1.

Structuri organizationale de relatii publice în administrația centrală și locală

Aria relațiilor publice este un domeniu care a avut parte, în ultimele decade, de o
aparitie tot mai intensa a lucrărilor de specialitate, atât în doctrina americană, cât și cea
europeană, conturându-se tot mai multe teorii și apărând termeni de referință în dezbaterile de
specialitate, care au favorizat înțelegerea noțiunilor și a tehniciilor de lucru.
În ceea ce privește doctrina românească, putem afirma că aceasta este săracă în
titluri/lucrări, ale căror calitate și cantitate nu satisfac întocmai nevoile celor interesați, din
cauza generalității lor, a caracterului eseistic și a noțiunilor preluate într-un mod nu tocmai
coerent.
De aceea, considerăm că un demers pe un astfel de tărâm este puțin anevoios, însă,
înarmați cu curaj, putere de muncă și dorință de succes, vom reuși în atingerea obiectivelor
propuse în lucrarea de față. Astfel, demersul nostru științific se va împărți în două capitole, și
anume, o parte teoretică, ce se va concentra pe structura și evoluția relațiilor publice în
România postdecembristă, și, o a doua parte, care va avea în centrul atenției studierea
structurilor de relații publice din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Relațiile publice urmăresc o informare permanentă și corectă a publicului în legătură cu
activitatea unei instituții/organizații. Se urmărește, așadar, să se creeze și să se păstreze un
raport bazat pe încredere vis-a-vis de organizație. Relațiile publice ajută o organizație și
publicul său la o adaptare reciprocă.1
Întrucât există un număr foarte mare de definiții ale relațiilor publice, considerăm că
acest fapt este o consecintă a aceluiași număr mare de abordare și înțelegere a conceptului.
Având în vedere existența a atâtor organizații în care se desfășoară activități de relații publice,
este normal ca acestea să fie puse în practică în diferite moduri. Tipurile de organizații la care
facem referire variază de la cele guvernamentale, non-guvernamentale, organizații private,
până la asociații, instituții bancare, etc., astfel că acestea au scopuri diferite.
Specialiștii din acest domeniu lucrează fie în firme de consulantă autonome, fie în
departamentele de profil ale guvernelor, întreprinderilor, asociațiilor, universităților, etc., în
plus, relațiile publice implică numeroase tipuri de activități:

1
https://www.prsa.org/all-about-pr/
∙ scrierea și editarea de mesaje : comunicate, știrei de presă scrisă, radio și televiziune,
scrisori, anunțuri, cuvântări, rapoarte de activitate, newsletter,etc.
∙ relațiile cu presa: contactarea jurnaluștilor, plasarea unor materiale în presă, menținerea
legăturilor cu jurnaliștii, distribuirea promptă a informațiilor cerute de gazetari,
înlesnirealegăturii dintre jurnaliști și liderii sau specialiștii din organizații, verificarea
informațiilor, etc.
∙ cercetarea: identificafea categoriilor de public care interferează cu organizația, strângerea
informațiilor din interiorul organizației și din afara acesteia referitoarea la opinia diferitelor
categorii de public, situația politică, materialele apărute în presă, atitudinea grupurilor cu
interese specifice, monitorizarea și evaluarea modului în care programele de ralații publice s-
au desfășurat și impactul acestora
∙ activitățile de management: promovarea și planificarea activităților, în colaborare cu
conducerea organizațiilor, administrarea personalului din departamentul de relații publice,
stabilirea bugetelor și programelor de lucru
∙ consilierea: specialiștii în relații publice formulează recomandări pentru liderii
întreprinderilor, oamenii politici, alte persoane cu funcții de conducere, în ceea ce privește
atitudinile publicului, comportamentul organizațiilor, răspunsurile adecvate în situații de
criză, mesajele referitoare la probleme sensibile, etc.
∙ organizarea de evenimente speciale: pregătirea și coordonarea conferințelor de presă,
inaugurărilor unor obiective sau lansărilor de programe, aniversărilor, campaniilor de
strângere de fonduri, vizitelor, concursurilor, etc.
∙ cuvântările în public: specialiștii în relații publice apar în fața unor publicuri interne sau
externe, ori pregătesc liferii organizațiilor pentru asemenea apariții publice.
∙ producție: crearea unor produse de comunicare pe baza tehnicilor tipografice, fotografice, de
radio și televiziune, de design clasic sau multimedia, etc.
∙ pregătire profesională: specialiștii în relații publice execută activități de pregătire pentru
comunicare cu liderii organizațiilor, cu personalul din subordine, cu purtătorii de cuvânt, cu
alți membri ai organizației.
∙ contacte: crearea de legături cu reprezentanții comunității, ai presei, ai lumii politice sau de
afaceri, cu membrii organizației, cu cei care vizitează organizația.2
Conform doctrinei relațiile publice joacă un rol foarte important în societatea, prin
creearea de legături de încredere între o organizație și publicul său. Astfel, teoreticienii

2
Cristina Coman, Relații publice – Principii și strategii, Ed. Polirom, București, 2001, p. 11
vorbesc despre un veritabil garant al democrației. J. A. R. afirma profesiunile din relațiile
publice sunt esențiale pentru funcționarea democrației americane...relațiile publice sunt una
dintre metodele prin care societatea se adaptează la schimbări și rezolvă conflictele de
atitudini, idei, instituții, persoane opuse. Public Relations Society of America spune despre
relațiile publice că ajută societatea noastră complexă și pluralistă să funcționeze într-un mod
mai eficient, contribuind la înțelegerea reciprocă dintre grupuri și instituții.
În altă ordine de idei, doctrina prezintă relațiile publice ca un creator al unei atmosefere de
înțelegere între organizații șli indivizi. British Institute of Publici Opinion: relațiile publice
sunt un efort deliberat, planificat și susținut de a stabili și de a menține înțelegerea reciprocă
dintre o organizație și publicul ei. Deutsche Public Relations Gesselchaft: efortul conștient și
legitim de a realiza înțelegerea, de a stabili și a menține încrederea în rândul publicului, pe
baza unor cercetări sistematice.
În fine, o a treia caracteristică importantă a relațiilor publice este aceea de a fi un instrument
de persuasiune. Relațiile publice sunt un efort planificat de a influența opinia publică, precum
și evaluarea rezultatelor, în vederea utilizării lor ulterioare.3
Astfel, relațiile publice apar ca o modalitate de comunicare îbtre o organizație și publicurile
sale; ele îi ajută pe manageri să cunoască atitudinile publicului și să poată lua decizii corecte;
totodată ele ajută publicul să înțeleagă specificul organizației și să aibă încredere în aceasta.4
Relațiile publice pot fi definite ca un proces, adică o serie de acșiuni care conduc la
atingerea unui obiectiv. Procesul de relații publice cuprinde o succesiune de activități pe care
diferiți teoreticieni le-au grupat în diverse formule.5
Una dintre cele mai cunoscute formule este aceea enunțată de către John Marston în lucrarea
The Nature of Public Relations. În acest sens, sunt prezentate patru etape. Prima dintre
acestea, cercetarea, este o fază incipientă, în care se descoperă problemele care vor trebui
rezolvate. Aici se utilizează metodele de cercetare atât cantitativă, cât și calitativă, cu scopul
de a cunoaște organizația, de a lua contact cu provocările cu care aceasta se confruntă și
oportunitățile de care beneficiază, și, nu în ultimul rând de a descoperi ce fel de opinii au
diferitele publicuri despre organizație.
O a doua etapă, acțiunea, are ca scop implementarea programelor în vederea atingerii
obiectivelor specifice, raportat la fiecare categorie de public vizată. Comunicarea este etapa în

3
S.M Cutlip, A.H. Center, G.M. Broom, Effective public relations, Londra, 2006, p. 31
4
Cristina Coman, op.cit., p. 16
5
Idem
care se execută procesele specifice relațiilor publice, transmițându-se mesaje fiecărei categorii
de public vizate.
Ultima etapă, cea de evluare presupune verificarea modului în care activitatea de relații
publice a atins obiectivul fixat.
Public Relation Society of America prezintă o serie de principii după care ar trebui să se
realizeze relațiile publice:
∙ acestea sunt mijlocul prin care publicul transmite instituțiilor interesele și dorințele sale, iar
ele interpretează problemele și vorbesc în numele publicului
∙ contribuie la stabilirea unor relații reciproce îmbunătățite, care să aducă beneficii publicului
∙ sunt o valvă de siguranță a democrației, în sensul că diminuează riscul apariției unor acțiuni
de tip arbitrar sau coercitiv.
∙ element important al tesistemului de comunicare socială, permițând indivizilor să fie la
curent cu evenimentele și situațiile care le pot influenșa viața.
∙ contribuie la dezvoltarea responsabilității sociale a unei organizații
∙ sunt o caracteristică universală a oricărei activități.
De asemenea, legislația românească prevede obligativitatea înființării departamentelor de
relații publice la nivelul autorităților și instituțiilor publice. Atfel, Legea 544/2001privind
liberul acces la informațiile de interes public prevede la art. 3, pentru organizarae și
asigurarea accesului liber și neîngrădit al oricărei persoane la informațiile de interes public
autoritățile și instituțiile publice au obligația de a organiza compartimente specializate de
informare și relații publice sau de a desemna persoane cu atribuții în domeniu.
Compartimentele specializate de informare și relații publice pot fi organizate, în cadrul
autorităților sau instituțiilor publice centrale ori locale, ca birouri, servicii, direcții sau direcții
generale, în subordinea conducătorului autorității sau institușiei publice, care, în funcție de
situație, poate dispune coordonarea acestora de către o altp persoană din conducerea
organizației.
Atribuțiile, organizarea și funcționarea compartimentelor de informare și relații publice se
stabilesc, în baza legii și a dispozițiilor normelor metodologice, prin regulamentul de
organizare și funcționare a autorității sau a instituției publice respective.
Pentru buna desfășurarea a activității de informare și relații publice în cadrul autorităților și
instituțiilor publice, aceasta poate fi organizată cu următoarele componente:
a) Informarea presei
b) Informarea publică directă a persoanelor
c) Informarea internă a personalului
 d) Informarea interinstituțională
Conform legii, informarea directă a persoanelor și a presei sunt componente obligatorii și nu
exclud celelalte componente ale activității de informare și relații publice.
La nivelul Administrației Prezindențiale, aparatului de lucru al Camrei deputaților și
Senatului, aparatului de lucru al Guvernului, al ministerelor, al celorlalte organe de
specialitate ale administrației publice centrale, sediilor centrale ale regiilor autonome și al
altor instituții publice centrale, precum și la nivelul autorităților adminsitrative autonome,
prefecturilor, consiliilor județene și consiliilor locale ale municipiilor, orașelor și sectoarelor
municipiului București, structurile organizatrice existente de comunicare vor fi reorganizate în
compartimente de informare și relații publice și vor include în mod obligatoriu cel puțin un
birou ( o structură ) de informare publică și un birou ( structură ) de relații cu presa.
La nivelul structurilor descentralizate ale autorităților și instituțiilor publice centrale se
vor organiza birouri de informare și relații publice, iar atribuțiile pe linia relației cu presa și a
informării directe a publicului vor fi îndeplinite distinct de persoane special desemnate în
acest scop.
Instituția publică este o instituție cu personalitate juridică, a adminsitrației publice centrale,
care gestionează resurse financiare publice.
Agenția Națională de adminsitrare Fiscală este o instituție cu personalitate juridică din
subordinea Ministerului Finanțelor Publice, care reprezintă autoritatea de stabilire și colectare
a resurselor financiare publice. ANAF funcționează în baza H.G. nr. 520/2013 și exercită
atribuții în sfera fiscală, cu precădere privind administrarea oblilgațiilor fiscale.
În activitățile comune ale vieții sociale, precum și a relațiilor de muncă este nevoie de schimb
de informații, ceea ce presupune proccese și relații de comunicare. Comunicarea reprezintă
acțiunea de a face ca un individ să-și însușească experiența referitoare la datele și
evenimentele ambianței de la un alt individ sau sistem, mai pe scurt, un mod de interacțiune
între persoane sau grupuri ca relație mijlocită de cuvânt, imagine, gest, semn sau simbol.6
Comunicarea eficientă se realizează cu ajutorul a nouă elemente. Cele mai importante dintre
acestea sunt emițătorul și receptorul, urmând mesajul și mijlocul de transmitere, codificarea,
decodificafrea, răspunsul și reacția inversă sau feed-back-ul, iar ultimul element este
reprezentat de zgomotul din sistem sau bruiajul.
∙ emițătorul – partea care transmite mesajul
∙ receptorul – partea care primește mesajul

6
Ioan Radu – Petru Iluț – Liviu Matei, Psihologie socială, Ed. EXE, Cluj, 1994, p. 211
∙ mesajul - cuvintele, imaginile și simbolurile pe care emițătorul le transmite
∙ mijlocul de transmitere – canalele de comunicare prin care mesajul ajunge la receptor
∙ codificarea – aranjarea mesajului ce urmează să fie transmis
∙ decodificarea – modalitatea de atribuire a a înțelesului mesajului codificat de emițător
∙ răspunsul – reacțiile receptorului în urma expunerii la mesaj
∙ bruiajul – interferența ori distorsiunea care apare în timpul conunicării, făcând receptorul să
primească un mesaj diferit
Cei care se ocupă de ralațiile publice trebuie să mizeze pe următoarele aspecte:
- identificarea destinatarilor vizați
- cunoașterea răspunsului căutat
- selectarea mesajului
- alegerea mijlocului prin care se va transmite mesajul
- elaborarea bugetului necesar
- recepționarea reacției inverse pentru a putea măsura rezultatele comunicării
- coorodonarea ansamblului procesului comunicării
În ceea ce privește identificarea destinatarilor vizați, cel responsabil cu transmiterea
mesajului trebuie să aibă o imagine clară asupra celor vizați, precum persoane, grupuri,
anumite categorii sociale, care vor influența în mare măsură deciziile privitoare la ce se va
spune, când se va spune și cine va spune. Astfel, în funcție de destinatari, putem discuta
despre comunicare de masă și relații interpersonale. Informația de masă presupune o singură
sursă care poate fi transmisă unui public larg prin intermediul radioului, televiziunii, în timp
ce informația interpersonală un grup delimitat ai cărui membri sunt în contact direct.
Determinarea răspunsului dorit presupune definirea caracteristicilor destinatarilor vizați,
fiind necesară cunoașterea situației actuale a acestora și direcția în care atitudinea lor va trebui
îndreptată.
În urma stabilirii răspunsului căutat, se va proceda la alegerea mesajului, care trebuie să fie
unul cât mai eficient. Se va avea în vedere:
- conținutul mesajului
- structura mesajului
- forma mesajului
Sursa mesajului trebuie să fie una credibilă pentru a fi cât mai convingător. Atravtivitatea
acestuia are legătură directă cu prestigiul sursei.
O decizie importantă la nivel de conducere este aceea care privește bugetul alocat procesului
de comunicare. Și, în fine, în urma transmiterii mesajului, se va analiza efectul pe care acesta
l-a produs, prin prospectarea publicului prin intermediul chestionarelor.
În administrația publică, emițătorul este autoritatea sau instituția publică, iar receptorul
este populația. Rolurile lor se schimbă în procesul relației de comunicare – receptare.
Mesajele transmise trebuie să aibă o finalitate, aceasta poate fi o înștiințare, o solicitare ori o
motivare. Mesajul administrației poate fi așteptat de către public în diferite feluri, cu bucurie
sau cu teamă. Comunicarea se realizează prin diferite canale, precum scris, verbal sau
nonverbal. O chestiune care trebuie foarte bine analizată este bruiajul, existând riscul ca
atenția receptorului să fie distrasă de factori fizici, zgomot, imagini, sau de factori psihici,
gânduri, emoții, etc.
Mass-media poate influența prin analiză, interpretare și contextulizare informațiile
administrației, astfel putându-se ajunge la schimbarea sau alterarea opiniei publice. Pe lângă
mass-media, percepția populației poate fi alterată de specialiști sau experți care îți expun
public opiniile, având de partea lor credibilitatea de care pot dispune. Sfera neguvernamentală
are de asemenea o mare influență aspupra formării opinmiei publice.
În aceste condiții, se poate realiza o clasificare a factorilor care influențează comunicarea
externă a administrației publice:
a. Factori socioculturali:
- Deprinderile și posobilitățile sociale printre care alfabetizarea
- Norme culturale, ce țin de comportamentele sau miturile sociale general acceptate
- Instituții ( biserica, armata, etc.)
b. Factori economici
Țin de resursele aflate la îndemână pentru crearea unor canale eficiente de comunicare sau
pentru limitarea puterii altor mijloace de informare.
c. Factori istorici
Sunt acei factori comunicaționali ce țin de evoluția unei comunități – istoricul și dezvoltarea
administrației locale, istoria și influențele de natură istorică asupra mijloacelor de comunicare.
d. Factori politici
În funcție de sistemul politic existent se schimbă și structurile de influență informațională.7
Este crucial ca între administrație și public să existe o comunicare eficace, mesajul transmis
trebuie să poată fi descifrat. Eficacitatea acestuia presupune a fi clar și scurt pentru a putea fi

7
Doru Pop , Mass media și politica. Teorii, structuri, principii, ed. Institutul European, 2000, Iași
înțeles, pentru a fi asimilat și pentru a i se da curs. De asemenea, o comunicare bună trebuie să
conțină elemente motivaționale care să aibă o influență pozitivă și să ducă a acceptarea
mesajului și punerea acestuia în practică.
Pentru a avea succes, funcționarul public trebuie să aibă o foarte bună capacitate de a
comunica.
Condiția principală pentru ca informația să aibă efect asupra publicului este ca mesajele să fie
receptate, fapt ce presupune ecistența unui canal de comunicare deschis și predispus
schimbului informațional. După receptarea lor, mesajel etrebuie să fie bine înțelese, ceea ce
înseamnă formularea lor într-un mod ușor de descifrat și accesibil pentru fiecare dintre
participanții la procesul de comunicare. Chiar dacă mesajel esunt inteligibile, receptorii nu au
ce face cu acestea dacă ele nu sunt relevante pentru momentul și cadrul în care sunt
exprimate. Pentru ca acestea să aibă efect trebuie să vină într-o oarecare contradicție cu sau
cel puțin să fie în discrepanță cu opiniile anterioare.8
În procesul comunicării se au în vedere:
a. Identitatea și particularitățile celor cărora li se adresează mesajul
b. Informația sau esența mesajului care se va transmite
c. Obiectivul final, ce se urmărește prin transmiterea mesajului
d. Momentul potrivit al comunicării
e. Locul potrivit al comunicării
f. Maniera corectă de realizare a comunicării
g. Interesele și preocupările celor cu care se comunică pentru integrarea lor în actul
de comunicare
h. Asigurarea confirtului necesar pe timpul comunicării
i. Calitatea, conciziunea și coerența mesajului, înțelegerea persoanelor cu care se
comunică
j. Sentimentele persoanelor cu care se comunică și respectul care se cuvine din
partea acestora
k. Participarea conștientă la contactul comunicant respectiv
l. Rezonanța afectivă a persoanelor cu care se comunică, mobilizându-le la acțiuni
Tipuri de comunicare în administrația publică:
a. După scoupul urmărit:
- Comunicare oficială

8
Călin Sabin Ghiolțan, Descentralizare și politici regionale, Univ. Babeș- Boyliai, Cluj, 2013, p. 14
 - Comunicare neoficială
b. După frecvența comunicării:
- Comunicare permanentă
- Comunicare periodică
- Comunicare aperiodică( de câte ori este nevoie)
c. După genul de activitate căruia îi este adresată:
- Comunicare instructivă ( educațională)
- Comunicare profesională sau în procesul de muncă
- Comunicare mediată sau prin intermediul altcuiva
d. Din punctul de vedere al relațiilor ce se stabilesc între administrație și cetățeni:
- Comunicare verbală ( orală )
- Comunicare în scris
- Comunicare nonverbală
Teoria stabilirii agendei publice respinge principiile influenței limitate și încorporează
elemente de comunicare persuasive, stabilind o cauzalitate strictă între fenomene și rezultate.
Receptorul de mesaje e considerat a fi supus presiunii informaționale fără a avea putere de
decizie; el este doar punctul final al procesului comunicațional.9
În principiu, agenda publică poate fi redusă la trei forme structurale:
a. Subiectele care beneficiază de o largă atenție sau există relație strânsă între accentul
pus de instituția publică și interesul indivizilor față de problemele existente.
b. Când instituția publică provoacă interesul și antenția conducând la luarea unor măsuri,
din perspectiva unui public cât mai larg.
c. Face ca instituția publică să devină mai interesată de percepția comunității asupra
evenimentelor și a modului în care acestea sunt înțelese.
Fiecare instituție publică își stabilește agenda publică, însă doctrina consacră câteva
modele, precum:
- Pornirea de la ideea că există receptori ai informației, că publicul pasiv este supus
influenței mass-mediei
- Abordarea opusă primei idei, presupune o comunicare activă de masă, în sensul că
indivizii își vor selecta sursele de informație raportat la necesitățile afective și
intelectuale. Din punct de vedere psihologic, aceasta înseamnă că publicul dorește să
fie orientat către înțelegerea informației.

9
Călin Sabin Ghiolțan, op. cit, p. 19
 - Al treilea model sugerează rolul explicativ pentru comunicarea în procesul
adminsitrativ. Miljoacele de comunicare au un rol de coparticipant la dialogul civic.
- Agenda publică conține surse exterioare de influențare, precum presa, directoratul
administrativ și informativ, care au un rol determinant în formarea comportamentului
conformativ al publicului.
În cadrul procesului de comunicare externă se înregistrează trei tipuri majore de efecte asupra
indivizilor:
a. Efectele cognitive:
Se referă la formarea opiniilor, accentuarea ambiguității comunicaționale, stabilirea
agendei și a priorităților în dezbaterea publică, construirea valorilor, dezvoltarea
cunoștințelor.
b. Efecte afective:
Acționează în sensul desensibilizării receptorilor, alienarea morală, angoasă și teamă.
c. Efecte comportamentale
Provoacă activarea și dezactivarea resurselor mobilizării sociale.10
Pe lângă cadrul legislativ național prezentat anterior, la nivel internațional 11
sujt
regelementate o serie de principii referitoare la comunicarea dintre administrație și populație.
Regula generală a accesului la informație presupune că populația are dreptul să obțină
informații de la autoritățile publice, chiar si cele privitoare la siguranța națională. Restrângeri
asupra acestui drept se pot impune numai în situația în care guvernul poate demonstra că o
astfel de restricție este prevăzute de lege și apără un interes legitim în privința siguranței
naționale.
Interesul publicului în divulgarea informațiilor – în toate regelementările privitoare la
obținerea informațiilor va prima interesul public.
Informații obținute prin serviciile publice – nimeni nu poate fi supus vreunui dezavantaj pe
motive de siguranță națională pentru că a dezvăluit informații pe care le-a aflat datorită
serviciului guvernamental dacă interesul public de a afla informația depășește atingerea pe
care dezvăluiea informației ar putea-o aduce.
Informații din domeniul public – odată ce o informație a devenit accesibilă publicului, fie si
prin metode ilegale, orice justificare făcută în scopul de a opri publicarea ei ulterioară va fi
anulată de dreptul publicului de a cunoaște acea informație.

10
The Communications of Ideas, New York, Harper and Row, 1948
11
Principiile de la Johanesburg privind siguranța națională, libertatea de exprimare și aceesul la informație -
1995
Dezvăluire maximă – autoritățile publice sunt obligate să dezvăluie informații, iar fiecare
membru al societății are dreptul individual de a le primi. Nu este necesar să se demonstreze un
interes în aflare informațiilor, autoritatea care refuză acest drept, având obligația de a justifica
refuzul. Practic, autoritățile publice trebuie să demonstreze că păstrarea secretă a unei
informații se datorează unui regim special al acesteia.
Informația de interes public reprezintă orice informație care privește activitățile sau care
rezultă din activitățile unei autorități publice ori instituții publice, indiferent de suportul ei.12
Termenul informații include toate arhivele deținute de un organ public, indiferent de forma în
care este stocată informația ( documente, casete, înregistrări electronice, etc. ), sursa ( dacă a
fost produsă de un organ public sau de un alt organ ) și data producerii. 13
Obligativitatea publicării – organele publice trebuie să publice și să răspândească informații
care se bucură de un interes crescut al publicului, precum:
- Cele care privesc modul de funcționare al autorității sau instituției publice, cheltuielile
pe care acestea le realizează, auditul finaciar, standardele, etc., cu precădere în situația
în care oferă servicii directe populației;
- Informații referitoare la cereri, plângeri, pe care publicul le poate înainta organului
public;
- Modalitățile în care publicul se poate implica în politicile generale ori proiecte de lege;
- Felurile de informații pe care organele publice le dețin;
- Conținutul deciziilor si politicilor care au efect direct asupra publicului, precum și
motivațiile care stau la baza adoptării acestora.
Promovarea guvernării transparente – libertatea de informare, ca deziderat, nu poate fi
atinsă decât prin promovarea unei transparențe guvernamentale. Experiența dovedește că în
atigerea acestui obiectiv, funcționarii publici recalcitranți vor îngreuna întotdeauna acest
proces.
Administrația publică locală tinde să-și trasforme rolul clasic, rigid, acela de a aplica legea,
într-unul de participant la viața cotidiană a societății. Sarcina sa principală ,aceea de a
comunica cu publicul nu poate stagna doar la pragul de tansmitere de informații, ci este
necesară înțelegerea nevoilor cetățenilor și raspunderea la aceste nevoi.
Astfel, considerăm că funcțiinarul public nu va mai fi doar acel om care aplică legea, ci va
avea capacitatea de a înțelege problemele cetățenilor. Într-un compartiment de lucru cu
publicul, comunicarea ocupă cea mai mare parte a timpului. Percepția generală a

12
http://www.dreptonline.ro/dictionar_juridic/termen_juridic.php?cuvant=Interes%20public
13
Călin Sabin Ghiolțan, op. cit, p. 18
 publicului, din păcate, este aceea de consum de resurse, resursa timp, abordarea nu tocmai
profesionistă a angajaților din sectorul public. Aceasta se datorează unei lipse de personal
calificat în ceea ce înseamnă comunicare, paradoxal, având în vedere dezvoltarea tehnicii,
a mijloacelor de transmitere a informației.
Comunicarea a devenit o necesitate dar și o cerință obligatorie pentru funcționarul public.
O bună cumunicare se impune14:
- Funcționarilor carae lucrează direct cu publicul, celor care lucrează în compartimentul
de Relații cu publicul, celor care lucrează în alte servicii, dar care vin de asemenea în
contact cu publicul
- Responsabililor compartimentului Resurse umane
- Tuturor categoriilor de funcționari care înțeleg rolul administrației publice locale în
societatea civilă
Răspunderea la nevoile publicului este esențială în relația administrației cu cetățenii. Este
cunoscut faptul că cetățenii percep într-un mod nu tocmai plăcut și nu consideră eficientă
adminsitrația. Acest fapt se datorează unei primiri ostile, dezagreabile.
Considerăm că este necesar ca cetățeanul să fie întâmpinat de personal pregătit să răspundă la
nevoi și întrebări din partea publicului, iar acest fapt presupune o pregătire specifică, dar si
crearea de structuri specializate.
Astfel, este necesar să se urmărească anumite direcții în privința lucrului cu publicul:
- Conștientizarea faptului că cetățenii trebuie primiți într-un mod agreabil de personalul
din administrație;
- Să se asigure mijloace eficiente și rapide de comunicare;
- Formarea personalului: oameni capabili să asculte, să înțeleagă, să fie amablili și să
răspundă prompt solicitărilor venite din partea publicului.
Contactul dintre administrație și cetățean se poate realiza în mod direct sau indirect. În mod
direct, cetățenii pot obține informații prin telefon, fiind cea mai accesibilă cale de comunicare,
însă conform studiilor, s-a demonstrat că nu este tocmai facil pentru public, oamenii fiind
plimnbați dintr-o parte în alta, vorbindu-li-se urât, și în cele din urmă neajungând la finalitatea
urmărită, aceea de a obține informații.
Comunicarea prin corepsondență se dovedește a fi o sursă de neînțelegeri și ambiguități din
cauza procedurilor greoaie, a formularelor, etc. În fine, contactul direct cu publicul se face în

14
Călin Sabin Ghiolțan, op. cit, p. 22
același mod greoi, nefiind amenajate săli sau incinte speciale, în care să existe pliante, afișe,
modele de cereri, dublate de un comportament amabil al funcționarilor.
Relațiile cu publicul reprezintă modalitatea prin care adminsitrația trebuie să furnizeze un
serviciu constând în oferirea de informații utile cetățeanului.
Prin relațiile cu publicul se realizează informarea populației și accesul la diferite servicii
publice de interes local. Caracteristici:
- O bază de comunicare între ambii actori, cetățenii pe de-o parte, și administrația;
- Un serviciu public, deci respectă principiile de organizare și funcționare a serviciilor
publice.
Relația cu publicul este guvernată de o serie de principii, precum:
- Principiul continuității – o activitate permanentă
- Principiul realității – serviciul are o manifestare efectivă
- Principiul cuantificării – activitatea se cuantifică pentru a putea fi evaluat rapid modul
de executare
- Principiul adaptabilității permanente – necesitatea de a crea și dezvolta serviciul cu
scopul de a funcționa în bune condiții
- Principiul egalității în fața serviciului public – egalitatea prestării serviciului în egală
măsură pentru toți cetățenii
- Principiul preț scăzut – costul asigurării de informații trebuie să fie rezonabil.
Așadar, instituțiile publice sunt un ansamblu de structuri organizate, care în societate, au rolul
de a gestiona afacerile publice. Ele manevrează un număr mare de sarcini, operează previzibil
și standardizat și pun accent pe controlul celor angrenați. Comunicarea în instituțiile publice –
schimbul de idei, informații și sentimente – este un proces interpsersonal prin care se transmit
și se recepționează simboluri având atașate diferite înțelesuri. Un bun manager al unei
instituții va avea în vedere funcțiile comunicării, precum:
- Funcția de informare – interacțiunea dintre mediul exterior și cel interior. Informația
internă va circula prin canalele formale și neformale, în timp ce informația externă se
va trimite și se va primi prin activitățile de marketing, aprovizionare sau relații publice.
- Funcția de comandă și instruire – asigurarea că departamentele și oamenii duc la
îndeplinire obiectivele organizației
- Funcția de integrare și menținere – are în vedere aspecte ca:
a. Cursivitatea informației
b. Evitarea încărcării cu informații inutile
c. Sortarea și verificarea datelor
Pentru a se realiza o comunicare cât mai eificentă este necesar ca aceasta să aibă loc continuu
și prin orice mijloace și să funcționeaze mai degrabă la nivel emoțional decât intelectual.
Ceea ce pe noi ne interesează, comunicarea externă, presupune un efort în dezvoltarea
abilităților de counicare managerială. Mediul prin care informația pornește le la emițător către
receptor poartă denumirea de canal de comunicare. Există două tipuri de canale de
comunicare, cele formale și cele informale. Prin canalele formale se transmit informațiile
oficiale, iar prin canalele informale se transmit informații între angajați.
Relațiile publice au un rol determinant în comunicarea organizațiilor cu grupurile interesate
de indivizi.
Practica Relațiilor Publice este arta și știința socială de a analiza tendințe, de a prezice
consecințele lor, de a sfătui lideri de organizații, de a introduce programe planificate de
acțiune care servesc atât interesul organizației, cât și al publicului.15
Relațiile publice sunt un efort conștient și sistematic, bazat pe cercetare, dedicat câștigării
înțelegerii și stabilirii și menținerii încrederii în rândurile publicului.16
Relațiile publice sunt efortul deliberat, susținut și planificat de a stabili și a menține
înțelegerea reciprocă între o organizație și publicul ei.17
Relațiile publice se caracterizează prin:
- Deliberare – relațiile publice au ca scop informarea, influențarea și obținerea de
răspunsuri din partea publicului;
- Planificare – având în vedere limitarea resurselor, acestea trebuie planificate în funcție
de importanța activității care urmează a fi întreprinsă;
- Performanță – prin performanța departamentului de relații publice se determină
performanța organizației;
- Comunicarea bilaterală – relațiile publice se bazează pe informații obținute din mediul
în care operează, trasmiterea de informație și urmărirea feed-back-ului acestora;
- Dinensiunea managerială – eficiența depinde de calitatea managementului
Așadar, putem afirma că relațiile publice reprezintă managementul comunicării pe baza
interesului public.
Un manager eficient de relații publice trebuie să se afle în contact permanent cu publicul, să
aibă capacitatea de a diferenția nevoile de comunicare, să formuleze și să transmită mesaje
raportat la fiecare public și să urmărească reacția la primirea mesajelor.

15
Adunarea Mondială a Relațiilor Publice, Mexico City, 1978
16
Asociația Germană de Relații Publice
17
Institutul Britanic de Opinie Publică
Managementul comunicării se desfășoară în cinci etape:
- Identificara problemei
- Stabilirea obiectivelor generale
- Formularea strategiilor
- Planificarea, elaborarea mixului de realații publice și programarea
- Informarea corectă
Pentru a se identifica problema trebuie să se cerceteze opiniiloe, cunoștințele,
atitudinile și comportamentul publicului. În cazul inițieirii de legi noi, autoritățile
trebuie să cerceteze în vederea cunoașterii atmosferei publicului și infomarea corectă.
Stabilirea obiectivelor – raportat la rezultatul cercetării, se vor propune soluții pentru
problemele de comunicare cu publicul, sub forma unor obiective. Formularea
strategiilor va urmări atingerea obiectivului propus. În faza de planificare și programare
se va proceda la elaborarea planului de acțiune.
Relațiile publice conțin un mix de instrumente:
- Publicitatea
- Lobby-ul
- Organizarea de evenimente publice
Prin publicitate organizația lansează mesaje cu ajutorul mijloacelor de informare în masă,
fiind la îndemâna oricărui tip de organizație, fie ea publică, non-profit ori de afaceri. În
realațiile publice, relația cu presa joacă un rol fundamental, transmițându-se informații prin
intermediul comunicatelor de presă, conferințelor de presă și a comunicatelor.
Prin lobby se urmărește influențarea deciziilor puterii, cu ajutorul instrumentelor specifice
relațiilor publice; se iau în discuție probleme de interes public sau pentru adoptarea unor
decizii.
Organizarea de evenimente publice este unul dintre cele mai costisitoare, dar totodată
imporante instrumente de relații publice. Toate tipurile de organizații apelează la acest tip de
comunicare, cheltuind o mare parte din buget în vederea organizării de conferințe, seminarii,
celebrări, etc.
Identitatea imaginii organizaționale cuprinde elemente de tip logo, culori, caractere, care apar
pe materiale de comunicare precum broșuri, cărți de vizită, formulare oficiale, etc.
Consulanța este un instrument de care depinde într-o manieră covârșitoare succesul unui plan
de relații publice. În instituțiile publice, deciziile au întotdeauna un impact public direct, iar
succesul unei politici ori al unei personalități politice poate depinde de doar o apariție în fața
presei.
Afacerile publice – în anumite state se utilizează parteneriatele cu firme de relații publice și
organizații non-profit care inițiază campanii de strângere de fonduri. Așadar, activități de tipul
afacerilor publice pot fi desfășurate și de instituțiile publice sau organizațiile non-profit care
inițiază proiecte non-profit în alte domenii.
Relațiile cu liderii de opinie urmăresc promovarea de politici publice. Astfel de relații au la
bază influența pe care anumite persoane le pot avea la diferite niveluri, politic, social sau
economic.
Instituția purtătorului de cuvânt. De la această instituție, presa și publicul așteaptă
informații credibile. Purtătorul de cuvânt intră în scenă în situații precum:
- Lipsa de timp a liderului instituții
- Absența liderului
- Teama de presă
- Probleme de vorbire
- Aspectul fizic sau o stare precară de sănătate
Comunicarea în situații de criză există instituții care dispun de o Celulă de criză care
prevede responsabilitățile pentru fiecare tip de criză, întrucât pot apărea evenimente cocial-
politice cu o gravitate variabilă, precum greve, manifestații, catastrofenaturale, etc.
La apariția unor crize se pot întâmpina erori care pot avea repercusiuni dificil de prevăzut,
precum:
- Ezitări, care conduc la crearea unei imagini de confuzie și incompenență;
- Riposte, care sunt o sursă de creștere a tensiunii și a emoțiilor;
- Confruntarea, care oferă oponenților vizibilitate și o platformă de atac;
- Informații contradictorii, care semnifică o lipsă de sinceritate și receptivitate.

2.Evoluția relațiilor publice în Romania din 1990

Modernitatatea poate fi abordată din două perspective diferite, din care poate primi două
definiții opuse, dar complementare. Pe de-o parte se poate spune că modernitatea se definește
prin ruptura unui cosmos care avea o finalitate, era creat de un Dumnezeu sau de principii
supra-omenești, fiind organizat conform unor legi pe care rațiunea le poate descoperi și care a
fost înlocuit, pe de-o parte de un mediu tehnic creat conform tezei clasice, de rațiunea
științifică, și pe de altă parte, de conștiința unei interiorități a omului. Lumea premodernă era
în același timp intenția lui Dumnezeu și o ordine eternă; în lumea modernă subiectivitatea se
separă de obiectivitate, iar legile morale nu mai sunt legi naturale.18
Relațiile publice sunt un fenomen caracteristic secolului al XX-lea, ale cărui origini se pierd
însă în instorie; într-un anume sens, relațiile pubilce au apărut odată cu comunicarea umană.
În civilizațiile precedente, cum ar fi cea babiloniană, greacă sau romană, oamenii erau
convinși să accepte autoritatea stăpânitorilor sau a religiei prin tehnici folosite și astăzi:
comunicarea interpersonală, discursuri, artă, literatură, evenimente regizate, popularizare și
alte asemenea procedee. Niciunul dintre acestea nu se numea relații publice, desigur, dar,
scopul și efectul lor erau în mare parte aceleași cu cele ale activităților similare de azi.19
Așadar, relațiile publice au o existență bine înrădăcinată în istorie. Doctrina prezintă un prim
concept al relațiilor publice, acela al comunicării reactive ( 1900-1914 ). Încă din anii 900
oamenii de afaceri din America s-au folosit de Relațiile Publice pentru a-și apăra interesele
împotriva presei și a reglementărilor guvernamentale. S-a pus accentul pe „spunerea poveștii”
și pe „contraatac” care au avut scopul de a influența opinia publică. Acest principiu se
traducea prin sintagma „ La naiba cu publicul!”, principiu pe care îl întâlnim și astăzi în
atitudinea unor oameni politici din România.
Conceptul comunicării unidirecționale a apărut în perrioada primului răzbio mondial (1914-
1919 ), atunci când elita americană a hotărât că publicul va trebui să accepte sacrificiile, chiar
dacă nu exista ameninșarea unui pericol real. În acest momnent s-a descoperit valoarea
tehnicilor de persuasiune, care au început să fie văzute ca o sursă de putere și modalitate de
guvernare. Acum apare principiul „Publicul trebuie informat!”. Ideea de comuicare persuasivă
a dominat această perioadă, însă se utilizează și în prezent tradus prin convingerea celuilalt –
convertirea lui la adevărul tău.
Conceptul comunicprii ofensive ( 1919 – 1939 ). În această perioadă se consacră importanța
funcției de consiliere și începe să se contureze profilul consilierului de imagine. Relațiile
Publice se instituționalizează, apar în mediul academic, unde se predau cursuri în acest sens.
Howard Childs introduce conceptul de comunicare bidirecțională ( 1939- 1945 ), atunci când
susține că Relațiile Publice au ca scop ajustarea în interesele publicului a aspectelor
personalului ori comportamentului companiei care au o semnificație socială.

18
Alain Touran, Formarea subiectului, în Revista de cercetări sociale, nr. 4/1996, p. 3
19
Dennis L. Wilcox, Glent T. Cameron, Phillip H. Ault, Waren K. Agee, Relații publice – Strategii și tactici,
Pearson Education Inc., 2003, p. 29
Perioada postbelică (1945-1965) a adus în prim-plan comunicarea strategică, următoarele
două decenii fiind caracterizate de generalizarea Relațiilor Publice în societatea americană,
dar și exportul lor în zona europeană.
Conceptul de „reglare organizațională” (1965-200) se caracterzizează prin impunerea ideii că
Relațiile Publice îndeplinesc rolul de analiză și prognoză și elaborează strategii de adaptarea
anticipativă a organizației. Acum principala funcție a Relațiilor Publice devine acțiunea
corectivă, rolul lor în organizații fiind acela de consiliere managerială.
Perioada contemporană (după 2000), globalizarea, au instituționalizat Relațiile Publice la
nivel mondial.
În prezent, la nivel european, Relațiile Publice se dezvoltă în domenii precum Afacerile
Publice, Relațiile cu consumatorii, Relațiile Financiare, Problemele Mediului.
Afacerile Publice sunt un domeniu al Relațiilor Publice care targetează publicuri determinate:
guverne, parlament, persoane din administrație, grupuri de presiune. Afacerile Publice se
rezumă la a face eforturi planificate din partea unei organizații, țintind exercitarea drepturilor
și îndatoririlor de bun cetățean în cadrul unei comunități, al unei națiuni, al societății și de a
încuraja angajații să îndeplinească aceste drepturi și îndatoriri.
Ca activitate a unei organizații, Afacerile Publice au următoarele scopuri:
- Ameliorarea climatului ce înconjoară lumea afacerilor, în măsura în care acesta poate fi
influențat prin intermediul guvernului, al liderilor de opinie și al populației;
- Minimizarea efectelor negative ale implicării guvernului în chestiuni de natură
economică și socială care pot afecta managementul organizației.20
Relațiile cu consumatorii reprezintă programe care au ca scop stabilirea, cultivarea și
dezvoltarea de canale de comuniare bidirecțională cu consumatorii de bunuri și servicii, cu
grrupui ori asociații de consumatori și cu autorități sau organisme publice cu privire la
protecția și informarea consumatorilor. Funcționarea pieței depinde comunicarea dintre
întreprinderi și consumatori, astfel că un specialist în Relațiile cu Consumatorii are
îndatoriri precum:
- Analizarea și gestionarea problemelor care vizează consumatorii
- Aportul la gestiune, prin asigurarea liberei exprimări comerciale a întreprinderii
- Planificarea și utilizarea mijloacelor de comunicare interactive pentru stabilirea de
relații adecvate cu consumatorii

20
Documentul cu privire la Afacerile Publice adoptat de Consiliul CERP- Tampere, 19 octombrie 1991
 - Culegerea și difuzarea de informații referitoare la produse/servicii, precum și la orice
alt aspect care poate interesa consumatorii
- Oferirea de răspunsuri imediate și adecvate tuturor problemelor pe care le consideră a
fi un obstacol în calea satisfacerii consumatorilor
- Furnizarea periodică a unor rapoarte cptre conducătorii întreprinderii pentru a se
analiza relașiile cu consumatorii și a se evalua soluțiile propuse de responsabilii cu
aceste relații.
În ceea ce privește calitățile unui specialist în Relații cu Consumatorii, sunt necesare
următoarele:
- Experiența în Relații Publice și buna cunoaștere a activităților de întreprindere, inclusiv
organizarea, producția, marketingu-ul
- Buna cunoaștere a sectorului de piață, inclusiv a concurenței
- Buna cunoaștere a organizațiilor de protecție a consumatorilor și a grupurilor de
consumatori, precum și capacitatea de a dezvolta relații bune cu mass-media
- Disponibilitatea pentru cultivarea relațiilor interpersonale
- Competența comuncațională – verbală și scrisă și experiență în a utiliza computerul
- Capacitate dezvoltată de negociere
- Integritate intelectuală, onestitate și loialitate, față de întreprindere, dar și față de
cosnumatori.21
Mediul și Relațiile Publice. Mediul are o importanță tot mai mare la nivel mondial, iar în
spațiul european, majoritatea statelor și-au armonizat legislația la „directivele verzi”.
Așadar, comunicarea „verde” între întreprinderi a devenit necesară. Relațiile Publice în
sectorul mediului au următoarele obiective:
- Analiza și definirea unui scenariu prin care să se prevadă impactul unor decizii ale
întreprinderilor asupra mediului, precum și comunicarea concluziilor către public
- Transmiterea de informații despre măsurile luate de întreprindere în legătură cu
procesul de producție, cu produsele și serviciile
- Elaborarea unor programe de gestiune privind protecția mai bună a mediului, ca
manifestare a rolului proactiv al întreprinderii în cadrul comunității
- Elaborarea regulată a unor rapoarte cu privire la tendințele legate de protecția mediului,
desprinse în urma relațiilor cu grupurile și asociațiile ecologiste

21
Document cu privire la Relațiile cu Consumatorii, adoptat de adunarea Generală a CERP - Milano, 26 martie,
1994
 - Sugerarea și adoptarea unor măsuri interne care să permită participarea lucrătorilor și a
colaboratorilor externi l aacțiuni importante pentru protejarea mediului
- Susținerea tuturor funcțiilor întreprinderii care presupun conștientizarea aspectelor
legate de mediu
Profilul profesionistului de Relații Publice specializat în probleme de mediu:
- Să înțeleagă elementele științifice și tehnicile proprii întreprinderii și produselor sale,
pentru a putea traduce termenii de specialitate într-un limbaj accesibil tuturor
publicurilor
- Să ajute angajații, consumatorii, clienții și mass-media să înțeleagă semnificația și
importanța Relațiilor Publice legate de mediu, pe care întreprinderea le practică
- Să acționeze conștient de faptul că Relațiile Publice în domeniul mediului sunt, în fond,
destul de riscante, căci se desfășoară într-un domeniu în care diverse segmente de
public au opinii și aprecieri diferite, ceea ce sporește climatul de incertitudine
- Să aibă o înțelefere foarte strictă a responsabilității, cerută de dificultatea extremă de a
defini prioritățile – de exemplu, între beneficiul pe termen scurt și pierderile pe termen
lung – sau invers.22
În noua societate a secolului XXI s-a conturat teoria conform căreia vor supraviețui
organizațiile mari și puternice, care vor avea capacitatea de a-și ajusta acțiunile astfel încât
să se poată adapta la schimbare.
Precedentele două decenii au adus în atenție focusarea pe capacități noi pentru ca
organizațiile să poată rezista: acceptarea responsabilității publice, impusă de societatea
care devine tot mai independentă în fața statului, dar are tendința de a-și redirecționa
așteptările către organizații, fie ele și comerciale. Comunicare eficientă cu tipuri tot mai
diverse de publicuri aflate la distanțe din ce în ce mai mari față de organizație, dar și față
de ele însele. Integrarea în comunitatea pentru care a fost creată prin stabilirea de relații
armonioase.
Noul rol al Relațiilor Publice, acela de a gestiona ajustările mutuale are consecințe foarte
importante asupra profesiei de relaționist. Consilierului de Relații Publice îi revin astăzi
sarcini din ce în ce mai dificile, pentru care este nevoie de o pregătire complexă și de multă
experiență:
- Să facă profilul opiniei publice ( ceea ce presupune cercetare continuă)
- Să identifice din timp sensul schimbărilor sociale

22
Document cu privire la mediu, CEPR, 1996
 - Să anticipeze direcția miscărilor din viața politică
- Să înțeleagă corect schimbările culturale din societatea în care trăiește
- Să prognozeze dezvoltările tehnologice din domeniul în care lucrează
- Să diagnosticheze cu precizie cât mai mare starea mediului natural.23
După primirea semnalelor din mediu, consilierul de Relații Publice va coopera cu managerii
în stabilirea strategiei schimbării organizaționale, dar și a planurilor strategice de reacție la
evenimente recalcitrante.
Consilierul de PR de succes supreveghează continuu mediul înconjurător, încercând să-și
lărgească vizibilitatea asupra acestui domeniu dincolo de orizontul actual. În principal,
încercările de a vedea clar și de a anticipa ajută organizația să câștige timp pentru activități de
planificare, ceea ce-i va permite să iasă în întâmpinarea schimbărilor, nu doar să reacționeze
la ele.24
Ca tehnician, PR-istul descrie mediul receptor pentru a face cât mai eficientă comunicarea
organizației; ca strateg, PR-istul participă la luarea deciziilor, adică face parte din coaliția
dominantă. Jon White și David Dozier afirmă că „ Această coaliție dominantă are nevoie de
informații pentru a putea lua decizii. De aceea, informația este furnizată adesea, într-un mod
discriminatoriu, de cei din interiroul organizației, care interacționează frecvent cu mediul
organizației și care adună, selectează informațiile provenite din acest mediu și le transmit
celor care iau decizii în coaliția dominantă.25
Deci, specialiștii au o poziție determinantă în politica de dezvoltare și acceptare socială a
organizației. Conform acestei teorii Relațiile Publice au rolul de a oferi organizației
posibilitatea de a anticipa curentele de opinie și subiecte ale dezbaterilor publice care vor avea
impact asupra organizației și a publicurilor sale.
Așadar, nu se poate discuta despre Relații Publice în lipsa unei strategii, a unui scop. Relațiile
Publice presupun eforturi de gestionare și fixare de obiective pentru îndeplinirea scopurilor.
James Grunig a creat patru modele de Relații Publice, iar conform teoriei sale, acestea sunt
practicate cu ajutorul agențiilor de presă și publicității, informațiilor publice, comunicării
simetrice și comunicării asimetrice în dublu sens.

23
Dumitru Bortun
24
James Grunig, Jon White, The effects of World views on Public Relations Theory and Practice, în Pubic
Relations and Communication Management, edited by James E. Grunig, Hillsdale, NJ, L. Erlbaum Assoc.,
Publishers, 1992, pp. 43-44
25
Jon White, D.M. Dozier, Public Relations and Communication Management, Lawrence Erlbaum Associates,
New Jersey, 2992, p. 93
Comunicarea simetrică, comunicare echilibrată care se bazează pe construirea de relații și pe
un proces decizional la care participă mai mulți indivizi, este înțeleasă ca reprezentând scopul
principal al specialistului care practică o comunicare etică. Totuși, comunicarea asimetrică, ce
se bazează pe persuasiune cu scopul de a induce în eroare opinia publică, influențează foarte
mult practicarea Relațiilor publice. Prin urmare, afirmă Grunig, „ Relațiile Publice de o
factură excelentă se îndepărtează de conceptul pur de Relașii Publice simetrice și pot fi
descrise ca o combinație ăntre modelele asimetrice și modelel simetrice în dublu sens –
Relații publice cu cauze mixte.26
Diferența dintre cele două feluri de comunicare constă în aceea că prima creează o relație
dezechilibrată între cel care transmite mesajul și cel care îl primește, în timp ce a doua,
creează o relație echilibrată. Se poate observa că prin teoria comunicării asimetrice se
încearcă schimbarea percepției publice. Comunicarea simetrică adaptează comportamentul pe
baza feedback-ului primit de la public. Acest fapt este cerut de activitatea de lobby, lobby-
istul trebuind să medieze între autorități și mediul pe care îl reprezintă. Având ca scop
persuasiunea,va urmări comunicarea simetrică.
În România, Relațiile Publice și-au făcut simțită prezența imediat după 1989, deși au fost
practicate cu mult timp înainte de a fi instituționalizate.
Remus Pricopie arată că profesionalizarea unui domeniu de activitate presupune următoarele
etape:
1. Apariția unei ocupații
2. Înfțțințarea unor școli în domeniu
3. Apariția unor asociații profesionale
4. Recunoașterea legală a domeniului de activitate
5. Adoptarea unui cod formal de condiuită profesională27
În ceea ce privește ocupația, primele dezbateri au apărut în anii 70, fiind organizate de
Facultatea de Comerț Exterior din cadrul Academiei de Studii Economice din București și
AROMAR ( Asociația Română de Marketing). Relațiile Publice au fost abordate în
contextul promovării activității de comerț, design, mărci, tehnici de negociere, turism și
organizare de târguri. Un rol important l-au avut Ministerul Comerțului Exterior,
AROMAR și Institutul de Economie Mondială. În acea perioadă activitaea de Relații
Publice se includea în Nomenclatorul detaliat al produselor și serviciilor.Perioada la care

26
Dumitru Borun apud. J.E. Grunig, Models of public relations and communication, în Excellence in Public
Relations and Commiunication Management, james E. Grunig, Lawrence Eribaum Associates, New Jersey, 1992,
p. 285
27
Remus Pricopie, Relațiile Publice - Evoluție și perspective, Communical Media, 2006, București, p. 206
 am făcut referire anterior a adus primele studii și comunicări în aria Relațiilor Publice
realizate de ASE, AROMAR, Ministerul Comerțului Exterior, Ministrerul Industriei
Chimice, articole de specialitate fiind publicate în Buletinul AROMAR, Revista
economică, Jurnalul de Invenții și Inovații.
De asemenea, în 1973, AROMAR a însărcinat o persoană cu atribuții în Relații Publice,
însă practica profesională s-a dezvoltat în mod real după 1989, atunci când economia de
piață a cerut-o, odată cu privatizarea și reformele economice. Competițiile electorale au
dus la specializarea comunicatorilor până în zona marketingului politic, guvernanții
începând să resimtă tot mai acut nevoia unei imagini atractive a României în fața
investitorilor străini, precum și a Alianței Nord-Atlantice sau Uniunii Europene.
În acest moment apar preocupările în vederea elaborării unei strategii de imagine de țară.
Guvernul României înființând un Departament al Informațiilor Publice, care, după 2000 a fost
transformat în minister, iar în prezent în Agenția de Strategii Guvernamentale. În 2004,
Ministerul Apărării Naționale a înfiinșat o structură de Relații Publice, care era necesară în
contextul pregătirii aderării la Uniunea Europeană. Această structură a fost o rampă de lansare
pentru noua profesie în societatea românească.
Actualmente, administrația publică are în jur de 13.000 de funcționari cu atribuții în
comunicare, conform raportării realizate de Agenția pentru Strategii Guvernamentale.
În ceea ce privește școlile, S.N.S.P.A. ( Școala Națională de Studii Politice și Adminsitrative)
a fost prima instituție de învățământ superior care a înființat o secție de Științe ale
Comunicării, care s-a transformat apoi Departamentul de comunicare și Relații Publice, unde
s-au organizat peste 10 ani cursuri postuniversitare cu durata de doi ani.28
Douăsprezece promoții au finalizat studiile,maoritatea lor lucrând în domeniul comunicării
publice, în societăți, instituții de stat, partide politice sau organizații civice. În anul 1998 s-a
înființat Facultatea de Coumicare și Relații Publice la care se țin cursuri de licență și de
masterat, la zi și învățământ la distanță în centre universitare teritoriale, precum Brașov, Cluj-
Napoca, Constanța, Craiova și Iași.
Începând cu 1992, studenții de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării de la
Universitatea București au avut posibilitatea de a opta, în anul al III-lea între modulul Mass-
media și moudului Comunicare, iar din 1993 și pentru cel de Relații Publice și Publicitate.
Absolvenții acestor module au lucrat imediat după absolvire în firme de Relații Publice ori
departamente de profil din instituții publice și societăți comerciale.

28
http://snspa.ro/snspa/despre-noi/
Anul universitar 1993/1994 a adus înființatarea secției de Comunicare și Relații Publice în
cadrul Facultății de Litere de la Universitate București. În prezent, au apărut secții de Relații
Publice în majoritatea centrelor universitare din țară la instituții precum Universitatea „ 1
Decmbrie 1918” din Alba Iulia, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, Universitatea de Nord
din Baia Mare, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, etc.
Așa cum menționam anterior, profesionalizarea unei ocupații nu poate exista fără o autoritate
de nivel național care promovează valori și standarde proprii profesiei. În 1995 s-a înființat
Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice (ARRP) pentru a face familia
comunicatorilor din România mai puternică. Astăzi, reunește atât specialiști redutabili, care au
pus bazele acestei profesii în România, cât și tineri profesioniști, aflați l aînceputul carierei
lor. Începând din 2012, Asociația și-a lărgit aria de cuprindere, invitând în rândurile sale nu
doar comunicatori individuali, ci și firme și departamente de comunicare din companii și
instituții, plecând de la convingerea că astfel forța se va spori și interesele comunicatorilor vor
fi servite mai bine.29
ARRP promovează activitatea de Relații Publice în România, protejează statutul profesional
al specialiștilor din acest domeniu și acționează constant pentru profesionalizarea și
standardizarea ocupației de practician al relațiilor publice în conformitate cu standardele
internaționale în domeniu. ARRP reprezintă interesele membrilor asociației în particular și ale
breslei în ansamblu, atât la nivel la național, cât și la nivel internațional, prin parteneriate cu
alte asociații de profil din lume și afiliere la comunitatea globală.
ARRP își propune să contribuie la promovarea corectă a disciplinei relațiilor publice în
România și la creșterea constantă și consistentă a profesionalismului breslei. Ca viziune, se
urmărește oferirea către profesioniști a unui spațiu real de comunicare, un mediu inovator și
provocator în care să fie facilitate dialogul și cooperarea între membrii Asociației.
ARRP are ca valori:
- Profesionalismul – relațiile publice sunt o știință care se ghidează după reguli bine
definite. Asociația promovează standardele care contribuie la profesionalizarea
Relațiilor Publice în România și alinierea acestei discipline la standardele
internaționale
- Cooperare – dezvoltarea Relațiilor Publice se poate realiza doar prin întărirea
legăturilor dintre profesioniștii care practică această disciplină.

29
http://arrp.eu/istoric/
 - Integritate – este una dintre valorile care definesc Relațiile Publice ca profesie. De
aceea, prin acțiunile Asociației se promovează toate standardele profesionale și etice
care pot asigura un mediu profesional integru capabil să promoveze interesele și
autoritatea profesională a celor din domeniu;
- Inovare – inovarea este o valoare cheie fără de care Relațiile Publice nu ar putea crește
și nu ar putea asigura un spațiu de comunicare etic și profesional.
O altă asociație profesională este cea a studenților la Relații Publice, denumită PRIME
România. Este singura asociație studențească de Comunicare și Relații Publice și are ca
scop asigurarea pregătirii profesionale suplimentare cu ajutorul activităților extra-
academice, familizarizarea studenților cu interdisciplinaritatea și cu diversitatea abordărilor
în context european.30
Așadar, între domeniile care au reacționat cel mai rapid la provocarea Relațiilor Publice a
fost învățământul. În perioada incipientă a Relațiilor Publice de simțea nevoia tot mai acută
de specializare, mai ales în cadrul firmelor, la nivel managerial și în cadrul
departamentelor de marketing.

30
http://primeromania.ro/despre-prime/