Sunteți pe pagina 1din 17

III. 4.

Tratatul româno-polon 1926 (Anexa 2â


La începutul anului 1922, liderii militari poloni puneau în discuţie şi presau tot mai
mult pentru modificarea textului Convenţiei militare româno-polonă parafată la 3 martie
1921, mergând până la solicitarea de a se negocia şi semna un alt document1.
Pe 11 martie 1922, ataşatul militar al Legaţiei polone la Bucureşti prezenta oficialilor
poloni un amplu memoriu, prin care recomanda stăruitor modificarea convenţiei militare2.
Argumentele ofiţerului polon, preluate de la ministrul polon la Bucureşti, contele
Aleksander Skrzyński, se coagulau în ideea că armata polonă suferise transformări calitative
şi cantitative după semnarea documentelor internaţionale menţionate mai sus. Astfel ataşatul
militar aducea ca exemplu infanteria polonă, care în primăvara anului 1922 deţinea mult mai
multe mitraliere, ceea ce în viziunea aliatului polon obliga în mod firesc modificarea
articolului 2 al convenţiei militare. Prin modificarea conţinutului articolului 2, aliatul
considera că va putea concentra la frontiera răsăriteană o parte din aceste divizii modernizate3.
Foarte interesant este faptul că în acel memoriu, Legaţia polonă de la Bucureşti
avertiza că Rusia Sovietică nu ar ţine cont de nicio lege internaţională atunci când este decisă
să atace. În acest context, oficialii poloni propuneau modificarea convenţiei în sensul de a se
renunţa la stipulaţiile privind caracterul exclusiv defensiv al convenţiei militare, pentru a
profita de superioritatea aliaţilor în materie de comunicaţii, administraţie şi tehnică4.
Pe scurt, în documentul expediat factorilor de decizie de la Varşovia, ataşatul militar
propunea să se iniţieze acţiuni pentru ca partenerul român să fie convins că era obligatorie
acceptarea unui set minimal de puncte, ceea ce ar fi dus fie la schimbarea textului unor
articole din convenţia militară, fie la semnarea alteia5.
În opinia diplomaţilor şi militarilor poloni, setul minimal de puncte ce trebuia acceptat
de partea română de la care să se iniţieze modificarea articolelor, consta în garanţia că în
momentul mobilizării se va stabile o legătură imediată şi directă cu ofiţerii de legătură cu
mijloace tehnice care să permită comunicarea6.
În egală măsură, între punctele ce trebuiau să se regăsească după modificare era şi
garantarea comunicaţiilor feroviare, poştale telegrafice între organismele militare române şi
polone şi garantarea colaborării reciproce în ceea ce privea combaterea propagandei ostile,

1
Dumitru Tuțu, Alianțe militare ale României (1921-1939), în Viorica Moisiuc (coordonator), Probleme de
politică externă a României (1918-1940). Culegere de studii, vol. II, Editura Militară, București, 1977, p. 112.
2
Florin Anghel, op. cit., p. 140.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
desemnarea unor reguli de trecerea frontierei de către militari şi aplicare unei părţi a planului
de mobilizare prevăzut de către convenţia din 1921 în zona de frontieră7.
Evoluţia situaţiei politico-economice şi sociale din cele două state se dovedeau
favorabile reînnoirii tratatului, mai ales că la conducerea celor două ţări se aflau forţe politice
şi oameni de stat dispuşi să reglementeze cât se poate de repede şi eficient o procedură
internaţională în vigoare8.
La sfârşitul anului 1925, contele Alexander Skrzyński a fost numit preşedintele
Consiliului de miniştri şi titularul portofoliului de la externe, fiind unul dintre artizanii
convenţiilor de alianţă din 1921-1922 pe când era ministrul Legaţiei polone de la Bucureşti9.
Cu toate aceste, încă din primele zile ale anului 1926 guvernul polon a preluat
iniţiativa pentru reînnoirea tratatului de alianţă. Mai mult decât atât s-a dovedit cu prisosinţă
că partea polonă era pregătită să impună României o perspectivă conform propriilor interese,
care depăşea în mod evident limitele convenţiei in 192110.
Stare de fapt datorată poziţiei oarecum privilegiată de care beneficia Polonia pe plan
internaţional comparativ cu România. Şi în egală măsură, a fost o mişcare tactică a
preşedintelui Consiliului de miniştri, un abil diplomat care a încercat în felul acesta să mai
atenueze lovitura primită de Polonia prin semnarea Acordului de la Locarno şi în egală
măsură frustrările clasei politice polone stârnite de convenţia citată. Convenţie prin care
marile puteri au decis că în Europa există state cu frontiere garantate şi state cu interese
limitate.
Context în care diplomaţia polonă a găsit de cuviinţă să folosească relaţia privilegiată
cu România pentru a transborda tot ce ţinea de arsenalul securităţii graniţelor dinspre Est spre
Vest. Mai exact, diplomaţia polonă a dorit ca noua formulă a tratatului româno-polon să fie cât
se poate de explicită în ceea ce priveşte frontiera polono-germană şi statutul Oraşului Liber
Denzing11.
Situaţie în care guvernul polon nu a ezitat să facă apel la textul Pactului Societăţii
Naţiunilor, mai exact la articolul 10, unde se stipula ca „Membrii Societăţii Naţiunilor îşi iau
îndatorirea să respecte şi să păstreze împotriva oricărei agresiuni externe, integritatea
teritorială şi independenţa politică a tuturor membrilor Societăţii. În caz de agresiune, de

7
Ibidem, p. 141.
8
Ioan Scurtu (coordonator), op. cit., p. 432-436.
9
Florin Anghel, op. cit., p. 248.
10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 249-250.
ameninţare sau de pericol de agresiune, Consiliul Societăţii Naţiunilor avizează asupra
mijloacelor pentru a asigura executarea acestei obligaţiuni” şi articolul 1612.
În felul acesta, guvernul polon a încercat să configureze viitorul tratat bilateral în jurul
clauzei erga omnes prin care teoretic România putea asigura Poloniei asistenţă militară în caz
de agresiune din Est (idee care stătea la baza alianţei din 1921, deci nimic nou), dar şi din Vest
(adică din partea Germaniei) şi chiar din Sud (vizată fiind Cehoslovacia, ţară aliată României
în cadrul Micii Înţelegeri)13.
Însă ceea ce provoacă un serios semn de întrebare asupra loialităţii partenerului polon
a fost faptul că în felul acesta Polonia a încercat să stabilească drept condiţie a negocierilor şi
să includă în textul tratatului clauza erga omnes doar frontierele sale, în ipoteza strategică a
unui război polono-german, respingând orice discuţie despre o clauză erga omnes garantată şi
României, mai ales în cazul frontierei cu Ungaria14.
Un semn de întrebare mai mare se pune şi asupra profesionalismului clasei politice
naţionale, asta ca să fim indulgenţi asupra grabei cu care guvernul prezidat de Ionel Brătianu
trata problemele de politică externă, mai cu seamă cele referitoare la relaţiile cu aliaţii
regionali. În condiţiile în care se apropiau alegerile şi pe fondul crizei dinastice, Ministerul de
Externe român a refuzat într-o primă fază să se sesizeze aspra gravei capcane întinsă de aliatul
polon15.
Însă ţara a fost păzită de o asemenea greşeală, salvatorul fiind Nicolae Titulescu, care
a reacţionat fără ezitare faţă de posibila decizie eronate a lui I. G. Duca, în condiţiile în care
ministrul de externe dorea să-şi încheie mandatul prin semnarea cu orice preţ a tratatului.
Diplomatul român a intervenit energic atrăgând atenţia asupra nepermisei gafe diplomatice
polone, afirmând că România nu poate accepta ideea de a intra în război contra Germaniei
pentru un conflict de interese polono-german, fără ca Polonia în contra partidă să recunoască
frontiera româno-ungară şi astfel să accepte să intre în conflict împotriva Ungariei de partea
României, dacă situaţia o impune16.
Nicolae Titulescu a demonstrat incompatibilitatea unei alianţe aşa cum o proiectase
Polonia cu principiile Pactului Societăţii la care guvernul vecin făcuse apel17.

12
Documenta universales. Documente fundamentale ale dreptului internațional contemporan și ale relațiilor
internaționale, ediție de Adrian Năstase și Roxana Frailich, vol. I, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial,
București, 1997, p. 20-34.
13
Florin Anghel, op. cit., p. 250.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Ibidem, p. 250-251.
17
Nicolae Titulescu, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 94-95.
Elocvent pentru a analiza strategia adoptată de preşedintele Consiliului de miniştri
polon şi ministrul de externe, contele Alexander Skrzyński este momentul în care este
momentul ales pentru demararea oficială a negocierilor, anume ziua de 4 ianuarie 1926. Zi în
care la Bucureşti primul ministru Ion I. C. Brătianu propunea Parlamentului pentru aprobare
legea privind viitorul dinastiei şi constituirea Consiliului de Regenţă18.
La Varşovia, în ziua de 4 ianuarie 1926 contele Alexander Skrzyński a acordat o foarte
lungă audienţă ministrului român Alexandru Iacovaky, ocazie cu care a expus poziţia Poloniei
în ceea ce priveşte reînnoirea alianţei, subliniind „nemulţumirile” şi „neajunsurile”
raporturilor bilaterale. În egală măsură, primul ministru polon şi-a luat o măsură de precauţie
arătând că până la ora audienţei nu avusese răgazul necesar să studieze dacă un viitor tratat
bilateral ar fi trebuit modificat în textul său şi că, în principiu, nu vedea nici un motiv pentru
care alianţa să nu fie reînnoită. De altfel, cu această ocazie contele confirma principiul
fundamental al tratatului din 1921, declarând că Polonia va fi alături de România în cazul în
care va fi atacată de Rusia. Dincolo de jocul diplomatic făcut de primul ministru polon,
declaraţie se dovedea importantă în condiţiile în care în acea perioadă avuseseră loc
negocierile polono-sovietice premergătoare Acordurilor de la Locarno când Gheorghi Cicerin,
comisarul poporului pentru afacerile externe, ceruse în mod imperativ omologului polon să
renunţe la alianţa cu România drept condiţie a îmbunătăţirii relaţiilor dintre Polonia şi
Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice19.
Pentru a ţine în şah aliatul român reprezentat de Alexandru Iacovaky, ministrul român
la Varşovia, în timpul audienţei primul ministru polon a adus rapid în discuţie problema
Basarabiei, mai precis faptul că două dintre marile puteri, anume Italia şi Japonia, nu
semnaseră Convenţia Unirii Basarabiei. Situaţie care, în şantajul făcut de contele Skrzyński
„constituia oarecari slăbiciuni”, subliniind astfel starea de inferioritate în care se găsea statul
român în raport cu partenerul polon, motiv întemeiat ca România să accepte jocul făcut de
Polonia20.
Planul Poloniei era de a constitui un bloc catolic sprijinit de Italia şi mediat de Vatican,
unde România să adere alături de Ungaria, dar din care să fie exclusă Cehoslovacia. Astfel,
Polonia se dorea salvatorul relaţiilor româno-ungare, puse sub „umbrela” Romei şi a Bisericii
Catolice21.

18
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999, p. 144-192;
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1994, p. 518-536.
19
Florin Anghel, op. cit., p. 252.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
În timpul audienţei, contele Skrzyński nu a ezitat să atragă atenţia ministrului român la
Varşovia că Polonia doreşte o interpretare nouă a viitorului tratat în spiritul Pactului Societăţii
Naţiunilor şi nu într-o direcţie limitată, aşa cum a reieşit în 1921, subliniind încă o dată că
guvernul polon este perfect conştient de „inferioritatea internaţională” a României şi nu poate
asuma singură aceleaşi „riscuri” precum acelea din tratatul anterior22.
Afirmaţia repetată constant de primul ministru polon că „frontierele de Est ale Poloniei
au fost recunoscute de către Marile Puteri, pe când chestiunea Basarabiei rămâne deschisă”
dovedea intenţia evidentă a guvernului polon de a conduce autoritar negocierile. Și în egală
măsură, de a impune în mod arbitrar anumite condiţii în textul şi spiritul tratatului23.
În demersul său din timpul audienţei, contele Skrzyński nu a ezitat să apeleze la orice
efect nediplomatic. Astfel, după ce a remarcat mai mult sau mai puţin voalat situaţia delicată a
României din perspectiva recunoaşterii diplomatice a Unirii Basarabiei, primul ministru polon
a amintit cu lejeritate despre sentimentele sale de adâncă simpatie pentru Suveranii României
şi pentru ţara noastră, dar numai după ce a ţinut să remarce că Polonia era preocupată de criza
dinastică din România şi de stabilitatea ei internă24.
Ministrul român la Varşovia nu a putut răspunde contelui Skrzyński datorită
neinspiratelor instrucţiuni ale lui I. G. Duca de a accepta concesii pentru a obţine o reînnoire
automată a alianţei. În al doilea rând diplomatul român a acceptat pentru că până atunci nu se
constataseră fisuri remarcabile în politica defensivă comună faţă de Uniunea Sovietică, deşi
partea română avea toate motivele să bănuiască Polonia că intenţionează să-şi îmbunătăţească
raporturile cu vecinul de la Răsărit25.
Pentru a convinge partea polonă de sinceritatea ofertei române, dar şi pentru a opri
criticile şi ironiile nedisimulate ale omului de stat polon,Alexandru Iacovaki a declarat că
România era pregătită să negocieze şi o nouă convenţie comercială, şi o nouă convenţie
consulară, propuneri nesperate pentru primul ministru polon, deziderate esenţiale ale politicii
polone în România26.
În felul acesta, Varşovia a obţinut o victorie nesperată puţin aşteptată mai ales că
intenţiile de extindere a influenţei politice şi economice prin România în Balcani începeau să
prindă contur27.

22
Ibidem, p. 253.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
Ibidem.
26
Ibidem, p. 254.
27
Ibidem.
Ideea de a accentua starea de inferioritate a românilor în proiectata alianţă este
reliefată şi depoziţia adoptată de contele Skrzyński la propunerea lui Iacovaki. Fapt ce i-a
permis acestuia din urmă ca într-o stare de nervozitate să-l informeze pe I. G. Duca, ministrul
de externe român, că primul ministru polon şi-a ascuns satisfacţia şi a declarat doar că îl va
convoca în curând pentru a-l informa dacă este locul de a introduce cele două convenţii în
textul tratatului de alianţă28.
Prin urmare, concepţia polonă asupra textului tratatului cu partea română era de a da o
nouă linie relaţiei bilaterale, respectiv de a păstra formula antisovietică, dar într-un ton foarte
mult diminuat, însă de a configura o atitudine antigermană mai pronunţată. În fapt, se poate
vorbi despre o încercare de a redirecţiona vectorul extern spre discuţii mai lejere cu U.R.S.S.,
cu atât mai mult cu cât din punct de vedere al dreptului internaţional problemele în litigiu
fuseseră sau erau pe cale de a fi rezolvate29.
Pe de altă parte, această atitudine se poate pune pe seama impactului decisiv al
concepţiilor de politică externă ale partidelor de dreapta, partide care au hotărât destinul
Poloniei după retragerea mareşalului Piłsduski din viaţa politică. Toate partidele de dreapta
îşi aveau fieful politic în regiunile care fuseseră sub ocupaţie germană, astfel că se explică de
ce pericolul cel mai mare la adresa suveranităţii şi independenţei Poloniei era identificat ca
având rădăcina în Vest. Acest pericol era personalizat de cultul protestant, de etnicii germani,
de capitalul german30.
La toate astea se mai adăuga şi inconfortul de securitate şi de mândrie naţională
provocat de statutul Oraşului Liber Danzing, nerecunoscut de Germania şi de coridorul ce
traversa teritoriul polon spre Prusia orientală31.
Astfel, devine evident de ce între 1925 şi 1926 politica externă polonă viza cu
precădere frontierele cu Germania şi mai puţin cele cu Uniunea Sovietică, aşa cum se
întâmplase în 1921,când la conducerea ţării era mareşalul Piłsduski şi elita politică şi militară
provenită din Răsărit, din zonele aflate până atunci sub ocupaţie rusească32.
Mai mult decât atât, situaţia politico-economică şi diplomatică a celor doi mari vecini
ai Poloniei pare să fi justificat reacţia Ministerului de externe polon. În timp ce U.R.S.S.
traversa o criză internă datorată luptei pentru succesiunea lui Lenin şi foametei ce făcea
prăpăd în Ucraina, grânarul Rusiei, Germania devenea din ce în ce mai revigorată economic

28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
graţie capitalurilor străine, succesului de la Locarno fapt ce i-a permis afirmarea din ce în ce
mai vocală a planurilor revizioniste33.
Pe 20 ianuarie 1926, ministrul român a fost convocat la o altă întrevedere cu primul
ministru polon, ocazia cu care acesta din urmă spunea că la acea dată România se găsea în
aceeaşi postură de negociere identică cu cea a Poloniei în urmă cu cinci ani. În mod explicit,
contele Skrzyński a transmis părţii române că Polonia dorea reconsiderarea semnificabilă a
fondului alianţei, în sensul că o intervenţie în cazul unui atac sovietic pe Nistru, în Basarabia,
s-ar fi produs nu în mod automat, ci numai în urma unei examinări a situaţiei şi a unei
înţelegeri prealabile. Premierul polon nu a dorit să specifice ce se putea înţelege prin sintagma
„examinare a situaţiei” sau „înţelegere prealabilă” şi nici dacă alianţa şi-ar fi propus o
colaborare politică, lipsită de una militară34.
Contele Skrzyński a insistat, din nou, asupra faptului că o alianţă în termenii Tratatului
de la 1921 ar fi presupus o garantare a frontierei basarabene din partea polonă şi o eventuală
intervenţie militară pentru apărarea ei, în condiţiile în care state precum Italia şi Japonia au
refuzat să recunoască unirea provinciei. Însă, demnitarul polon nu a prezentat o listă concretă
a condiţiilor pe care polonii nu doreau să le modifice. De altfel, în cele două runde de
întâlniri, Varşovia a încercat să demonstreze superioritatea poziţionării internaţionale şi
capacitatea de a transborda sensul alianţei de la frontierele răsăritene la cele occidentale35.
În aceeaşi zi, 20 ianuarie 1926, ministrul român a avut o întrevedere cu omologul său polon
acreditat la Bucureşti, Józef Wielowieyski, aflat atunci la Varşovia. Apropiat cercurilor
franceze, diplomatul polon nu a ascuns ostilitatea personală în legătură cu intenţia declarată a
contelui Skrzyński de a include în viitorul tratat principiile unei „examinări a situaţiei” şi a
unei „înţelegeri prealabile” înainte de o intervenţie în sprijinul aliatului agresat de către
soviete36.
Józef Wielowieyski explica această situaţie, complicată şi nedorită de o parte a clasei
politice şi nici de el, prin faptul că primul ministru polon dorea să arate Uniunii Sovietice că
„prin noul tratat de garanţie, Polonia a asigurat României frontiera Nistrului numai cu rezerve
bine stabilite”37.
Dincolo de motivele invocate mai sus, contele Skrzyński a reacţionat astfel faţă de
România pentru că dorea o calmare a raporturilor cu U.R.S.S. şi pentru a reuşi în efortul de

33
Ibidem, p. 255.
34
Ibidem.
35
Ibidem, p. 255-256.
36
Ibidem, p. 256.
37
Ibidem.
stabilizare internă a provinciilor din Răsăritul republicii, unde din punct de vedere demografic
majoritatea era reprezentată de populaţia ne-polonă şi unde radicalismul minoritarilor
beloruşi, ucraineni şi evrei era tot mai mult inspirat de ideologia comunistă38.
O altă ipoteză pentru asemenea atitudine poate fi considerată acţiunea Poloniei pentru
a supralicita şi demonstra puterilor occidentale că respectă prevederile Acordului de la
Locarno în speranţa că sprijinul acestora politico-diplomatic, dar mai ales economic va susţine
ieşirea ţării dintr-o profundă criză39.
Pe 21 ianuarie 1926, deci a doua zi după întrevederea contelui Skrzyński cu ministrul
român în Polonia, ministrul de externe I. G. Duca a trimis Legaţiei române de la Varşovia
instrucţiunile pe seama cărora aveau să se poarte negocierile. I. G. Duca vedea esenţa
întregului proces de discuţii preliminare în faptul că „pentru România alianţa cu Polonia are o
deosebită însemnătate, în special ca un instrument de pace, ca o vădită manifestaţie de
solidaritate faţă de pornirile agresive ale Rusiei Sovietice”40.
În acelaşi sens, I. G. Duca dorea să sublinieze că România accepta ca atare situaţia
delicată pe plan internaţional rezultată din întârzierea cu care Italia accepta să recunoască
unirea Basarabiei, dar că în condiţiile propuse de Polonia pentru a continua alianţa
„menţinerea nu ar mai fi posibilă”41.
Ministrul de externe român, iritat de atitudinea arogantă a primului ministru polon,
mai cu seamă în timpul primei audienţe acordată lui Alexandru Iacovaki pe 20 ianuarie 1926,
a replicat vehement contelui Skrzyński faptul că „ne-reînnoirea alianţei ne-ar lăsa regretul că
partea polonă a asigurat un strălucit succes ruşilor, care de ani de zile nu urmăresc decât un
scop: de a diviza pe toţi cei care ar putea sta în calea lor şi în special despărţirea României de
Polonia”42.
Ministrul polon la Bucureşti a acceptat imediat poziţia părţii române, mărturisind în
cadrul întrevederii din 21 ianuarie 1926 că nu susţine deloc poziţia premierului său, nici
pentru îmbunătăţirea relaţiilor polono-sovietice,nici de transformare a alianţei polono-române
vizibil împotriva Germaniei43.
Tot în cursul aceleaşi discuţii din 21 ianuarie 1926, Józef Wielowieyski a devoalat că
obiectivele primului ministru polon prin încheierea alianţei în baza condiţiilor elaborate
unilateral de Varşovia erau să dovedească Uniunii Sovietice că Polonia nu mai garanta
38
Ibidem.
39
Ibidem.
40
Ibidem, p. 256-257.
41
Ibidem, p. 257.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
României în mod explicit graniţa de pe Nistru, adică inclusiv apartenenţa Basarabiei. În al
doilea rând să încheie o convenţie militară cu România în completarea tratatului politic, care
să precizeze clar obligaţiile părţii române într-o eventuală intervenţie într-un conflict polono-
german. Și în sfârşit, cel de-al treilea obiectiv era ca tratatul bilateral să garanteze toate
frontierele şi să oblige părţile semnatare să intervină pentru respectarea acestui principiu44.
Totodată, Wielowieyski era de acord că cel de-al treilea obiectiv ar fi fost aplicat doar în
condiţii extreme şi numai dacă partea română ar fi dat dovezi palpabile că nu dorea reînnoirea
alianţei45.
Din cele de mai sus se poate înţelege cât se poate declar că schimbul de opinii dintre
cei doi omologi a fost neoficial, pornind de la convingerile personale ale fiecăruia şi
întemeiate pe relaţiile personale stabilite anterior. Discuţiile au atins subiecte deosebit de
delicate, cai doi miniştrii fiind de acord că aplicarea condiţiilor impuse de premierul polon ar
fi dus la o ruptură a relaţiilor dintre cele două state46.
Trebuie subliniat că numai bunele relaţii personale şi înţelegerea deplină a
consecinţelor deloc favorabile celor două ţări au făcut ca în rapoartele celor doi diplomaţi
către eşaloane să nu cuprindă tonurile iritante, păstrând doar esenţa mesajului. O dovadă de
înţelepciune şi patriotism, de ce nu? Faptele în consecinţă, probabil la fel de irascibile, nu ar
fi avantajat nicio parte47.
Pe lângă ineditul angajamentelor celor doi diplomaţi, la încheierea discuţiilor din 21
ianuarie 1926 Józef Wielowieyski şi-a luat angajamentul că va mobiliza toate resursele
posibile pentru a-l convinge pe primul ministru să accepte reînnoirea tratatului pe bazele celui
din 1921. De reuşita acţiunii sale, diplomatul polon afirma că între cele două ţări se va încheia
un pact general care să garanteze reciproc toate tratatele. O aluzie clară şi bine venită la
ratificarea tratatului de pace de la Trianon, pe care până la începutul anului 1926 nu intrase în
dezbaterea Seimului polon48.
Alexandru Iacovaki era un fin cunoscător al realităţii din Polonia ca unul dintre cei
mai experimentaţi diplomaţi ai Legaţiei române de la Varşovia, unde îşi desfăşurase
activitatea încă din timpul războiului polono-sovietic. Aşa că, ministrului român nu i-a mai
rămas decât să-şi exprime acordul deplin la intenţiile generoase ale omologului său, afirmând

44
Ibidem.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 258.
48
Ibidem.
că încrederea simpatia între ambele popoare nu va putea fi menţinută decât nu mai prin
semnarea unei alianţe care să aibă la bază ideea egalităţii drepturilor şi a îndatoririlor49.
Proiectul contelui Skrzyński de abandonare a vechii formule antisovietice din alianţa
polono-română, dar mai ales tendinţa vădită de a negocia şi încheia cu Uniunea Sovietică un
pact de neagresiune a provocat emoţie şi stupefacţie în clasa politică şi în egală măsură în
societatea polonă.
O reacţie pe măsura pericolului indus de proiectul primului ministru polon a venit din
partea elitei militare polone. Astfel se explică intensificarea contactelor dintre ministrul român
din Polonia şi lideri militari marcanţi ai armatei polone, inclusiv de la Marele Stat Major, care
se dovedeau foarte iritaţi de iniţiativa contelui Skrzyński de a abandona vechile aliniamente
politice şi strategice,mai ales de a nu fi avut consultări cu responsabilii militari.
În acest sens, pe 27 ianuarie 1926 Alexandru Iacovaki s-a întâlnit cu un ofiţer foarte
important din Marele Stat Major, a cărui identitate nu a dezvăluit-o, care l-a felicitat pentru
iniţiativa Bucureştilor de cere sprijinul părţii militare polone. Tot în cadrul acestei foarte
confidenţiale întâlniri, nenumitul ofiţer a mărturisit ministrului român că negarantarea
frontierei române de pe Nistru a produs o adevărată nedumerire între militarii poloni pentru
simplul motiv că în felul acesta se zădărniceau toate lucrările şi planurile strategice ale
întregului sistem de apărare50.
Ofiţerii Marelui Stat Major polon, creatorii planurilor militare axate pe defensiva
împotriva planurilor expansioniste ale Moscovei, s-au manifestat zgomotos în faţa ministrului
român, solicitându-i să transmită la Bucureşti că ei se opuneau acestor planuri care li se
păreau rupte de realitate. Liderii militari din ţara vecină l-au asigurat pe Iacovaki că nu-şi vor
abandona poziţia deoarece dincolo de problema politică în sine, extrem de delicată, mai era
vorba şi de o chestiune de onoare51.
Reacţia vehementă a strategilor militari poloni l-au determinat pe ministrul de război,
generalul Sikorski să nu mai susţină proiectul contelui Skrzyński, transmiţând la Bucureşti că
devenise deosebit de interesat de reînnoirea alianţei şi a convenţiei militare româno-polone
„răspunzând deopotrivă intereselor permanente ale ambelor ţări”.
Fapte şi stări de spirit comunicate de ministrul Iacovaki centralei de la Bucureşti, în
încheierea raportului spunând că jignirea adusă de contele Skrzyński era atât de mare încât

49
Ibidem, p. 258-259.
50
Ibidem, p. 260.
51
Ibidem.
nici guvernul şi nici vreo altă forţă politică din coaliţia guvernamentală de la Varşovia nu mai
aveau vreo credibilitate în lumea militară52.
Dacă ministrul român la Varşovia a avut succes în demersul său de a conştientiza elita
militară polonă, nu acelaşi lucru se poate despre rezultatele demersului său în negocierile cu
directorul Protocolului Consiliului de Miniştri, contele Przezdziescki, în ideea de a se lansa
invitaţia oficială către primul ministru polon de a purta discuţii în Legaţia română, dovedindu-
se încă o dată incompatibilitatea politică dintre cele două poziţii53.
În discuţiile cu Iacovaki contele Przezdziescki a făcut un dur rechizitoriu la adresa
politicii româneşti faţă de Rusia sovietică, mai ales în ceea ce priveşte problema frontierei pe
Nistru. Mai mult decât atât, contele Przezdziescki şi-a permis să reproşeze în mod grosolan că
ţara noastră a pierdut o bună ocazie în 1921 când sovieticii ar fi fost dispuşi să accepte
„cedarea” Basarabiei în schimbul tezaurului de la Moscova şi al recunoaşterii de facto şi de
jure a regimului bolşevic de către guvernul român54.
Mai mult decât atât, în mod firesc încălcând uzanţele diplomatice, directorul
protocolului guvernului polon şi-a permis să invoce numele Italiei, atrăgând atenţia
ministrului român că nici această ţară nu dorea ratificarea Tratatului de pace de la Paris în
partea ce privea unirea Basarabiei, deoarece Roma nu dorea să-şi deterioreze raporturile cu
Moscova55.
Din nefericire, în cadrul acestei discuţii ce a avut loc pe 27 ianuarie 1926 s-a ajuns la o
situaţie deranjantă şi jignitoare atunci când directorul Przezdziescki a afirmat deschis
desconsiderarea apropiaţilor politici ai primului ministru faţă de raporturile cu România. Fapt
prea puţin surprinzător dacă ne gândim la lejeritatea cu care contele polon a reprodus
concluzia şefului său că „pentru 5-10 ani alianţa româno-polonă este o necesitate, mai târziu
vom vedea, alianţele nu sunt veşnice”56.
De asemenea, în cadrul acestei întâlniri partea polonă, prin purtătorul de cuvânt al
guvernului a reluat şi a subliniat că relaţiile cu ţara noastră trebuiau aşezate pe seama
principiilor Societăţii Naţiunilor şi spiritului de la Locarno57.

52
Ibidem.
53
Ibidem.
54
Ibidem, p. 260-261.
55
Ibidem, p. 261.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
Şi nota de final a pus-o atunci când cu cinism contele Przezdziescki a afirmat că pentru
Polonia „faptul că Rusia îndreaptă asupra Basarabiei vederile sale este interesant căci, în
aceeaşi măsură, grija pentru propria noastră frontieră va fi micşorată”58.
În aceeaşi zi de 27 ianuarie 1926 ministrul român s-a reîntâlnit cu omologul său polon
de la Bucureşti, care se pregătea să ajungă în capitala României cu proiectul de tratat conceput
de primul ministru. Diplomatul polon s-a ferit să comenteze vreo prevedere a proiectului
polon de tratat, dar a asigurat pe Iacovaki de faptul că existau referinţe la garantarea frontierei
de pe Nistru „în spiritul alianţei franco-polone, reînnoită după semnarea actelor de la
Locarno”59.
Extrem de dezamăgit, ministrul Iacovaki nu a ascuns că potrivit punctului de vedere al
unor importanţi diplomaţi, tratatul dintre Franţa şi Polonia din februarie1921 era cât se poate
de vag în ceea ce priveşte ajutorul concret acordat în cazul unei agresiuni neprovocate60.
Conştient de inevitabilitate unei crize, Józef Wielowieyski a dezvăluit că primul
ministru polon a alăturat proiectului de tratat politic şi un proiect de convenţie militară.
Document care nu era câtuşi de puţin asemănător cu cel din 1922 ci devenea o simplă
convenţie tehnică, justificată de contele Skrzyński de necesitatea de a fi în conformitate cu
terminologia adoptată de Societatea Naţiunilor61.
Examinând situaţia, Alexandru Iancovaki nu şi-a ascuns profunda insatisfacţie şi l-a
prevenit pe omologul său că niciuna dintre cele două formule nu ar fi fost agreate la
Bucureşti. Mai mult decât atât, ministrul român i-a mărturisit lui Wielowieyski faptul că nici
măcar Marele Stat Major polon nu era de acord cu formula de tratat a contelui Skrzyński.
Reprezentantul polon a recunoscut, direct, că toate eforturile făcute pentru a-l convinge pe
primul ministru au fost zadarnice62.
Avertizat asupra reacţiei ostile a guvernului român, Józef Wielowieyski a convenit cu
omologul său român că nu va duce la Bucureşti un text, fiind autorizat să precizeze forma care
va îmbrăca ideea. Nimic altceva decât o formulă diplomatică relevantă pentru competenţele
restrânse pe care primul ministru polon le avea asupra deciziilor reprezentanţilor săi. Dovadă
că ministrul său la Bucureşti îşi permitea să precizeze forma tratatului, fără a prezenta şi textul
proiectului în sine. Asta denotă şi polarizarea cercurilor polone între cele două proiecte de

58
Ibidem.
59
Ibidem, p. 262.
60
Ibidem.
61
Ibidem.
62
Ibidem.
siguranţă naţională, unul axat spre Vest, altul spre Est, cu riscul de a sacrifica relaţiile cu
România, a căror importanţă era recunoscută în mod deosebit de elita militară63.
În timpul ultimei întrevederi, cu oare care reţinere datorată partizanatului politic dar şi
respectului pentru omologul său, Józef Wielowieyski a fost nevoit să dezvăluie preocuparea
primului ministru supusă atenţiei corpului diplomatic,anume chestiunea despăgubirilor
proprietarilor poloni expropriaţi în Basarabia de către autorităţile române64.
În fapt era vorba despre 22 persoane care beneficiau de cetăţenie polonă şi care
posedau 38.020 ha înainte de reforma agrară, dara căror situaţie statul român o rezolvase65.
Iată, în fond preţuirea acordată de partenerul polon alianţei cu România, o alianţă
esenţială pentru întreaga geopolitică dintre Marea Baltică şi Marea Neagră.
Imediat după încheierea convorbirilor cu omologul său polon, ministrul român
Iacovaki a demarat o acţiune strict confidenţială de obţinere de informaţii suplimentare în
legătură cu proiectul polon de tratat şi cu intenţiile contelui Skrzyński, exploatând canalele
diplomatice sigure şi aflate în opoziţie cu intenţiile premierului polon. Astfel,ministrul român
a putut să afle că încă de la mijlocul lunii ianuarie 1926, la Moscova se purtau discuţii strict
secrete la nivel înalt cu scopul de a semna un tratat de neagresiune între cele două ţări.
Aceleaşi surse mai dezvăluiau că un tratat încheiat între Polonia şi Uniunea Sovietică, în mod
inevitabil, ar fi cuprins şi clauze referitoare la România, mai exact la Basarabia66.
Astfel, premierul polon a explicat că Polonia ar accepta cu mare greutate ca în textul
viitorului tratat bilateral să fie inclusă formula garantării de către fiecare parte a tratatelor
semnate de către cealaltă parte. În ceea ce privea România, primul ministru polon a adus în
discuţie două exemple edificatoare.
Primul document adus în discuţie a fost Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920,
privind recunoaşterea unirii Basarabiei, contele Skrzyński admiţând fără să intre în amănunt
că Rusia Sovietică ar fi jignită de această precizare67.
În ceea ce priveşte „problema” Tratatului de pace de la Trianon, cel de-al doilea
document invocat, primul ministru polon a mărturisit că Polonia recunoaşte şi respectă
valabilitatea tuturor tratatelor de pace semnate în anii 1919-1920, adăugând că unele clauze
teritoriale ar putea fi modificate în cadrul unor înţelegeri mutuale. Particularizând „problema
Trianon”, premierul polon a spus că nici Seimul, nici guvernele polone nu au ratificat tratatul

63
Ibidem, p. 262-263.
64
Ibidem, p. 263.
65
Ibidem.
66
Ibidem.
67
Ibidem, p. 265.
şi nici nu au militat pentru recunoaşterea internaţională deoarece garantarea acestui tratat ar fi
impus apropierea prea mult a Poloniei de Mica Înţelegere. Totodată întrebându-se retoric dacă
prin garantarea acestui tratat oare Polonia nu ar fi depăşit competenţa unui stat care nu făcea
parte din alianţa Micii Înţelegeri68.
Probleme artificial ridicate de premierul polon, care încă o dată demonstrează că
diplomaţia din ţara vecină era hotărâtă să facă orice, mergând dincolo de uzanţele instaurate şi
transgresând logica regulilor şi cutumelor diplomatice. Pentru a-şi impune punctul de vedere,
partea polonă punea pe agenda negocierilor false probleme, care sfidau logica relaţiilor
internaţionale. Adică, după cum contele Skrzyński punea problema se poate înţelege că
tratatele de pace de la Versailles şi Saint-Germaine erau legitime şi trebuiau aplicate şi
respectate cu scrupulozitate, deoarece garantau frontierele Poloniei. Pe când Tratatul de pace
de la Trianon era considerat ca un act inechitabil, aşa că se impunea modificarea mai cu seamă
în partea clauzelor teritoriale. Și pentru a dovedi şi totodată pentru a întări prestigiul şi statutul
în regiune, rectificarea Tratatului de la Trianon se dorea mediată chiar de Polonia69.
În felul acesta, prevalându-se în mod deschis de relaţia privilegiată pe care o avea cu Ungaria
în virtutea unei tradiţii istorico-politice, Polonia s-a eschivat tot timpul de la materializarea
cutumei internaţionale în ceea ce privea recunoaşterea Tratatului de la Trianon, invocând
disputa teritorială cu Cehoslovacia. Demn de subliniat este faptul că toate guvernele care s-au
succedat la cârma Poloniei până la momentul 1926, nu au recunoscut nici măcar acele
prevederi ale Tratatului de la Trianon care se refereau strict la ţara noastră. Și încă o dată
trebuie subliniat că în toată această perioadă România era aliatul strategic pe care se susţinea
însăşi statalitatea Poloniei70.
Prin această strategie, Polonia a revendicat întâietatea în faţa partenerilor săi şi rolul de
reprezentare în raporturile cu puterile vecine. Premierul polon considera că Republica era cel
mai important factor de echilibru în Est, aşa că privea cape un fapt firesc ca diplomaţia polonă
să reprezinte statele baltice şi România în relaţiile cu Moscova. Tot atunci, contele Skrzyński
a afirmat că în toate negocierile cu sovieticii, diplomaţia polonă a privit întotdeauna şi la
problemele aliaţilor săi, iar Polonia a depus eforturi copleşitoare pentru acordarea şi atenuarea
intereselor şi conflictelor dintre partenerii ei şi Uniunea Sovietică71.
Primul ministru polon a mers mai departe cu această atitudine, afirmând că în special
România a fost un permanent obiect de dispută între poloni şi sovietici, reproşând că

68
Ibidem.
69
Ibidem.
70
Ibidem, p. 265-266.
71
Ibidem, p. 266.
guvernele române nu au adoptat o politică flexibilă faţă de Moscova ceea ce a marcat starea
de nesiguranţă şi încordare de pe tot limesul răsăritean72.
Aşa că în cele din urmă contele Skrzyński informa guvernul român prin ministrul său
de la Varşovia că diplomaţia polonă era capabilă să obţină din partea Moscovei promisiunea
că U.R.S.S. nu va ataca România dar numai cu condiţia ca textul alianţei româno-polone să
probeze neangajarea în problema garantării frontierei de pe Nistru73.
Văzută ca o soluţie realistă de premierul polon, Alexandru Iacovaki a aflat în felul ăsta
motivele pentru care viitorul tratat româno-polon trebuia să se circumscrie pe coordonate
diferite faţă de cele ale convenţiei din 1921.74
Situaţia a devenit de-a dreptul critică atunci când ministrul polon la Bucureşti, Józef
Wielowieyski, chiar dacă se declarase în opoziţie viziunea contelui Skrzyński, a trebuit să
urmeze instrucţiunile propriului guvern şi să anunţe pe I. G. Duca şi pe Ion C Brătianu că dacă
partea română respinge varianta polonă de tratat, Varşovia se considera exonerată de orice
alianţă cu ţara noastră începând cu 3 martie 192675.
Negocierea ce a urmat s-a desfăşurat timp de o săptămână, între 19 şi 26 martie 1926,
la sfârşitul cărora s-a semnat actul oficial76. Faptul că partea polonă a acceptat această formulă
se datorează şi situaţiei interne, unde coaliţia condusă de contele Skrzyński s-a dovedit
neviabilă încă din martie 1926. Incapacitatea decizională a guvernului, destrămarea Sejmului ,
blocarea mecanismelor politice şi constituţionale, politica externă haotică a primului ministru,
au provocat o gravă criză politică şi un blocaj care avea să se rezolve prin lovitura de stat a
mareşalului Piłsduski în zilele de 12-14 mai 192677.
Aşa cum s-a spus mai sus, nici în România situaţia politică nu lăsa spaţiu de manevră
diplomaţilor Ministerului de Externe. Criza dinastică a evoluat în perioada de sfârşit a
mandatului liberal în paralel cu pregătirile generalului Averescu de a obţine guvernarea în
fruntea Partidului Poporului78.
Ideea acceptării de către Polonia a principiului recunoaşterii frontierei pe Nistru printr-
un tratat bilateral, a produs mare nemulţumire la Moscova şi a determinat sistarea bruscă a
negocierilor polono-sovietice pentru semnarea unui pact de neagresiune, la începutul lunii

72
Ibidem.
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
Ibidem, p. 266-267.
76
Ibidem, p. 272-273.
77
Ibidem, p. 273.
78
Petre Otu, Mareșalul Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005, p. 325-350.
martie 1926. Mai mult decât atât, eşecul fără echivoc al tratativelor româno-sovietice purtate
la Viena a blocat pentru o lungă perioadă de timp orice gest pozitiv79.
Imediat după încheierea Tratatului de garanţie româno-polon în martie 1926, adică în
aprilie 1926 a fost reînnoit şi tratatul de alianţă sovieto-german80.
Acceptarea textului polon al Tratatului de garanţie de către diplomaţia română trebuie
analizată şi înţeleasă prin prisma complexului de factori externi şi interni care au creat o
situaţie limită. Printre factorii care au impus părţii române semnarea tratatului sunt atitudinea
ireconciliabilă a Poloniei, în condiţiile unei evidente tendinţe de relansare a politicii externe
polone la Moscova şi Praga, intervenţia decisivă a Franţei în medierea raporturilor româno-
polone în spiritul acordurilor de la Locarno, agreate de către Quai d’Orsay şi care favoriza în
mod evident Polonia, poziţia Italiei în ceea ce priveşte problema unirii Basarabiei, perpetuarea
politicii violente şi agresive a sovieticilor la adresa României.
În mod egal, criza politică internă din ţară a avut un rol determinat în acest sens, fapt
pomenit şi mai sus.
Prin urmare, Tratatul de garanţie între Regatul României şi Republica Polonă a fost
semnat la Bucureşti în ziua de 26 martie 1926 de către ministrul de externe român, I. G. Duca
şi ministrul Poloniei la Bucureşti, Józef Wielowieyski.
Citind cu atenţie conţinutul articolului constatăm că la articolul 1, cel care dă fondul
întregului text, se specifica faptul că România şi Polonia se angajau reciproc să respecte şi să
menţină, în contra oricărei agresiuni externe, integritatea lor teritorială şi independenţa
politică existentă81.
Prin cel de-al doilea articol părţile semnatare legau documentul bilateral de
principalele prevederi ale Pactului Societăţii Naţiunilor. Ceea ce se putea traduce prin faptul
că în cazul în care România sau Polonia, fără provocare, s-ar fi situat în postura de a fi atacate,
partenerul se obliga să aplice strict articolul 16 din pact, adică se obliga să acorde imediat
ajutor şi asistenţă.
În acelaşi sens, aceleaşi angajamente fuseseră asumate şi în cazul aplicării unuia dintre
scenariile prevăzute la articolele 15 şi/sau 17 din Pactul Societăţii Naţiunilor. În schimb,
modul de executare al presupusului ajutor ţinea nu de respectivul tratat ci de ulterioare
„aranjamente tehnice”.

79
Florin Anghel, op. cit., p. 274.
80
Ibidem.
81
Ibidem, p. 276.
La articolul 3 ambele state se angajau ca în cazul declanşării unui război defensiv să
nu încheie nici armistiţiu, nici pace separată cu agresorul, fără cunoştinţa şi acceptul celuilalt
partener.
Totodată, articolul 4 consemna că atât România, cât şi Polonia se angajau să se
„concerteze în probleme de politică externă”, fără să existe vreo referire specială la U.R.S.S..
Mai departe, la articolul 5 se stipula că semnatarele nu puteau să încheie fiecare alianţe cu o
altă putere, fără a fi informat în prealabil celălalt partener de respectiva intenţie. De la această
prevedere au fost excluse alianţele deja existente.
Articolul 6 prevedea procedura de reconciliere sau de arbitraj în ceea ce privea
problemele care opuneau cele două state şi care nu au putut fi rezolvate prin procedurile
diplomatice obişnuite.
Tratatul avea o valabilitate de cinci ani, fiecare guvern având posibilitatea de a-l
denunţa după doi ani de la data ratificării, după ce în prealabil a anunţat această măsură cu cel
puţin şase luni înainte.