1.

Noţiune

Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi

externă a acestui conţinut. Componentele formei de stat sunt:
– forma de guvernământ;
– regimul politic;
– structura de stat.

2. Forma de guvernământ

Forma de guvernământpriveşte formarea, organizarea şi exercitarea puterii de stat prin

intermediul organelor centrale ale statului şi împărţirea competenţei între ele.
Din acest punct de vedere, clasificarea generală a statelor este în monarhii şi republici.
Monarhia se caracterizează prin faptul că şeful statului nu este ales; conducerea statului se
transmite de la monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii prevăzute de
Constituţie.
Monarhiile se împart în absolute – caracteristice perioadei feudalismului şi caracterizate prin
puterea discreţionară a monarhului, şi constituţionale – majoritare în prezent (Anglia,
Spania, Belgia, Japonia, etc), unde monarhia se explică în primul rând prin tradiţie,
monarhul având mai mult un rol simbolicm, rolul Parlamentului fiind foarte important; altfel
spus, monarhul domneşte, dar nu guvernează, este supus regulilor de neutralitate politică.
Republica reprezintăforma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri,
desemnând sau alegând un şef de stat, numit de regulă preşedinte. Şeful statului este ales
pentru un anumit număr de ani, cu limitarea numărului de mandate pentru aceşeeaşi persoană.
Alegerea se realizează în mod direct (de ex: România, Franţa), sau prin electori aleşi duă
anumite criterii ( SUA), de către Parlament (Grecia, Germania, Austria).
Republica poate fi parlamentară, caz în care rolul cel mai important în exercitarea puterii de
stat revine Parlamentului sau prezidenţială, în care şeful statului are cele mai importante
atribuţii în exercitarea puterii.
Potrivit art.1 alin.(2) din Constituţia, forma de guvernământ a statului român este republica.
În ceea ce priveşte alegerea preşedintelui, în România, potrivit art.81 alin.1 din Constituţie,
Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat iar, potrivit
art.81 alin.(4), nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât
pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. Potrivit art.83 alin.(1) din Constituţie,
mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului.

3. Regimul politic
Regimul politic poate fi definit ca fiind ansamblul metodelor, procedeelor şi mijloacelor de
înfăptuire a puterii. Acesta priveşte relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul
social-politic, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la modul concret în care
un statul asigură şi garantează drepturile subiective.
Se disting: regimuri politice democratice, care se caracterizează prin preluarea puterii prin
alegeri libere, corecte, periodice, aplicarea principiului majorităţii, recunoaşterea separaţiei
puterilor în stat, pluralismul politic, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei, garantarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, şi regimuri politice autocratice în care poporul nu
are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului.

4. Structura de stat
4.1 Noţiune
Structura de statse referă la organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia,
raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale,
circumscripţiile administrativ-teritoriale. Din acest punct de vedere, statele se împart în
unitare sau simple şi federative sau compuse.

4.1 Statul unitar şi statul federativ

Statul unitar sau simplu are următoarele caracteristici:

– pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;
– are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură Constituţie;
– are un singur rând de organe de vârf- un Parlament, un Guvern, un şef de stat şi un singur
rând de autorităţi judecătoreşti, care exercită autoritatea la nivel central, în raport cu întregul
teritoriu şi cu întreaga populaţie;
– populaţia statului are, de egulă, o singură cetăţenie;
– statul este unicul subiect de drept internaţional.
Statul compus sau federativ are următoarele caracteristici:
– pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată din unirea lor;
– au mai multe Constituţii – câte state există, şi o Constituţie a federaţiei;
– populaţia are dublă cetăţenie ;
– parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă Federaţia iar cealaltă
statele membre, acestea participând la luarea deciziilor;
– subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.
Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:
– existenţa unei Constituţii proprii;
– legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei federaţiei;
– populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia statului federat, integrată însă în
colectivitatea unificată a statului federativ;
– în condiţiile prevăzute în constituţia statului federativ, statul federat participă federative, la
stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.
Statele federate, cu păstrarea personalităţii juridice şi a unei relative autonomii, se află în
relaţii de complementaritate cu statul federativ, iar concilierea intereselor federative cu cele
ale statelor federale se realizează uneori cu dificultăţi.

4.2 Împărţirea internă a statului sau structura administrativ –teritorială

Un alt aspect al structurii de stat vizează împărţirea administrativ- teritorială a statului,
precum şi problema raportului organelor locale ale puterii de stat cu cele centrale.
Împărţirea administrativă a teritoriului constituie o operaţiune organizatorică în vederea
exercitării puterii; aşadar nu este vorba de o simplă împărţire geografică teritorială, ci de o
delimitare a teritorului statului în unităţi administrativ – teritoriale pentru ca statul să poată
îndeplini, la nivel local, sarcinile care, prin complexitatea lor, nu pot fi realizate pe întregul
teritoriu doar cu ajutorul oganelor centrale. Statul este cel care procedează la organizarea
administraţiei publice, prin Constituţie şi legi, stabilind atât organizarea administrativă a
teritoriului cât şi structura şi rolul autorităţilor publice în unităţile administrativ-teritoriale.
Art.1 alin.(1) din Constituţie, referindu-se la structura statului român, arată că acesta este
“unitar şi indivizibil”. Ca urmare, în statul român există un singur ansamblu de instituţii cu
putere de decizie politică şi juridică – un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură
autoritate judecătorească. Este indivizibil în sensul că u poate fi segmentat sau divizat, total
sau parţial.
Potrivit art.3 alin.3 din Constituţie, “Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în
comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”
Judeţul este o circumscripţie administrative-teritorială determinată prin lege, care cuprinde o
parte din teritoriulnaţional pe care se află unul sau mai multe oraşe şi un număr de comune;
teritoriul României este împărţit în 42 de judeţe şi Municipiul Bucureşti.
Judeţul este o persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină. este condus de
un Consiliu judeţean care, potrivit 122 din Constituţie- este autoritatea administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor locale – orăşeneşti şi comunale, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeşean este ales şi funcţionează în
condiţiile legii.
Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, unde nivelul de trai
şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Are personalitate juridică şi face parte dintr-
un judeţ.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială cea mai întâlnită pe teritoriul româniei. E
caracterizează printr-o ezvoltare mai pronunţată a activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin
a celor cu caracter industrial.
Potrivit art.121 din Constituţie, autorităţile administraţiei publice prin care se realizează
autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile
legii.
Dacă până în 1989, în România structura teritorială se baza pe principiul “centralismului
democratic”, actuala Constituţie stabileşte, în art.120, că administraţia publică din unităţile
administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice.
Descentralizarea înseamnă autoadministrare, adică un transfer de competenţă administrativă
şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice
locale sau către sectorul privat.
Autonomia locală semnifică faptul că autorităţile comunale şi orăşeneşti nu se află într-un
raport de subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală, sau, altfel spus, dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona,
în numele si în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în
condiţiile legii. Autonomia locala se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de
consiliile județene, autorităţi ale administraţiei publicelocale, alese prin vot universal, egal,
direct, secret si liber exprimat.[1]Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi
concepută decât în anumite limite. Nu este posibil într-un stat de drept ca să fie nesocotită
legea, autoritatea executivului central sau a justiţiei, pe motiv de autonomie local; interesele
locale şi naţionale trebuie să coincidă. Ca urmare, în toate statele democratice, la nivelul
unităţii administrativ- teritoriale cu gradul cel mai mare ca extensie, există un reprezentant al
statului, al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile
administraţiei publice locale. În România, acest rol îl exercită Prefectul . Astfel, potrivit
art.123 din Constituţie, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti; acesta exercită o autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea
respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, care se concretizează în
aceea că prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al
consiliului judeţean , al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.
Deconcentrarea este acţiunea de transferare la nivelul agenţilor administrativi locali, a
unora dintre prerogativele decizionale. Potrivit art.2 lit.j) din Legea nr.195/2006
deconcentrarea constă în “redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către
ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile
structuri de specialitate din teritoriu.” Agenţii administrativi locali sunt de regulă numiţi de
către autoritatea administrativă centrală, au putere de decizie limitată şi exclusiv
administrativă, se află subordonaţi ierarhic şi, în consecinţă, actele lor sunt controlate
ierarhic. S-a exprimat în acest sens opinia[2] că deconcentrarea este un sistem administrativ
în care centralizarea se realizează prin persoane interpuse. În realitate însa tot statul decide,
dar nu de la nivelul autorităţii centrale, ci direct în cadrul unităţtii administrativ-teritoriale, la
nivelul serviciilorpublicerespective. Acestea nu au statut de autonomie ci au o dubla
subordonare ierarhica: pe plan local fata de prefect iar pe plan central fata de ministere sau
alte autoritati centrale. De exemplu, în România sunt deconcentrate serviciile exterioare ale
ministerelor în unitatile administrativ-teritoriale: directiile generale judetene, agentiile,
inspectoratele.