila cu principeleumanistului
italian Nicolo Machiavelli.
Constantin Bramcoveanun

8
 In timpul domniei lui (1688-1714), culturaromaneasca cunoaste o dezvoltare deosebita.Mare
iubitor de frumos, Brancoveanu esteinitiatorul unui stil nou in arhitectura, stilul brancovenesc.Merita
mentiune deosebitamacar doua monumente ctitorite de el: Manastirea Hurezu si Palatul de la
Mogosoaia.Brancoveanu este, in acelas timp, unul din martirii religiei ortodoxe romane, fiind, dealtfel,
sanctificat ca si Stefan cel Mare, de catre Sfantul Sinod al Bisericii OrtodoxeRomane, in anii de dupa
revolutia din decembrie 1989.Udriste Nasturel,mitropolitii Varlaam,Dosoftei si Antim Ivireanu sunt alti
umanistia-i culturii noastre care au sustinut prin activitatea lor,actiunile voievozilor.
Udriste Nasturel (1579?-1596?-1657), carturar de aleasa cultura clasica, a dirijatactivitate de
dezvoltare a invatamantului, a tipografiei si a culturii in general in timpuldomniei lui Matei Basarab, al
carui cumnat era, avand un rol important in tiparirea maimultor carti.Inafara unor scrieri ocazionale
(versuri. Prefete) originale, are o bogata siimportanta activitate de traducator.
Varlaam, Mitropolit al Moldovei incepand din 1632, este traducatorul ÄCazniei´sub titlui ÄCarte
romaneasca de invatatura dumenecelor preste an si la prazniceimparatesti si la svantii mai´, De aici titlul
ÄCazaniei´ lui Varlaam, ÄCartea romaneascade invatatura´,foarte potrivit si exprimand o pregnanta
constiinta a apartenentei la oanumita comunitate crestina in speta cea romeasca.Varlaam este,pe de alta
parte, autorul unei lucrari originale, ÄRaspuns impotrivacatehismului calvinesc´,tiparita la Iasi in
1645,scriere polemica de confruntare pe taramuldocmaticii crestine.
Dosoftei (1624-1693) este mitropolit al Moldovei intre anii 1671-1686,cu ointrerupere de doi ani
(1673-1675). Tipareste in limba romana mai multe carti liturigice(Psaltire, Sfatnta Liturghie, Octoih
etc.)cu urmari deosebite pentru dezvoltarea limbii si aliteraturii romane sunt traducerile
Antim Ivireanul (1660-1716). Mitropolit, si el,al Tarii Romanesti intre anii1703-1716, Tipareste
aproape toate cartile liturgice,deopotriva in greceste si inromaneste.Opera de capetenie a lui Antim
Ivireanul, Didahiile inaugureaza, in culturaromana, arta elocintei, mitropolitul Antim dovedindu-se a fi
primul nostrum orator, pentru care avem, ca marturii peremptorii, discursurile sale religioase(predici,
didahii).Renasterea romaneasca va straluci insa deplin o data cu aparitia cronicarilor,inveacul al XVII-
lea:Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Stolnicul ConstantinCantacuzino, Ion Neculce.
Momentul de varf va fi atins la sfarsitul secolului al XVII-leasi inceputul secolului al XVIII-lea , cu Dimitrie
Cantemir, voievodul carturar, cea maistralucita minte romaneasca a vremurilor sale. Cantemir este o
personalitate cu adevaratrenascentista, in primul rand prin numarul insemnat de domenii ale cunoasterii
in carespiritul sau s-a manifestat: filosofie, istorie, literatura, muzica, matematica, fizica,geografie. El este
insa, in acelasi timp, un precursor al iluminismului, propagat la noi, informe specifice, in conditiile
istorice date, de catre reprezentantii Scolii Ardelene,adevaratii nostri iluministi.Mobilul principal al
reconstituirii si al consemnarii istoriei de catre cronicariiromani este unul umanist, si anume valoarea

9
educativa a cunoasterii istoriei, atransmiterii catre urmasi a experientei inaintasilor.Rolul educativ al
scrierilor cronicaresti se coreleaza cu responsabilitatea in fatacontemporanilor si, mai ales, a urmasilor.
³Eu voi da seama de ale mele, cate scriu´,spune Miron Costin, iar Grigore Ureche depune marturie in
acelasi sens: ³nu numailetopisetul nostru, ce si carti striine am cercat, ca sa putem afla adevarul, ca sa nu
ma afluscriitoriu de cuvinte desarte, ce de dereptate«´Dand cronicilor si celorlalte lucrari scrise de ei o
valoare educativa , cronicariiisi vor initia urmasii in cateva directii principale:
1. Etnogeneza romaneasca, cu tot ce presupune ea ca origine, unitate sicontinuitate a neamului.
Cronicarii descopera si argumenteaza convingator latinitatealimbii si a poporului roman, continuitatea
neintrerupta a elementului roman inDacia,unitatea de limba, de cultura si de teritoriu a romanilor de
pretutindeni.
2. Ideea luptei pentru independenta nationala polarizeaza patriotismulcronicarilor, ca manifestare
umanista. Vazuta diferit de la un cronicar la altul, in functiede perioada istorica, de personalitatea
voievodului prezentat si mai ales de ³cresterea´ sau³descresterea´ fortei asupritoare a otomanilor, lupta
pentru independenta (pozizitia fata de Imperiul Otoman, relatiile cu el) reprezinta nucleul in jurul caruia
graviteaza nu numaiintamplarile consemnate de istoriografi, ci si actiunea din Istoria ieroglifica, romanul
luiDimitrie Cantemir.Dragostea de tara o vom gasi in raspunsul dat de Miron Costin vizirului turc intr-o
imprejurare povestita de Ion Neculce: ³Si i-au dzis viziriul sa-I spuie dreptu: pare-le lor bine c-au luat
imparatia Camenita, au ba?... Atuncea Miron au dzisu ca ´santem noimoldovenii bucurosi sa sa lateasca
in toate partile cat de mult, iar peste tara noastra nu ne pare bine sa sa lateasca´ .
3. Reflectia filosofica asupra conditiei umane. Miron Costin este autorul unui poem de meditatie
filosofica, Viata lumii, in care, pe tema fortuna labilis, se gloseaza inmarginea ideii de fragilitate a fiintei
omenesti, comparata cu o floare trecatoare.Preocuparea pentru conditia umana o intalnim si in Istoria
ieroglifica. DimitrieCantemir face loc, in lamentatia fabulosului sau personaj, Inorogul , unei
indirectemeditatii pe tema destinului omului intr-o societate in care bantuie invidia, lacomia, ura,reaua-
credinta. Plangerea Inorogului, ca intreaga carte de altfel, se transforma intr-o pledoarie alegorica pentru
efortul ameliorarii conditiei umane, romanul fiind, din acest punct de vedere, o opera literara patrunsa
de un spirit umanist dinamic, activ.Umanismul romanesc se constituie ca rezultanta a doua surse,
principale:umanismul carturaresc renascentist, reprezentat de mari personalitati formate la
scoalaRenasterii europene, dintre care se detaseaza net cronicarii. Acestia isi pun cultura sitalentul in
slujba idealurilor de mai bine ale poporului din mijlocul caruia se ridicasera sidescopera, in problematica
etnogenezei romanesti, secretele duratei noastre nemuritoareca neam , unitatea si continuitatea noastra
spirituala, misiunea istorica a romanilor inspatiul European.Unind intr-o sinteza particulara umanismul
popular cu idealurile politice delibertate nationala nutrite de voievozii si de carturarii veacurilor al XV-lea,

10
al XVI-lea, alXVII-lea si al XVIII-lea, Renasterea romaneasca, desi nesincrona intru totul cu ceaeuropeana
si neavand toate caracteristicile ei, va pune bazele umanismului in literatureromana. Odata intrate in
circulatia culturala a romanilor, idealurile umaniste vor evolua,imbogatindu-se permanent.

11