Sunteți pe pagina 1din 39

ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ:

ÎNCEPUTURI, OBSTACOLE ŞI REALIZĂRI (1831-1848)*


Nicoleta Roman

O introducere necesară
Învăţământul rural, organizat sub forma unui sistem dependent exclusiv de
stat, se datorează introducerii Regulamentului Organic (1831) şi unei „echipe”
cu o formare occidentală: Mihail Ghica, Petrache Poenaru, Barbu Dimitrie Ştirbei,
Alexandru Filipescu. Ei au ştiut să dezvolte, în timp, un întreg proiect, pornind
de la un singur articol, nr. 8, unde se prevedea existenţa obligatorie la sate a
unui cântăreţ „carele să fie dator să înveţe copiii satului carte şi cântări”1. Cu
toate că era foarte puţin explicit, Regulamentul ocupându-se mai ales de învă-
ţământul urban (cum ar fi întemeierea de şcoli începătoare atât pentru fete cât şi
pentru băieţi în capitalele judeţelor), articolul a putut deschide o întreagă istorie.
Tocmai aceste şcoli de pe la oraşe vor constitui sprijinul celorlalte, de plasă
şi de prin sate. Înainte de toate, ar trebui însă spus că, la începutul perioadei
regulamentare, s-a realizat o clasificare a şcolilor publice, într-o ierarhie care se
prezenta astfel: comunale; preparandale (= şcoli aflate în plăşi, cu doi învăţători şi
în care se aflau revizorii); normale (= şcoli aflate în capitalele judeţelor şi unde
erau pregătiţi candidaţii de învăţători); centrale, aflate la Craiova și București,
respectiv complementare („îndeplinitori), la Bucureşti2. Sistemul de predare era,
indiferent de mediu, în limba română și după metoda lancasteriană:

Învăţătura publică trebuie asemenea a fi obiectul îngrijirii şi privegherii stăpânirii,


ca creşterea tinerilor să fie întemeiată pe începuturile celui mai sănătos moral
[…]. Să vor întocmi şcoale începătoare pentru amândouă secsurile în fiecare
căpetenie de loc a judeţelor, unde se vor aşeza cunoştinţele elementare; după

* Acest studiu a fost realizat în cadrul proiectului de cercetare Sexuality and Political-
Religious Discourse in Romanian Pre-Modern Society, proiect cu nr. PN-II-ID-PCE-2012-4-0079
şi finanţat de CNCS-UEFISCI.
1 Regulamentul Organic: întrupat cu legiuirile din anii 1831, 1832 şi 1833, şi adaogat la

sfârşit cu legiuirile de la anul 1834 până acum, împărţite pe fiecare an, precum şi cu o scară
desluşită a materiilor, Bucureşti, Tipărit la pitarul Z. Carcaleki, tipograful Curţii, 1847.
2 V.A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Statului,

1892, p. 7.
50 NICOLETA ROMAN

metodul lui Lancaster, să vor da acestor aşezări toată întinderea înaintătoare şi


asemănată cu suma banilor hotărâţi pentru învăţătura publică. Cursul învăţăturilor
va urma limba rumânească nu numai pentru înlesnirea şcolarilor şi desăvârşirea
limbii ţării, ci încă şi pentru că toate trebile publice trebue a să tracta într-această
limbă, care este acea ce să întrebuinţează toate slujbele sfintei credinţe 3.

Fig. 1. Situaţia şcolilor din Ţara Românească potrivit hărţii realizate de


locotenent-colonel Bergenheim şi căpitanul Galiţin, Harta administrativă
cu tăbliţă statisticească a Prinţipatului Valahii, Bucureşti, Tipografia lui Eliad, 1833
(Informație prelucrată de Bogdan Mateescu)

John Lancaster (1778-1838), pedagog englez, a deschis prima şcoală


elementară în anul 1798, în sudul Londrei, experimentând o metodă care
presupunea ca acel copil ce a căpătat cunoştinţele necesare să-i înveţe şi pe
ceilalţi. Şcoala s-a întreţinut din donaţiile oferite de enoriaşi şi o parte semni-
ficativă dintre copii învăţa gratis. Sistemul a fost repede adoptat în spaţiul
englez şi a avut succes, deşi, transplantat în America, s-a dovedit lipsit de
aceeaşi receptivitate şi eficienţă4. Ceea ce a atras în adoptarea sa pe scară largă
3 Regulamentul Organic…, art. 365-366.
4 Pentru detalii, vezi John Lancaster, Improvements in Education, as it Respects the
Industrious Classes of the Community Containing Among Other Important Particulars, an
Account of the Institution for the Education of one Thousand Poor Children, Borough Road,
Southwark; and of the New System of Education on which is Conducted, 3rd edition, New York,
Collins and Perkins, 1807; idem, The British System of Education: Being a Complete Epitome of
the Improvements and Inventions practiced at the Royal Free Schools, Borough Road, Southwark,
London, 1810.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 51

au fost rezultatele rapide obţinute pentru un nivel care doar permitea alfabe-
tizarea claselor defavorizate: săraci, orfani, persoane cu probleme în familie etc.
Intervenţia statului era minimală, iar rezultatul considerat satisfăcător
posibilităţilor vremii.

Fig. 2. O clasă dintr-o şcoală din Anglia,


în care se predă după metoda lancasteriană (1810)
(Sursa: John Lancaster, The British System of Education:
Being a Complete Epitome of the Improvements and Inventions practiced
at the Royal Free Schools, Borough Road, Southwark, London, 1810, frontispiciu)5.

Până în 1833-1834, s-a urmărit crearea unei infrastructuri şi a unor cadre


didactice pentru oraşe, circulara din 24 ianuarie 1838, bazată pe sus-numitul
articol şi semnată de vornicul Mihail Ghica (1796-1850), fiind considerată actul
de înfiinţare al şcolilor săteşti. Astfel, se dorea ca:

[…] prin înţelegere cu proprietarii moşiilor se şi pue în lucrare textul Regu-


lamentului, înfiinţându-se prin toate satele şcoli pentru copiii sătenilor, urmându-se a
lor învăţătură numai pe vreme de iarnă, adecă de la 1 noemvrie până la sfârşitul
lui Martie, ca în lunile celelalte să se îndeletnicească spre ajutorul părinţilor lor în
lucrarea pământului6.

5 Iată și explicaţia oferită: monitorul este reprezentat stând cu băţul arătător în mână, pentru
a putea arăta cel mai bun exerciţiu, fără să atingă tăbliţa, ceea ce ar putea să şteargă scrisul. Băieţii
sunt reperezentaţi stând în prima bancă a clasei, executând la comanda monitorului: „Arătaţi
tăbliţele!”. Ei arată că nu au scris doar un cuvânt, ci o propoziţie; şi o propoziţie pe care orice
englez adevărat ar dori să şi-o întipărească nu numai în memorie, dar şi în inimile noii generaţii,
ca un simbol al îndatoririi faţă de monarh, care domneşte asupra sentimentelor poporului său:
„Trăiască Regele!”.
6 V.A. Urechia, Scolele sătesci în România: istoricul lor de la 1830-1867, cu anesarea

tuturor documentelor relative la cestiune, Bucureşti, Tipografia Națională, 1868, p. 5, dar şi


Istoria scolelor de la 1800-1864, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1892, vol. II, p. 1.
52 NICOLETA ROMAN

Fig. 3. Charles Doussault, O şcoală din Ţara Românească (Une école valaque) (1842)

Modul în care era văzută şcoala, drept o instituţie ce sprijinea „fericirea


obştească” şi viza apropierea identitară între ţăran şi orăşean7, preconizând o
bunăstare la care contribuiau şi de care se foloseau cât mai mulţi, nu coincidea
însă nici cu realităţile locului şi nici cu dorinţele unor terţe persoane implicate,
precum proprietarii de moşii. Fapt ce s-a luat puţin în calcul. Anul 1838 a fost
cel mai important din punct de vedere organizatoric, deoarece acum s-au trasat
primele norme privind:
– construirea unor localuri, care să ţină cont de numărul de familii din sat
şi care să cuprindă trei camere (o sală pentru predat şi două camere pentru
locuinţa învăţătorului);
– plata învăţătorilor, de realizat de două ori pe an, la Sf. Dimitrie (26 octom-
brie) şi Sf. Gheorghe (23 aprilie), adică la începutul şi la sfârşitul anului şcolar;
– catagrafierea şcolilor şi învăţătorilor de către ocârmuirile judeţelor (date
privind starea localurilor şi identificarea dascălilor);
– catagrafierea sătenilor care contribuiau la susţinerea şcolii, realizată de
învăţători, pentru a şti de cine şi cât erau plătiţi. În 1847 acest lucru încetează:
Fiindcă în listele ce să trimit pentru lefile învăţătorilor de sate să arată numărul
familiilor enoriaşe din fiecare sat, scopul pentru care să cerea până acum de la
învăţătorii de sate catagrafii semestriale, să scrie dumnealui că de acum înainte să
nu mai trimiţi nici asemenea catagrafii nemaifiind trebuincioase8.

7 V.A. Urechia, Scolele sătesci..., p. 53, anexa 18, din discursul lui Petrache Poenaru referitor
la formarea „unor generaţii mai potrivite cu noile instituţiuni. Prin învăţăturile de religie şi de
căsnicia ce li se vor da într-aceste scoli, locuitorii de prin sate se vor deprinde de mici a fi mai buni
creştini, a avea iubirea de cinste, a se apăra de feluri de iresuri şi a fi mai muncitori. Întinzându-se
astfel învăţăturile la sate, scolele după la oraşe se vor dezvolta din ce în ce mai mult. Şi aşa duhul
înţelegerii între locuitorii de prin oraşe se va pune în oarecare armonie. Orăşanul şi ţăranul se vor
cunosce unul pe altul fii ai aceleiaşi familii, numele de Român nu va mai fi un termen de ocară, ci îl
vor purta şi unul şi altul cu acea fală strămoşească la care râvnea toate neamurile”.
8 Arhivele Naţionale ale României (în continuare ANR), Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii

Publice, 19/1847, f. 14.


ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 53

– introducerea unei programe obligatorii axate pe citire, scriere, aritmetică


şi catehism.

Fig. 4. Marele vornic al Departamentului Trebilor Dinlăuntru,


Mihai Ghica (1796-1850)

Apelul la particularul bogat, lansat de vornicul Ghica, nu era întâmplător,


mai ales că în unele sate existau deja şcoli ctitorite şi întreţinute de boieri, dar
numărul lor relativ redus îl făcea pe istoricul Nicolae Iorga să le considere o
„pomană” cu un caracter efemer9. Totuşi, statul credea în bunăvoinţa acestora,
apreciind că şi ei vor privi în acelaşi chip iniţiativa ce urma să ducă la
„luminarea neamului, singura fericire a unui norod”10. Puţini particulari s-au
alăturat sau chiar au venit cu propuneri precum serdarul Gheorghe Magheru
(1802-1880), care dorea o şcoală pentru mai multe sate în care să fie nu unul, ci
doi dascăli11. Majoritatea nu vedea decât cheltuiala ce trebuia făcută, degrevarea
9 N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de

Ilie Popescu Teiuşan, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 113.


10 V. A. Urechia, Scolele sătesci…, p. 48-49, dar şi Istoria scolelor, vol. II, p. 2.
11 Idem, Scolele sătesci…, p. 5, dar şi Istoria scolelor, vol. II, p. 9-10. Gheorghe Magheru

stăpânea în Gorj cinci sate şi dorea ca pentru acestea şi încă unul alăturat să existe o singură
şcoală, întemeiată pe cheltuiala şi supravegherea sa, la Cojani, „centrul acestor sate, unde şi locul
e mai frumos şi aerul mai curat”. Propune chiar ca un profesor să fie ales dintre cei care studiaseră
la Tg. Jiu, iar dascălul să se ocupe de latura religioasă. Distanţa era, în părerea lui, o problemă
minoră, cele mai îndepărtate sate aflându-se la două ore şi jumătate de mers, iar până la clădirea
localului şcolii se oferea să pună el la dispoziţie încăperi. Propunerea i-a fost respinsă, deşi se
recunoştea că este lăudabilă venind din „patriotism” şi fiind dată de exemplu la gazetă.
54 NICOLETA ROMAN

învăţătorilor de responsabilităţi şi crearea de facilităţi, cu alte cuvinte pierderile


pe care le aveau de suferit în mod individual şi mai puţin câştigul general. Un
Iancu Lahovary (1786-1854)12 nu aproba unirea satului Ostroveni cu Valea Rău,
deşi acest lucru era necesar pentru că amândouă abia ajungeau la un număr de
50 de familii, declarând că „mai are încă o şcoală la satul Budeşti peste Olt, ce
se află tot pe acel hotar de moşie, fără a voi să se gândească că între aceste două
sate mijloceşte întâiu apa Oltului”.
Medelnicerul Costache Strian, pe de altă parte, deşi lăsase a se face şcoală
în satul Orleşti, nu accepta să acorde nicio scutire pentru a-i încuraja pe săteni
să-şi dea copiii la şcoală şi nici să se facă scripte care să consemneze situaţia:
[…] supt cuvânt că nu au văzut nicio poruncă atingătoare de aceasta; precum
asemenea şi de drepturile reciproce ale moşii nu au vrut să-l scutească nicidecum
atât după anul trecut cât şi după acesta, zicându-i [învăţătorului – n.n.] că de nu va
voi să le plătească apoi îl goneşte după moşie şi aşa cu dorobanţi l-au luat din
lucrarea şcoalei şi l-au purtat până i-au înplinit în bani acele drepturi13.

Personalul didactic, elevii şi satul


Dascălii instruiţi în şcolile de prin capitalele judeţelor (numiţi în această
perioadă de început candidaţi), odată întorşi la sat, trebuiau să găsească un local
gata construit după un anumit model. Ei urmau să se întreţină dintr-un salariu
constituit din 2 lei daţi de fiecare familie anual, la care se adăugau 2 kg de
bucate din rezerva satului. Pentru a uşura situaţia şi a le da mai mult timp
necesar lucrului cu copiii, statul hotărâse ca dascălii să fie scutiţi de orice
obligaţii faţă de proprietarul moşiei, creând un regim numit „de reciprocitate”
(proprietarul îl scutea de dări, iar învăţătorul asigura instruirea copiilor), dar
care nu era mereu luat în seamă.
Profilul învăţătorului va fi într-o continuă evoluţie până la finalul seco-
lului XIX, dar pentru această perioadă de început, în lipsa tuturor datelor, este
mai greu de conturat. Statul îşi dorise un personal didactic pregătit, de ales dintre
cei legați de biserică (cântăreţ, grămătic, paracliser), şi care reprezenta, indirect, o
garanţie a moralităţii şi respectabilităţii în cadrul comunităţii. Totuşi, parcurgând
catagrafiile de învăţători întocmite de ocârmuiri observăm că exista o proporţie
aproape egală între fiii de preot, de ţărani sau de birnici. Vârsta minimă întâlnită
era la „flăcău” de 16 ani, iar maximă de 55 ani, bărbaţi însuraţi şi cu stare. O medie
l-ar plasa pe învăţător în jurul vârstei de 3014, deci un bărbat tânăr însă suficient de

12 Ioan (Iancu) Lahovary (1786-1854), ispravnic de Vâlcea (1810), stolnic (1813), vel

clucer (1844), deputat al Adunării Obşteşti (1839-1845).


13 Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Vâlcea (în continuare, ANDJV), Prefectura

Judeţului Vâlcea, 90/1831, f. 217.


14 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 45/1843, în listele pentru judeţul

Vâlcea, cel mai tânăr învăţător, Ioan Gujărescu, era flăcău, fiu de birnic din Obislavu şi avea 17 ani;
preda în acelaşi sat, în plasa Olteţ. Pe aceeaşi listă, cel mai în vârstă, Dumitraşcu Miclescu, era
însurat şi fiu de birnic, avea 55 ani şi preda din 1838 în satul natal, Bogdăneşti, plasa Râmnic. În
Ialomiţa, cel mai tânăr învăţător, Vintilă Mitu, avea 16 ani, era flăcău şi fiu de plugar, în timp ce
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 55

matur pentru a fi responsabil faţă de atribuţiile meseriei. După ce era pregătit de


către profesorul de la şcoala normală din oraş şi primea un act doveditor, era numit
în post; majoritatea mergea în satul natal sau într-unul învecinat. Atât intrarea cât şi
ieşirea lor din slujbă erau notate de profesorul şcolii normale din oraşul reşedinţă
de judeţ într-un registru, astfel încât astăzi se poate urmări foarte uşor mobilitatea
cadrelor didactice, legătura cu satul şi motivaţiile unor alegeri.
Nu ştim numărul total al învăţătorilor din această perioadă, cifrele furnizate
de Eforie fiind exagerate, fapt demonstrat și de V.A. Urechia (1834-1901)15,
care arăta că instituţia anunţa, de exemplu, pentru judeţul Mehedinţi un număr
de 263 de şcoli comunale şi 5.026 de elevi, în timp ce listele lefilor arătau
165 de şcoli, din care 19 vacante16. Nu putem şti de ce s-a ajuns aici, dar din
punct de vedere metodologic, situaţia oficială prezentată de autorităţile centrale
trebuie întotdeauna contraverificată întrucât ea poate prezenta erori faţă de
situaţia de fapt. Cert este că, pentru începuturile învăţământului sătesc, lucrurile
nu puteau sta bine oricât de mult ar dori Eforia Şcoalelor să arate succesul
implementării acestui program. Pe de altă parte, cerinţele statului ca învăţătorul
să se ocupe de starea şi paza şcolii şi să-şi desfăşoare activităţile didactice chiar
şi în condiţiile cele mai vitrege erau nerealiste. Unii învăţători, locuind în acel
sat, ţineau lecţiile în propria casă sau acopereau multe din cheltuieli. În 1844, în
judeţul Ialomiţa existau 49 de şcoli construite şi 28 de „şcoli” găzduite în
locuinţele dascălilor17.
Pe lângă profesorul de la şcoala normală, învăţătorul mai era evaluat de
revizor18 şi de subrevizor. Acesta din urmă avea în supraveghere două plăşi şi
realiza vizite de control de două ori pe an. În 1843, suma de 2 lei strânsă de la
fiecare familie din sat se împărţea pentru leafa acestor personaje: învăţătorul şi
subrevizorul, iar ultimul „trebuia să privegheze pentru aducerea la îndeplinire a
regulilor întocmite”. Scopul nu este atins pentru că mulţi renunţă la această a
doua funcţie şi de aceea Eforia Şcoalelor propune ca subrevizorul să primească
de la învăţător zeciuială în două rânduri: la Sfântul Dumitru (26 octombrie) şi la
Sfântul Gheorghe (23 aprilie)19. Ulterior, la finalul anului 1847 se anunţă că
vizitele trebuie să fie mai dese:
Ei [subrevizorii – n.n.] fiind organul cel mai nemijlocit prin care urmează a se
înştiinţa Eforiea de starea şcoalelor comunale şi a le da cuvenita îndreptare, trebue

cel mai în vârstă era însurat şi avea 41 ani (cf. Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa, vol. I
(1300-1918), Slobozia, 1977, p. 108-114).
15 Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901), istoric, scriitor şi om politic român, profesor la

Univesităţile din Iaşi şi Bucureşti. Pentru mai multe detalii, vezi V.A. Urechia, Din tainele vieței.
Amintiri contimporane (1840-1882), ediție îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note și
glosar de Leonidas Rados, Iași, Polirom, 2014, p. V-LVIII.
16 V.A. Urechia, Scolele sătesci…, p. 12.
17 Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa, vol. I (1300-1918), Slobozia,

f.ed., 1977.
18 Funcţionar public ales din rândul profesorilor şcolilor normale.
19 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 19/1843, f. 5; 21/1843.
56 NICOLETA ROMAN

ca aceşti subrevizori să se afle necontenit în umblare de la o şcoală la alta,


vizitându-le cel puţin de câte trei ori pe iarnă şi de două ori pe vară; însă în cursul
iernii ca să privegheze asupra îndeletnicirii învăţătorului cu şcolarii, iar pe cursul
verii ca să îngrijească de dregerea încăperilor şcoalei şi ţinerea lor în bună stare20.

De remarcat că subrevizorul ajunge să fie ales dintre învăţătorii cei mai buni
(„meritorii”), ceea ce ar însemna, în termeni actuali, o promovare21.
Odată intrat în slujbă, învăţătorul trebuia nu numai să-i înveţe pe copii
cititul, scrierea, aritmetica, catehismul şi alte materii, dar şi să se perfecţioneze
pe timp de vară, mergând din nou la şcoala normală. Dar costurile întreţinerii
sale la oraş (chiria pe perioada şederii, hrana, materialele didactice) erau ridicate
şi astfel de lucruri nu au fost avute în vedere. În această perioadă, clădirea
rămânea liberă, deschisă, iar copiii îi ajutau pe părinţi la muncile câmpului,
situaţie care ar fi trebuit să mulţumească pe toată lumea. Totuşi, au existat
situaţii în care localul a fost luat „în stăpânire” sau devastat, fie de săteni
(dându-i o altă menire), fie de arendaş, de logofăt ori de alte persoane, care-l
utilizau după bunul plac. Bineînţeles, se ştia că ei nu vor fi traşi la răspundere şi
că modul în care se prezenta şcoala era responsabilitatea învăţătorului şi poate
tocmai pe asta se conta. În dosarele din arhivele locale se păstrează mărturii
despre aceste probleme de respectare a unui spaţiu ce nu era perceput ca fiind al
statului şi tratat ca atare. La nivel public, la gazetă, situaţia nu a fost recunoscută
decât târziu şi printre puţinele semnalări (dacă nu singura) este circulara lui
Grigore Oteteleşanu (1786-1869), ce se regăseşte în anexele prezentului studiu.
În calitate de ocârmuitor al judeţului Gorj, el se adresa subocârmuitorilor să
reglementeze ceea ce se întâmpla în teritoriu, arătând că este la curent cu
interesul unor arendaşi şi proprietari de a-i șicana pe învăţătorii existenţi şi a-şi
aduce proprii oameni. Juraţii sau aleşii satului trebuiau să devină parte a unui
for decizional care să-l impună pe învăţător în comunitate. De aceea, ocâr-
muitorul Oteteleşanu cere ca în teritoriul administrat să se formeze comisii în
fiecare sat din juraţi/aleşi, preot şi proprietar/arendaş22, care să se îngrijească de
plata învăţătorului şi de amendarea acelor părinţi care nu-şi trimit copiii la
învăţătură. Banii strânşi (5 lei amendă) trebuiau să meargă la cutia satului şi să
nu fie folosiţi decât pentru premierea elevilor, la final de an. Însă era la fel de
adevărat că el dorea înlăturarea cântăreţilor din slujbă şi preluarea atribuţiilor
acestora de către învăţători. Grigore Oteteleşanu reprezintă totuşi una dintre
excepţiile vremii, care şi-a găsit cu greu interlocutori, mai ales în rândul
boierilor. Puţini priveau cu acelaşi entuziasm programul dedicat şcolilor săteşti
şi încă mai puţini se implicau cu aceeaşi râvnă. Să nu uităm că, la momentul
20 „Învăţătorul satului”, an 1847, nr. 29, 1 decembrie, p. 107.
21 V.A. Urechia, Scolele sătesci…, doc. 40, p. 75-76, ofisul lui Gh. Bibescu către Departa-
mentul Credinţei din 9 septembrie 1847, cu privire la învăţătorii din principat. A fost publicat şi în
„Învăţătorul satului”, an 1847, nr. 24, 15 septembrie, p. 93-94.
22 Demn de amintit este faptul că Regulamentul Organic (1831) instituise „judecătorii de

împăciuire” (un preot şi trei juraţi) după acelaşi model, care erau menite a rezolva conflictele dintre
săteni şi dintre săteni şi proprietar. Conform Regulamentul Organic, § II, art. 264-266, p. 113-114.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 57

anunţării acestei iniţiative, un boier declarase făţiş: „învăţăturile ar trebui să fie


slobode numai pentru nobilime, iar nu şi pentru mujici”23.
Dincolo de a fi un ocârmuitor cu un real interes şi aplecare către treburile
administraţiei, Oteteleşanu era şi un autodidact şi un om de cultură. A sprijinit
apariţia primei tipografii la Craiova (1837) şi, alături de fratele Iordache, a
înfiinţat Şcoala Lazaro-Oteteleşanu din acelaşi oraş, care avea să devină un
etalon al pregătirii în rândul instituţiilor de profil particulare. Acest lucru
explică poziţia sa şi, pentru cercetările viitoare, ar fi util de explorat asemenea
personaje cu putere decizională la nivel local. Deşi a fost puţin timp ocârmuitor
(1845-1846), a generat multe discuţii cu efecte de lungă durată. Apreciindu-l,
viitorul domn Barbu Ştirbei, la vremea aceea doar vornic, l-a inclus în 1849 în
comisia pentru chestiunea ţărănească. În 1846, când era anunţată plecarea
învăţătorului Ştefan Gănescu de la şcoala din Beneşti (sat în care Oteteleşanu îşi
avea conacul) şi se făceau demersuri pentru aducerea altuia, Eforia Şcoalelor
recomanda profesorului şcolii normale din Vâlcea, care se și ocupa de demers:
Dl Profesor va binevoi a încunoştiinţa această împrejurare proprietarului moşiei
Beneşti ca să chibzuiască dumnealui ce trebuie să se facă, ca unul ce îngrijeşte
şcoala comunală şi se interesează de progresul ei mai cu deosebire decât alţi
proprietari24.

Reîntorcându-ne la problemele învăţătorilor, trebuie spus că, pe lângă


întreţinerea clădirii, ei stăteau mereu într-o continuă aşteptare a lefii, fapt care,
alăturat unei ostilităţi a comunităţii25, îi determina adesea să renunţe la slujbă.
Pentru a împăca ambele părţi – satul împovărat de o nouă taxă şi învăţătorul –,
ocârmuitorul Oteteleşanu introdusese măsura acordării salariului în patru tranşe.
Însă şi aşa banii se adunau greu, iar bucatele ce-i reveneau pe drept nu-i erau
acordate, spre deosebire de preot, deşi darea trebuia socotită ca una regulată26.
În faţa tuturor acestor carențe, se alegea orice altă ocupaţie dovedită mai cu
folos bănesc (unii se hirotoniseau preoţi, alţii intrau slugi pe la oraş etc.).

Ghiţă Dragomirescu, candidat de învăţător la şcoala satului Boteni din judeţul


Dâmboviţa, cu începerea plăţii sale de la 1-iu dechemvrie 1845, în locul lui

23 Apud Gheorghe Pârnuţă, op. cit., vol. I, p. 99.


24 Ion Obretin, Beneşti – Vâlcea. Vatră de istorie românească (sec. XV-XIX). Studiu intro-
ductiv şi documente, Bucureşti, f.ed., 2003, doc. 82, p. 156. Din documente aflăm că fraţii
Oteteleşanu făcuseră şcoală sătească din zid la Beneşti, unde s-au pregătit învăţători pentru plasa
Olteţul, pe fondul unor probleme de organizare la Râmnicu Vâlcea.
25 Dosarele de arhivă vorbesc despre această situaţie, iar în ANR, Ministerul Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 6 se afirmă: „[…] de la multe sate s-au priimit raporturi că
proprietarul sau preoţii să înpotrivesc de a priimi pă învăţătorul satului de cîntăreţ sau de
paracliser, fiindcă voesc să dea chilele de bucate la vreun sat sprijinit al lor şi cu aceasta
învăţătorii satelor să văd lipsiţi de un drept ce regulamentul le-a hotărât”.
26 Ibidem, prin care Eforia roagă Departamentul să poruncească ocârmuirilor „ca

învăţătorul fiind privit ori ca cântăreţ sau ca paracliser, să-şi priimească totdauna acele doă chile
de bucate pă deplin la aceiaşi vreme când se slobod şi pentru preot”, dar şi f. 7.
58 NICOLETA ROMAN

Gheorghe Tradafirescu, care s-a slobozit a se preoţi, cu încetarea plăţii sale de la


20 mai anul 184527.

Observând schimbările, statul a intervenit şi a decis ca învăţătorii să nu-şi


mai poată părăsi slujba pentru a deveni preoți decât după cinci ani, termen care
apoi s-a mărit la 10. Cazurile de plecare din slujbă pe considerente materiale
erau cele mai numeroase, dar mai există şi altele care demonstrează o oarecare
conştiinţă civică a satului, nedispus să accepte pe oricine şi oricum. În 1846,
Stan Popa Dumitru de la şcoala satului Crucişoara, judeţul Argeş, era izgonit
din slujbă „pentru relele sale purtări”, iar un an mai târziu acelaşi lucru se
întâmpla şi cu Ioan Herneţi, din satul Pânlegeşti din Slam-Râmnic28.
Metoda de predare în şcolile săteşti era aceeaşi, ca și la oraș, cea lancas-
teriană. În plus, micilor şcolari de la sat li se aplicau regulile de conduită cerute
peste tot: „sâmbătă seara şi duminica se mergea la biserică; să nu aibă adunare
cu copii nărăviţi; să fie ascultători şi supuşi părinţilor; să vină la şcoală curaţi; să
vină la ceasul cel hotărât”29. Pentru învăţătură se ajungea la șapte ore pe zi,
adică patru înainte de prânz şi trei după aceea. Timpul rezervat învăţăturii,
formării sale ca cetăţean trebuia să primeze în faţa celui acordat religiei, iar
adresele autorităţilor locale către preoţi şi mai marii lor subliniau tocmai acest
fapt. În judeţul Vâlcea, la Drăgăşani, un târg mic al Ţării Româneşti, după
înfiinţarea unei şcoli din localitate, i se scria iconomului, în 1834:
Fiindcă pentru aceşti copii ceasurile hotărâte când să meargă la şcoală, atât
dimineaţa cât şi după prânz este dă trebuinţă ca să tragă clopotul la vreuna din
biserici. Dă aceeia comitetul cu cinste pofteşte pă sfinţiia ta ca să binevoieşti a
porunci preoţilor dă la biserica Tuturor Sfinţilor să nu poprească pă copilul ce să
va trimite dă către d. profesor pentru tragerea clopotului la ceasul hotărât. Şi
pentru aceasta comitetul va fi mulţumitor30.

Purtarea lor, precum şi situaţia la învăţătură era notată în fiecare zi, unele
dintre documente stând, ca exemplu, pe perete. Profesorul şcolii normale din
Roşiorii de Vede, B. Urzescu, cerea în 1847 de la Eforia Şcoalelor cât mai
multe astfel de coale şi cataloage:
[…] coale de matrix, din care s-au şi făcut registre cele noăe de clas a-I-a şi a II-a
pentru înscrierea şcolarilor, dar mai trebuie coale şi cataloage de părete unde să se
însemneze urmările de toate zilele31.

Elevii aveau vârste diferite, în aceeaşi clasă existând şi copii mici de 6-7 ani,
dar şi mai mărişori, sau chiar flăcăi de 18 ani. Situaţia putea provoca zâmbete

27 „Învăţătorul satului”, 1846, an III, nr. 7, 1 ianuarie, p. 26.


28 „Învăţătorul satului”, 1846, nr. 1, 1 octombrie, p. 4 şi an 1847, nr. 2, 15 oct., p. 4.
29 ANDJV, Prefectura Județului Vâlcea, 90/1831, f. 98v.-99.
30 Ibidem, f. 101.
31ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 19/1847, f. 24.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 59

revizorilor şcolari, care în anii următori, realizând catagrafii, observau învăţători


de 17-18 ani la clase cu elevi de aceeaşi vârstă, mai ales dacă ei proveneau din
acelaşi sat. Într-o definire a noţiunii de copil şi copilărie, era încă în vigoare
Îndreptarea Legii (1652), care realiza o ierarhie a vârstelor, dar lăsa lucrurile la
libera interpretare32. Cu toate acestea, observăm cum încep a fi folosiţi pentru
desemnarea elevilor nu numai termenul de copil, ci şi cel de june sau de tânăr,
ceea ce poate fi considerat un semn al unei reconsiderări la nivelul societăţii. În
plus, nu trebuie uitat că legea nu fixează vârsta obligatorie de la care începe
şcolarizarea, această clasificare petrecându-se abia în a doua parte a secolului XIX,
situaţie întâlnită aproape în întreaga Europă a vremii33.
Manualele utilizate erau cele semnate de Grigore Pleşoianu (1808-1857),
Dimitrie Iarcu (1818-?), Ion Penescu (1808-1868)34 şi alţii, toate în limba română.
Citirea se făcea inclusiv pe extracte din Sfânta Scriptură şi pe prescurtări din
Vechiul şi Noul Testament, învăţământul fiind încă unul cu o puternică
amprentă religioasă. Pe lângă însuşirea zilnică a unor cunoştinţe, elevii trebuiau
ca sâmbăta, în timpul zilei, să repete cele aflate în cursul săptămânii, iar seara să
meargă la biserică. Teoretic, diferențele de clasă socială nu ar fi trebuit să
împiedice frecventarea școlilor. Astfel, în 1840, Eforia Şcoalelor arăta:

Eforia face cunoscut că nicio legiuire din Regulamentul Organic nu opreşte pe


ţigani de a se bucura şi ei de dreptul ce au toţi locuitorii acestei ţări ca să cunoască
mai bine datoriile lor de creştini şi de oameni în societate. De aceia, toţi copiii de
ţigani, ce se vor trimite la şcoli să fie priimiţi deopotrivă cu ceilalţi; şi, prin
urmare, toate familiile de ţigani, ce vor fi cu lăcuinţa pă la sate, au să plătească
acei doi lei ce s-au hotărât a da pentru învăţătorul satului fieşcare enoriaş, fără
deosebire de treaptă35.

32 O primă clasificare: de la 0-4 ani se vorbea despre cocon, de la 4-14 ani de copil, de la

15 la 22 ani de cătărig, iar de la 23 la 42 de voinic sau june. O a doua clasificare, legată de


pedepse, vorbeşte de cocon până la 7 ani şi de tânăr de la 10 ani şi jumătate până la 14 ani (băieţi)
sau de la 9 ani şi jumătate până la 12 ani. Cf. Îndreptarea Legii (1652), ed. întocmită de colectivul
de drept vechi românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, gl. 16, p. 578; gl. 353, zac. 2,
p. 333.
33 Egle Becchi, Le XIXe siècle, în Egle Becchi, Dominique Julia, Histoire de lʼenfance en

Occident, vol. II, Paris, Seuil, 2004, p. 182.


34 Grigore Pleşoianu (1808-1857), profesor, traducător şi prozator, publică manualele:

Abeţedar moral şi religios sau Lecţii scoase din Sfânta Scriptură acum tradus din franţuzeşte,
pentru învăţătura copiilor, 1833 (ediţia a III-a este publicată în 1840 de Ecaterina Pleşoianca);
Cele dintâi cunoştinţe pentru învăţătura tinerilor şcolari carii încep a citi, traduse din franţuzeşte
şi adăugate de …, 1833; Abecedar greco-românesc cu frumoase dialoguri, rugăciuni, legi mora-
liceşti, idei fisiceşti, geograficeşti şi istoriceşti, ediţia a III-a, 1834. Lui Dimitrie Iarcu (1818-?),
profesor şi bibliograf, promotor al colecţiei „Enciclopedia poporană”. Eforia Şcoalelor îi tipăreşte
la Bucureşti, în 1838, lucrarea Manual de silabism şi citit. Spre întrebuinţarea şcolarilor
începători. Ioan Penescu (1808-1868), profesor şi traducător, publică: Prinţipuri de agricultură,
Bucureşti, Tipografia Mitropoliei, 1845; Manual de economie casnică, Bucureşti, Tipografia
Mitropoliei, 1846, dar şi altele, după 1850.
35 Gheorghe Pârnuţă, Ştefan Trâmbaciu, Mărturii şi documente muscelene (1215-1918),

București, Semne, 1997, doc. 100, p. 104.


60 NICOLETA ROMAN

Privind asupra textului ne dăm însă seama că scopul era altul: pentru ţigani se
dorea o integrare socială şi religioasă, iar educaţia putea fi un canal de realizare;
pentru români, se urmărea formarea profesională în domenii care să aibă
legătură cu pământul (agricultură, sivicultură, hotărnicie). Rămânând tributară
religiei, programa introducea şi obligaţia de a se cunoaşte „oarecare cunoştinţe
practice prin care s-ar putea înlesni şi îmbunătăţi meseriile la care se
îndeletnicesc ţăranii, precum poveţuiri asupra lucrerei pământului, crescerea
vitelor şi altele asemenea”36, ca manual fiind folosit Prinţipuri de agricultură de
Ioan Penescu, publicat la cererea Eforiei Şcoalelor, în 1845. La fel de important
era ca citirea oricăror acte sau cărţi de tipar sau de mână „să fie slobodă şi cu
înţeles”, iar scrisul „drept cu o formă regulată şi citeaţă”37.
Chiar dacă planurile autorităţilor urmăreau un învăţământ diferenţiat în
funcţie de necesităţile celor cărora se adresau şi luau în considerare dezvoltarea
sătenilor în mediul de trai, nu anticipau suficient de clar neajunsurile. Părinţii
trebuiau să plătească destul de mult pentru cărţile ce urmau să fie folosite de
copii. Numai un manual de silabism costa zece parale, iar unul de rugăciuni,
douăzeci. Este drept că statul s-a gândit iniţial să scadă din aceste cheltuieli, dar
lucrul nu a fost posibil decât datorită generozităţii logofătului Alexandru Filipescu
(1808-1863), care oferă acces la munţii săi de piatră tocmai în acest scop:

[…] se va face înlesnire copiilor ţărani dânduli-se table de petră de care se găsesc
în munţii noştri şi anume în munţii domnului logofăt Alexandru Filipescu, care a
făgăduit a dărui pentru asemenea trebuinţă o sumă însemnătoare de aceste table38.

Adăugat la întreţinerea şcolii, leafa învăţătorului (câte doi lei daţi anual)
era o lipsă considerabilă din venitul adus în casă. Aşa că numărul copiilor în
primii ani nu a fost mare decât în acele sate în care se putea vorbi de o conti-
nuitate a învăţământului, datorată unor ctitorii anterioare. Parţial acest lucru
demonstra o lipsă de entuziasm şi de încredere nu numai în reuşita proiectului,
dar şi în cei care urmau să-l implementeze. Puţini învăţători se dovedeau
destoinici şi cu o oarecare stabilitate în postul asumat, capabili a trece peste
greutăţile ivite, și astfel în primii ani ocârmuirile înregistrau în actele lor cum ei

[…] zbiară în toate zilele necontenit că n-au ce cheltui şi că unii şi-au pus hainele
după dânşii zaloage pă la prăvălii de ş-au luat mâncare, iar alţii s-au şi dus acasă
pierzând zile şi septămâni întregi până a se întoarce cu merinde39.

Astfel de cuvinte şi pasaje nu le vom găsi decât în corespondenţa autorită-


ţilor locale şi prea puţin în ceea ce se trimetea către centru în mod oficial. De

36 V.A. Urechia, Scolile sătesci…, doc. 40, p. 75.


37 Ibidem.
38 Ibidem, anexa 16, p. 52. Pe acelaşi subiect vezi şi ANR, Ministerul Cultelor şi Instruc-

ţiunii Publice, 45/1844, f. 6.


39 ANDJV, Prefectura Judeţului Vâlcea, 13/1839, f. 217.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 61

aceea, un ziar precum „Învăţătorul satului”, apărut în 184340, deci la câţiva ani
de la declanşarea proiectului privind şcolile săteşti, este astăzi o oglindă a
schimbărilor necontenite de cadre didactice, dar în acelaşi timp şi un agent de
propagare şi de încurajare. El apărea de două ori pe lună, la un preţ diferit în
funcţie de cumpărător: „pentru sate, trei sfanţi” și „pentru particulari, patru
sfanţi pe an”. Ziarul se alătura altora precum „Vestitorul bisericesc” sau
„Prietenul tinerimii”, pe care statul dorea să le vadă circulând în mediul rural,
dar de a căror pătrundere limitată nu era suficient de conştient. De altfel, cu
puţine excepţii, acest ziar se ocupa doar de publicarea: plecărilor şi numirilor în
post ale învăţătorilor (precizarea motivelor încetează din 1847); a circularelor şi
ordinelor privind învăţământul la sate; a rapoartelor (preponderent laudative)
profesorilor şcolilor normale. Majoritatea acestor rapoarte reproduc descrierile
serbărilor şcolare aşa cum le-au fost – spun ei – prezentate de către învăţători:

Raportul d. Profesor al şcolii normale din judeţul Gorj


Nicolae Pîrvulescu, învăţătorul şcolii normale din satul Peştera de Jos, prin într-adins
raport înştiinţează la această şcoală normală că joi, la 12 ale trecutului dechemvrie,
fruntaşii, preoţii, aleşii dar şi o mare parte din obştea numitului sat, după dorinţa
cea mai dinainte mărturiseră, şi după poftirea ce făcuseră numitului învăţător, s-au
adunat toţi în şcoala comunală şi au ascultat cu adâncă evlavie amărunta cercetare
ce a făcut învăţătorul tuturor şcolarilor săi, la toate lecţiile cu care se deprinseseră.
După cercetare, au mărturisit toţi într-un glas că sunt prea mulţumiţi de toate
învăţăturile ce se predau prin şcolile săteşti, dar mulţumirea lor cea mai mare au
simţit-o pentru frumoasele învăţături ce se coprind în catihism şi în istoria sfântă,
la care s-au înfăţoşat şcolarii foarte bine deprinşi.
Apoi, pe lângă fierbinţile rugăciuni înălţate către Dumnezeu „ca să ajute şi să
întărească în îndelungă şi pacinică stăpânire pe înaltul nostru oblăduitor, ca
totdauna să întreţie şi să îmbunătăţească şcolile comunale, care cu adevărat
singure pot deştepta, prin asemenea învăţături mântuitoare, pe ţăranul rumân, întru
cunoştinţa şi neclintita pază a datoriilor sale soţiale”. Bunii săteni, plini de
umilinţă, de evlavie şi de bucurie, ca să-şi dovedească mulţumirea în faptă, au
încredinţat în mâinile acestui (într-adevăr destoinic) învăţător al şcoalei satului
lor, mai multe obiecte trebuincioase şcolarilor, precum: table de peatră, condee de
plumb, hârtie, linii, cărticele didactice şi altele, în preţ toate peste treizeci şi cinci lei,
poftindu-l ca să le împărtăşească însuşi, potrivit cu vrednicia şi cu trebuinţa, pe la
şcolarii săi.
Acest bun îndemn, această generoasă purtare sătească, mai vârtos într-această
lature, părându-se plecatului slugă, de natură a nu se cuveni să rămâie uitată sub
tăcere, cutez a aduce plecată rugăciune cinstitei Eforii să binevoiască, precum
înţelepţeşte se va îndura să binechibzuiască a porunci să se publice prin
răsunătorul glas al „Învăţătorului satului”, căruia ajute Dumnezeu să poată vesti cât

40Va funcţiona sub această denumire până în 1848, redevenind apoi „Foaea satului” până
în 1852, pentru ca în anul următor să se unească cu Buletinul Oficial al Prinţipatului Ţării
Româneşti. Distribuit gratuit la sate, făcea parte din planul de trezire a conştiinţei sociale a ţărănimii.
Pentru detalii, vezi şi Georgeta Răduică, Nicodin Răduică, Dicţionarul presei româneşti, București,
Editura Științifică, 1995.
62 NICOLETA ROMAN

de multe asemenea urmări vrednice de imitat din partea ţăranilor, şi cu atâta mai mult
înalta sa misiune ar propăşi mai cu onor către mântuitorul scop ce şi-a propus41.

Am putea să ne întrebăm care erau datoriile „soţiale” ale românilor, conform


manualelor şcolare. Ei bine, ne-ar răspunde Florian Aaron (1805-1887), profesor
la şcoala din Goleşti, la cea din Craiova şi, în cele din urmă, la Colegiul „Sf. Sava”
din Bucureşti. El este cel care redactează şi publică la tipografia Colegiului, în
1841, Manual de catehismul cel mic al omului creştin, moral şi soţial: priimit
de comisia profesorală pentru tinerimea din şcoalele începătoare, în care găsim
un capitol intitulat „Datoriile omului către patria sa”. Conform acestuia, fiecare
locuitor al Valahiei trebuia:
1. să-şi iubească şi să-şi cinstească patria sa;
2. să cinstească stăpânirea patriei sale şi pe toţi slujbaşii bisericeşti, politiceşti şi
milităreşti;
3. să cinstească pravilile patriei sale;
4. să asculte şi să împlinească toate poruncile stăpânirei patriei sale;
5. să cinstească toate aşăzământurile patriei sale precum şcoli, spitaluri, drumuri şi
altele;
6. să iubească pe toţi compatrioţii săi ca pe nişte fraţi ce s-au născut, cari trăesc şi
care petrec tot într-o patrie cu dânsul;
7. să fie om bun, cinstit şi drept;
8. religia patriei, care este temeiul fericirii vieţii, s-o păzească drept şi prin fapte
bune să se silească a o face ca s-o iubească şi alţi de religii creştine42.

Deşi îndatorarea către Biserică şi influenţa ei reies din fiecare pagină, precum şi
din altele cu un conţinut similar43, noţiunea de patrie îşi face loc tot mai mult loc
în societate, indiferent că vorbim de corespondenţa autorităţilor, de ziare sau
chiar de forul intim al individului. Şi, din ce în ce, patria va reprezenta şi şcoala,
acum de limbă „rumânescă” şi etichetată ca „naţională”.

Localul şi mobilierul şcolii săteşti


Sistemul luat în considerare pentru implementare în ce priveşte
învăţământul sătesc era cel lancasterian, care îşi dovedise eficienţa în spaţiul
anglo-saxon şi care devenise apreciat pentru economia de timp, resursa umană
oferită, dar şi pentru rezultatele finale. El era privit de legiuitori ca o metodă ce:

41 „Învăţătorul satului”, an 1847, nr. 8, an IV, 15 ianuarie, p. 32.


42 Florian Aaron, Manual de catehismul cel mic al omului creştin, moral şi soţial: priimit
de comisia profesorală pentru tinerimea din şcoalele începătoare, Bucureşti, Tipografia
Colegiului „Sf. Sava”, 1841, p. 98-99. Discuţia sa asupra acestui subiect continua într-o altă
lucrare, Patria, patriotul şi patriotismul, ce apărea ulterior, în 1843.
43 În 1839 îl întâlnim pe Simeon Marcovici, profesor şi el la Colegiul „Sf. Sava”, cu

Datoriile omului creştin, unde, pe lângă precuvântarea autorului, o regăsim pe cea a domnitorului
Alexandru D. Ghica şi a episcopului Ilarion al Argeşului. Alături de discuţii asupra păcatului,
grijilor domestice sau cinstirii unor zile, apar şi câteva capitole dedicate patriei: Jertfirea pentru
binele obştesc, Patria suferitoare, Viaţa ostaşului este închinată Patriei.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 63

[…] singură poate da copiilor de părinţi săraci cea dânteiu învăţătură fără
cheltuială. Acest metod are încă folosul a fi economic chiar pentru Casa Şcoalelor,
căci cu un profesor, numai şi într-aceeaşi sală, 400 şcolari îşi pot urma învăţătorii
ca să le slujească drept povaţă la predare44.

E drept, se cerea un anumit tip de spaţiu pentru clădire şi pentru sala de curs, în
concordanţă cu ideea de lucru pe clase mai mici, cu cea de supraveghere a
copiilor şi de schimbare a rolurilor:

37. Sala va fi împărţită în două, jumătate A.B.S. Va coprinde 12 bănci; cealaltă


jumătate S.D.E.U va coprinde semicercurile 7, în mijlocul sălei, pe lângă pereţi,
va fi deoparte soba S. Şi de alta scaunul învăţătorului, I. Lângă scaun şi în partea
băncilor va fi uşa sălei G; băncile vor fi mai scurte decât lărgimea sălei, pentru ca
să se lase umblarea slobodă pe lângă păreţi, în amândouă despărţirile sălei vor fi
12 bănci şi 12 semicercuri; băncile vor avea 5 stânjeni de lungime şi semicercurile
o jumătate stânjen de diametru; banca dântâiu va avea nisip, pe care începătorii se
vor deprinde a însemna literile alfabetului […].
42. La fieşcare bancă vor corespunde doă semicercuri şi prin urmare fiecare bancă
trebue să aibă doi monitori.
43. Banca de nisip va fi aşezată înainte: de la această bancă până la cea din urmă,
şcolarii se vor aşeza după a lor sporire la învăţătură; astfel încât şcolarii după
banca de al doilea, să fie mai înaintaţi decât cei după banca dânteiu; aşadar,
şcolarii vor trece de la o bancă la alta atuncea când vor învăţa a citi tablele şi a
scrie modelurile care corespund la fieşicare bancă. Subt un învăţător, silitorii
şcolari nu vor rămânea pe o bancă mai multă vreme decât cel mult o lună.
44. Mai înainte de a se împle toate băncile, va fi numai un clas într-o sală, iar când
se vor afla şcolari cari să fi trecut a 12-a bancă, se va face cu aceia al doilea clas.
Atunci şcolarii acestui clas se vor schimba la învăţătură cu cei de la clasul întâiu,
adică clasul al doilea va sta la semicercuri pentru cetire, până ce cel dânteiu va
şedea în bănci pentru scriere, şi din potrivă; aşa amândouă clasurile vor fi
totdauna despărţite unul de altul, şi învăţătorul aflându-se pe scaun între despăr-
ţirile sale, va avea de-a dreapta lui un clas, iar d-a stânga pe celălalt45.

Învăţarea reciprocă presupunea săli care să cuprindă elevi cu diferite grade


de acumulare a cunoştinţelor (cei care învaţă să scrie şi să citească şi cei care
aplică învăţăturile şi îi îndrumă pe ceilalţi), iar mobilierul şcolar existent trebuia
să permită atât monitorizarea celor începători, cât şi rotirea lor. Numărul
elevilor nu era mare, tocmai pentru a permite o învăţare rapidă şi eficientă. Erau
necesare bănci, semicercuri (două la fiecare bancă), scaun şi table pedagogice.
Trebuie spus că, înainte de a fi introdus la sate, acest sistem fusese deja imple-
mentat la oraşele reşedinţă de judeţ, iar sistemul în sine exista în Ţara Românească

44 Gheorghe Pârnuţă, Ştefan Trâmbaciu (ed.), V.A. Urechia. Cele mai importante docu-

mente şcolare din Ţara Românească şi Moldova, ediţie critică, Bucureşti, Editura Ars Docendi,
2003, p. 242.
45 Ibidem, p. 240-242.
64 NICOLETA ROMAN

din anii ʼ20, fiind amintit şi lăudat de Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), pe care
îl şi vedem practicându-l în 1827, la Goleşti46.

Fig. 5. Planul unei săli de predare, care cuprinde: tabla de tibişir (= de scris cu creta),
scaunul învăţătorului; în faţa băncilor („mesele şcolarilor înpreună cu scaunile”),
scaunul de nisip; în spate şi în lateral, semicercuri
(Sursa: ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 20/1833, f. 11)

Deci, ţinând cont de acest tip de predare şi de mobilierul adecvat lui,


trebuia realizat localul şcolii, suficient de mare pentru a adăposti măcar 20 de
elevi. Regulamentul Organic (1831) nu face o trimitere clară la şcolile săteşti,
ci vorbeşte de necesitatea întemeierii de şcoli începătoare în oraşele din
judeţe. Acesta era doar un prim pas. Pe lângă capitală și oraşele mari, cu
tradiţie în învăţământ precum Craiova, și cele mai mici sau nou apărute
(Cerneţi, Turnu Severin etc.) trebuiau să capete instituţii de învăţământ
elementar şi ulterior, gimnazial, astfel încât oraşele reşedinţă de judeţ să devină
46 Până în 1844, întâlnim şcoli normale în următoarele oraşe din judeţe: Târgovişte,
Caracal, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Piteşti, Câmpulung, Giurgiu, Ploieşti, Călăraşi, Brăila, Buzău,
Vălenii de Munte, Târgu Jiu, Craiova, Cerneţi, Focşani şi Roşiorii de Vede.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 65

un focar de instrucție sau măcar un punct de reper în acest sens. În plus, aici
urmau să fie pregătiţi învăţătorii care să predea la sate. După ce a fost îndeplinit
acest deziderat şi aproape pe întreg teritoriul au apărut şcoli normale, s-a trecut la
al doilea pas, în 1838, urmărind o răspândire şi mai mare a învăţământului.
Circulara din acest an, semnată de banul şi vornicul Mihalache Ghica (1796-1850),
rămâne importantă, după cum am spus, pentru că acum se iau primele decizii
care privesc şcolile săteşti, de la introducerea unei programe, la catagrafierea
sătenilor, a şcolarilor, localurilor şi până la conlucrarea cu autorităţile locale.
Discuţia asupra modului în care trebuia construită clădirea şcolii a fost
întotdeauna una spinoasă şi s-a purtat între trei foruri: Departamentul Trebilor
din Lăuntru, Eforia Şcoalelor şi ocârmuirile judeţelor. Evident, cu implicarea
profesorilor de la şcolile normale de judeţ, care aduceau clarificări şi completări
asupra (in)existenţei acestor clădiri şi a stării lor. Bineînţeles, erau şi acele şcoli
de pe lângă biserici, reduse, practic, la o singură sală, sau şcolile întemeiate
anterior de unii boieri. Dar acestea nu erau şcoli ale statului, cum trebuiau să fie
cele săteşti, ci doar întâmplări fericite datorate bunăvoinţei locale. Într-o primă
fază, s-a acceptat şi ceea ce era la îndemână, deşi exista un plan de construcţie
care prevedea următoarele:
[…] clădirile acestor şcoale să fie deferite în mărime, proporţionalizându-să toate
cu populaţia satului, adică cu satul ce ajunge la un număr de 150 de familii înainte
au să-şi facă şcoală întocmai după planurile ce s-au dat; iar cele care este de la 100
până la 130 sau 140 să aibă o şcoală de 8 stângeni47 şi ½ lungul (ca să poată rămânea
sala de învăţătură de 6½ ) şi largu de 4 stângeni 6/8 (rămâind acele 6 palme48 pentru
prispă regulat, la toate şcoalele). Satul însă care se coboară de la 100 de familii în
jos pân la cătunul de 20 sau 30 numai, care neavând putere urmează fireşte a se
alătura (dacă şi din acelea nu vo cere de sineşi face şcoală) trebue a-şi clădi şcoală
de 7 stângeni în lungul, iar latul 4 2/8 din care scăzându-se cum mai sus zice şi la
aceasta din lung 2 stângeni pentru doă odăi ale învăţătorului şi din lat 6 palme pentru
prispă rămâne sala de învăţat numai de 5 stăngeni lungă şi dă 3 ½ lată. Înălţimea însă
la toate şcoalele este după plan, adică de un stânjen şi ½ din faţa temelii până
subt straşină. Asemenea şi temelia de alte 3 palme şi ½ […] (Ordinul 344 al
Eforiei Școalelor).

Ocârmuirile judeţelor au distribuit în fiecare sat planuri care să corespundă


acestor indicaţii, dar numeroasele respingeri din pricina lipsei banilor şi a inter-
venţiei salutare a vreunui particular înstărit, determinau autoritățile să propună
rechiziţionarea unei case mai apropiate de ceea ce se dorea sau, în ultimă
instanţă, folosirea casei sfatului. Indiferent însă de opţiune, reticenţa era mare şi
jalbele care vorbeau de abuzuri şi căutau scutiri de această sarcină, din diferite
motive, erau numeroase. Pavel Nalea, spre exemplu, se adresa ocârmuirii
Vâlcea în 1839 pentru o casă pe care i-au luat aleşii satului Băbeni de unde era
de loc, ca să o facă local de şcoală, el ajungând să rămână „pe la uşile altora
47 Unitate de măsură pentru lungime, care a variat de la o epocă la alta, de la 1,96 m la 2,23 m.
48 Unitate de măsură pentru lungime egală cu a opta parte dintr-un stânjen.
66 NICOLETA ROMAN

acum, în vreme de iarnă”49. Alţi săteni, din acelaşi judeţ, se arătau prea sărmani
pentru un asemenea demers. Inundaţiile din primăvară îi afectaseră cu totul din
punct de vedere economic, așa că declarau, într-un final: „[…] dacă vom mai fi
împovăraţi şi siliţi ca să facem acea casă mai bine nă înacăm pă apă că oamenii
aici, la aceast loc, nu au altă chiverniseală decât pământul”50.
Ceea ce se întreprindea de obştea sătească era în pripă şi cu materialele
aflate la îndemână, ieftine şi folosite adesea chiar pentru casele locuitorilor. Din
acest punct de vedere, perioada 1844-1845 rămâne o bornă administrativă în
privinţa şcolilor săteşti pentru că acum se demarează inspecţii ale localurilor și
se poartă discuţii asupra mobilierului existent ori a modului în care spaţiul de
lucru poate afecta activitatea şcolarului şi procesul de învăţământ. Planurile
clădirilor se modifică faţă de ce era specificat iniţial, iar cele trei „clasuri” sau
stări care ţin cont de populaţia satelor se reconsideră: prima categorie cuprinde
acum sate cu un număr de familii de la 250 în sus; a doua categorie, sate cu un
număr de la 150 la 250 familii; a treia categorie, sate cu un număr de la 50 la
150 familii51. În urma poruncilor nr. 26 şi 342, se stabileşte că şcoala sătească
trebuie să aibă trei camere. Dintre acestea, doar dimensiunile sălii de predare
trebuiau să varieze în funcţie de numărul de familii şi deci al şcolarilor; celelalte
două săli rămâneau la fel peste tot. Astfel, pentru prima categorie, de la 250 familii
în sus, sala de predare trebuia să aibă, în sistemul metric folosit azi (transformat
din stânjeni şi palme), 16 metri lungime şi 9 metri lăţime; pentru a doua cate-
gorie (150-250 familii) necesita o sală de 13 metri lungime şi 8 metri lăţime;
pentru a treia categorie (50-150 familii), 10 metri lungime şi 7 metri lăţime52.
Transformările aduse vin pe linia unor observaţii pe care autorităţile le-au primit
de la ocârmuiri prin intermediul revizorilor: şcolile erau prost construite53 şi, în
general, prea strâmte „pentru trebuinţa satului”, din nuele, paiantă etc. Cu alte
cuvinte, cu ce se găsea. Existau situaţii şi mai complicate, când obștea se
îndatora pentru a face faţă cerinţelor statului. În satul Ţăndărei, judeţul Ialomiţa,
oamenii se împrumutaseră de la arendaş cu 167 lei şi 5 parale pentru construcţie
şi se găseau acum, în 1844, în situaţia de a nu avea de unde returna banii54.
Cam în aceeași perioadă, încep a fi trimise listele cu starea şcolilor,
cuprinzând informaţii detaliate (numele satului, numărul familiilor și al
camerelor, mărimea şcolii pe lungime/lăţime în stânjeni şi palme, distanţa şcolii
faţă de locuinţa învăţătorului – aproape, departe sau într-însa). Listele sunt cu
mult mai complexe faţă de ce se furniza în 1842, când termenii de descriere
erau extrem de vagi (încăpătoare, „săvârşită” sau „nesăvârşită” etc.). Prea puţine

49 ANDJV, Prefectura Judeţului Vâlcea, 13/1839, f. 23.


50 Ibidem, f. 233.
51 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 48 (vezi şi anexele).
52 Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa, vol. I, p. 107.
53 În rapoartele înaintate se menţionează că erau realizate din „gard pă tălpi”, „din gard pari

bătuţi în pământ”, „în paente”, „de gard pe temelie de zid”. În unele cazuri, nu aveau mobilă şi
geamuri. Alţi revizori arătau că o parte din şcolile pe care le-au văzut se dărăpănau în scurt timp.
54 Ibidem.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 67

dintre aceste situaţii au fost publicate (pentru judeţele Muscel, Olt, Ialomiţa şi
Argeş), așa că rămân încă multe inedite pentru celelalte judeţe ale Ţării
Româneşti. Un demers unificator ar fi necesar atât pentru o privire comparativă
asupra întregului teritoriu, cât şi pentru evoluţia la nivelul şcolii locale. De
exemplu, pentru judeţul Muscel ştim ce se întâmpla în plăşi/plaiuri:
– în plaiul Nucşoara se aflau 8 şcoli, iar cea din satul Corbi (210 familii) avea
cea mai mare capacitate (3 camere: 8 stânjeni şi 3 palme cu 5 stânjeni şi 5 palme);
– în plasa Dumbrava se aflau 15 şcoli, iar cea din satul Rucăr (295 familii)
avea cea mai mare capacitate (2 camere: 9 stânjeni şi 2 palme cu 5 stânjeni şi
2 palme);
– în plasa Argeşel se aflau 13 şcoli, iar cea din satul Măţău (180 familii) avea
cea mai mare capacitate (3 camere: 7 stânjeni şi 5 palme cu 5 stânjeni şi 4 palme);
– în plasa Dealul se aflau 18 şcoli, iar cea din satul Priboeni (196 familii)
avea cea mai mare capacitate (2 camere: 7 stânjeni şi 7 palme cu 4 stânjeni şi
6 palme);
– în plasa Râurile se aflau 35 şcoli, iar cea din satul Domneşti (138 familii)
avea cea mai mare capacitate (3 camere: 6 stânjeni şi 7 palme cu 3 stânjeni şi
6 palme)55.
Numărul şcolilor acestui judeţ şi pentru fiecare plasă în parte crescuse faţă
de raportarea din 9 mai 184256, ceea ce arată gradul de implementare, dar
judeţul Muscel era unul de munte şi materialele folosite se dovedeau cu totul
nepotrivite pentru mediul geografic; de aici, rapida deteriorare a școlilor. În
plasa Argeşului, din cele opt şcoli existente, cinci aveau nevoie urgentă de
reparaţii, iar în celelalte plase situaţia era amestecată. În satul Gorganu, clădirea
şcolii era putredă, trebuia dărâmată şi refăcută, motiv pentru care se cereau
2.928 de lei. Nu se mai putea abuza de bunăvoinţa unor particulari precum
boierii din Goleşti sau săteanul din Cetăţenii din Deal ce-şi oferise camera din
casa sa, ci trebuia ridicată o şcoală a statului57.
Într-un alt spaţiu, la câmpie, revizorul B. Jorj, trecând în revistă clădirile
din judeţul Ilfov, se declara nemulţumit: majoritatea erau prea mici, făcute din
gard, lipsite de geamuri sau, chiar dacă fuseseră inaugurate recent în bună stare,
deja se dărăpănaseră din cauza materialului prost58. Ba chiar, într-un raport
general se afirma că:

55 Gheorghe Pârnuţă, Ştefan Trâmbaciu, Mărturii şi documente şcolare muscelene

(1215-1918), Bucureşti, Editura Semne, 1997, doc. 117, p. 123-125.


56 Ibidem, doc. 105, p. 108-110. În 1842, în plasa Râurile erau 32 de şcoli terminate şi una

în lucru; în plasa Podgorii, 13 şcoli; plasa Argeşelul număra 13 şcoli; plasa Nucşoara, 7 şcoli, iar
Dâmboviţa, 15. Coroborat cu doc. 109, p. 114-116 din acelasi an, 1842, referitor la materialele de
construcţie, observăm că majoritatea şcolilor foloseau nuiele, bârne sau gard şi doar una, cea din
satul Domneşti, era din cărămidă.
57 Andrei Pănoiu, Arhitectura şi sistematizarea aşezărilor din Argeş şi Muscel (secolele

XVIII-XIX), Piteşti, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional
Argeş, 2004, p. 102.
58 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 66/1844, f. 4-15.
68 NICOLETA ROMAN

[…] unele sunt aşa de rău clădite şi cu aşa prost material încât nu este mijloc de a
se mai meremetisi, altele deşi sunt făcute de un material mai sănătos, dar sunt
foarte mici, întunecoase şi iarăşi sunt neprimitoare de vreo modificaţie59.

Hotărârea din 1845 de a schimba numărul familiilor/per sat luat în


considerare când era „categorisită” un anumit tip de clădire şcolară avea, poate,
şi o altă explicaţie. Autorităţile centrale intraseră în posesia unor alte informaţii
care le îndreptățeau la o astfel de hotărâre, de mărire a numărului de familii care
puteau beneficia de existenţa unei şcoli. În primul rând, observaseră că în
anumite judeţe exista o şcoală pentru două sau chiar trei sate învecinte, ceea ce
era un indicator nu numai al numărului mic de familii, dar şi al investiţiei
economice făcute. Erau însă aceste şcoli mai bine construite decât celelalte?
Doar o investigaţie de amănunţime ar putea arăta dacă această strategie
presupunea o implicare a sătenilor (material, mână de lucru etc.) pe măsura
aşteptărilor, astfel încât şcoala respectivă să nu ajungă, în al doilea an de
funcţionare, în ruină. În al doilea rând, autorităţile deţineau, după cum am văzut,
date mai precise legate de numărul locuitorilor, date provenind din recensământ
(1838) şi din catagrafiile făcute în anii precedenţi de către învăţători pentru
numărul sătenilor şi al şcolarilor60. Desigur, exista mereu o fluctuaţie dată de
mobilitatea umană, dar coroborând cele două surse se putea vedea care dintre
categorii sau „clasuri” predomina. În plus, lărgirea limitelor permitea încadrarea
tuturor satelor, indiferent de numărul de familii, iar factorul mobilităţii nu putea
deveni unul de risc. Aşa putem explica decizia din 1845, care de altfel este
completată de o alta care priveşte materialele ce trebuiau folosite:
[…] chipul cel mai înlesnitor al clădirilor s-a socotit a fi ridicarea păreţilor în
paiente umplute cu o jumătate cărămidă pentru scoalele de câmp; pentru cele de
munte, de cărămidă amestecată cu peatră, sau numai de bârne şi bine tencuite, iar
pentru scoalele cele du prin plăşile de mijloc să socoteşte cu înlesnire a se face
toată clădirea de cărămidă, precum şi se află clădite multe pe unde autorităţile
locale au avut toată bunăvoinţă şi stăruire pentru săvârşirea acestor clădiri61.

Ridicarea de clădiri şcolare, ţinând cont – e drept – de un plan înaintat de


ocârmuire, dar în funcţie de ceea ce satul dorea să ofere, nu mai era o
alternativă. Pentru prima oară erau înaintate nişte reguli de construcţie, care

59 Ibidem, 13/1844, f. 48v.-49.


60 De exemplu, pentru judeţul Olt, plasa Vezii, existau trei astfel de uniuni de sate: satele
Cucueţi şi Căzăneşti; satele Hăneşti şi Cornăţelu; satele Cătunul Corbu şi Beria. În 1838, conform
recensământului, numărul de familii per sat era următorul: 43 (Cucueţi), 71 (Căzăneşti),
nespecificat (Hăneşti), 141 (Cornăţelu), 25 (Cătunul Corbu) şi 68 (Beria). În 1842, conform
datelor furnizate în catagrafiile realizate de învăţători, găsim următorul număr de familii per sat:
38 (Cucueţi), 98 (Căzăneşti), 57 (Hăneşti), 78 (Cornăţelu), 100 (Cătunul Corbu şi satul Beria).
Cf. anexei din Gh. Pârnuţă, Violeta Bărboi, Învăţământul şi cultura în judeţul Olt (secolul XIII-1864),
Piteşti, Editura „Hardiscom”, 1997 şi informaţiilor legate de recensământul din 1838, furnizate de
Bogdan Mateescu, pentru care îi mulţumim.
61 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 48.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 69

luau în considerare nu numai lungimea, lăţimea sau înălţimea, căutând să


respecte un model de inspiraţie, dar şi specificul zonei, pentru a obţine o
durabilitate sporită. Cu această ocazie, se revine şi asupra mobilierului, care
rămâne acelaşi, dar la o scară mai redusă faţă de cel prevăzut pentru şcolile
urbane: 5 bănci, 5 semicercuri, 1 scaun, 1 masă şi 2 table de scris. Pentru
autorităţile centrale devenise clar că fiecare şcoală sătească trebuia să aibă:

1 tablă pe picere, de aritmetică vopsită în negru, cu uleiu şi în mărime de patru


palme lungime şi trei latul;
1 tablă mai mică pentru litere tot neagră de trei palme lungu şi două latul,
asemenea pă picere;
scaun pentru învăţător;
dulap pentru păstratul hârtiilor, cu lacăt;
scaune pentru şezutul copiilor şi semicercuri, atât câte vor încăpea în case de
şcoală, după desluşirea ce va da subtcârmuirii subrevizorul plăşii;
81 table de mucava62 pe care sunt a se lipi pă amândouă feţele tablele de hârtie
tipărite şi pentru care s-a trimis model la cinstitul departament;
1 putină pentru apa de băut63.

Marele vornic al Departamentului Dinlăuntru roagă în 1845 Eforia


Şcoalelor să facă un cost estimativ în privinţa acestor obiecte, dar şi a altora
nespecificate (bănci, semicercuri). Răspunsul venit arată preocuparea pentru
economisire, folosirea resurselor existente şi angrenarea locuitorilor în
facilitarea implementării şcolilor la sat:

[…] să se arate <că> mijloacele şi preţul pentru facerea acestor lucruri sunt
relative, dupe localităţi: adecă la satele care vor fi cu apropiere de oraş se vor
porunci aleşii acelor sate să trimiiţă la oraş pe vreun lemnar din sat ca să vază la
şcoala normală cum sunt făcute acolo băncile, masa şi scaunul învăţătorului ca să
le facă şi el la sat pe toate întocmai, afară de tablele de scris şi de tipuşin, care vor
trebui să se facă la oraş de tâmplar pentru că acestea trebuesc încleite şi văpsite cu
uleiu în negru. Iar la satele cele mai depărtate de oraş, trebue să se înţeleagă aleşii
cu subrevizorul plăşii şi cu învăţătorul satului ca să le arate cum va trebui să facă
acele mobile.
Preţul acestor lucruri, iarăşi după localităţi, să se socotească precum şi după
mărimea încăperii unde vor fi a se aşeza băncile: adecă pă lângă munte, unde vor
fi scândurile mai cu înlesnire a se dobândi, vor fi şi băncile mai ieftine decât la
câmp. O bancă poate să costisească termin de mijloc de la 20 până la 25 lei;
scaunul 14 lei, masa 10 lei, iar tabla 10 lei. Pentru o încăpere de mijloc, trebuesc
cinci bănci şi cinci semicercuri, care acestea din urmă toate se costisească fiecare
10 lei64.

62 Produs industrial de papetărie, realizat din diferite semifabricate fibroase, folosit la

legătorie şi ambalaje.
63 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 2.
64 Ibidem, f. 9, ciornă.
70 NICOLETA ROMAN

Iniţial, costul total a fost estimat la 187 lei pentru toate obiectele, dar apoi s-a
revenit, dându-se suma de 247 lei, cu o creştere pentru costul băncilor şi al
tablelor de scris65. Faptul nu miră, pentru că trebuia întotdeauna prevăzută o
depăşire a bugetului.
Strădaniile, îndemnurile, inspecţiile şi revenirile continue ale autorităţilor
nu aduc o îmbunătăţire a situaţiei din teritoriu în ce priveşte localurile şi acest
lucru este recunoscut public de către Eforia Şcoalelor în chiar ziarul folosit
pentru comunicarea şi încurajarea personalului didactic, „Învăţătorul satului”.
La finalul anului 1845, se arătau într-o circulară către profesorii şcolilor
normale, răspunzători pentru situaţia şi acţiunile învăţătorilor, următoarele:

Din raporturile ce s-au priimit de la unii din dumneavoastră s-a văzut că


nefăcându-se din vreme meremetul trebuincios pe la unele încăperi de şcoale,
candidaţii au să încerce neînlesniri cu învăţătura copiilor.
Eforia cunoaşte că atât pentru meremetul acelor şcoale, cât şi pentru clădirea
altora din nou cinstitul Departament Dinăuntru se îndeletniceşte acum pentru cele
de trebuinţă, şi la primăvara viitoare este să se pue în lucrare facerea acelor
şcoale. De aceea, fiindcă învăţătorii după la sate pentru folosurile ce au, sunt
datori a îndeplini şi slujba ce este pusă asupra lor, se recomendează dumitale să
îngrijeşti cu dinadinsul ca şi pe la acele sate unde nu se vor afla încăperi de şcoală
sau unde vor fi nesăvîrşite, candidaţii se aivă a aduna pe copii şi a-i învăţa chiar în
încăperile lăcuinţei lor, fie măcar cât de mică acea încăpere, ca să nu ia ca
candidaţii plată în zadar, purtând numai numele de învăţător al satului fără a se
folosi enoriaşii de jertfele ce fac [subl. n.]. Vei străşnici, dar, dumneata pe toţi
subrevizorii plăşilor să fie cu îndoită priveghiere, ca nici un învăţător să nu se
apere de îndatorirea de a învăţa pe copii, cu vreo pricinuire că le-ar lipsi încăperea
de şcoală, sau că ar avea alte neînlesniri pe care şi singuri le-ar putea îndeplini.

Cu alte cuvinte, învăţătorii primeau un sprijin, fie şi relativ, în faţa comunităţii


şi a autorităţilor locale pentru a se impune şi a-şi reclama drepturile, însă
trebuiau să-şi îndeplinească meseria cu un zel care atingea uneori sacrificiul. Ei
deveneau răspunzători inclusiv pentru starea clădirii şi, cu toate că erau nevoiţi
să o părăsească pe timp de vară – pentru a merge să-şi perfecţioneze cunoş-
tinţele la şcoala normală de judeţ – şi aceasta rămânea nesupravegheată, nu li se
aproba crearea unui post de paznic menit a-i suplini:

Fiindcă din raporturile profesorilor s-a înştiinţat Eforia că, de multe ori, în lipsa
învăţătorului de sat în vreme de vară, rămâind şcoala fără nici un paznic, ori să
întrebuinţează de arendaş ca magazie, puind bucate într-însa, sau să lasă pustie de
intru vitele într-însa şi sfărâmă tot. De aceea este de trebuinţă ca aleşii satelor să
orânduiască totdauna paznic căruia să i se poată da în mai de aproape îngrijire
paza materialului şcoalei66.

65 Ibidem, prin comparaţie cu forma finală adoptată existentă la f. 11r.-v. (a se vedea anexele).
66 Ibidem, f. 3v.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 71

Autorităţile preferă – şi din cauza unui buget restrâns – să se încreadă în


bunăvoinţa sătenilor şi a boierilor, mereu încurajaţi să dea ajutor învăţătorilor
pentru a le face un loc suficient de bun în comunitatea sătească pentru a-l egala
pe cel al dascălului. Se doreşte pentru învăţător o poziţie care să-i aducă respec-
tabilitatea şi puterea necesară pentru a-l transforma nu doar într-un agent
formator prin învăţământ, dar şi într-unul de influenţă. Deocamdată, el se zbate
a intra şi rămâne în post şi, mai ales, pentru a convinge satul de importanţa
prezenţei sale.
La începutul anului 1848 se primesc şi listele referitoare la calitatea
mobilierului din şcoli (bun sau de „meremetisit”67) şi a intervenţiilor necesare
(zugrăvit, schimbat pardoseala, înlocuit sobele etc.). Ele nu arată fapte îmbu-
curătoare şi, per total, este dorit un ajutor în aproape fiecare sat. De exemplu, în
judeţul Vlaşca, în primăvară, aproape toate şcolile necesitau reparaţii. Existau şi
situaţii deosebite: cea din Naipu era „neînvălită, nespoită, fără sobe”, în
Brăniştearu (Brăniştari de Jos), clădirea se năruise în incendiu şi copiii învăţau
în casă particulară; altele erau dărăpănate cu totul, precum cea din Letca Nouă, în
timp ce la Tărcăşanca stătea scris că „abia acum s-au apucat să clădească şcoli”68.
În aceste condiţii, când învăţământul sătesc repornise pe alte baze spre o
bună înrădăcinare în teritoriu, izbucneşte revoluţia paşoptistă care atrage după
sine închiderea şcolilor, conform ofisului Căimăcămiei nr. 903 din 9 noiembrie
1848 şi a circularei nr. 1053.

Concluzii
Până în 1847-1848, autorităţile s-au aflat într-o perioadă de edificare
asupra problemelor ridicate de crearea şcolilor săteşti, acest an dorindu-se a fi
începutul unei noi etape în dezvoltarea sistemului, fapt demonstrat de ofisul emis
de Gh. Bibescu la 9 septembrie. Având rol de lege, el arăta gradul la care
trebuiau să ajungă învăţăceii, căci dacă până atunci ei urmaseră aceleaşi reguli
ca şi cei din şcolile începătoare de la oraş, acum lucrurile se schimbau parţial.
Statul nu mai accepta ca părinţii să nu-şi trimită copiii la şcoală, acordând
dreptul autorităţilor locale, prin lege, să le dea o amendă de 5 lei pe lună şi
bătaie, banii fiind folosiţi pentru premierea elevilor sârguincioşi69.
Rămânând în vigoare acelaşi calendar şcolar stabilit în 1838, cursurile se
terminau cu un examen public de absolvire ce avea loc fie în duminica Floriilor,
fie de Paşte. Alăturându-se sărbătorii religioase într-un plan secund, se putea
vorbi de o mică festivitate ce anima satul, mai ales dacă erau prezente
oficialităţi sau chiar proprietarul moşiei. Stăruinţa statului, dar mai ales a unor
oameni care şi-au cinstit funcţia (precum Manolache Grădişteanu, ocârmuitor al
judeţului Ialomiţa, sau Grigore Oteteleşanu, ocârmuitor al judeţului Gorj) a mai

67 Cuvântul are sensul de „a repara”.


68 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 88-95.
69 Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa, vol. I, p. 135.
72 NICOLETA ROMAN

domolit şi disciplinat pe alocuri revolta boierilor proprietari sau administra-


torilor de moşii. Pe unii, destul de puţini, documentele îi înregistrează chiar ca
participanţi la aceste festivităţi de care am vorbit, prin darurile lor către
premianţi luând practic sub oblăduire instituţia. Este cazul lui Constantin Zappa,
administratorul moşiei Broştenii Noi din Ialomiţa, care dăruia 60 lei, exemplul
său fiind urmat şi de logofătul satului, cu 40 lei70. Dar aceste exemple sunt
puţine şi prezenţa lor ascundea o afinitate a proprietarului cu ţelurile urmărite de
domnitor/stat, precum în cazul lui Zappa (ştiute fiind legăturile dintre
Evanghelie Zappa, vărul lui Constantin, şi Bibescu, care i-a dat rangul de pitar
în 1846), sau o înţelegere asupra beneficiului ulterior.
Revoluţia paşoptistă va întrerupe acest program legat de şcolile săteşti, ce
devenise mai ferm şi mai aplicat, parte din școli fiind distruse şi părăsite. Abia
din 1855 li s-a mai acordat atenție de către legiuitor. Cu o infrastructură parţial
funcţională și cadre didactice din generaţiile anterioare, revenite din nou la
catedră, lucrurile s-au aşezat mult mai uşor. Pe de altă parte, însuși modul de a
privi realitatea se schimbase, căci experienţa anterioară arătase că este nevoie și
de altceva în afară de bunăvoinţă: învăţătorii nu vor mai fi acceptaţi doar pe
baza unei diplome de absolvire eliberate de şcolile pregătitoare din judeţe, ci
trebuiau să deţină şi un certificat de moralitate, emis, preferabil, de autorităţile
satului; localul şcolii trebuia să fie o clădire special construită în acest sens, nu
una ce a căpătat această denumire în urma unei înţelegeri între diverse persoane,
fie şi autorizate (aleşii satului/ocârmuire); gratuitatea manualelor pentru cei
săraci era o necesitate acută; programa trebuia diversificată prin introducerea
geografiei, istoriei, a unei matematici mai avansate și cu aplicaţie în numărarea
pogoanelor etc. Toate acestea, ca şi ceea ce s-a întâmplat în a doua jumătate a
secolului XIX, nu ar fi fost posibile fără primele demersuri menţionate şi fără o
revenire continuă asupra programului şcolilor săteşti.

70 Ibidem.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 73

Anexe

1. 1839, februarie 14. Departamentul Dinlăntru către Ocârmuirea


judeţului Prahova în privinţa catagrafiilor de numărul elevilor, pe care
învăţătorii erau datori a le face.

Cinstitutului Departament Dinlăuntru


Ocârmuirea judeţului Prahova

Văzându cele ecspuse în porunca cinstitului Departament supt no. 250


atingătoare de înlesnirea cuviinciosului ajutor candidaţilor du prin sate spre
facerea catagrafii copiilor, spre răspuns, cu plecăciune să face cunoscut că s-au
pus în urmare desluşirea făcută prin suptocărmuitori.

1839, fevruarie 14
A. Canareş
la delă,1 fevruarie 17
pomojnic2 S. Brezeanu
secsia 3-lea
No. 504

Arhivele Naţionale ale României (în continuare, ANR), Vornicia Dinlăuntru,


447/1837, f. 195.

1 Dosar.
2 Funcţionar administrativ care conducea o plasă.

2. 1840, mai 30. Domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Dimitrie Ghica,


se adresează Departamentului Credinţei şi Învăţăturii Publice, numind o
comisie, care, alături de Eforia Şcoalelor, va cerceta situaţia şcolilor săteşti din
Ţara Românească.

Noi, Alexandru Dimitrie Ghica, voievod din mila lui Dumnezeu, domn a
toată Ţara Românească
Către Departamentul Credinţii şi al Învăţăturii Publice

Învăţătura publică fiind unul din cele mai neapărate oamenilor ale oblădui-
toarelor noastre îngrijiri, pentru că prinţipul învăţăturii este nedăspărţit de
prinţipul moralului obştesc, că dezvoltarea celui dintâiu trage fireşte cu sineş
dăzvoltarea celui din urmă, că acolea să pregăteşte tănerimea, din carea apoi să
alcătueşte soţietatea că puterea unii asemenea pregătiri nu să mărgineşte numai
în cele de acum folosuri, şi prin urmare că o bună chibzuire întru aceasta este
74 NICOLETA ROMAN

pentru toţi o datoriie cu atât mai sfântă pă cât coprinde într-însa pă lângă
fericirile particulare şi fericirea soţietăţii, pă lângă fericirea noastră şi seminţele
fericirii urmaşilor noştri, am preţuit cu osebire sentimenturile de care este
mişcată Obşteasca Adunare cerând prin raporturile sale, no. 143 din anul 1836
şi no. 193 din anul 1840, o mai dezvoltată şi mai desăvîrşită regularisire a sistemii
scolastice, şi precum încă şi prilejul raportului celui dintâiu am încunoştiinţat
Adunării prin ofiţul nostru no. 446 tot dintr-acel leat cugetarea ce aveam de
atunci ca modificaţiile cerute şi înbunătăţirile trebuincioase, îngrijate tot pă
prinţipurile legiuite spre dorita dezvoltare şi întindere a învăţăturilor să să facă
prin o mai scumpă chibzuire a mijloacelor, aşa şi după priimirea raportului celui
de al doilea, fiind pregătiţi întru aceasta a-i putea iarăşi încunoştiinţa Adunării
prin ofiţul nostru no. 170 de la 15 ale trecutului martie că vom căuta cu osebită
îngrijire şi înşin şi prin organile ce vom socoti, ceea ce ar trebui să să facă
pentru ca primească dăzvoltarea cuviincioasă o aşa de însemnată ramură a
administraţiei.
Spre acest sfârşit orândui pă cei mai jos însemnaţi pe carii îi cunoaştem cu
ştiinţă pentru o asemenea lucrare şi anume:
logofătul Ştefan Bălăcean
Logofătul Manolache Băleanu
paharnicu Costache Faca
Vistierul Aleco Ghica
Aga Costache Şuţu
Dohtorul Arsache
cari înpreună cu cei în fiinţă Efori ai Şcoalelor vor alcătui o comisiie întru
adins pentru aceasta, şi povăţuindu-să de cele legiuite şi urmate până acum,
precum şi de o feţurile şi raporturile de mai sus pomenite, vor cerceta starea
şcoalelor, înbunătăţirile de carele va avea acum trebuinţă învăţătura publică, şi
în sfârşit vor chibzui mijloacele ce vor socoti de trebuinţă spre îndreptarea sau
complectuirea sistemului de acum al învăţăturilor.
Dumnealui şeful Departamentului Credinţii şi al Învăţăturilor Publice va
da dispoziţiile acestui ofiţ în cunoştinţa mădulărilor pomenitei comisii, stăruind
şi din parte-i a să îndeletnici comisia căt mai fără zăbază de o lucrare ce iobirea
de omenire cere de la dînsa.

Alecsandru Dimitrie Ghica


Secretarul statului (semnătură indescifrabilă)
No. 354
Bucureşti, 30 maiu 1840

ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 22/1840, f. 2r.-v., original.


ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 75

3. 1842, noiembrie 9. Departamentul Credinţei şi Instrucţiunii Publice se


adresează marelui logofăt Ştefan Bălăceanu, membru al comisiei de cercetare a
situaţiei şcolilor săteşti, pentru a-i cere raportul. Solicitări similare sunt trimise
şi către ceilalţi membri ai comisiei.

Anu 1842 noemvrie 9


No. 3064

Cinstitului dumnealui marelui logofăt Ştefan Bălăceanu orânduit pentru


cercetarea stării şcoalilor
Cu cinste să trimite dumneavoastră pă lângă aceasta în copie atât jurnalu
cinstitului sfat administrativ ecstraordinar ce au încheiat la 17 ale trecutului
octomvrie asupra cercetări bugetului şcoalilor pă anul 1843 cât şi porunca
cinstitei căimăcămii cu no. … prin care priimeşte de bună chibzuirea arătată
prin pomenitul jurnal, că văzându-să (rupt) ştiinţa ce să cere pentru lucrare
(şters şi rupt) asupra înbunătăţiri învăţături publice după îndatoririle puse prin
ofiţu Mării Sale fostului domn prinţ Alecsandru Ghica din 30 maiu anul 1840 cu
no. 354 în curgere de doi ani, şi din ce înprejurare aţi încetat a vă mai aduna ca
să daţi săvârşire chibzuirii dumneavoastră, să binevoiţi ca prin înţelegere între
dumneavoastră adunăndu-vă-ţi la un loc fără întârziere să faceţi cunoscut
Departamentului de aceasta spre a să supune la cunoştiinţa cinstitului Sfat, după
cum să cere.
(semnătură indescifrabilă)
3065: dumnealui marele logofăt Manolache Băleanu
3066: dumnealui vistierului Aleco Ghica
3067: dumnealui aga Costache Suţu
3068: dumnealui paharnic Costache Faca
3069: dumnealui dohtor Arsache

ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 22/1840, f. 7 r.-v., copie.

4. 1842, noiembrie 16. Răspunsul vistiernicului Alexandru Ghica,


membru al comisiei de cercetare a situaţiei şcolilor săteşti, la adresa Depar-
tamentului Credinţei şi Instrucţiunii Publice, în privinţa absenţei sale de la
şedinţele comisiei.
priimită 16 noemvrie 1842, no. 2905
Cinstitului Departament al Trebilor Bisericeşti
Cu cinste priimind adresul de supt no. 3066 a acelui cinstit Departament,
cum şi alăturatul în copie jurnal al cinstitului Sfat Administrativ Ecstraordinar
încheiat la 17 ale trecutei luni octomvrie, am văzut atât chibzuirea coprinsă în
jurnal, cât şi pohtirea ce mi să face din partea acelui cinstit Departament, pă
76 NICOLETA ROMAN

temeiul zisei chibzuiri, ca prin înţelegere cu dumnealor domnii mădulari ai


orânduitei comisii pentru înbunătăţirea învăţăturii publice, cu ofisul fostului
domn Alecsandru Ghica în anul 1840, a căriia aş fi şi ieu mădular, să mă adun şi
să dăm sfârşit la chibzuirile noastre, am cinste dar a răspunde că, după darea
afară a pomenitului ofis fiindcă nu me-au fost în putinţă să asistez la niciuna din
seanţele acei comisii, nu cunosc prin urmare unde stă lucrarea sa şi ce chibzuire
au făcut în adunările câte au avut dumnealor ceilalţi mădulari. Şi aşa mergerea
mea acolo o judec de prisos, nefolositoare la sfârşitul pentru care s-au fost numit
comisiia pomenită şi totodată şi necuviincioasă acum. Drept aceea, rog pe
cinstitul Departament ca să binevoiască a mă avea osebit despre o îndatorire ce
nu pociu purta.
Alecsandru Ghica
1842, noemvrie 16

ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 22/1840, f. 8, original.

5. 1842, decembrie 5. Eforia Şcolilor către Departamentul Credinţei şi


Instrucţiunii Publice în privinţa şedinţelor comisiei de cercetare a situaţiei
şcolilor săteşti.

Eforia Scoalelor din Prinţipatul României


No. 1075
Anul 1842 luna lui dechemvrie 5
Bucureşti

Cinstitei Mari Logofeţii a Bisericeştilor


Eforia priimind adresa cinstitei Logofeţii no. 3163 a văzut cele acolo
coprinse despre răspunsu ce dumnealui vistierul Alecsandru Ghica, unul din
mădularii Comisii Şcoalelor, a dat cinstitei Adunări.
Eforia cu cinste răspunde că îndată ce s-a înfiinţat această comisie a
îngrijit cu toată a ei silinţă ca să poftească la hotărâte seanţe pă toate mădurile
acei comisii, făcându-le poftiri uneori din partea boerului mădular ce prezi-
dează, uneori din partea Eforii, şi precum toţi boeri au iscălit în condicuţa
registrării de priimirea acelor invitaţii, aşa se vede iscălit chear sub a dumisale
iscălitură şi domnul vistierul A. Ghica, iar dacă de multe ori cu toate aceste
invitaţii au trecut seanţa fără a face lucrare, Eforia nu se poate socoti în vină.
Acum, însă să nădăjdueşte că dacă acele seanţe ce se ţin cu lucrările aceştii
cinstite comisii nu o să întîrzie mult de a lua săvîrşire.
(semnătură) Petrache Poenaru
secretar N. Iliescu

ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 22/1840, f. 9, original.


ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 77

6. 1844. Circulara Departamentului Dinlăuntru către ocârmuitorii


judeţelor în care reglementează atribuţiile acestora cu privire la şcolile săteşti.
Departamentul Trebilor din Lăuntru
Cârmuirii judeţelor
Potrivit legiuirilor şi cererii cinstitei Logofeţii a Credinţii spre a să
regularisi răspunderea drepturilor învăţătorilor du prin şcoalele comunale şi
acum să mai da prâlej de feluri de neorânduieli, Departamentul având în vedere
paragraful din urmă al art. 8-lea din legiuirea din leat 1834 pentru seminare,
protopopi şi preoţi, scrie acei cârmuiri ca să păzească pă viitorime cele următoare.
1-iu. Pârcălabii satelor de obşte să să îndatoreze ca pe lângă banii capitaţii
să înplinească totdeodată pă fieşcare trimestru încă câte doăzeci parale de la
toată familiia aflătoare cu lăcuinţa în sat fără ecsepsie, fie dajnic, patentar, mazil
sau de orice altă treaptă măcar bez1 dorobanţii şi cei scutiţi pentru militari,
pentru plata învăţătorului şcoali comunale cuvenită lui pă un trimestru din cei
câte doi lei cei sunt hotărîţi prin art. 8 din prezica legiuire a i să da pă an, ca
pentru un opştesc folos, dă care să înpărtăşesc toţi copii enoriaşilor satului, unde
numitul va fi predând lecţii.
2-lea. După înplinirea acestor câte doăzeci parale de la fiecare sătean
enoriaş, suma ce să va aduna, pârcălabul va fi dator să o dea ca şi bani capitaţii
suptcârmuitorului cu foaie osebită arătătoare de toţi enoriaşi satului, adică de câţi
înscrişi fiind în tabla de capitaţiie să vor afla în fiinţă dă spornici ce vor răspunde
capitaţii lor în cutiia satului, asemănat cu foile trimestriale ale cutiilor, şi de a altor
orânduieli oameni, iar la sfârşit cinuind2 numărul enoriaşilor şi suma banilor o va
iscăli suptcârmuitorul pentru priimirea la răfuirea de socoteala fiecăruiia trimestru.
3-lea. Suptcârmuitorii vor ţinea socoteala înpărţită pă sate, ca la fiecare
trimestru să înscriie noăle priimiri de bani până la sfârşitul anului, după
alăturata formă.
4-lea. Suptcârmuitorii vor înscri totdeodată într-altă condică suma banilor
ce vor răspunde la sfârşitul fiecăruia trimestru învăţătorul de sate, ce să vor afla
în lucrare şi vor înfăţişa act formal de a lor orânduire, vor popri însă zeciuiala
din banii ce să vor strânge, şi o vor răspunde dʼa dreptul suptrevizorilor ce vor fi
orânduiţi, şi vor înfăţişa pomenitul act, şi vor încredinţa aceştiia precum şi
învăţătorii de sate de priimirea banilor supt a lor iscălitură în condică.
5-lea. La încheirea acestor socoteli între suptcârmuitori cu pârcălabii de
sate, precum asemenea şi cu învăţătorii de sate, şi suptrevizori la sfârşitul
fiecăruiia trimestru să vor urma aceleaşi orânduieli şi formalităţi ce să păzesc şi
pentru banii capitaţii.
6-lea. Prin Departament să vor trimite cârmuiri câte doă condici dă fiecare
suptcârmuitor după numărul plăşilor ce sunt astăzi în fiinţă, spre a trece într-însele
sumele banilor ce să vor priimi de la pârcălabi, iar în cele de al doilea răspunderile
ce vor face către învăţătorii şcoalelor comunale, şi către suptrevizori, fiind înda-
toraţi ca pă fiiecare trimestru să-şi închee socoteală despre aceasta, cu cârmuirea,
potrivit modelului de mai sus, care apoi va îndrepta prescurtate la Departament.
78 NICOLETA ROMAN

7-lea. La sfârşitul anului, cârmuirea adunând toate acele condici şi cerce-


tându-le spre încredinţare de s-au urmat regulat răspunderile persoanelor cărora
li să cuvenea de li s-au dat sumele deplin şi alte asemenea înprejurări, va încheia
socotelile anului şi le va adeveri spre sfârşit va luoa înţelegere cu profesorii
şcoalelor normale şi va pune a adeveri însuşi iscăliturile învăţătorilor du prin
sate şi ale suptrevizorilor de sunt într-adevăr ale lor, şi că au priimit simbriia ce
li să cuvenea.
8-lea. Cârmuirea va înainta în urmă mai sus zisele condici la Departament
adeverite de dânsa.
9-lea. Când să va slobozi preoţilor după la biserici hotărâtele trei chile de
bucate din magaziile de rezervă, să dea asemenea şi învăţătorilor de sate acele
doă childe osebit legiuite pă seama numiţilor, luându-să însă cu din adinsul
îngrijire ca pă viitorime toţi învăţătorii du prin şcoalele săteşti să înplinească
neapărat şi slujba de cântăreţ.
ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 27-28, ciornă.

1 Arhaism, sinonim cu: afară de, cu excepţia.


2 Arhaism, sinonim cu: a orândui, a potrivi, a aranja.

7. 1845, martie 19. Secţia Inginerească, reprezentată de Vladimir


Blaremberg, către Departamentul Dinlăuntru în privinţa construirii clădirii
şcolare.
priimit 19 martie 1845
No. 432
Cinstitului Departament din Lăuntru
Secsiea Inginerească
Asămănat coprinderii poruncii cinstitului Departament cu no. 727 din
anul încetat, secsiea luând în băgare de seamă planul alcătuit pentru clădirea
şcoalelor du prin sate şi chibzuind cele de cuviinţă, cu cinste supune în alăturare
pe lăng-aceasta trei planuri pentru clădirea a fiecărui clas deosebit trebuincioasă; la
alcătuirea cărora planuri s-au luat de temeiu tot dimensiile celui d-întâiu ce s-a
trimis, schimbându-se numai distribuţiea cea din lăuntru mai cu potrivire,
precum şi faţada după regurile arhitecturii, schimbarea distribuţii s-a socotit de
cuviinţă pentru cuvântul ca lumina să între înlăuntru din partea cea stângă spre
înlesnire mai multă a şcolarilor.
Pentru deosebirea dintre clădirea acestor şcoli cu cărămidă şi în paente,
socotindu-se de cuviinţă, ca nişte asemenea clădiri care urmează a se înfiinţa
odată pentru totdʼauna şi a sluji pentru o îndelungată vreme, să se lucreze mai
temeinic de aceia s-au închipuit planurile peste tot de zid, adăogându-se că şi
deosebirea preţurilor între aceste doă chipuri nu este însemnată.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 79

Cuvântul pentru care preţuirea clădirilor pentru celelalte doă clasuri, II şi III,
nu este în analoghie cu numărul de care vor fi încăpătoare, este că la reducerea
planurilor micşorarea este numai în încăperea unde se face predarea; iar celelalte
încăperi urmează a rămânea tot după dimansiile planului pentru clasul dʼîntâiu.
Cât pentru zăbava ce a mijlocit pănă la săvârşirea aceştii chibzuiri, pricina
a fost că fostul arhitect al secsii, d. Şlater1, care s-a fost însărcinat cu închipuirea
planurilor şi devizurilor, împovărat fiind şi cu alte multe lucrări, mai cu seamă
din partea cinstitutului Departament al Credinţii pentru a căria îndeplinire a fost
silit a zăbovi şi multă vreme pe afară, iar mai în urmă după întoarcerea sa aici
s-a şi mutat lʼacel Departament, după înaltă poruncă, abia acum de scurtă vreme
a putut săvârşi lucrarea ce s-a fost dat.
Şef inginer al statului Blaremberg2
Şeful mesii (semnătură indescifrabilă)
No. 74
1845 martie 19

ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 56 r.-v.

1 Johann Schlatter (1808-1865), arhitect elveţian stabilit în Ţara Românească, implicat în

această perioadă în realizarea consolidărilor şi reparaţiilor la mai multe mănăstiri precum Tismana
(1843-1856), Bistriţa (1845-1856), Cozia (1846-1848) şi Dealu (1846-1856), dar şi la seminarul
teologic al mănăstirii Curtea de Argeş. Pentru detalii biografice, vezi Horia Moldovan, Johann
Schlatter: Cultura occidentală şi arhitectura românească (1831-1866), Bucureşti, Simetria, 2013.
2 Valdemar (Vladimir) de Blaremberg (1811-1845), ofiţer rus, arhitect, căsătorit cu

Pulcheria Ghica, sora domnitorului Alexandru Ghica. A fost mare logofăt al dreptăţii (1841) şi
vornic al închisorilor (1844). Pentru detalii biografice, vezi Mihai Dim. Sturdza (coord.),
Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească: enciclopedie istorică, genealogică şi
biografică, vol. I, Bucureşti, Simetria, 2004, p. 539, 546, 558-562.

8. 1845, mai 2. Departamentul Dinlăuntru către Eforia Şcolilor în


privinţa construirii clădirii şcolilor săteşti.
No. 409, maiu 4, 1845, priimit
Departamentul Trebilor Dinăuntru
al Prinţipatului Ţării Romăneşti
No. 1749/1845 luna maiu 2
Secsia III-a
Masa I-iu
Bucureşti
Cinstitei Eforii a Şcoalelor Naţionale
Subtiscălitul dorind a regularisi cu desăvârşire articolul întocmirii
şcoalelor prin sate, pentru luminarea şi învăţătura tinerimii, prin încăperi făcute
într-o uniformitate, comoditate şi cuvenita temeinicie, au cerut de la cinstita
80 NICOLETA ROMAN

Eforie să alcătuiască un plan arătător de chipul clădirii acestor încăperi, spre a


să da după aceasta porunci către ocârmuirile judeţelor, pentru facerea lor.
Pe lângă adresa cinstitei Eforii cu no. … priimindu-să cerutul plan, Depar-
tamentul îndată l-au dat în cercetarea secsiei inginereşti, ca luându-l în băgare
de seamă să arate fără zăbavă dacă este alcătuit după cuviinţele (indescifrabil) şi
dacă cătăţimea şi felul materialurilor este potrivit cu trebuinţa; desluşind
totdeodată şi preţul acestor materialuri de la care priimindu-să răspuns, prin
raportul subt no. 74, Departamentul are cinste a-l înainta în original pe lângă
aceasta, împreună cu planurile şi divizările (indescifrabil) într-adins, ca să să
vază şi de cinstita Eforie.
Mărimea însă şi însemnătorul preţ ce să arată prin devizările espuse că ar
costisi lucrarea în parte a unei şcoli înfăţişează desăvârşita neputinţă despre
îndeplinirea sfârşitului către care au privit dorinţa Departamentului; nefiind
mijloc nici într-un chip a să clădi aceste şcoli fără simţitoare vătămare şi pagubă
a sătenilor.
Ca să să poată dar pă de o parte depărta şi micşora simţitoarea şi
povăroasa îngruere1 dʼasupra lăcuitorilor din pricina costului lucrări, iar pă de
alta a să dobândi înfiinţarea cerutelor şcoli prin sate, spre a nu fi lipsite de un
asemenea neapărat şi folositor aşezământ; suptiscălitul grăbeşte a pofti pe
cinstita Eforie să binevoiască a chibzui cu dinadinsul asupra înlesniri mijloacelor
clădirei, prin alcătuirea unui plan mai metodicesc şi mai potrivit cu starea
materială a lăcuitorilor, pe care va binevoi a-l trimite Departamentului, întorcând
totdeodată înapoi şi preînsemnatele hărtii, spre a să depune la delile lor.

Marele Vornic, B. Ştirbei

ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 54 r.-v.

9. f.d. Eforia Şcolilor către profesorul şcolii normale din Cerneţi, în


privinţa întârzierii plăţii manualului realizat de Ioan Penescu, Prinţipuri de
agricultură.

Eforia Şcoalelor
Domnului Profesor Normal din Cerneţi

Dumnealui pitarul I. Penescu ce a trimis şi domniei voastre prin canţelaria


Eforii o sumă de ecsemplare de cartea intitulată Prinţipurile de agricultură a
făcut în multe rânduri arătare că acum nu i s-ar fi trimis de către domnia ta
niciun ban în socoteala preţului acestor cărţi.
Eforia cunoscând că cartea aceia este de trebuinţă pentru scoalele
comunale v-a recomandat-o se o daţi învăţătorilor de sate, şi nu este la îndoială
că vei fi şi împărţit ecsemplarele ce vi s-au adresat de dl Penescu. Acum, fiindcă
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 81

dumnealui a făcut cheltueli cu tipărirea acei cărţi urmează a-şi afla despăgubirea
şi mângâerea despre ostenelile ce a pus la această lucrare.
Aşadar, domnia ta vei binevoi a trimite în priimirea domnului Penescu cât
mai fără zăbavă banii ce vei fi adunat de la acea carte.

Director, P. Poenaru
Secretar, N. Iliescu

ANR, Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice, 19/1847, f. 3, original.

10. 1846, decembrie 25. Porunca ocârmuitorului judeţului Gorj, Grigore


Oteteleşanu, către subocârmuiri, prin care introduce noi reguli în privinţa
funcţionării şcolilor săteşti din judeţ.

Subtiscălitul, dorind cu dinadinsul a da învăţăturei săteşti toate mijloacele


spre a ei înaintare şi înflorire, prin circulare porunci slobozite către toate subcâr-
muirile, încă de la 25 dechemvrie anul încetat, s-a pus de cârmuire straşnică
regulă de chipul cum au a urma în viitor.
(iscălit) cârmuitor Gr. Otetelişanu

Circulară către subcârmuiri


Înfiinţarea şcoalelor comunale du prin sate, fiind ţinta cea mai prinţipală a
dezvoltării civilizaţiei în clasa slujitorilor ţărani, urmează ca prin toate
mijloacele să se şi sprijine atât trebuinţele şcoalelor cât şi ale acelor ce ajung în
calitate a se numi învăţători la aceste şcoli, spre a se cerca cât de puţin
împiedecări la plinirea datoriilor puse asupră-le, şi cu toate că spre un asemenea
sfârşit s-au dat în mai toţi anii porunci din partea cârmuirii însoţite unele şi cu
alăturări de instrucţii din partea cinstitului Departament Dinlăuntru, ce atât
simbria acestor învăţători legiuită câte lei doi de fiecare familie pe an, să se
plinească în patru câştiuri2, şi să li se răspunză potrivit cu povaţa acelor
instrucţii, cât şi pentru ţinerea şcoalelor în bună stare; pentru aprovizionarea cu
lemnele trebuincioase de foc pentru iarnă; pentru câte un rândaş dintre cei ertaţi
pe socoteala cutii satelor, ca să întâmpine neapăratele trebuinţe în lăuntrul
şcoalei, pentru a se însărcina aceşti învăţători se fie şi cântăreţi, ca să se bucure
de orânduitele chile de bucate, ce se slobod pe fiecare an, din magaziile de
rezervă. Şi pentru că după nici un chip de pâră să nu se facă preschimbare
acestor învăţături fără vină binedovedită asupră-le, de urmarea vreunei
necuviinţe din parte-le. Dar fiindcă cârmuirea cu a ei mîhnire a luat ştiinţă că
privigherea ce erau datoare subcârmuirile într-aceasta a rămas în desăvârşită
uitare şi neîngrijire, încât dorinţa stăpânirei, în loc să ajungă la scop, s-a dat
înapoi, căci pentru niciuna din acele mai sus zise nu se vede o urmare eczactă,
încât să corespunză la toate după trebuinţă. Apoi pe lângă acestea nici copiii
82 NICOLETA ROMAN

veniţi în vârstă a urma la învăţătură nu se dau de către toţi părinţii ca să înveţe


în şcoale, şi câţi după îndemnare îi dau, nu-i trimit regulat în toate zilele, ci îi
lipsesc cea mai multă parte din timpul hotărât a urma în şcoală, şi astfel trecând
vremea rămân fără nicio învăţătură. Drept aceea, cârmuirea, îndemnată de
datoriile slujbei, porunceşte acei subcârmuiri cele următoare:
1-iu. Să se facă obştească revizie în toate şcoalele comunale dintr-acea
plasă, şi să se facă punere la cale a se aduce în bună stare toate câte vor fi de
trebuinţă încât să fie de suferit şi localul învăţăturei, şi al copiilor unde învaţă.
2-lea. Să se puie straşnice îndatoriri asupra juraţilor, ca să aprovizioneze
şcoalele cu lemnele de foc trebuincioase pe tot timpul ernii.
3-lea. Tot asupra juraţilor să se puie îndatoriri ca să orânduiască în slujba
şcoalelor cu rândul pe fiecare săptămână câte unul dintre nevolnicii ertaţi pe
socoteala cutii.
4-lea. De la 1-iu a viitorului ianuarie să se desfiinţeze toţi cântăreţii de pe
la biserici, câţi nu vor fi dintre învăţători, şi să se dea sarcina aceasta asupra
învăţătorilor fiindcă are ştiinţă cârmuirea că toţi au învăţat a împlini la biserici
toată slujba, cu această îndatorire încă asupră-le ca să nu lipsească de la biserici
în toate duminicile şi la sărbătorile cele mari.
5-lea. S-a văzut că unii dintre arendaşi s-au înşelat a crede că prin pâri
neadevărate vor isbuti să înduplece pe autorităţi a le favora dorinţele ce de la
mulţi s-au ivit pentru preschimbarea acestor învăţători cu nădejde ca să
înfiinţeze pe alţii care să nu fie în stare a deştepta în ţărani urmarea năpăstuirilor
ce fac aceia să li se dea în cunoştinţă să nu mai uneltească asemenea necuviinţe,
nici sătenii să nu se alunece părtinind unor intrigi ca acestea prin jeluiri
mincinoase; căci după aceasta, de va mai face pâră vrunui învăţător, de urmarea
vrunei necuviinţe, şi după cercetare se va dovedi neadevărată, atunci pârâţii vor
fi supuşi la ştraf, în folosul cutii satului.
6-lea. Părinţilor de copii ajunşi în vârstă a merge în şcoală spre învăţătură
li se va face cunoscut că, dacă nu vor îngriji a-şi trimite copiii la vreme de
şcoală sau de îşi vor trimite nu-i vor lăsa a urma regulat în toate zilele (fiindcă
lipsa se iartă numai la boală), se vor îndatora a da câte lei cinci ştraf la cutia
satului de oricâte ori se vor dovedi că singuri şi-au tăinuit copiii supt alte
pricinuiri nepriimite, cum s-a zis afară de boală; păzindu-se întru aceasta de
către subcârmuire orânduelile următoare: 1. Se va întocmi în fiecare sat o
comisie alcătuită de preotul bisericii, de proprietar sau arendaş şi de juraţii sau
aleşii satelor, care să aibă îngrijire a lua ştiinţă în scris pe fiecare săptămână de
la învăţător pentru câţi copii nu i-au trimis încă părinţii spre învăţătură, şi pentru
câţi din cei trimişi au lipsit fără pricină binecuvântată, ca după aceea comisia să
facă punere la cale a înplini de la părinţii acelor copii câte lei cinci, şi în fiinţa
mădularelor comisii cutii, să-i depuie în păstrare, trecîndu-i în foile de socoteli,
la venit, cu vorbire desluşitoare de unde vin aceşti bani. 2. Aceşti bani fiind
hotărâţi a se întrebuinţa pentru împărţiri de premii tinerilor copii la ecsamenile
de peste an, nu se vor da niciodată spre acoperire de neajunsuri la legiuitele
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 83

cheltuieli ale cutii. 3. Comisia aceasta va fi îndatorată ca pe fiecare doă


săptămâni să dea în cunoştinţa subcârmuirei raport de câţi bani s-au depus în
păstrarea cutii, din asemenea pricini. Şi subcârmuirea, păstrând în canţelaria sa
acele ştiinţe, la sfârşitul fiecăruia trimestru va trimite pe lângă celelalte hârtii ale
socotelilor cutiilor şi deosebită listă pentru aceşti bani, cu arătare de la cine
anume, din ce sat şi pentru ce vină s-au luat ştraful.
Pătrunzându-se dar dumnealui subcârmuitor de cele coprinse într-această
poruncă, să grăbească pe dʼoparte a o da în copie la toate satele, cu îndatorire a
se strânge toţi lăcuitorii într-o zi de sărbătoare la casa sfatului spre a o citi în
auzul de obşte; iar pe de alta, cu prilejul revizii, ce se îndatorează prin art. 1-iu a
face însuşi, să dea şi în graiu cuviincioasele desluşiri spre a se păzi cu întregime
cele prescrise. Iar de priimirea aceştia şi întocmai urmare se aşteaptă răspuns.

„Învăţătorul satului”, an IV, nr. 12, 15 martie 1847, p. 47-48.

11. 1847. Raportul profesorului şcolii normale din Câmpulung în privinţa


situaţiei şcolilor săteşti din judeţul Muscel.

Raportul Domnului Profesor al Şcoalei Normale din Câmpulung


În 30 ale trecutei luni, s-au făcut esamene generale în toate şcoalele
comunale din acest judeţ. Învăţăturile asupra cărora s-au cercetat junimea
şcolastică au fost citirea, scrisoarea, catehismul, istoria sfântă, cele patru lucrări
ale aritmeticii şi cântări.
Din raporturile juraţilor a mai multor sate ce au înaintat către şcoala
normală cu ocasia acestor esamene, precum şi din a mea împarte cunoştinţă,
recomand binevoinţei onorabilei Eforii râvna şi strădania prin care s-au deosebit
în ale lor nobile şi împovăroase datorii mai toţi învăţătorii acestui judeţ, iar mai
cu seamă jos însemnaţii şi anume:
Dieconescu Petre din Mioveni
Rucăreanu Năstase din Rucăr
Domnescu Bucur din Domneşti
Popescu Radu din Ţigăneşti şi
Stănescu Toma din Ciumeşti.
Ecspuiu asemenea aicu un estrat relativ la frumoasa conduită a persoanelor care
au fost faţă la aceste solemnităţi şi care s-au destins prin dărnicia şi dorinţa de
sporire în cultivirea minţii şi formarea inimii clasei agricole.
Asemenea laudă meritu mai întâiu sătenii din Rucăr dăruind şcolarilor
cărţi în preţ de un galben, precum şi învăţătorului un present tot acelaşi preţ.
În satul Mihăeşti s-a văzut generozitatea dumnealor Zoiţa Mihăiasca şi
Grigorie Scărlătescu, carii au dat şcolarilor cărţi în preţ de câte cinci sfanţi
fiecare; dar şi fruntaşii satului au luat parte la această încoragiare a junilor
şcolari dăruind unora câte un sfanţ, altora câte o jumătate şcl.
84 NICOLETA ROMAN

La satul Mioveni dumnealor Rovea şi P. Drăgoiu au dăruit şcolarilor şi


învăţătorului cărţi şi alte objete în preţ de doăzeci şi şapte lei.
La satul Gorganul dumnealui subrevizorul plăşii au dăruit şcolarilor săraci
sârguitori cărţi în preţ de lei treisprezece.
Despre satul Goleşti las să vorbească dumnealui subrevizorul în raportul său:
Dumnealui Pitarul Rădulescu, subcârmuitorul plăşii a fost faţă, şi însuşi a
adresat câteva întrebări şcolarilor la acest esamen.
Domnul Rădulescu deosebit de veghierea ce are asupra şcoalelor comunale
în îmbunătăţirea lor materială, a şezut trei ceasuri împreună cu sătenii la acest
esamen, dovadă netăgăduită de simţirea ce hrăneşte pentru luminarea fraţilor săi
români. La sfârşitul esamenului a dăruit şcolarilor străduitori cărţi în preţ de lei
cincisprezece. Dea Dumnezeu ca să fie şi alţi dregători însuflaţi de asemenea
simtimente patriotice.
La satul Privoeni, s-a încoragiat şcolarii prin generositatea dumnealor
Pandele Chiriac şi Ioan Crăciun, dând în cărţi cel dintâiu lei zece, cel d-al doilea
opt. Au mai dăruit asemenea şi alte obraze cărţi în preţ de lei doăzeci, a căror
nume după dreptate le trecem aici. Aceştia sunt dumnealor Vasile Ion, Toma
Gheorghe, Marinoiu şi Florescul.
Pe lângă aceste netăgăduite mărturii de dorinţa de propâşire, mai descoper
în relaţiile ce mi-au trimis viul interes de a se afla faţă mai toţi enoriaşii satelor,
încât mă încredinţez nu mai încăpeau prin localităţi şi mulţime de săteni şi
femei ascultau pe la ferestre.
Mai multe discursuri s-au rostit prin mai multe şcoale cu ocasia esame-
nelor. Dintr-acestea alătur pe lângă acest raport numai pe acela pe care l-am
priimit de la învăţătorul satului Domneşti. Acesta mi s-a părut mai nemerit şi
mai potrivit cu ocasia.
Bine încredinţat fiind că nişte asemenea fapte şi îndeletniciri ivite cu
ocasia celor dintâiu esamene prin şcoalele comunale din acest judeţ, sunt de un
mare interes pentru viitor, pentru istoria instrucţiei publice din acest prinţipat,
le-am espus aici cu amăruntele ce a îngăduit cadrul acestui raport, rugând plecat
binevoinţa onorabilei Eforii ca de va găsi de cuviinţă că au merit la publicitate
să facă a se trâmbiţa prin organul teascului şcoalelor.

Cinstită Adunare!
Zioa cea mare, sărbătoarea junilor acestui sat sosi; adună, chiemă pe
bătrânii satului în ocolul acesta spre a lua parte la sărbătoarea isbânzilor învă-
țăturei, și a se încredința de înaintarea ce au făcut junimea acestui sat, într-această
vreme de cinci luni.
Fraților, anii nenorocirilor, anii blestemului, acei ani însemnați prin
suspinuri care au clătit atât capetele părinților și străbunilor noștrii; acele vremi
de răsvrătiri, de împerechieri; acele răsmiriți ce despărțea pe tată de fiu, pe fiică
de mumă; acei ani de boale lipicioase, de robie, de întuneric care a sbuciumat
atât pământul nostru tremură în sfârșit întocmai ca un potop ce îneacă lăsând
urme neșterse de mânia și furia lui.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 85

Vremea de astăzi, iubiții mei consăteni, să însemnează prin liniște, prin


pacea ce a dat-o Isus ucenicilor săi „pacea mea o dau voaă”; să însemnează prin
înaintare, osârdie, îndeletniciri de tot felul folositoare, luminare.
Să se facă lumină a zis Dumnezeu la facerea lumii și întunericul se risipi.
Să ne luminăm, fraților, strigă un prinț mare pe tronul Mircilor și Basarabilor; și
noi nu ne-am adunat astăzi aici ca să ne încălzim de razele făcătoare de bine ale
luminei? Și această tinerime, care stă în mijlocul nostru, nu a alergat aici ca să
se bucure și ca să se îndulcească dintr-această mică fântână a științei, a dragostei
creștinești? Nu am să dau eu socoteală astăzi ce am făcut cu sadurile ce mi-ați
încredințat?
Să începem dar d-aici:
M-am îndeletnicit, fraților, în a forma mintea copiilor dvs., în cunoștința
de Dumnezeu, în dragostea aproapelui, în datoriile ce avem unii către alții, în
datoriile către stăpânire și patrie, în datoriile ce au copiii către părinții lor.
Acestea, unite cu învățătura citirei, scrisorii, socotelii, și a Sfintei Scripturi este
temeiul pe care se rezeamă și unde se mărginește învățătura acestei școale. Niște
oameni zăpăciți la minte au voit să păteze frumoasa și înțeleapta învățătură ce se
comunică într-aceste școale, dar vorbele lor au rămas ca niște clevetiri nebăgate
în seamă de nimeni.
Au cerut să învețe copiii lor într-această școală la ceaslov, carte bună
pentru biserică, dar nu și pentru școale; pentru că ea împiedică, stăvilează
înaintarea cetirei, tâmpește mintea copilului în loc să o desvolte. Aceasta este
pricina pentru care stăpânirea a isgonit din încăperile școalelor niște asemenea
cărți. Apoi, altfel de rătăciri au hulit că învățătura ce împărtășim noi acum nu se
aseamănă cu aceea ce au învățat ei odinioară.
Gândire, fraților, smintită pentru că se aseamănă cu acest rost, adică dacă
tată-meu s-a născut și a trăit în bordei, eu să nu-mi fac casă, pentru că fac cea
mai mare nelegiuire. Mai sunt și altfel de oameni, care zic că învățătura e bună
dar nu e potrivită cu învățătura sfintei noastre religii. Acestei mârșave clefetiri
eu le răspunz: vie și vază. A vorbi cineva, fraților, despre o holdă că este
mănoasă, îmbielșugată cu bucate, sau stearpă și plină de burueni fără să intre
într-însa, să o vază cu ochii săi, asta nu va să zică că este rătăcire și bârfire
mârșavă? Când faptele vorbesc, este un lucru ce n-are trebuință de dovezi; și
defăimarea, hula, cad pe capetele celor ce le născocesc.
Le plac unor oameni să se ie de cele vechi, ca orbul de ciomag. Noi am
păstrat din obiceiurile cele vechi numai pe cele bune; iar pe cele rele, pe acele
nărăviri care ne vatămă, ne păgubesc le-am năpustit.
Am isgonit, dar, acele cărți care țineau pe tinerime cu anii la învățătura
citireai, și fără să știe să citească vreodată. Și stăpânirea, acest părinte duios al
copiilor dumneavoastră, ne arată cu degetul calea pe care trebue să alergăm.
Veți vedea, fraților, că copilul la noi învață să știe ce este Dumnezeu, și
cum trebue să-l slăvim și să ne închinăm Lui, veți vedea ce înțelege biserica
când își face creștinul cruce, veți vedea tălmăcirea poruncilor bisericii. Vom
86 NICOLETA ROMAN

cerceta, vom întreba pe junii noștri, pe aceste odrasle care vecinicesc viața
părinților lor, despre viața, faptele și minunile Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Vom vedea lucrurile bisericii creștinești de la întocmirea sa până acum,
veți cunoaște hotărârile date de fiecare sobor din cele 7 soboare egumenice, de
locul unde s-au făcut și pricinile care s-au desbătut.
Noi învățăm, în sfârșit, pe școlari să muncească, să fie folositori satului
lor, neamului rumânesc; să nu-și piarză vremea în deșertăciuni și când se vor
face bărbați, prin cârciumi. Albina e totdauna bogată. Știți pentru ce? Pentru că
e sârguitoare, pentru că muncește. Cine e sărac? Leneșul. Cine e dator, pe cine îl
întinde toți în toate părțile? Pe omul care nu-și îngrijaște de trebile sale. Eu zic
școlarilor mei: băeți, eu am doă chiei una luceșt, și parcă este de argint; alta,
ruginită, scârboasă. Știți voi pricina acestei deosebiri? Nu, negreșit. Să v-o spun
eu: cea dintâiu lucește pentru că umblăm cu dânsa, o întrebuințăm; cea de-a doa
e copleșită de rugină, pentru că am lăsat-o să șază, să zacă. Așa este, copiii mei,
și cu omul. Cel ce muncește, cel ce lucrează, îl vezi că lucește, îl vezi
îmbrăcățel, îi vezi casa îndestulată, curtea cu dobitoace, îi vezi holda frumoasă.
Cel ce șade, cel ce adoarme pe taraba cârciumei, îl vezi trențăros, îi vezi copiii
desculți cerând mălai sau și milă de la unii alții. Țineți minte, copii, le zicem
noi, că la casa omului muncitor, omului care se îngăduește bine cu soția care i-a
dat-o Dumnezeu, nu vine sărăcie sau, și de vine, se oprește însă în pragul casei,
nu îndrăznește să intre în lăuntru. În casa omului leneș, omului trândav,
bețivului, trântorului, nu merge tot așa. O găsești pe poliță, o găsești în pat, o
găsești în toată casa, o găsești pe bătătură, o găsești la țarină, căci nu afli nicăiri
vreun lucru care să-ți placă. Pe poliță, pe culme, trențe; pe pat, un zăbalu rupt,
pe bătătură nimic, țarina plină și copleșită de bălării.
Astfel sunt, fraților, învățăturele dintr-aceste școli, astfel de cunoștințe
împărtășim noi școlarilor noștri, spuindu-le tot într-o vreme că de tropul țării
românești avem un prinț român de sângele nostru, care ne voește totdauna
binele și fericirea. Drumuri ne întocmește ca să ne scape de acele pagubi la care
ne supunea drumurile cele rele și pe care le tot dregeam și nu le mai isprăveam:
abia eșiam din sat și carul ne era înnămolit, mai încolo îl aștepta răsturnarea. De
arendașii aceea care n-avea milostivire și dor pentru clăcași ne ocrotește. Boala
vitelor care a stins toată suflarea prin alte țări încât a ajuns să tragă oamenii
carăle a ostiat, să trăiască prințul care a luat niște măsuri atât de înțelepte ca să
ne mântuiască de o nenorocire ce ne amerința.
Să-l fi văzut, fraților, când a venit la școala din Câmpulung pe acest mărit
prinț, să-l fi auzit cum întreba el, însuși Măria Sa, pe copii și pe candidați, e!, de
aveați această norocire, acum era să arză și în pieptul vostru focul acela al
dragostei și al respectului care își mișcă rărunchii într-acest minut.
Pe mine nu m-a întrebat, ca pe alții, căci eram în dos, am obiceiu de mă
puiu totdauna mai spre coadă. Oh!, fraților!, minutul în care acest prinț a zis:
bine, prea bine, săvârșind cercetarea, este cel mai frumos minut din viața mea.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 87

Fraților, cercetarea ce vom face acum acestei tinerimi care este nădejdea și
sprijinirea bătrâneților noastre, va rămânea în ținere de minte a viitorului, pentru
că este cea dintâiu care, după atâtea sguduiri ce am suferit, se ivește ca să ne
arate o nouă viață, să ne spue că cerul țării noastre va fi senin, să strige că am
scăpat din întunerec, că porțile luminei ne sunt deschise, că dreptatea și veacul
acesta cere propâșire și să lăsați pruncii să vie la mine.
Trăiască Măria Sa prințul Gheorghe Bibescu!

„Învăţătorul Satului”, an IV, nr. 15, 1 mai 1847, p. 58-60.

1 Corect, îngreuiere.
2 Câştiu, câştiuri = 1. rată în arenda unei moşii; 2. chirie (la case) şi 3. banii (preţul)
vânzării.

S-ar putea să vă placă și