Sunteți pe pagina 1din 5

REZILIENȚA URBANĂ

Sisteme teritoriale
Master Moblitate Urbană
Ianuarie 2019

Anastasiu Lucian
Mazga Mihai
1 INTRODUCERE
Reziliența reprezintă un concept introdus recent în cercetările științifice specifice analizei
geografice, chiar dacă anumite componente (diversitatea, redundanța, modularitatea,
senzitivitatea, capacitatea de adaptare sau de integrare) ori termeni adiacenți (vulnerabilitate,
risc, expunere) sunt bine înrădăcinați în literatura de specialitate a multor discipline. Abordarea
este pretabilă în cazul sistemelor naturale (la origine provenind din biologie, de altfel), acolo
unde schimbarea este un proces omniprezent (Drăgan, 2011), reziliența putând fi definită ca
fiind „capacitatea unui sistem de a răspunde la perturbații sau disturbanțe ce includ evenimente
stocastice (incendii, inundații, furtuni, despădurii și altele)”. O abordare mai complexa a
conceptului rezilienței, din perspectiva teoriei sistemelor o definește drept: „cantitatea de
schimbare pe care sistemul o poate absorbi continuând să se mențină în interiorul aceleași stări
(domeniu de atracție), gradul de auto-organizare de care sistemul este capabil și abilitatea
sistemului de a-și construi și îmbunătăți capacitatea de învățare și adaptare”(Quinlan, 2003).

Abordarea conceptului, inițial concentrată spre problematica sistemelor naturale, a fost realizată
și aplicată mult mai târziu (Levin, 1998) și în științele socio-umane, devenind astfel parte a
cercetărilor umaniste. Preluarea acestui concept de către geografia umană oferă o gamă largă
de definiții și interpretări care au oferit o imagine mai clară conceptului, mai ales în studiile
regionale și de planificare teritorială (Martin, 2012). Astfel, una din definițiile cele mai utilizate în
literatura de specialitate este următoarea: abilitatea unei economii regionale de a opune
rezistență, absorbi sau trece peste un șoc economic extern regiunii (Simmie și Martin, 2010).

2 DIFERENTE DE CONCEPERE INTRE DIVERSELE DOMENII CARE FOLOSESC


CONCEPTUL DE REZILIENTA

Utilizarea noţiunii s-a lărgit treptat şi, în abordări relativ apropiate, a pătruns în foarte multe
domenii, de la ştiinţele inginereşti, la ecologie, studii de mediu, psihologie, sociologie, economie
ş.a. În filosofie şi logică, spre exemplu, rezilienţa este interpretată ca un indicator de
stabilitate.
În ecologie, termenul este folosit foarte frecvent, fiind de cele mai multe ori interpretat
ca o măsură a abilităţii ecosistemelor de a persista în timp prin absorbţia schimbărilor;
rezilienţa este pusă astfel în contrast cu stabilitatea, care reprezintă capacitatea
ecosistemelor de a reveni la starea anterioară, prin diferite procese de reorganizare care se
desfăşoară pe parcursul unei perioade de dezechilibru (Holling, 1973).
De asemenea, rezilienţa a fost definită prin rapiditatea cu care un anumit ecosistem
revine la starea iniţială după o perioadă de dezechilibru (Pimm, 1984) sau prin raportare la
magnitudinea unui eveniment perturbator căruia un anumit sistem îi poate face faţă fără aşi
schimba structura sau funcţionalitatea (Carpenter ş.a., 2001). Conceptul este foarte
frecvent considerat un element cheie în managementul durabil al ecosistemelor, în timp ce
biodiversitatea contribuie la creşterea rezilienţei, a stabilităţii şi a funcţionalităţii
ecosistemelor (Peterson ş.a., 1998, Chapin, 2000).
Din sfera ecologiei, această noţiune a fost transferată în domeniul social pentru a
descrie răspunsul comportamental al indivizilor, al comunităţilor, al instituţiilor sociale sau
chiar al economiilor confruntate cu diferite dezechilibre.
În domeniul psiho-social, termenul este folosit în mod obişnuit pentru a desemna
abilitatea individuală de a face faţă unor situaţii de criză, inclusiv prin însuşirea experienţei
pentru a a răspunde unor factori de stres ce ar putea urma. Valoarea rezilienţei este
considerată ca rezultând din raportul care se stabileşte între factorii de risc (singulari sau
succesivi, individuali sau de mediu) şi factorii de protecţie (sprijin moral, financiar etc).
Rezilienţa are o deosebită însemnătate în perioadele de tranziţie, de acumulare a
stresului, perioade ce pot include şi evenimente neaşteptate, exterioare individului (dezastre
naturale, pierderea locului de muncă, sărăcie). Aceste evenimente impun creşterea abilităţii
de a le face faţă, în vederea menţinerii unei abordări pozitive (psihice, atitudinale sau
comportamentale).
În egală măsură, rezilienţa a fost considerată nu doar o stare, ci un proces de adaptare
fizică sau emoţională a individului. Nu a fost ignorată nici dimensiunea spirituală a rezilienţei
care rezultă din sprijinul şi încrederea pe care o pot oferi apartenenţa la o anumită religie ca
sursă de speranţă, optimism şi încredere în valorile vieţii.
În domeniul social-economic, conceptul de rezilienţă a fost asociat dezvoltării
durabile (Common, 1995, citat de Klein, 2004) şi exploatat inclusiv în analiza hazardelor
naturale sau antropogene, prin realizarea a numeroase studii interdisciplinare care vizează
relaţiile dintre natură şi societate. Sistemele antropice şi naturale se întrepătrund extrem de
mult, iar rezilienţa acestora rezultă în primul rând din dinamica şi dimensiunea relaţiilor
interactive care dau funcţionalitate sistemului, stabilitatea componentelor – oricum relativă
– jucând un rol secundar.

3 UTILIZAREA CONCEPTULUI DE REZILIENTA IN PLANIFICAREA TERITORIALA.


REZILIENTA URBANA SI ORASE REZILIENTE.

Translarea conceptului spre domeniul planificării urbane a fost una naturală, astfel încât, în
momentul de față, conceptul de reziliență urbană este des utilizat, atât în literatura de
specialitate, cât și în discursurile factorilor de decizie. Inițial apărut ca o preluare a definiției din
domeniul științelor naturale (capacitatea de a răspunde și de a se recupera în urma unor
amenințări sau atacuri cu un minimum de prejudiciu asupra sănătății, economiei sau securității
orașului – Wilbanks, 2007), cu precădere având ca puncte de plecare amenințările teroriste,
schimbările climatice, vulnerabilitățile sau riscurile la care se supun/sunt supuse orașele, treptat
conceptul a fost dus la un alt nivel, iar acum are o gamă largă de accepțiuni și moduri de
abordare.
Din acest punct de vedere, cele mai multe cercetări evidențiază legătura care există între
morfologia urbană, planificarea urbană și suportul ecologic. Cert este că, schimbările din
ultimele secole au produs o avalanșă de modificări ale mediului urban, ajungându-se la
incertitudinea care planează asupra înțelegerii acestui proces dar mai ales asupra consecințelor
deciziilor luate (Ernstson et al., 2010). Acest lucru se traduce prin faptul că planificarea spațiului
urban pentru un viitor predictibil nu este suficientă, iar uneori poate fi distructivă.
Așadar, paradigma rezilienței urbane face parte din încercările academice de a evalua abilitatea
unui oraș în contextul transformării structurilor economice, sociale și politice impuse de
exigențele unui viitor tot mai incert și impredictibil (Pelling, 2003). Cu toate acestea, această
stare de lucruri rareori a fost discutată în contextul vieții cotidiene și a transformărilor constante
ale mediului urban, situație care stă la baza unei delimitări conceptuale neclare (Gallopín,
2006). Într-adevăr, reziliența urbană este văzută ca o componentă a evaluării riscului și a
vulnerabilităților (privită din perspectiva instituțională a structurilor de guvernanță socială pe
diferite sectoare de activitate) și prin prisma transformărilor mediului urban. Toate aceste
elemente necesită o înțelegere a interacțiunilor manifestate în interiorul orașelor.
Din punct de vedere conceptual, reziliența urbană poate fi definită, în mod general, ca „abilitatea
unui oraș sau a unui sistem urban de a se opune șocurilor sau atacurilor succesive de orice
natură” (Agudelo-Vera et al., 2012). Datorită complexității funcțiilor sistemului urban, mai
potrivită pare următoarea definiție: „Gradul în care orașele sunt capabile de a tolera modificări
înainte de se reorganiza în jurul unui noi set de structuri și procese (…), o societate flexibilă și
capabilă să se adapteze în fața incertitudinii fiind, de asemenea, capabilă să valorifice
oportunitățile viitoare” (Resilience Alliance, 2007). Această definiție schimbă premisele inițiale
ale conceptului, astfel încât nu este obligatoriu ca un sistem să revină la starea inițială sau una
de echilibru, ci mai degrabă că el are posibilitatea de a se adapta și transforma într-o stare care
îi va permite să funcționeze optim și să supraviețuiască în condițiile unor schimbări viitoare
(Folke et al., 2010). Un cercetător sau un specialist în domeniu, în momentul în care dorește să
utilizeze termenului este obligat să clarifice limitele conceptului, pentru o mai bună diagnoză a
rezilienței urbane. Întrebarea esențială rămâne „Reziliența cui ? Față de ce?” (Carpenter et al.,
2001), dar alte limite precum cele de natură spațială și temporală necesită o clarificare
corespunzătoare.
Lipsa unui suport empiric la nivel micro-scalar pentru a explica matricea teoretică a conceptului
de reziliență urbană a devenit evidentă în contextul trecerii dinspre abordarea conceptuală spre
valențele aplicative oferite de contextul geografic al unui areal oarecare supus schimbărilor
structurale puternice în ultimii ani.

Componentele rezilienței urbane (Sursa: Resilience Alliance, 2007)


4 CONCLUZII
Într-un context urban în care schimbările sunt datorate condițiilor politice și economice (mai
puțin celor tehnologice sau culturale), orașul este într-un proces de schimbări interne
permanente, cu apariția de noi forme și funcții, concentrarea și gruparea activităților, etc.
Procesele sociale, manifestate diferențiat din perspectivă scalară spațio-temporală modifică
aceste transformări urbane, de la nivelul alegerilor individuale la structurile de mari dimensiuni,
toate cu efecte asupra întregului sistem urban. Cu siguranță relația dintre recuperare, adaptare
și transformare este una non-lineară iar experiențele intervențiilor politice de-a lungul timpului
demonstrează nevoia de a crea un mediu flexibil pentru a stimula abilitatea orașului de a se
adapta altor șocuri (im)previzibile.
Reziliența este prezentată frecvent ca o reacție împotriva riscului, creatoare a unei serii de
tensiuni pentru factorii de decizie, mediul politic și practicienii din domeniul planificării urbane,
mai ales în condițiile în care cei din urmă au ca obligație realizarea unor planuri concrete și
cuantificabile ale rezilienței (Beilin și Wilkinson, 2015). Această situație este generată de
preocuparea tot mai intensă a societății pentru fenomenele de risc și de nevoia de control a
elementelor evoluției urbane. Cuantificarea riscului aduce viitorul orașului în prezent făcându-l
predictibil, guvernabil și mai facil de planificat.
Contextul istoric și politic al ultimelor decenii a demonstrat că forțele transformatoare ale
orașului pot fi devastatoare, iar schimbările și revenirea la o stare de normalitate este un proces
practic imposibil, cu repercusiuni grave asupra spațiului urban. Gândirea rezilientă însă, alături
de planificarea strategică și asigurarea unei morfologiii urbane adecvate contextului geografic
sunt absolut necesare pentru adaptarea durabilă (Jabareen, 2013). Spațiile urbane adaptabile și
gândirea flexibilă a întregului aparat decizional indică abilitatea și posibilitatea de a face față
schimbărilor fără pierderea identității inițiale.
În concluzie, reziliența urbană trebuie văzută nu ca o formă de supraviețuire în fața
schimbărilor, ci mai degrabă ca o modalitate de transformare a amenințărilor într-un avantaj
printr-o politică de planificare flexibilă și adaptată la nevoile curente ale orașului. Transformarea
graduală a structurilor sistemului urban (stil de viață, infrastructură, spațiu construit sau centre
de afaceri) trebuie stimulată pentru a obține durabilitate și pentru a face față provocărilor
viitoare.

BIBLIOGRAFIE
-AGUDELO-VERA C. M., LEDUC W. R. W.A., MELS A. R., RIJNAARTS H. H. M., 2012 -
Harvesting Urban Resources towards More Resilient Cities, Resources, Conservation and
Recycling 64: 3–12.
-BEILIN R., WILKINSON C., 2015 - Introduction: Governing for Urban Resilience, Urban Studies
52 (7): 1205–17.
-FOLKE C., CARPENTER S. R., WALKER B., SCHEFFER M., CHAPIN T., ROCKSTRÖM J.,
2010 - Resilience Thinking: Integrating Resilience, Adaptability and Transformability, Ecology
and Society 15 (4): 20.
-GALLOPÍN, G. C., 2006 - Linkages between Vulnerability, Resilience, and Adaptive Capacity.”
Global Environmental Change 16 (3): 293–303
-JABAREEN Y., 2013 - Planning the Resilient City: Concepts and Strategies for Coping with
Climate Change and Environmental Risk, Cities 31: 220–29.