Sunteți pe pagina 1din 1

Eugen Negrici, în postfața la volumul al treilea al poetului, „Va fi liniște, va fi seară” (1979), scrie despre

o „metaforă a sfielii”, ca produs al „ororii de a deveni elocvent”. Metoda poetică este deconstrucția
formei și conținutului: „De o inexplicabilă pudoare, el

(Mazilescu)

caută mai întîi să

și avarieze „emițătorul”, să

și ruineze, pe cît posibil, conturul pregnant al eului său creator despre care ne face să credem

- într-

o încercare descoatere a lui din cauză și de

depersonalizare a poeziei -

că e detașat, nevolnic dezlegat de responsabilitate, nepăsător de ce reprezintă și ce poate schimba.


Înstrăinată se arată a fi ființa de gest și de rostire și o altă gură spune povestea. Cum un început de
comunicare ar fi posibil chiar și în aceste condiții, pentru ca sintaxa să nu încerce cumva tentația
coerenței, Virgil Mazilescu distruge, la vreme, punțile, destramă tendințele de închegare, sparge și
risipește cioburile unor cristalizări, ne dispersează atenția prin sîcîitoare alunecări, recurge la colaje
disonante, voit artificiale,

ne împinge în

neașteptate coridoare labirintice, deschide diversiuni parantetice aparent spontane.”