Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O introducere necesară
Învăţământul rural, organizat sub forma unui sistem dependent exclusiv de
stat, se datorează introducerii Regulamentului Organic (1831) şi unei „echipe”
cu o formare occidentală: Mihail Ghica, Petrache Poenaru, Barbu Dimitrie Ştirbei,
Alexandru Filipescu. Ei au ştiut să dezvolte, în timp, un întreg proiect, pornind
de la un singur articol, nr. 8, unde se prevedea existenţa obligatorie la sate a
unui cântăreţ „carele să fie dator să înveţe copiii satului carte şi cântări”1. Cu
toate că era foarte puţin explicit, Regulamentul ocupându-se mai ales de învă-
ţământul urban (cum ar fi întemeierea de şcoli începătoare atât pentru fete cât şi
pentru băieţi în capitalele judeţelor), articolul a putut deschide o întreagă istorie.
Tocmai aceste şcoli de pe la oraşe vor constitui sprijinul celorlalte, de plasă
şi de prin sate. Înainte de toate, ar trebui însă spus că, la începutul perioadei
regulamentare, s-a realizat o clasificare a şcolilor publice, într-o ierarhie care se
prezenta astfel: comunale; preparandale (= şcoli aflate în plăşi, cu doi învăţători şi
în care se aflau revizorii); normale (= şcoli aflate în capitalele judeţelor şi unde
erau pregătiţi candidaţii de învăţători); centrale, aflate la Craiova și București,
respectiv complementare („îndeplinitori), la Bucureşti2. Sistemul de predare era,
indiferent de mediu, în limba română și după metoda lancasteriană:
* Acest studiu a fost realizat în cadrul proiectului de cercetare Sexuality and Political-
Religious Discourse in Romanian Pre-Modern Society, proiect cu nr. PN-II-ID-PCE-2012-4-0079
şi finanţat de CNCS-UEFISCI.
1 Regulamentul Organic: întrupat cu legiuirile din anii 1831, 1832 şi 1833, şi adaogat la
sfârşit cu legiuirile de la anul 1834 până acum, împărţite pe fiecare an, precum şi cu o scară
desluşită a materiilor, Bucureşti, Tipărit la pitarul Z. Carcaleki, tipograful Curţii, 1847.
2 V.A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Statului,
1892, p. 7.
50 NICOLETA ROMAN
au fost rezultatele rapide obţinute pentru un nivel care doar permitea alfabe-
tizarea claselor defavorizate: săraci, orfani, persoane cu probleme în familie etc.
Intervenţia statului era minimală, iar rezultatul considerat satisfăcător
posibilităţilor vremii.
5 Iată și explicaţia oferită: monitorul este reprezentat stând cu băţul arătător în mână, pentru
a putea arăta cel mai bun exerciţiu, fără să atingă tăbliţa, ceea ce ar putea să şteargă scrisul. Băieţii
sunt reperezentaţi stând în prima bancă a clasei, executând la comanda monitorului: „Arătaţi
tăbliţele!”. Ei arată că nu au scris doar un cuvânt, ci o propoziţie; şi o propoziţie pe care orice
englez adevărat ar dori să şi-o întipărească nu numai în memorie, dar şi în inimile noii generaţii,
ca un simbol al îndatoririi faţă de monarh, care domneşte asupra sentimentelor poporului său:
„Trăiască Regele!”.
6 V.A. Urechia, Scolele sătesci în România: istoricul lor de la 1830-1867, cu anesarea
Fig. 3. Charles Doussault, O şcoală din Ţara Românească (Une école valaque) (1842)
7 V.A. Urechia, Scolele sătesci..., p. 53, anexa 18, din discursul lui Petrache Poenaru referitor
la formarea „unor generaţii mai potrivite cu noile instituţiuni. Prin învăţăturile de religie şi de
căsnicia ce li se vor da într-aceste scoli, locuitorii de prin sate se vor deprinde de mici a fi mai buni
creştini, a avea iubirea de cinste, a se apăra de feluri de iresuri şi a fi mai muncitori. Întinzându-se
astfel învăţăturile la sate, scolele după la oraşe se vor dezvolta din ce în ce mai mult. Şi aşa duhul
înţelegerii între locuitorii de prin oraşe se va pune în oarecare armonie. Orăşanul şi ţăranul se vor
cunosce unul pe altul fii ai aceleiaşi familii, numele de Român nu va mai fi un termen de ocară, ci îl
vor purta şi unul şi altul cu acea fală strămoşească la care râvnea toate neamurile”.
8 Arhivele Naţionale ale României (în continuare ANR), Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
stăpânea în Gorj cinci sate şi dorea ca pentru acestea şi încă unul alăturat să existe o singură
şcoală, întemeiată pe cheltuiala şi supravegherea sa, la Cojani, „centrul acestor sate, unde şi locul
e mai frumos şi aerul mai curat”. Propune chiar ca un profesor să fie ales dintre cei care studiaseră
la Tg. Jiu, iar dascălul să se ocupe de latura religioasă. Distanţa era, în părerea lui, o problemă
minoră, cele mai îndepărtate sate aflându-se la două ore şi jumătate de mers, iar până la clădirea
localului şcolii se oferea să pună el la dispoziţie încăperi. Propunerea i-a fost respinsă, deşi se
recunoştea că este lăudabilă venind din „patriotism” şi fiind dată de exemplu la gazetă.
54 NICOLETA ROMAN
12 Ioan (Iancu) Lahovary (1786-1854), ispravnic de Vâlcea (1810), stolnic (1813), vel
Vâlcea, cel mai tânăr învăţător, Ioan Gujărescu, era flăcău, fiu de birnic din Obislavu şi avea 17 ani;
preda în acelaşi sat, în plasa Olteţ. Pe aceeaşi listă, cel mai în vârstă, Dumitraşcu Miclescu, era
însurat şi fiu de birnic, avea 55 ani şi preda din 1838 în satul natal, Bogdăneşti, plasa Râmnic. În
Ialomiţa, cel mai tânăr învăţător, Vintilă Mitu, avea 16 ani, era flăcău şi fiu de plugar, în timp ce
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 55
cel mai în vârstă era însurat şi avea 41 ani (cf. Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa, vol. I
(1300-1918), Slobozia, 1977, p. 108-114).
15 Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901), istoric, scriitor şi om politic român, profesor la
Univesităţile din Iaşi şi Bucureşti. Pentru mai multe detalii, vezi V.A. Urechia, Din tainele vieței.
Amintiri contimporane (1840-1882), ediție îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note și
glosar de Leonidas Rados, Iași, Polirom, 2014, p. V-LVIII.
16 V.A. Urechia, Scolele sătesci…, p. 12.
17 Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa, vol. I (1300-1918), Slobozia,
f.ed., 1977.
18 Funcţionar public ales din rândul profesorilor şcolilor normale.
19 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 19/1843, f. 5; 21/1843.
56 NICOLETA ROMAN
De remarcat că subrevizorul ajunge să fie ales dintre învăţătorii cei mai buni
(„meritorii”), ceea ce ar însemna, în termeni actuali, o promovare21.
Odată intrat în slujbă, învăţătorul trebuia nu numai să-i înveţe pe copii
cititul, scrierea, aritmetica, catehismul şi alte materii, dar şi să se perfecţioneze
pe timp de vară, mergând din nou la şcoala normală. Dar costurile întreţinerii
sale la oraş (chiria pe perioada şederii, hrana, materialele didactice) erau ridicate
şi astfel de lucruri nu au fost avute în vedere. În această perioadă, clădirea
rămânea liberă, deschisă, iar copiii îi ajutau pe părinţi la muncile câmpului,
situaţie care ar fi trebuit să mulţumească pe toată lumea. Totuşi, au existat
situaţii în care localul a fost luat „în stăpânire” sau devastat, fie de săteni
(dându-i o altă menire), fie de arendaş, de logofăt ori de alte persoane, care-l
utilizau după bunul plac. Bineînţeles, se ştia că ei nu vor fi traşi la răspundere şi
că modul în care se prezenta şcoala era responsabilitatea învăţătorului şi poate
tocmai pe asta se conta. În dosarele din arhivele locale se păstrează mărturii
despre aceste probleme de respectare a unui spaţiu ce nu era perceput ca fiind al
statului şi tratat ca atare. La nivel public, la gazetă, situaţia nu a fost recunoscută
decât târziu şi printre puţinele semnalări (dacă nu singura) este circulara lui
Grigore Oteteleşanu (1786-1869), ce se regăseşte în anexele prezentului studiu.
În calitate de ocârmuitor al judeţului Gorj, el se adresa subocârmuitorilor să
reglementeze ceea ce se întâmpla în teritoriu, arătând că este la curent cu
interesul unor arendaşi şi proprietari de a-i șicana pe învăţătorii existenţi şi a-şi
aduce proprii oameni. Juraţii sau aleşii satului trebuiau să devină parte a unui
for decizional care să-l impună pe învăţător în comunitate. De aceea, ocâr-
muitorul Oteteleşanu cere ca în teritoriul administrat să se formeze comisii în
fiecare sat din juraţi/aleşi, preot şi proprietar/arendaş22, care să se îngrijească de
plata învăţătorului şi de amendarea acelor părinţi care nu-şi trimit copiii la
învăţătură. Banii strânşi (5 lei amendă) trebuiau să meargă la cutia satului şi să
nu fie folosiţi decât pentru premierea elevilor, la final de an. Însă era la fel de
adevărat că el dorea înlăturarea cântăreţilor din slujbă şi preluarea atribuţiilor
acestora de către învăţători. Grigore Oteteleşanu reprezintă totuşi una dintre
excepţiile vremii, care şi-a găsit cu greu interlocutori, mai ales în rândul
boierilor. Puţini priveau cu acelaşi entuziasm programul dedicat şcolilor săteşti
şi încă mai puţini se implicau cu aceeaşi râvnă. Să nu uităm că, la momentul
20 „Învăţătorul satului”, an 1847, nr. 29, 1 decembrie, p. 107.
21 V.A. Urechia, Scolele sătesci…, doc. 40, p. 75-76, ofisul lui Gh. Bibescu către Departa-
mentul Credinţei din 9 septembrie 1847, cu privire la învăţătorii din principat. A fost publicat şi în
„Învăţătorul satului”, an 1847, nr. 24, 15 septembrie, p. 93-94.
22 Demn de amintit este faptul că Regulamentul Organic (1831) instituise „judecătorii de
împăciuire” (un preot şi trei juraţi) după acelaşi model, care erau menite a rezolva conflictele dintre
săteni şi dintre săteni şi proprietar. Conform Regulamentul Organic, § II, art. 264-266, p. 113-114.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 57
Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 6 se afirmă: „[…] de la multe sate s-au priimit raporturi că
proprietarul sau preoţii să înpotrivesc de a priimi pă învăţătorul satului de cîntăreţ sau de
paracliser, fiindcă voesc să dea chilele de bucate la vreun sat sprijinit al lor şi cu aceasta
învăţătorii satelor să văd lipsiţi de un drept ce regulamentul le-a hotărât”.
26 Ibidem, prin care Eforia roagă Departamentul să poruncească ocârmuirilor „ca
învăţătorul fiind privit ori ca cântăreţ sau ca paracliser, să-şi priimească totdauna acele doă chile
de bucate pă deplin la aceiaşi vreme când se slobod şi pentru preot”, dar şi f. 7.
58 NICOLETA ROMAN
Purtarea lor, precum şi situaţia la învăţătură era notată în fiecare zi, unele
dintre documente stând, ca exemplu, pe perete. Profesorul şcolii normale din
Roşiorii de Vede, B. Urzescu, cerea în 1847 de la Eforia Şcoalelor cât mai
multe astfel de coale şi cataloage:
[…] coale de matrix, din care s-au şi făcut registre cele noăe de clas a-I-a şi a II-a
pentru înscrierea şcolarilor, dar mai trebuie coale şi cataloage de părete unde să se
însemneze urmările de toate zilele31.
Elevii aveau vârste diferite, în aceeaşi clasă existând şi copii mici de 6-7 ani,
dar şi mai mărişori, sau chiar flăcăi de 18 ani. Situaţia putea provoca zâmbete
32 O primă clasificare: de la 0-4 ani se vorbea despre cocon, de la 4-14 ani de copil, de la
Abeţedar moral şi religios sau Lecţii scoase din Sfânta Scriptură acum tradus din franţuzeşte,
pentru învăţătura copiilor, 1833 (ediţia a III-a este publicată în 1840 de Ecaterina Pleşoianca);
Cele dintâi cunoştinţe pentru învăţătura tinerilor şcolari carii încep a citi, traduse din franţuzeşte
şi adăugate de …, 1833; Abecedar greco-românesc cu frumoase dialoguri, rugăciuni, legi mora-
liceşti, idei fisiceşti, geograficeşti şi istoriceşti, ediţia a III-a, 1834. Lui Dimitrie Iarcu (1818-?),
profesor şi bibliograf, promotor al colecţiei „Enciclopedia poporană”. Eforia Şcoalelor îi tipăreşte
la Bucureşti, în 1838, lucrarea Manual de silabism şi citit. Spre întrebuinţarea şcolarilor
începători. Ioan Penescu (1808-1868), profesor şi traducător, publică: Prinţipuri de agricultură,
Bucureşti, Tipografia Mitropoliei, 1845; Manual de economie casnică, Bucureşti, Tipografia
Mitropoliei, 1846, dar şi altele, după 1850.
35 Gheorghe Pârnuţă, Ştefan Trâmbaciu, Mărturii şi documente muscelene (1215-1918),
Privind asupra textului ne dăm însă seama că scopul era altul: pentru ţigani se
dorea o integrare socială şi religioasă, iar educaţia putea fi un canal de realizare;
pentru români, se urmărea formarea profesională în domenii care să aibă
legătură cu pământul (agricultură, sivicultură, hotărnicie). Rămânând tributară
religiei, programa introducea şi obligaţia de a se cunoaşte „oarecare cunoştinţe
practice prin care s-ar putea înlesni şi îmbunătăţi meseriile la care se
îndeletnicesc ţăranii, precum poveţuiri asupra lucrerei pământului, crescerea
vitelor şi altele asemenea”36, ca manual fiind folosit Prinţipuri de agricultură de
Ioan Penescu, publicat la cererea Eforiei Şcoalelor, în 1845. La fel de important
era ca citirea oricăror acte sau cărţi de tipar sau de mână „să fie slobodă şi cu
înţeles”, iar scrisul „drept cu o formă regulată şi citeaţă”37.
Chiar dacă planurile autorităţilor urmăreau un învăţământ diferenţiat în
funcţie de necesităţile celor cărora se adresau şi luau în considerare dezvoltarea
sătenilor în mediul de trai, nu anticipau suficient de clar neajunsurile. Părinţii
trebuiau să plătească destul de mult pentru cărţile ce urmau să fie folosite de
copii. Numai un manual de silabism costa zece parale, iar unul de rugăciuni,
douăzeci. Este drept că statul s-a gândit iniţial să scadă din aceste cheltuieli, dar
lucrul nu a fost posibil decât datorită generozităţii logofătului Alexandru Filipescu
(1808-1863), care oferă acces la munţii săi de piatră tocmai în acest scop:
[…] se va face înlesnire copiilor ţărani dânduli-se table de petră de care se găsesc
în munţii noştri şi anume în munţii domnului logofăt Alexandru Filipescu, care a
făgăduit a dărui pentru asemenea trebuinţă o sumă însemnătoare de aceste table38.
Adăugat la întreţinerea şcolii, leafa învăţătorului (câte doi lei daţi anual)
era o lipsă considerabilă din venitul adus în casă. Aşa că numărul copiilor în
primii ani nu a fost mare decât în acele sate în care se putea vorbi de o conti-
nuitate a învăţământului, datorată unor ctitorii anterioare. Parţial acest lucru
demonstra o lipsă de entuziasm şi de încredere nu numai în reuşita proiectului,
dar şi în cei care urmau să-l implementeze. Puţini învăţători se dovedeau
destoinici şi cu o oarecare stabilitate în postul asumat, capabili a trece peste
greutăţile ivite, și astfel în primii ani ocârmuirile înregistrau în actele lor cum ei
[…] zbiară în toate zilele necontenit că n-au ce cheltui şi că unii şi-au pus hainele
după dânşii zaloage pă la prăvălii de ş-au luat mâncare, iar alţii s-au şi dus acasă
pierzând zile şi septămâni întregi până a se întoarce cu merinde39.
aceea, un ziar precum „Învăţătorul satului”, apărut în 184340, deci la câţiva ani
de la declanşarea proiectului privind şcolile săteşti, este astăzi o oglindă a
schimbărilor necontenite de cadre didactice, dar în acelaşi timp şi un agent de
propagare şi de încurajare. El apărea de două ori pe lună, la un preţ diferit în
funcţie de cumpărător: „pentru sate, trei sfanţi” și „pentru particulari, patru
sfanţi pe an”. Ziarul se alătura altora precum „Vestitorul bisericesc” sau
„Prietenul tinerimii”, pe care statul dorea să le vadă circulând în mediul rural,
dar de a căror pătrundere limitată nu era suficient de conştient. De altfel, cu
puţine excepţii, acest ziar se ocupa doar de publicarea: plecărilor şi numirilor în
post ale învăţătorilor (precizarea motivelor încetează din 1847); a circularelor şi
ordinelor privind învăţământul la sate; a rapoartelor (preponderent laudative)
profesorilor şcolilor normale. Majoritatea acestor rapoarte reproduc descrierile
serbărilor şcolare aşa cum le-au fost – spun ei – prezentate de către învăţători:
40Va funcţiona sub această denumire până în 1848, redevenind apoi „Foaea satului” până
în 1852, pentru ca în anul următor să se unească cu Buletinul Oficial al Prinţipatului Ţării
Româneşti. Distribuit gratuit la sate, făcea parte din planul de trezire a conştiinţei sociale a ţărănimii.
Pentru detalii, vezi şi Georgeta Răduică, Nicodin Răduică, Dicţionarul presei româneşti, București,
Editura Științifică, 1995.
62 NICOLETA ROMAN
de multe asemenea urmări vrednice de imitat din partea ţăranilor, şi cu atâta mai mult
înalta sa misiune ar propăşi mai cu onor către mântuitorul scop ce şi-a propus41.
Deşi îndatorarea către Biserică şi influenţa ei reies din fiecare pagină, precum şi
din altele cu un conţinut similar43, noţiunea de patrie îşi face loc tot mai mult loc
în societate, indiferent că vorbim de corespondenţa autorităţilor, de ziare sau
chiar de forul intim al individului. Şi, din ce în ce, patria va reprezenta şi şcoala,
acum de limbă „rumânescă” şi etichetată ca „naţională”.
Datoriile omului creştin, unde, pe lângă precuvântarea autorului, o regăsim pe cea a domnitorului
Alexandru D. Ghica şi a episcopului Ilarion al Argeşului. Alături de discuţii asupra păcatului,
grijilor domestice sau cinstirii unor zile, apar şi câteva capitole dedicate patriei: Jertfirea pentru
binele obştesc, Patria suferitoare, Viaţa ostaşului este închinată Patriei.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 63
[…] singură poate da copiilor de părinţi săraci cea dânteiu învăţătură fără
cheltuială. Acest metod are încă folosul a fi economic chiar pentru Casa Şcoalelor,
căci cu un profesor, numai şi într-aceeaşi sală, 400 şcolari îşi pot urma învăţătorii
ca să le slujească drept povaţă la predare44.
E drept, se cerea un anumit tip de spaţiu pentru clădire şi pentru sala de curs, în
concordanţă cu ideea de lucru pe clase mai mici, cu cea de supraveghere a
copiilor şi de schimbare a rolurilor:
44 Gheorghe Pârnuţă, Ştefan Trâmbaciu (ed.), V.A. Urechia. Cele mai importante docu-
mente şcolare din Ţara Românească şi Moldova, ediţie critică, Bucureşti, Editura Ars Docendi,
2003, p. 242.
45 Ibidem, p. 240-242.
64 NICOLETA ROMAN
din anii ʼ20, fiind amintit şi lăudat de Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), pe care
îl şi vedem practicându-l în 1827, la Goleşti46.
Fig. 5. Planul unei săli de predare, care cuprinde: tabla de tibişir (= de scris cu creta),
scaunul învăţătorului; în faţa băncilor („mesele şcolarilor înpreună cu scaunile”),
scaunul de nisip; în spate şi în lateral, semicercuri
(Sursa: ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 20/1833, f. 11)
un focar de instrucție sau măcar un punct de reper în acest sens. În plus, aici
urmau să fie pregătiţi învăţătorii care să predea la sate. După ce a fost îndeplinit
acest deziderat şi aproape pe întreg teritoriul au apărut şcoli normale, s-a trecut la
al doilea pas, în 1838, urmărind o răspândire şi mai mare a învăţământului.
Circulara din acest an, semnată de banul şi vornicul Mihalache Ghica (1796-1850),
rămâne importantă, după cum am spus, pentru că acum se iau primele decizii
care privesc şcolile săteşti, de la introducerea unei programe, la catagrafierea
sătenilor, a şcolarilor, localurilor şi până la conlucrarea cu autorităţile locale.
Discuţia asupra modului în care trebuia construită clădirea şcolii a fost
întotdeauna una spinoasă şi s-a purtat între trei foruri: Departamentul Trebilor
din Lăuntru, Eforia Şcoalelor şi ocârmuirile judeţelor. Evident, cu implicarea
profesorilor de la şcolile normale de judeţ, care aduceau clarificări şi completări
asupra (in)existenţei acestor clădiri şi a stării lor. Bineînţeles, erau şi acele şcoli
de pe lângă biserici, reduse, practic, la o singură sală, sau şcolile întemeiate
anterior de unii boieri. Dar acestea nu erau şcoli ale statului, cum trebuiau să fie
cele săteşti, ci doar întâmplări fericite datorate bunăvoinţei locale. Într-o primă
fază, s-a acceptat şi ceea ce era la îndemână, deşi exista un plan de construcţie
care prevedea următoarele:
[…] clădirile acestor şcoale să fie deferite în mărime, proporţionalizându-să toate
cu populaţia satului, adică cu satul ce ajunge la un număr de 150 de familii înainte
au să-şi facă şcoală întocmai după planurile ce s-au dat; iar cele care este de la 100
până la 130 sau 140 să aibă o şcoală de 8 stângeni47 şi ½ lungul (ca să poată rămânea
sala de învăţătură de 6½ ) şi largu de 4 stângeni 6/8 (rămâind acele 6 palme48 pentru
prispă regulat, la toate şcoalele). Satul însă care se coboară de la 100 de familii în
jos pân la cătunul de 20 sau 30 numai, care neavând putere urmează fireşte a se
alătura (dacă şi din acelea nu vo cere de sineşi face şcoală) trebue a-şi clădi şcoală
de 7 stângeni în lungul, iar latul 4 2/8 din care scăzându-se cum mai sus zice şi la
aceasta din lung 2 stângeni pentru doă odăi ale învăţătorului şi din lat 6 palme pentru
prispă rămâne sala de învăţat numai de 5 stăngeni lungă şi dă 3 ½ lată. Înălţimea însă
la toate şcoalele este după plan, adică de un stânjen şi ½ din faţa temelii până
subt straşină. Asemenea şi temelia de alte 3 palme şi ½ […] (Ordinul 344 al
Eforiei Școalelor).
acum, în vreme de iarnă”49. Alţi săteni, din acelaşi judeţ, se arătau prea sărmani
pentru un asemenea demers. Inundaţiile din primăvară îi afectaseră cu totul din
punct de vedere economic, așa că declarau, într-un final: „[…] dacă vom mai fi
împovăraţi şi siliţi ca să facem acea casă mai bine nă înacăm pă apă că oamenii
aici, la aceast loc, nu au altă chiverniseală decât pământul”50.
Ceea ce se întreprindea de obştea sătească era în pripă şi cu materialele
aflate la îndemână, ieftine şi folosite adesea chiar pentru casele locuitorilor. Din
acest punct de vedere, perioada 1844-1845 rămâne o bornă administrativă în
privinţa şcolilor săteşti pentru că acum se demarează inspecţii ale localurilor și
se poartă discuţii asupra mobilierului existent ori a modului în care spaţiul de
lucru poate afecta activitatea şcolarului şi procesul de învăţământ. Planurile
clădirilor se modifică faţă de ce era specificat iniţial, iar cele trei „clasuri” sau
stări care ţin cont de populaţia satelor se reconsideră: prima categorie cuprinde
acum sate cu un număr de familii de la 250 în sus; a doua categorie, sate cu un
număr de la 150 la 250 familii; a treia categorie, sate cu un număr de la 50 la
150 familii51. În urma poruncilor nr. 26 şi 342, se stabileşte că şcoala sătească
trebuie să aibă trei camere. Dintre acestea, doar dimensiunile sălii de predare
trebuiau să varieze în funcţie de numărul de familii şi deci al şcolarilor; celelalte
două săli rămâneau la fel peste tot. Astfel, pentru prima categorie, de la 250 familii
în sus, sala de predare trebuia să aibă, în sistemul metric folosit azi (transformat
din stânjeni şi palme), 16 metri lungime şi 9 metri lăţime; pentru a doua cate-
gorie (150-250 familii) necesita o sală de 13 metri lungime şi 8 metri lăţime;
pentru a treia categorie (50-150 familii), 10 metri lungime şi 7 metri lăţime52.
Transformările aduse vin pe linia unor observaţii pe care autorităţile le-au primit
de la ocârmuiri prin intermediul revizorilor: şcolile erau prost construite53 şi, în
general, prea strâmte „pentru trebuinţa satului”, din nuele, paiantă etc. Cu alte
cuvinte, cu ce se găsea. Existau situaţii şi mai complicate, când obștea se
îndatora pentru a face faţă cerinţelor statului. În satul Ţăndărei, judeţul Ialomiţa,
oamenii se împrumutaseră de la arendaş cu 167 lei şi 5 parale pentru construcţie
şi se găseau acum, în 1844, în situaţia de a nu avea de unde returna banii54.
Cam în aceeași perioadă, încep a fi trimise listele cu starea şcolilor,
cuprinzând informaţii detaliate (numele satului, numărul familiilor și al
camerelor, mărimea şcolii pe lungime/lăţime în stânjeni şi palme, distanţa şcolii
faţă de locuinţa învăţătorului – aproape, departe sau într-însa). Listele sunt cu
mult mai complexe faţă de ce se furniza în 1842, când termenii de descriere
erau extrem de vagi (încăpătoare, „săvârşită” sau „nesăvârşită” etc.). Prea puţine
bătuţi în pământ”, „în paente”, „de gard pe temelie de zid”. În unele cazuri, nu aveau mobilă şi
geamuri. Alţi revizori arătau că o parte din şcolile pe care le-au văzut se dărăpănau în scurt timp.
54 Ibidem.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 67
dintre aceste situaţii au fost publicate (pentru judeţele Muscel, Olt, Ialomiţa şi
Argeş), așa că rămân încă multe inedite pentru celelalte judeţe ale Ţării
Româneşti. Un demers unificator ar fi necesar atât pentru o privire comparativă
asupra întregului teritoriu, cât şi pentru evoluţia la nivelul şcolii locale. De
exemplu, pentru judeţul Muscel ştim ce se întâmpla în plăşi/plaiuri:
– în plaiul Nucşoara se aflau 8 şcoli, iar cea din satul Corbi (210 familii) avea
cea mai mare capacitate (3 camere: 8 stânjeni şi 3 palme cu 5 stânjeni şi 5 palme);
– în plasa Dumbrava se aflau 15 şcoli, iar cea din satul Rucăr (295 familii)
avea cea mai mare capacitate (2 camere: 9 stânjeni şi 2 palme cu 5 stânjeni şi
2 palme);
– în plasa Argeşel se aflau 13 şcoli, iar cea din satul Măţău (180 familii) avea
cea mai mare capacitate (3 camere: 7 stânjeni şi 5 palme cu 5 stânjeni şi 4 palme);
– în plasa Dealul se aflau 18 şcoli, iar cea din satul Priboeni (196 familii)
avea cea mai mare capacitate (2 camere: 7 stânjeni şi 7 palme cu 4 stânjeni şi
6 palme);
– în plasa Râurile se aflau 35 şcoli, iar cea din satul Domneşti (138 familii)
avea cea mai mare capacitate (3 camere: 6 stânjeni şi 7 palme cu 3 stânjeni şi
6 palme)55.
Numărul şcolilor acestui judeţ şi pentru fiecare plasă în parte crescuse faţă
de raportarea din 9 mai 184256, ceea ce arată gradul de implementare, dar
judeţul Muscel era unul de munte şi materialele folosite se dovedeau cu totul
nepotrivite pentru mediul geografic; de aici, rapida deteriorare a școlilor. În
plasa Argeşului, din cele opt şcoli existente, cinci aveau nevoie urgentă de
reparaţii, iar în celelalte plase situaţia era amestecată. În satul Gorganu, clădirea
şcolii era putredă, trebuia dărâmată şi refăcută, motiv pentru care se cereau
2.928 de lei. Nu se mai putea abuza de bunăvoinţa unor particulari precum
boierii din Goleşti sau săteanul din Cetăţenii din Deal ce-şi oferise camera din
casa sa, ci trebuia ridicată o şcoală a statului57.
Într-un alt spaţiu, la câmpie, revizorul B. Jorj, trecând în revistă clădirile
din judeţul Ilfov, se declara nemulţumit: majoritatea erau prea mici, făcute din
gard, lipsite de geamuri sau, chiar dacă fuseseră inaugurate recent în bună stare,
deja se dărăpănaseră din cauza materialului prost58. Ba chiar, într-un raport
general se afirma că:
în lucru; în plasa Podgorii, 13 şcoli; plasa Argeşelul număra 13 şcoli; plasa Nucşoara, 7 şcoli, iar
Dâmboviţa, 15. Coroborat cu doc. 109, p. 114-116 din acelasi an, 1842, referitor la materialele de
construcţie, observăm că majoritatea şcolilor foloseau nuiele, bârne sau gard şi doar una, cea din
satul Domneşti, era din cărămidă.
57 Andrei Pănoiu, Arhitectura şi sistematizarea aşezărilor din Argeş şi Muscel (secolele
XVIII-XIX), Piteşti, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional
Argeş, 2004, p. 102.
58 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 66/1844, f. 4-15.
68 NICOLETA ROMAN
[…] unele sunt aşa de rău clădite şi cu aşa prost material încât nu este mijloc de a
se mai meremetisi, altele deşi sunt făcute de un material mai sănătos, dar sunt
foarte mici, întunecoase şi iarăşi sunt neprimitoare de vreo modificaţie59.
[…] să se arate <că> mijloacele şi preţul pentru facerea acestor lucruri sunt
relative, dupe localităţi: adecă la satele care vor fi cu apropiere de oraş se vor
porunci aleşii acelor sate să trimiiţă la oraş pe vreun lemnar din sat ca să vază la
şcoala normală cum sunt făcute acolo băncile, masa şi scaunul învăţătorului ca să
le facă şi el la sat pe toate întocmai, afară de tablele de scris şi de tipuşin, care vor
trebui să se facă la oraş de tâmplar pentru că acestea trebuesc încleite şi văpsite cu
uleiu în negru. Iar la satele cele mai depărtate de oraş, trebue să se înţeleagă aleşii
cu subrevizorul plăşii şi cu învăţătorul satului ca să le arate cum va trebui să facă
acele mobile.
Preţul acestor lucruri, iarăşi după localităţi, să se socotească precum şi după
mărimea încăperii unde vor fi a se aşeza băncile: adecă pă lângă munte, unde vor
fi scândurile mai cu înlesnire a se dobândi, vor fi şi băncile mai ieftine decât la
câmp. O bancă poate să costisească termin de mijloc de la 20 până la 25 lei;
scaunul 14 lei, masa 10 lei, iar tabla 10 lei. Pentru o încăpere de mijloc, trebuesc
cinci bănci şi cinci semicercuri, care acestea din urmă toate se costisească fiecare
10 lei64.
legătorie şi ambalaje.
63 ANR, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 13/1844, f. 2.
64 Ibidem, f. 9, ciornă.
70 NICOLETA ROMAN
Iniţial, costul total a fost estimat la 187 lei pentru toate obiectele, dar apoi s-a
revenit, dându-se suma de 247 lei, cu o creştere pentru costul băncilor şi al
tablelor de scris65. Faptul nu miră, pentru că trebuia întotdeauna prevăzută o
depăşire a bugetului.
Strădaniile, îndemnurile, inspecţiile şi revenirile continue ale autorităţilor
nu aduc o îmbunătăţire a situaţiei din teritoriu în ce priveşte localurile şi acest
lucru este recunoscut public de către Eforia Şcoalelor în chiar ziarul folosit
pentru comunicarea şi încurajarea personalului didactic, „Învăţătorul satului”.
La finalul anului 1845, se arătau într-o circulară către profesorii şcolilor
normale, răspunzători pentru situaţia şi acţiunile învăţătorilor, următoarele:
Fiindcă din raporturile profesorilor s-a înştiinţat Eforia că, de multe ori, în lipsa
învăţătorului de sat în vreme de vară, rămâind şcoala fără nici un paznic, ori să
întrebuinţează de arendaş ca magazie, puind bucate într-însa, sau să lasă pustie de
intru vitele într-însa şi sfărâmă tot. De aceea este de trebuinţă ca aleşii satelor să
orânduiască totdauna paznic căruia să i se poată da în mai de aproape îngrijire
paza materialului şcoalei66.
65 Ibidem, prin comparaţie cu forma finală adoptată existentă la f. 11r.-v. (a se vedea anexele).
66 Ibidem, f. 3v.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 71
Concluzii
Până în 1847-1848, autorităţile s-au aflat într-o perioadă de edificare
asupra problemelor ridicate de crearea şcolilor săteşti, acest an dorindu-se a fi
începutul unei noi etape în dezvoltarea sistemului, fapt demonstrat de ofisul emis
de Gh. Bibescu la 9 septembrie. Având rol de lege, el arăta gradul la care
trebuiau să ajungă învăţăceii, căci dacă până atunci ei urmaseră aceleaşi reguli
ca şi cei din şcolile începătoare de la oraş, acum lucrurile se schimbau parţial.
Statul nu mai accepta ca părinţii să nu-şi trimită copiii la şcoală, acordând
dreptul autorităţilor locale, prin lege, să le dea o amendă de 5 lei pe lună şi
bătaie, banii fiind folosiţi pentru premierea elevilor sârguincioşi69.
Rămânând în vigoare acelaşi calendar şcolar stabilit în 1838, cursurile se
terminau cu un examen public de absolvire ce avea loc fie în duminica Floriilor,
fie de Paşte. Alăturându-se sărbătorii religioase într-un plan secund, se putea
vorbi de o mică festivitate ce anima satul, mai ales dacă erau prezente
oficialităţi sau chiar proprietarul moşiei. Stăruinţa statului, dar mai ales a unor
oameni care şi-au cinstit funcţia (precum Manolache Grădişteanu, ocârmuitor al
judeţului Ialomiţa, sau Grigore Oteteleşanu, ocârmuitor al judeţului Gorj) a mai
70 Ibidem.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 73
Anexe
1839, fevruarie 14
A. Canareş
la delă,1 fevruarie 17
pomojnic2 S. Brezeanu
secsia 3-lea
No. 504
1 Dosar.
2 Funcţionar administrativ care conducea o plasă.
Noi, Alexandru Dimitrie Ghica, voievod din mila lui Dumnezeu, domn a
toată Ţara Românească
Către Departamentul Credinţii şi al Învăţăturii Publice
Învăţătura publică fiind unul din cele mai neapărate oamenilor ale oblădui-
toarelor noastre îngrijiri, pentru că prinţipul învăţăturii este nedăspărţit de
prinţipul moralului obştesc, că dezvoltarea celui dintâiu trage fireşte cu sineş
dăzvoltarea celui din urmă, că acolea să pregăteşte tănerimea, din carea apoi să
alcătueşte soţietatea că puterea unii asemenea pregătiri nu să mărgineşte numai
în cele de acum folosuri, şi prin urmare că o bună chibzuire întru aceasta este
74 NICOLETA ROMAN
pentru toţi o datoriie cu atât mai sfântă pă cât coprinde într-însa pă lângă
fericirile particulare şi fericirea soţietăţii, pă lângă fericirea noastră şi seminţele
fericirii urmaşilor noştri, am preţuit cu osebire sentimenturile de care este
mişcată Obşteasca Adunare cerând prin raporturile sale, no. 143 din anul 1836
şi no. 193 din anul 1840, o mai dezvoltată şi mai desăvîrşită regularisire a sistemii
scolastice, şi precum încă şi prilejul raportului celui dintâiu am încunoştiinţat
Adunării prin ofiţul nostru no. 446 tot dintr-acel leat cugetarea ce aveam de
atunci ca modificaţiile cerute şi înbunătăţirile trebuincioase, îngrijate tot pă
prinţipurile legiuite spre dorita dezvoltare şi întindere a învăţăturilor să să facă
prin o mai scumpă chibzuire a mijloacelor, aşa şi după priimirea raportului celui
de al doilea, fiind pregătiţi întru aceasta a-i putea iarăşi încunoştiinţa Adunării
prin ofiţul nostru no. 170 de la 15 ale trecutului martie că vom căuta cu osebită
îngrijire şi înşin şi prin organile ce vom socoti, ceea ce ar trebui să să facă
pentru ca primească dăzvoltarea cuviincioasă o aşa de însemnată ramură a
administraţiei.
Spre acest sfârşit orândui pă cei mai jos însemnaţi pe carii îi cunoaştem cu
ştiinţă pentru o asemenea lucrare şi anume:
logofătul Ştefan Bălăcean
Logofătul Manolache Băleanu
paharnicu Costache Faca
Vistierul Aleco Ghica
Aga Costache Şuţu
Dohtorul Arsache
cari înpreună cu cei în fiinţă Efori ai Şcoalelor vor alcătui o comisiie întru
adins pentru aceasta, şi povăţuindu-să de cele legiuite şi urmate până acum,
precum şi de o feţurile şi raporturile de mai sus pomenite, vor cerceta starea
şcoalelor, înbunătăţirile de carele va avea acum trebuinţă învăţătura publică, şi
în sfârşit vor chibzui mijloacele ce vor socoti de trebuinţă spre îndreptarea sau
complectuirea sistemului de acum al învăţăturilor.
Dumnealui şeful Departamentului Credinţii şi al Învăţăturilor Publice va
da dispoziţiile acestui ofiţ în cunoştinţa mădulărilor pomenitei comisii, stăruind
şi din parte-i a să îndeletnici comisia căt mai fără zăbază de o lucrare ce iobirea
de omenire cere de la dînsa.
Cuvântul pentru care preţuirea clădirilor pentru celelalte doă clasuri, II şi III,
nu este în analoghie cu numărul de care vor fi încăpătoare, este că la reducerea
planurilor micşorarea este numai în încăperea unde se face predarea; iar celelalte
încăperi urmează a rămânea tot după dimansiile planului pentru clasul dʼîntâiu.
Cât pentru zăbava ce a mijlocit pănă la săvârşirea aceştii chibzuiri, pricina
a fost că fostul arhitect al secsii, d. Şlater1, care s-a fost însărcinat cu închipuirea
planurilor şi devizurilor, împovărat fiind şi cu alte multe lucrări, mai cu seamă
din partea cinstitutului Departament al Credinţii pentru a căria îndeplinire a fost
silit a zăbovi şi multă vreme pe afară, iar mai în urmă după întoarcerea sa aici
s-a şi mutat lʼacel Departament, după înaltă poruncă, abia acum de scurtă vreme
a putut săvârşi lucrarea ce s-a fost dat.
Şef inginer al statului Blaremberg2
Şeful mesii (semnătură indescifrabilă)
No. 74
1845 martie 19
această perioadă în realizarea consolidărilor şi reparaţiilor la mai multe mănăstiri precum Tismana
(1843-1856), Bistriţa (1845-1856), Cozia (1846-1848) şi Dealu (1846-1856), dar şi la seminarul
teologic al mănăstirii Curtea de Argeş. Pentru detalii biografice, vezi Horia Moldovan, Johann
Schlatter: Cultura occidentală şi arhitectura românească (1831-1866), Bucureşti, Simetria, 2013.
2 Valdemar (Vladimir) de Blaremberg (1811-1845), ofiţer rus, arhitect, căsătorit cu
Pulcheria Ghica, sora domnitorului Alexandru Ghica. A fost mare logofăt al dreptăţii (1841) şi
vornic al închisorilor (1844). Pentru detalii biografice, vezi Mihai Dim. Sturdza (coord.),
Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească: enciclopedie istorică, genealogică şi
biografică, vol. I, Bucureşti, Simetria, 2004, p. 539, 546, 558-562.
Eforia Şcoalelor
Domnului Profesor Normal din Cerneţi
dumnealui a făcut cheltueli cu tipărirea acei cărţi urmează a-şi afla despăgubirea
şi mângâerea despre ostenelile ce a pus la această lucrare.
Aşadar, domnia ta vei binevoi a trimite în priimirea domnului Penescu cât
mai fără zăbavă banii ce vei fi adunat de la acea carte.
Director, P. Poenaru
Secretar, N. Iliescu
Cinstită Adunare!
Zioa cea mare, sărbătoarea junilor acestui sat sosi; adună, chiemă pe
bătrânii satului în ocolul acesta spre a lua parte la sărbătoarea isbânzilor învă-
țăturei, și a se încredința de înaintarea ce au făcut junimea acestui sat, într-această
vreme de cinci luni.
Fraților, anii nenorocirilor, anii blestemului, acei ani însemnați prin
suspinuri care au clătit atât capetele părinților și străbunilor noștrii; acele vremi
de răsvrătiri, de împerechieri; acele răsmiriți ce despărțea pe tată de fiu, pe fiică
de mumă; acei ani de boale lipicioase, de robie, de întuneric care a sbuciumat
atât pământul nostru tremură în sfârșit întocmai ca un potop ce îneacă lăsând
urme neșterse de mânia și furia lui.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 85
cerceta, vom întreba pe junii noștri, pe aceste odrasle care vecinicesc viața
părinților lor, despre viața, faptele și minunile Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Vom vedea lucrurile bisericii creștinești de la întocmirea sa până acum,
veți cunoaște hotărârile date de fiecare sobor din cele 7 soboare egumenice, de
locul unde s-au făcut și pricinile care s-au desbătut.
Noi învățăm, în sfârșit, pe școlari să muncească, să fie folositori satului
lor, neamului rumânesc; să nu-și piarză vremea în deșertăciuni și când se vor
face bărbați, prin cârciumi. Albina e totdauna bogată. Știți pentru ce? Pentru că
e sârguitoare, pentru că muncește. Cine e sărac? Leneșul. Cine e dator, pe cine îl
întinde toți în toate părțile? Pe omul care nu-și îngrijaște de trebile sale. Eu zic
școlarilor mei: băeți, eu am doă chiei una luceșt, și parcă este de argint; alta,
ruginită, scârboasă. Știți voi pricina acestei deosebiri? Nu, negreșit. Să v-o spun
eu: cea dintâiu lucește pentru că umblăm cu dânsa, o întrebuințăm; cea de-a doa
e copleșită de rugină, pentru că am lăsat-o să șază, să zacă. Așa este, copiii mei,
și cu omul. Cel ce muncește, cel ce lucrează, îl vezi că lucește, îl vezi
îmbrăcățel, îi vezi casa îndestulată, curtea cu dobitoace, îi vezi holda frumoasă.
Cel ce șade, cel ce adoarme pe taraba cârciumei, îl vezi trențăros, îi vezi copiii
desculți cerând mălai sau și milă de la unii alții. Țineți minte, copii, le zicem
noi, că la casa omului muncitor, omului care se îngăduește bine cu soția care i-a
dat-o Dumnezeu, nu vine sărăcie sau, și de vine, se oprește însă în pragul casei,
nu îndrăznește să intre în lăuntru. În casa omului leneș, omului trândav,
bețivului, trântorului, nu merge tot așa. O găsești pe poliță, o găsești în pat, o
găsești în toată casa, o găsești pe bătătură, o găsești la țarină, căci nu afli nicăiri
vreun lucru care să-ți placă. Pe poliță, pe culme, trențe; pe pat, un zăbalu rupt,
pe bătătură nimic, țarina plină și copleșită de bălării.
Astfel sunt, fraților, învățăturele dintr-aceste școli, astfel de cunoștințe
împărtășim noi școlarilor noștri, spuindu-le tot într-o vreme că de tropul țării
românești avem un prinț român de sângele nostru, care ne voește totdauna
binele și fericirea. Drumuri ne întocmește ca să ne scape de acele pagubi la care
ne supunea drumurile cele rele și pe care le tot dregeam și nu le mai isprăveam:
abia eșiam din sat și carul ne era înnămolit, mai încolo îl aștepta răsturnarea. De
arendașii aceea care n-avea milostivire și dor pentru clăcași ne ocrotește. Boala
vitelor care a stins toată suflarea prin alte țări încât a ajuns să tragă oamenii
carăle a ostiat, să trăiască prințul care a luat niște măsuri atât de înțelepte ca să
ne mântuiască de o nenorocire ce ne amerința.
Să-l fi văzut, fraților, când a venit la școala din Câmpulung pe acest mărit
prinț, să-l fi auzit cum întreba el, însuși Măria Sa, pe copii și pe candidați, e!, de
aveați această norocire, acum era să arză și în pieptul vostru focul acela al
dragostei și al respectului care își mișcă rărunchii într-acest minut.
Pe mine nu m-a întrebat, ca pe alții, căci eram în dos, am obiceiu de mă
puiu totdauna mai spre coadă. Oh!, fraților!, minutul în care acest prinț a zis:
bine, prea bine, săvârșind cercetarea, este cel mai frumos minut din viața mea.
ŞCOLILE SĂTEŞTI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ 87
Fraților, cercetarea ce vom face acum acestei tinerimi care este nădejdea și
sprijinirea bătrâneților noastre, va rămânea în ținere de minte a viitorului, pentru
că este cea dintâiu care, după atâtea sguduiri ce am suferit, se ivește ca să ne
arate o nouă viață, să ne spue că cerul țării noastre va fi senin, să strige că am
scăpat din întunerec, că porțile luminei ne sunt deschise, că dreptatea și veacul
acesta cere propâșire și să lăsați pruncii să vie la mine.
Trăiască Măria Sa prințul Gheorghe Bibescu!
1 Corect, îngreuiere.
2 Câştiu, câştiuri = 1. rată în arenda unei moşii; 2. chirie (la case) şi 3. banii (preţul)
vânzării.