1  INTRODUCERE Pagina 1 din 10

1 INTRODUCERE

Dicţionarul explicativ al limbii române consemnează mai multe înţelesuri ale

cuvântului statistică. Unul dintre acestea este „evidenţă numerică referitoare la diverse
fenomene”. La sfârşitul unei transmisiuni televizate a unui meci de fotbal, de pildă, ni se
prezintă o „statistică” privind numărul de şuturi pe poartă, numărul de cornere, numărul
de cartonaşe galbene şi roşii etc. Într-un alt înţeles al acestui cuvânt, statistica este o
ramură a matematicii, numită adesea statistică teoretică sau chiar statistică matematică,
al cărei obiect de studiu îl reprezintă elaborarea unor metodele matematice de analiză a
aşa-numitelor „fenomene de masă”, indiferent de natura acestora. Cercetătorii din
domeniul ştiinţelor omului şi ale naturii vorbesc despre statistică într-un fel diferit, dar
legat de primele două înţelesuri menţionate, având în vedere aplicarea unor metode
statistice pentru prezentarea şi interpretarea rezultatelor unor investigaţii specifice.
În această carte se prezintă, în principal, statistica aplicată în psihologie. După
evidenţierea rolul statisticii în cercetarea psihologică, se trec în revistă câteva operaţii
matematice de bază, necesare pentru a înţelege statistica. În restul acestui capitol sunt
introduse câteva noţiuni fundamentale, folosite în statistică.

1.1 ROLUL STATISTICII ÎN CERCETAREA PSIHOLOGICĂ

Pentru psiholog şi, în general, pentru cercetătorul în domeniul ştiinţelor omului,

statistica este un set de metode şi tehnici matematice de organizare şi prelucrare a
datelor, folosite cu scopul de a răspunde la anumite întrebări şi de a testa anumite
ipoteze. Datele sunt informaţii, în principal numerice, care reprezintă anumite
caracteristici. De pildă, dacă dorim să cunoaştem nivelul de anxietate al unui grup,
datele pot fi scoruri pe o scală de anxietate, iar tehnicile statistice ne ajută să descriem şi
să înţelegem aceste scoruri.
Ştiinţele omului folosesc o mare cantitate de date pentru testarea ipotezelor şi
formularea unor teorii. Este important de subliniat, însă, că strângerea datelor nu este,
prin sine, suficientă pentru cercetarea ştiinţifică. Chiar şi cele mai obiective şi mai atent
culese informaţii, luate ca atare, nu ne pot „spune” mare lucru. Pentru a fi utile, datele
trebuie să fie organizate, evaluate şi analizate. Fără o bună înţelegere a principiilor
analizei statistice şi fără o aplicare corespunzătoare a tehnicilor statistice, cercetătorul
nu va putea înţelege semnificaţia datelor culese.
Analiza statistică este esenţială în psihologie, ca şi în celelalte ştiinţe ale omului.
Se poate spune, chiar, că psihologia nu poate exista fără statistică. Pe de altă parte, rolul
statisticii este limitat. Aceste trăsături pot fi explicate în raport cu cele trei etape
principale ale unei cercetări. Astfel, în etapa formulării problemei de cercetare,
cercetătorul formulează un enunţ al unei probleme sau al unei întrebări la care
 1  INTRODUCERE Pagina 2 din 10

cercetarea va încerca să dea un răspuns. Problema cercetării poate să provină din diferite
surse, incluzând teorii, cercetări anterioare şi comenzi de cercetare. Odată ce a fost
formulată problema cercetării, procesul intră într-o a doua etapă, în care se iau decizii
despre proiectul de cercetare şi se aleg metodele şi tehnicile de cercetare. În această
etapă, cercetătorul decide ce tipuri de cazuri vor fi incluse în cercetare, cât de multe
cazuri vor fi luate în considerare şi în ce mod vor fi investigate acestea. După ce au fost
investigate toate cazurile şi au fost culese toate datele relevante, statistica devine
realmente şi în mod direct importantă pentru analiza rezultatelor. Este important de
reţinut că dacă cercetătorul şi-a formulat greşit problema sau a proiectat greşit
cercetarea, atunci cele mai sofisticate analize statistice sunt lipsite de valoare.
Împrumutând un „principiu” din ştiinţa computerelor, putem spune că metodele şi
tehnicile statistice se supun regulii IGIG = „introduci gunoaie, ies gunoaie”. Oricât ar fi
de utilă, statistica nu se poate substitui conceptualizării riguroase şi nici alcătuirii unui
proiect de cercetare corespunzător problemei avută în vedere.
Multe persoane care nu sunt cercetători trebuie să fie consumatori avizaţi de
rezultate de cercetare prelucrate statistic. Statistica oferă adesea suport raţional pentru
decizii ale managerilor din sistemul educaţional, pentru consilierii educaţionali, pentru
psihologii clinicieni şi pentru alte persoane ale căror profesii sunt legate într-un fel sau
altul de ştiinţele omului. Oricare ar fi motivul pentru care se utilizează metode şi tehnici
statistice, atât cercetătorii, cât şi „consumatorii” cercetărilor trebuie să înţeleagă ce fel
de informaţii oferă statistica şi ce fel de concluzii pot fi trase din aceste informaţii.
În această carte, statistica va fi privită ca un set de „instrumente”, indispensabil
pentru creşterea cunoaşterii în ştiinţele omului, iar nu ca un scop în sine. Ca atare, acest
subiect nu va fi abordat „matematic”. Tehnicile statistice prezentate în capitolele care
urmează sunt văzute ca instrumente folosite pentru a răspunde unor probleme de
cercetare specifice psihologiei (altfel spus, această carte nu este destinată statisticianului
profesionist, ci psihologului). Pe de altă parte, aceasta nu înseamnă că nu vor fi folosite
anumite metode matematice. Această carte a fost scrisă cu intenţia de a furniza
îndeajuns material matematic pentru a se putea înţelege ce poate face statistica şi cum
face statistica ceea ce face. După ce veţi parcurge întregul material, vă veţi familiariza
cu avantajele şi limitele celor mai frecvent utilizate tehnici statistice şi veţi şti care
dintre acestea sunt aplicabile unei mulţimi date de informaţii şi unui scop dat al
cercetării. În cele din urmă, veţi putea întreprinde singuri analize statistice de bază ale
datelor strânse din cercetări proprii.

1.2 MATEMATICA DE BAZĂ

În statistică sunt folosite metode matematice, de la cele mai simple până la cele
mai complexe. Înţelegerea materialului prezentat în această carte nu cere o cunoaştere
avansată a matematicii, ci doar o familiarizare cu aritmetica, algebra elementară şi cu
unele simboluri matematice folosite cu precădere în statistică. În această secţiune se
întreprinde o scurtă trecere în revistă a unor concepte şi operaţii aritmetice, pe care orice
cititor cu o pregătire medie în domeniul matematicii o poate neglija.
 1  INTRODUCERE Pagina 3 din 10

1.2.1 OPERAŢII ARITMETICE DE BAZĂ

Statistica foloseşte din plin cele patru operaţii aritmetice de bază: adunarea (+),
scăderea (), înmulţirea şi împărţirea. Rezultatul unei adunări se numeşte sumă, iar
rezultatul operaţiei de scădere se numeşte diferenţă. Înmulţirea a două numere poate fi
denotată algebric în trei feluri: X  Y, (X) (Y) sau pur şi simplu XY. Numerele care sunt
înmulţite se numesc factori, iar rezultatul operaţiei de înmulţire se numeşte produs.
Împărţirea a două numere poate fi, de asemenea, denotată în trei feluri: X  Y, X/Y sau
X
. În notaţia folosită aici, X este numărătorul, Y fiind numitorul. Rezultatul operaţiei
Y
de împărţire se numeşte cât.
Este important de reţinut relaţia dintre înmulţire şi împărţire. Astfel, câtul X/Y
poate fi exprimat ca produsul (X) (1/Y). De exemplu, 15/5 = (15) (1/5) = 3.

1.2.2 OPERAŢII ARITMETICE CU NUMERE REALE

În aritmetica elementară suntem familiarizaţi cu numerele pozitive, i.e. numerele

mai mari sau egale cu 0. statistica trebuie să folosească ceea ce matematicienii numesc
numere reale. Numerele reale sunt toate numerele pozitive şi negative, de la ∞ la +∞.
Astfel, numerele reale includ nu numai numerele întregi pozitive şi negative, ci şi
fracţiile şi numerele zecimale.
Atunci când se folosesc atât numere pozitive, cât şi numere negative într-o
operaţie aritmetică, se vorbeşte despre numere cu semn. Uneori este nevoie să ignorăm
semnul algebric, + sau , şi să considerăm doar valoarea absolută a numărului –
valoarea numărului indiferent de semnul algebric. De pildă, valoarea absolută (modulul)
numărului 7, notată 7, este 7. În valori absolute, 7 = +7 = 7.
Semnul algebric din faţa unui număr afectează rezultatul operaţiilor algebrice. În
cele ce urmează aceste efecte vor fi urmărite pe măsură ce se expun regulile pentru
operaţiile aritmetice.

Adunarea Dacă două numere au acelaşi semn, se adună valorile absolute şi se reţine
semnul respectiv:

(10) + (25) = 35

(+15) + (+5) = +20

Dacă se adună două numere care au semne opuse, se scade valoarea absolută a
numărului mai mic din valoarea absolută a celuilalt număr şi se reţine semnul numărului
care are valoarea absolută mai mare:

(10) + (+15) = +5
(+5) + (25) = 20
 1  INTRODUCERE Pagina 4 din 10

Scăderea Când se scad numere, se schimbă semnul numărului de scăzut, după care
se aplică regulile adunării:

(10)  (+5) = (10) + (5) = 15

(10)  (25) = (10) + (+25) = +15

ÎnmulţireaDacă se înmulţesc două numere care au acelaşi semn, produsul este

pozitiv, iar dacă se înmulţesc două numere care au semne diferite, produsul este negativ:

(10) (25) = +250

(10) (+15) = 150

Împărţirea Dacă se împart două numere care au acelaşi semn, câtul este
pozitiv, iar dacă se împart două numere care au semne diferite, câtul este negativ:

1025 = +0,40
+1510 = 1,50

1.2.3 PROPRIETĂŢI ALE NUMERELOR REALE

Numerele reale au trei proprietăţi importante, care sunt utilizate în formulele şi

calculele statistice: comutativitatea, asociativitatea şi distributivitatea înmulţirii faşă de
adunare.

Comutativitatea Două numere pot fi adunate sau înmulţite în orice ordine,

rezultatul fiind acelaşi:

15 + 5 = 5 + 15 = 20
15  5 = 5  15 = 75

Asociativitatea Termenii unei adunări sau factorii unui produs pot fi grupaţi
oricum, rezultatul fiind acelaşi:

10 + (15 + 5) = (10 + 15) + 5 = 10

(10) (15  5) = (10  15) 5 = 750

Distributivitatea Produsul unui număr X cu suma a două numere, Y şi Z,

este egal cu suma produselor lui X cu Y şi lui X cu Z:

5(10 + 15) = 5(10) + (5  15) = 25

1.2.4 INDICATORI SPECIALI AI OPERAŢIILOR ARITMETICE

 1  INTRODUCERE Pagina 5 din 10

Doi indicatori speciali ai operaţiilor aritmetice apar frecvent în statistică:

exponentul, radicalul şi operatorul însumării. Exponentul indică puterea la care este
ridicat un număr. Astfel, X2 desemnează ridicarea la pătrat a numărului X sau, altfel
spus, înmulţirea numărului X cu sine: X  X, iar X4 desemnează ridicarea la puterea a
pătrat a numărului X: X  X  X  X.
Radicalul indică extragerea rădăcinii unui număr. În statistică apare cel mai
frecvent extragerea rădăcinii pătrate a unui număr. Rădăcina pătrată a unui număr,
indicată de simbolul √, este numărul real prin a cărui ridicare la pătrat se obţine
numărul iniţial. Astfel, 36 = 6, deoarece 62 = 36. Rădăcina pătrată a unui număr poate
fi indicată şi prin exponentul fracţional ½. De pildă, 36 = 61/2 = 6.
Operatorul însumării, simbolizat de majuscula din alfabetul grecesc sigma, Σ,
indică însumarea a ceea ce urmează imediat în expresia respectivă. Date fiind, de pildă,
numerele

X1 = 3, X2 = 7, X3 = 4, X4 = 2, X5 = 8,

5
expresia X
i 1
i , citită „sumă de X indice i de la i = 1 la 5” stă pentru suma
X1 + X2 +X3 + X4 + X5 = 3 + 7 + 4 + 2 + 8 = 24

Xi este simbolul general pentru numerele din seria de mai sus. Notaţia de sub Σ, i = 1,
indică primul număr din sumă, X1 = 3, iar numărul înscris deasupra simbolului Σ arată
până la al câtelea număr are loc însumarea, X5 = 8. În general, expresia

X
i 1
i

arată că însumarea începe cu primul număr din seria respectivă şi se încheie cu cel de-al
N-lea număr. Adesea, notaţiile aflate deasupra şi dedesubtul simbolului Σ sunt omise.
Într-un astfel de caz, Σ indică însumarea de la primul număr până la ultimul.
Prezentăm în continuare două reguli privind operatorul însumării:

Regula 1 Rezultatul obţinut prin aplicarea operatorului Σ la produsul dintre o

constantă şi o serie de numere este egal cu rezultatul obţinut prin înmulţirea constantei
cu suma numerelor din serie. În simboluri, dacă C este o constantă,

N N

 CX i = C  X i
i 1 i 1

Fie constanta 2 şi numerele X1 = 1, X2 = 3, X3 = 4, X4 = 7; atunci,

 2X
i 1
i
= (2  1) + (2  3) + (2  4) + (2  7) = 2 + 6 + 8 + 14 = 30

4
2 X i = 2(1 + 3 + 4 + 7) = 2  15 = 30
i 1
 1  INTRODUCERE Pagina 6 din 10

Regula 2 Rezultatul obţinut prin aplicarea operatorului Σ la suma a două sau mai
multe serii de câte N numere este egal cu rezultatul obţinut prin aplicarea operatorului Σ
la fiecare serie în parte şi adunarea sumelor astfel obţinute. În simboluri:

N N N

(X
i 1
i  Yi )   X i   Yi
i 1 i 1

Fie seriile X1 = 2, X2 = 5, X3 = 3, X4 = 1 şi Y1 = 1, Y2 = 3, Y3 = 4, Y4 = 7; atunci,

(X
i 1
i  Yi )  (X1 + Y1) + (X2 + Y2) + (X3 + Y3) + (X4 + Y4) =

= (2 + 7) + (5 + 9) + (3 + 6) + (1 + 5) = 9 + 1 + 4 + 9 + 6 + = 38
N N

 X i   Yi = (X1 + X2 + X3 + X4) + (Y1 + Y2 + Y3 + Y4) =

i 1 i 1
= (2 + 5 + 3 + 1) + (7 + 9 + 6 + 5) = 11 + 27 = 38

1.3 STATISTICI DESCRIPTIVE ŞI STATISTICI

INFERENŢIALE

Pentru cele ce urmează, este necesar să definim termenii variabilă, populaţie şi

eşantion. O variabilă este orice trăsătură care îşi poate schimba valoarea de la caz la
caz. De pildă, trăsăturile sex, vârstă şi venit sunt variabile O populaţie este un grup ce
include toate cazurile de care este interesat cercetătorul. De pildă, toţi cetăţenii români
cu drept de vot, toţi studenţii unei universităţi şi toate ţările europene sunt populaţii în
înţelesul dat acestui cuvânt în statistică. În cele mai multe situaţii de cercetare,
populaţiile sunt prea mari pentru a fi cercetate. În astfel de cazuri se selectează o
submulţime strictă a populaţiei de referinţă, numită eşantion.
Tehnicile statistice se împart în două mari clase: statistici descriptive şi statistici
inferenţiale. Statisticile descriptive sunt utilizate pentru a prezenta, clasifica şi însuma
scorurile (valorile) unei variabile. Dacă ne interesează descrierea unei singure variabile,
atunci vom folosi statistici descriptive pentru a aranja şi prelucra scorurile acelei
variabile astfel încât informaţia relevantă să poată fi înţeleasă şi evaluată rapid.
Statisticile inferenţiale sunt utilizate pentru a face generalizări despre o
populaţie pe baza studiului unui eşantion din acea populaţie sau, altfel spus, pentru a
trage concluzii despre caracteristicile unei populaţii pe baza caracteristicilor
corespunzătoare ale unui eşantion din acea populaţie.

1.4 NIVELE DE MĂSURĂ

Orice tehnică statistică implică utilizarea unor operaţii, precum ordonarea unor
cazuri sau însumarea scorurilor unei variabile. Înainte de a utiliza o tehnică statistică,
este necesară măsurarea variabilei de interes într-un mod sau, altfel spus, la un nivel de
măsură care să justifice aplicarea operaţiilor respective. De pildă, multe tehnici
statistice cer adunarea scorurilor unei variabile. Aceste tehnici pot fi utilizate numai
 1  INTRODUCERE Pagina 7 din 10

dacă variabila este măsurată într-un mod care permite operaţia matematică a adunării.
Astfel, alegerea unei tehnici statistice depinde de nivelul la care a fost măsurată
variabila. Nivelele de măsură ale variabilelor sunt clasificate într-o ierarhie, în funcţie
de complexitatea lor. Această ierarhie include, în ordinea crescătoare a complexităţii,
nivelele nominal, ordinal, de interval şi de raport.

1.4.1 NIVELUL NOMINAL

Măsurarea unei variabile la nivel nominal constă din clasificarea diferitelor

cazuri în categoriile prestabilite ale unei variabile. La nivel nominal, clasificarea este
singura procedură de măsurare permisă. Variabilele sex, denominaţia religioasă
(apartenenţa religioasă declarată) şi culoarea ochilor sunt exemple de variabile
măsurabile numai la nivel nominal. La acest nivel categoriile nu pot fi ordonate după
vreun criteriu, putând fi comparate unele cu altele exclusiv după numărul de cazuri
clasificate în fiecare categorie. De pildă, dacă dorim să măsurăm denominaţia religioasă
pentru un grup de persoane, prestabilim categorii precum Creştin–ortodox, Catolic,
Protestant ş.a., dar nu putem ordona aceste categorii de la „superior” la „inferior” sau în
vreun alt fel.
Criteriile (regulile) măsurării nominale corecte sunt următoarele:

Regula excluderii categoriilor Categoriile variabilei trebuie să fie

reciproc exclusive, ceea ce înseamnă că nici un caz nu trebuie să facă parte din mai mult
de o categorie. În raport cu această regulă, distingem două tipuri de erori: (1) cel puţin
două categorii au cazuri în comun, fiecare categorie conţinând şi cazuri care nu aparţin
celeilalte categorii; (2) cel puţin două categorii se află în raport de incluziune – orice caz
care face parte dintr-o categorie face parte şi din cealaltă categorie, nu şi reciproc.

Regula exhaustivităţii categoriilor Trebuie să apară câte o

categorie pentru fiecare manifestare a variabilei respective sau, altfel spus, fiecare caz
de interes trebuie să facă parte dintr-o categorie. Având în vedere complexitatea
manifestărilor variabilelor considerate în ştiinţele omului, pentru respectarea acestei
reguli se obişnuieşte să se adauge o categorie „Alţii”/”Altele”.

Regula omogenităţii categoriilor Categoriile trebuie să fie

omogene în termenii proiectului de cercetare urmărit, ceea ce înseamnă că proprietăţile
comune cazurilor repartizate în aceeaşi categorie trebuie să fie mai importante în raport
cu scopurile cercetării decât proprietăţile care diferenţiază acele cazuri. Să presupunem,
de pildă, că indivizii dintr-o colectivitate sunt clasificaţi în categoriile: foloseşte de
obicei aspirină efervescentă, foloseşte de obicei aspirină obişnuită, foloseşte uneori un
tip de aspirină şi alteori celălalt tip de aspirină, nu foloseşte de loc aspirină. Aceste
categorii vor fi apreciate ca omogene de un distribuitor de produse farmaceutice, în timp
ce un distribuitor de cafea va prefera clasificarea aceloraşi indivizi în categoriile:
consumă de obicei cafea naturală, consumă de obicei cafea solubilă, consumă uneori
un tip de cafea şi alteori celălalt tip de cafea, nu consumă de loc cafea.

În legătură cu măsurarea nominală, trebuie considerat şi un al patrulea criteriu de

acceptabilitate, conform căruia o clasificare trebuie să aibă sens teoretic sau, altfel spus,
 1  INTRODUCERE Pagina 8 din 10

categoriile trebuie să poată fi folosită pentru explicaţie şi înţelegere. Putem repartiza, de

pildă, orice în univers în clasa bursucilor sau în clasa non-bursucilor, dar o astfel de
clasificare nu ar avea nici o importanţă pentru cunoaştere.

1.4.2 NIVELUL ORDINAL

În cazul măsurării la nivel ordinal, pe lângă clasificarea cazurilor în categorii,

cazurile repartizate într-o categorie sau alta pot fi ordonate, comparându-le unul cu altul,
de la „inferior” la „superior”, în funcţie de gradul calitativ în care acestea posedă
trăsătura măsurată. De pildă, variabila nivel de şcolarizare este măsurabilă la nivel
ordinal. Categoriile acestei variabile sunt adesea ordonate conform următoarei scheme:
1. nu a absolvit nici o şcoală; 2. a absolvit cel mult ciclul obligatoriu de învăţământ;
3. a absolvit cel mult liceul; 4. a absolvit cel mult cursuri postliceale, neuniversitare; 5.
a absolvit cel mult cursuri universitare; 6. a absolvit cursuri post universitare. Aceste
categorii sunt exhaustive şi reciproc exclusive şi pot fi comparate în termenii numărului
de cazuri pe care le conţin. În plus, categoriile şi cazurile individuale pot fi comparate
sub aspectul trăsăturii măsurate. Putem spune, de pildă, că un individ clasificat în
categoria 2 are un nivel de şcolarizare inferior unui individ clasificat în categoria 4,
respectiv că un individ clasificat în categoria 4 are un nivel de şcolarizare superior unui
individ clasificat în categoria 2.
La nivel ordinal, deşi există o „distanţă” între oricare două cazuri aflate în
categorii diferite, această distanţă nu poate fi descrisă în termeni precişi. În exemplul
nostru, nu suntem îndreptăţiţi să spunem, de pildă, că distanţa dintre un individ aflat în
categoria 2 şi un individ aflat în categoria 3 este egală cu distanţa dintre un individ aflat
în categoria 3 şi un individ aflat în categoria 4 şi nici că un individ aflat în categoria 4
are un nivel de şcolarizare de două ori mai mare decât un individ aflat în categoria 2.
Întrucât la nivel ordinal nu suntem îndreptăţiţi să presupunem că distanţele dintre
cazuri sau scoruri sunt egale, iar operaţiile de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire
pot fi aplicate în mod legitim numai dacă intervalele dintre scoruri sunt egale, aceste
operaţii nu pot fi aplicate variabilelor măsurate la nivel ordinal.

1.4.2 NIVELUL DE INTERVAL

În măsurarea la nivel de interval, pe lângă clasificare şi ordonare, distanţele

(intervalele) dintre oricare două cazuri aflate în categorii succesive sunt egale. Cu alte
cuvinte, la acest nivel variabilele sunt măsurabile în unităţi care au intervale egale. În
legătură cu timbrele dintr-o colecţie, anul emiterii este un exemplu de variabilă
măsurabilă la nivel de interval: timbrele repartizate într-o categorie sau alta pot fi
numărate, se poate spune că un timbru emis, să zicem, în 1990 este mai recent decât
unul emis în 1930, iar intervalele dintre două clase succesive sunt egale (un an). Pe de
altă parte, deşi distanţele dintre oricare două cazuri aflate în categorii succesive sunt
egale, la acest nivel nu se poate determina măsura exactă (proporţia) în care un caz aflat
într-o categorie satisface trăsătura măsurată faţă de un caz aflat în altă clasă. În exemplul
nostru, nu suntem îndreptăţiţi să spunem, de pildă, că un timbru emis în 1990 este de 60
de ori mai recent decât un timbru emis în 1930.
 1  INTRODUCERE Pagina 9 din 10

Este de remarcat că dacă într-o măsurare de interval apare un punct zero, acesta
este doar un punct de referinţă arbitrar şi nu un punct zero natural sau absolut, adică un
punct care să reflecte absenţa caracteristicii măsurate. De pildă, un termometru cu lichid
dilatabil (mercur, alcool etc.) măsoară temperatura pe o scală de interval (Celsius sau
Fahreinheit) în care punctul zero (0C sau 0F) este doar unul dintre punctele de pe
scala de măsură folosită şi nu indică absenţa temperaturii. Ca atare, nu suntem
îndreptăţiţi să spunem, de pildă, că dacă ieri temperatura a fost de +1C şi astăzi sunt
+10C, astăzi este de zece ori mai cald ca ieri1.
Un exemplu de scală de interval în psihologie este dat de măsurarea unei
trăsături de personalitate, precum nivelul de stabilitate emoţională. Nu suntem
îndreptăţiţi să spunem că o persoană care a obţinut un scor de 20 pe o scală de
personalitate în privinţa acestei trăsături este de două ori mai stabil emoţional decât o
persoană care a obţinut scorul 10, deoarece nu există un punct zero absolut care să
indice absenţa trăsăturii măsurate.
La acest nivel sunt permise toate operaţiile matematice.

1.4.3 NIVELUL DE RAPORT

În măsurarea la nivel de raport, pe lângă toate trăsăturile unei măsurări de

interval, se poate determina măsura exactă (proporţia) în care un caz aflat într-o
categorie satisface caracteristica măsurată, în raport cu un caz aflat într-o altă categorie
şi apare un punct zero natural, care reflectă absenţa caracteristicii măsurate. De pildă,
înregistrarea vechimii în muncă a angajaţilor unei firme în ani împliniţi produce date de
raport, deoarece unitatea de măsură determină intervale egale, suntem îndreptăţiţi să
spunem că un angajat cu 10 ani de vechime în muncă, să zicem are o vechime de două
ori mai mare decât un angajat cu cinci ani de vechime în muncă şi există un punct zero
natural (0 ani vechime în muncă). Venitul, numărul de copii şi numărul de ani de
căsnicie sunt alte exemple de variabile măsurabile la nivel de raport.
Nivelul de măsură al variabilei (variabilelor) de interes reprezintă un criteriu
necesar (nu şi suficient) de selecţie a tehnicilor statistice. De pildă, calcularea mediei
aritmetice este justificată numai pentru variabilele măsurate la nivelele de interval şi de
raport, deoarece media aritmetică a unei mulţimi de date impune adunarea tuturor
datelor respective şi împărţirea sumei astfel obţinute la numărul total de date.
De notat că în psihologie este uneori dificil de a stabili dacă o variabilă a fost
măsurată la nivel ordinal sau la nivel de interval. Într-un astfel de caz, este util să se
presupună că variabila a fost măsurată la nivel de interval, căci acest nivel permite
aplicarea unor tehnici statistice mai sofisticate decât cele permise la nivel ordinal. O
decizie de acest fel, însă, nu este lipsită de riscuri. În anumite situaţii este nevoie să se
dovedească faptul că analiza statistică respectivă este corectă, de pildă prin analize
separate ale datelor la ambele nivele de măsură şi compararea rezultatelor. Dacă
rezultatele astfel obţinute sunt substanţial diferite, supoziţia măsurării la nivel de
interval trebuie să fie abandonată.

1
Această situaţie nu trebuie să fie confundată cu cea a temperaturii Kelvin, care este temperatura absolută
a unui gaz ideal şi este determinată de „mişcarea” moleculelor sale. Pe scala Kelvin apare punctul zero
absolut (= 273,16C), în care moleculele gazului sunt în „repaus”, ceea ce indică absenţa caracteristicii
respective.
 1  INTRODUCERE Pagina 10 din 10

 

Stimulat de predarea statisticii la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu

Maiorescu, am conceput această carte ca o introducere clară şi concisă în statistica
aplicată în psihologie. Măsura în care am reuşit îndeplinirea acestui obiectiv o va da,
fireşte, cititorul. Pentru aprofundarea unor concepte şi metode statistice prezentate aici,
recomand cu deosebire următoarele lucrări, din care am preluat multe exemple de
analiză statistică: Joseph F. Healey, Statistics: A Tool for Social Research, Belmont,
California, Wadsworth Publishing Company, 1984; Dennis E. Hinkle, William Wiersma
şi Stephen G. Jurs, Applied Statistics for the Behavioral Sciences, Boston, Houghton
Mifflin Company, 1988; Gerald Keller şi Brian Warrack, Essentials of Business
Statistics, Belmont, California, Wadsworth Publishing Company, 1991; Leon F.
Marzillier, Elementary Statistics, Wm. C. Brown Publishers, 1990.

GLOSAR

Date: informaţii, în principal numerice, Statistici descriptive: tehnici statistice

care reprezintă anumite caracteristici.
Eşantion: o submulţime strictă a unei
populaţii.
Nivel de măsură: ansamblu de proprietăţi
matematice ale unei variabile, determinat
de procesul prin care variabila a fost
măsurată.
Populaţie: grup care include toate cazurile
de care este interesat cercetătorul..
Statistica: set de metode şi tehnici
matematice de organizare şi prelucrare a
datelor, folosite cu scopul de a răspunde
la anumite întrebări şi de a testa anumite
ipoteze.
utilizate pentru a prezenta, clasifica şi
însuma scorurile (valorile) unei variabile.
Statistici inferenţiale: tehnici statistice
utilizate pentru a face generalizări despre
o populaţie pe baza studiului unui
eşantion din acea populaţie sau, altfel
spus, pentru a trage concluzii despre
caracteristicile unei populaţii prin
caracteristicilor corespunzătoare ale unui
eşantion din acea populaţie.
Variabilă: orice trăsătură care îşi poate
schimba valoarea de la caz la caz.