RETENTIE DE URINA

Subiecte conexe: examen complet urina examen urina fibrom colul uterin fibrom
uterin cauze cauze infectie urinara tratament infectie urinara infectie urinara
fibrom uterin infectie uretrala infectie vezica urinara tratament cancer vezica
urinara vezica neurologica

Imposibilitate de a satisface necesitatea de golire a vezicii proprii.

Diferite tipuri de retentie de urina - Retentia de urina este completa sau incompleta dupa cum evacuarea
vezicala este imposibila sau partiala
- Retentia completa de urina este provocata de cele mai multe ori, la barbat, de un adenom al prostatei si, la
femeie, de o tulburare neurologica sau sfincteriana. Ea se dezvaluie brutal: nevoia de a urina este
imperioasa, vezica este tensionata, dureroasa si palpabila (glob vezical). Aceasta retentie impune un sondaj
vezical evacuator pe cale uretrala sau prin aplicarea unui cateter vezical suprapubian, apoi cautarea cauzei
prin diferite examene.
- Retentia incompleta de urina are uneori o origine neurologica (legata de un diabet sau consecutiva unei
rahianestezii), de cele mai multe ori obstructiva (ingustare a colului vezical, un calcul sau un cancer al
prostatei, un fibrom uterin). Ea se dezvaluie in mod treptat prin tulburari de mictiune: mictiuni apropiate in
timp unele de altele, jet slab al urinei, senzatie de golire vezicala incompleta, uneori incontinenta sau
infectie urinara. Vezica este de cele mai multe ori relaxata, domul ei fiind palpabil deasupra pubisului.

Tratament - Tratamentul este cel al cauzei retentiei de urina, care duce la disparitia acesteia.
URINA

Subiecte conexe: corpi cetonici urina glucoza urina proteine urina acid uric
organism acid uric corpi cetonici nefropatie sulfat magneziu saruri calciu uree
hematurie creatinina diabet renal alimentatie diabet

Lichid secretat de catre nefroni (unitati functionale ale rinichiului), care se scurge pe caile urinare excretorii
(calice, bazinete, uretere) si se acumuleaza in vezica inainte de a fi evacuata prin uretra.
Compozitie - Urina este un lichid galben-pai sau de culoarea chihlimbarului, limpede in momentul emisiei
ei, cu un miros specific si usor acida. Ea este constituita din apa, in care sunt dizolvate substante minerale
(sodiu, potasiu, calciu, magneziu sub forma de cloruri, sulfati, fosfati) si organice (uree, creatinina, acid
uric, acizi aminati, enzime, hormoni, vitamine), si contine globule rosii si globule albe in cantitate mica
(mai putin de 5 000 pe mililitru).
Volumul urinei excretate este cuprins in mod normal intre 0,5 si 2 litri in 24 ore, dar variaza in functie de
varsta subiectului, de cantitatea de lichide absorbite, de alimentatie, de activitatea fizica, de climat etc.
Elaborare si fiziologie - Glomerulul, prima parte a nefronului, elaboreaza urina primara prin filtrarea
sangelui; aceasta urina este apoi transformata in tubul renal, a doua parte a nefronului, prin fenomene de
reabsorbtie (recuperarea unei parti din apa, din sodiu etc.) si de secretie, in urina definitiva, a carei cantitate
si compozitie variaza astfel incat mediul interior al corpului sa ramana constant.
Urina joaca deci un dublu rol: eliminarea deseurilor ca ureea, creatinina si, de asemenea, a unui mare
numar de medicamente si de toxice, pe de o parte, mentinerea constantei mediului interior al organismului
multumita unei reglari a cantitatilor de apa si de saruri minerale care se elimina, pe de alta parte.
Patologie
- O schimbare a culorii urinei poate pune in evidenta un icter (urina brun-roscata) sau o hematurie (urina
rosie).
- Prezenta unor elemente anormale in urina sau in sedimeniul urinar este simptomatica pentru anumite boli:
diabet daca este vorba de glucoza, nefropatie atunci cand acestea sunt proteine, acidocetoza in caz de corpi
cetonici, afectiune hepatica in caz de urobilina etc.
O variatie a compozitiei urinei poate dezvalui o boala: astfel, o crestere anormala a nivelului de calciu
poate semnala o hiperparatiroidie, in timp ce o micsorare anormala a acestui nivel este caracteristica unei
hipoparatiroidii sau unei insuficiente renale.

Hidronefroza

25 Iunie 2007
 Generalitati
 

Hidronefroza se caracterizeaza prin retentia de urina in bazinet (segmentul colector format prin reuniunea
calicelor si care se prelungeste cu ureterul), produsa de un obstacol la nivelul tractului urinar, urmata de
dilatarea bazinetului, calicelor (conducte renale primitive a rinichiului care culeg urina) si in cazuri mai
avansate de atrofia parenchimului renal. Localizarea obstructiei la nivelul colului vezicii urinare sau
localizata mai jos de el va determina hidronefroza ambilor rinichi.
Termenul de hidronefroza pelviana primara este folosit cand obstructia, frecvent functionala este la nivelul
jonctiunii dintre pelvisul renal si ureter. Pieloplastia impiedica atrofia renala datorita presiunii crescute si
complicatiilor ulterioare (infectii, formarea de calculi).
 Cauze
 
Cele mai frecvente cauze ale hidronefrozei sunt:
- malformatie congenitala a bazinetului si ureterului (conductul care asigura transportul urinei pana la
vezica urinara)
- obstructie cauzata de tuberculoza
- cudura ureterului
- calcul la nivelul ureterului
- compresiuni tumorale
- obstructie la nivelul colului vezical, etc.
Cazurile cele mai frecvente de hidronefroza se datoreaza litiazei renale. Cu debut brusc sau mai lent, cu
simptomatologie clinica zgomotoasa sau silentioasa, orice calcul este agresiv pentru aparatul urinar care il
contine.
Conseciintele anatomopatologice depind de:
- localizare
- numarul de calculi
- gradul de obstructie pe care il determina
- durata acesteia
- asocierea cu infectia urinara
- durata evolutiei in timp
- starea aparatului urinar preexistenta aparitiei calculului
- alti factori proprii pacientului.
 Mecanism fiziopatologic
 
Obstructia urinara este indusa de prezenta unui obstacol mecanic cel mai frecvent reprezentat de calcul.
Obstructia urinara poate fi completa sau incompleta, in functie de localizarea si marimea calculului aceasta
poate fi acuta sau cronica dupa modul de instalare.
Obstructia litiazica va avea ca drept rezultat hipertensiunea (presiune ridicata) in caile urinare supraiacente
obstacolului.
 Simptome
 
In consecinta, obstructia litiazica se manifesta clinic printr-o serie de semne si simptome, care au un
substrat anatomo-patologic corespunzator:
- durere colicativa – colica renala in cazul obstructiei bruste si complete a jonctiunii pieloureterale sau a
ureterului
- nefralgie, care caracterizeaza obstructiile incomplete cronice, induse in special de calculii caliceali sau
coraliformi, care permit scurgerea urinei cu un grad de hipertensiune supraiacenta.
- dilatatia supraiacenta obstacolului, reprezentata prin ureterohidronefroza, hidronefroza sau hidrocalicoza
(dilatarea calicelor renale), in raport cu topografia calculului care determina obstructia urinara.
Dilatatia supraiacenta are drept consecinta, urmare a hipertensiunii din calea urinara, distructia morfologica
a nefronilor, a parenchimului renal cu subtierea si atrofia acestuia.
Distructia morfologica descrisa are la randul ei drept urmare, pe plan epurator deficitul functional renal.
Acest deficit se realizeaza fie prin obstructie mecanica de cale urinara, fie prin reducerea importanta a
nefronilor supusi agresiunii presiunii ridicate si foarte adesea infectiei urinare asociate.
Extravazarea urinara este consecutiva hiperpresiunii supraiacente obstacolului, ce induce un proces de
perinefrita, peripielita si periureterita scleroasa, ca reactie la staza urinara, ceea ce in timp va induce
modificari de dinamica a cailor urinare superioare, ce pot persista dupa dezobstructia litiazica a acestora.

Managementul interdisciplinar
al adenomului de prostată
Dr.Marinela Olăroiu
Medic specialist M.G.
Dr.Nicolae Calomfirescu
Medic primar urolog

Cresterea sperantei de vârstă si implicit a proportiei bărbatilor în vârstă a dus si la

cresterea vârstnicilor afectati de patologia prostatei.
Simptomele urinare apărute la bărbatii peste 50 de ani se datorează în mare parte
hipertrofiei benigne a prostatei (HBP) si constituie motive frecvente de prezentare atât la
medicul generalist, cât si la urolog. Pentru medicul generalist cunoasterea si identificarea
simptomelor specifice HBP este esentială pentru managementul acestei afectiuni si
initierea colaborării cu medicul urolog.
Diagnosticul unei afectiuni nefro-urologice pune probleme dificile de diagnostic la
nivelul asistentei primare; trebuie respectat un principiu elementar, adesea pierdut din
vedere si anume, aparatul uro-genital, constituie un întreg si în consecintă, trebuie
examinat în întregime. De aceea, simptomele urologice trebuie abordate din două puncte
de vedere:
-semnificatia simptomelor care determină pacientul să solicite o consultatie;
-semnele evidentiate la examenul clinic.
Nivelul de cunoastere al semiologiei urologice va determina alegerea ratională a
examenelor de speciali-tate pe care trebuie să le efectueze pacientul cu probleme urinare.
ANAMNEZA este esentială în identificarea semnelor si simptomelor principale ale
adenomului de prostată:
-Urinarea cu dificultate (disuria) - constituie pentru cei mai multi pacienti motivul
prezentării la consultatie. Observarea modului cum urinează pacientul va obiectiva
disuria si la cei pentru care modificarea formei si fortei jetului urinar, întreruperea lui, a
devenit o obisnuintă, o acceptă ca pe un rău necesar si se prezintă la medic pentru alte
acuze.
-Urinarea frecventă- poate fi suportabilă sau invalidantă, împiedicând pacientul să
muncească, să doarmă si schimbându-i comportamentul. Anamneza trebuie s fac
distinctie între o polakiurie benignă si cea gravă (mergând până la incontinentă),
permanentă sau intermitentă, spontană sau provocată. Polakiuria nocturnă, în a doua
jumătate a noptii, este caracteristică adenomului de prostată (prostată mare).
-Mictiunea dureroasă - sub formă de usturime, resimtită pe parcursul urinării.
-Mictiunea incompletă- pacientul acuză senzatia de plenitudine hipogastrică si simte că
nu si-a golit complet vezica la mictiune. Adesea nu este constientizată suferinta urinară,
motivul prezentării la consultatie fiind tulburările digestive, semnele retentiei azotate
(greată, vărsături, disfagie, semne neuropsihice, s.a.), modificările de comportament
(pacientul urinează des, cu dificultate, nu se poate odihni). Uneori pacientul elimină urina
prin prea plin (falsa inconti-nentă), iar noaptea vezica se poate goli involuntar prin reflex
medular.
-Incontinenta urinară, pierderile de urină invo-luntare, relatate sau nu de către pacient,
sunt bănuite chiar de la intrarea pacientului pe usa cabinetului.
-Retentia de urină poate fi:
- acută- pacient agitat, anxios, ce acuză dureri violente în hipogastru si face eforturi
penibile de a urina;
- incompletă, fără distensie, adesea necunoscută;
- incompletă, cu distensie, expune la infectie si insuficientă renală si complică o lungă
fază de retentie cronică cu distensie.
-Durerile renale suprapubiene -Aspectul urinii ! Examen cu bandelete
-tulbure- pledează pentru o infectie
-hematurie - are întotdeauna un substrat organic ce trebuie evidentiat. Reprezintă
întotdeauna o urgentă de diagnostic si trebuie investigată cu asiduitate. Adenomul se
manifestă prin hematurie initială, terminală sau totală si presupune leziuni asociate
vezicale, renale, seminale.
-Semnele de impregnare uremică pot constitui primul motiv de prezentare la
consultatie, ca de altfel si:
-Febra, anemia, sindromul consumptiv apărute la un bărbat vârstnic-

EXAMENUL CLINIC

-General
-oferă date despre starea generală a pacientului (scăderea în greutate, febră, anemie).
Local -Abdomenul: inspectia, palparea, percutarea unei mase abdominale hipogastrice
datorate unui glob vezical.
-Renal: percutia - durere tipică provocată, palparea punctelor ureterale.
-Organe genitale - prezenta herniilor, epididimitelor.
-Examenul prostatei prin tuseu rectal:
Medicul generalist trebuie să fie familiarizat cu unele manevre clinice, pe nedrept
socotite chirurgicale, una dintre acestea fiind tuseul rectal (TR). Cel mai ieftin, cel mai
direct si cel mai simplu mijloc de a examina prostata, TR ar trebui să fie efectuat de
rutină, la toti pacientii bărbati peste 50 de ani si cu atât mai mult celor care prezintă (sau
se prezintă) cu semne si simptome revelatoare pentru AP. În realitate, foarte putini
generalisti practică acest examen, preferând să trimită pacientul la specialistul urolog sau
chirurg. În fata suspiciunii de diagnostic de adenom de prostată, medicul generalist
trebuie să trimită pacientul la urolog însotit de următoarele investigatii, tocmai pentru a
scurta drumul către diagnosticul de certitudine: -creatininemia
-glicemia
-examen sumar de urină
-urocultură + antibiogramă
-echografia abdominală cu vezică plină si evaluare vezico-prostatică postmictională.
Specialistul urolog va prelua informatia clinică si paraclinică, completând protocolul cu
care se prezintă pacientul investigational (echografie transrectală, ex.radiologice
specifice, citoscopie, s.a.), orientând diagnosticul si presupunând o conduită terapeutică.
Pentru o mai bună depistare si monitorizare a AP, existenta si operativitatea relatiei
urolog-generalist este absolut necesară si motivată:
-Medicul generalist este singurul care are o privire holistică asupra pacientilor si cel
căruia acestia i se adresează pentru orice suferintă. El este capabil să selecteze pacientii si
la primele semne de suspiciune să-i îndrume către urolog.
-Responsabilitatea educării pacientului bărbat peste 50 de ani revine, de asemenea,
generalistului, singurul în măsură să-l informeze asupra AP si a consecintelor netratării
acesteia asupra calitătii vietii. Înfrângerea reticentei fată de consultul de specialitate cere
o pregătire corespunzătoare a pacientilor.
-Monitorizarea pacientilor depistati cu AP se poate face mai usor de către generalist (care
are în medie 2.000 de persoane arondate), decât de urolog, căruia îi revin 130.000 de
persoane.
-Foarte mult timp simptomatologia AP se confundă cu cea a cancerului de prostată si
invers, trimiterea pacientului către urolog, încă de la primele semne, poate transa
diagnosticul si stabilindu-se conduita terapeutică; este sansa ce nu trebuie refuzată nici
unui pacient.
-Introducerea corespondentei scrise între specialisti- prin eliminarea pacientului ca verigă
de comunicare dintre ei, purtător de documente pe care adesea le pierde, le consideră
inutile sau le interpretează gresit, nu va fi decât un element de ameliorare a relatiei
urolog-generalist, în folosul pacientului. Ar fi, de asemenea, util pentru efectuarea unor
studii clinice din care lipseste de obicei urmărirea pe termen lung.
-AP odată depistat, este o afectiune care necesită o monitorizare îndelungată dependentă
de calitatea relatiei urolog-generalist si nu în ultimul rând de complianta pacientului.
Cresterea sperantei de vârstă si implicit a proportiei bărbatilor în vârstă a dus si la
cresterea vârstnicilor afectati de patologia prostatei.
Simptomele urinare apărute la bărbatii peste 50 de ani se datorează în mare parte
hipertrofiei benigne a prostatei (HBP) si constituie motive frecvente de prezentare atât la
medicul generalist, cât si la urolog. Pentru medicul generalist cunoasterea si identificarea
simptomelor specifice HBP este esentială pentru managementul acestei afectiuni si
initierea colaborării cu medicul urolog.
Diagnosticul unei afectiuni nefro-urologice pune probleme dificile de diagnostic la
nivelul asistentei primare; trebuie respectat un principiu elementar, adesea pierdut din
vedere si anume, aparatul uro-genital, constituie un întreg si în consecintă, trebuie
examinat în întregime. De aceea, simptomele urologice trebuie abordate din două puncte
de vedere:
-semnificatia simptomelor care determină pacientul să solicite o consultatie;
-semnele evidentiate la examenul clinic.
Nivelul de cunoastere al semiologiei urologice va determina alegerea ratională a
examenelor de specialitate pe care trebuie să le efectueze pacientul cu probleme urinare.
ANAMNEZA este esentială în identificarea semnelor si simptomelor principale ale
adenomului de prostată:
-Urinarea cu dificultate (disuria) - constituie pentru cei mai multi pacienti motivul
prezentării la consultatie. Observarea modului cum urinează pacientul va obiectiva
disuria si la cei pentru care modificarea formei si fortei jetului urinar, întreruperea lui, a
devenit o obisnuintă, o acceptă ca pe un rău necesar si se prezintă la medic pentru alte
acuze.
-Urinarea frecventă- poate fi suportabilă sau invalidantă, împiedicând pacientul să
muncească, să doarmă si schimbându-i comportamentul. Anamneza trebuie s fac
distinctie între o polakiurie benignă si cea gravă (mergând până la incontinentă),
permanentă sau intermitentă, spontană sau provocată. Polakiuria nocturnă, în a doua
jumătate a noptii, este caracteristică adenomului de prostată (prostată mare).
-Mictiunea dureroasă - sub formă de usturime, resimtită pe parcursul urinării.
-Mictiunea incompletă- pacientul acuză senzatia de plenitudine hipogastrică si simte că
nu si-a golit complet vezica la mictiune. Adesea nu este constientizată suferinta urinară,
motivul prezentării la consultatie fiind tulburările digestive, semnele retentiei azotate
(greată, vărsături, disfagie, semne neuropsihice, s.a.), modificările de comportament
(pacientul urinează des, cu dificultate, nu se poate odihni). Uneori pacientul elimină urina
prin prea plin (falsa inconti-nentă), iar noaptea vezica se poate goli involuntar prin reflex
medular.
-Incontinenta urinară, pierderile de urină invo-luntare, relatate sau nu de către pacient,
sunt bănuite chiar de la intrarea pacientului pe usa cabinetului.
-Retentia de urină poate fi:
- acută- pacient agitat, anxios, ce acuză dureri violente în hipogastru si face eforturi
penibile de a urina;
- incompletă, fără distensie, adesea necunoscută;
- incompletă, cu distensie, expune la infectie si insuficientă renală si complică o lungă
fază de retentie cronică cu distensie.
-Durerile renale suprapubiene
-Aspectul urinii ! Examen cu bandelete
-tulbure- pledează pentru o infectie
-hematurie - are întotdeauna un substrat organic ce trebuie evidentiat. Reprezintă
întotdeauna o urgentă de diagnostic si trebuie investigată cu asiduitate. Adenomul se
manifestă prin hematurie initială, terminală sau totală si presupune leziuni asociate vezi-
cale, renale, seminale.
-Semnele de impregnare uremică pot constitui primul motiv de prezentare la consultatie,
ca de altfel si:
-Febra, anemia, sindromul consumptiv apărute la un bărbat vârstnic-