POVEŞTI DE FAMILIE

de Bljana Srbljanovic
traducerea Ioana Flora

PERSONAJE:

Nadejda (11) – copil cu tic

Voijn (12) – tatăl, fratele Milenei
Milena (11) – mama, sora lui Voijn
Andrei (10) – fiul, fiica (dacă e necesar)

Toţi eroii acestei piese sunt copii. Îmbătrânesc şi întineresc după

necesităţile poveştii, iar uneori îşi schimbă şi sexul. Asta nu trebuie să mire.
Actorii, dimpotrivă, nu sunt copii. Ei sunt adulţi care în piesă se
joacă de-a copiii, care la rândul lor, se joacă de-a adulţii. Nici asta nu
trebuie să mire. Vor fi destule altele care vor mira.
Un părculeţ pentru copii dintr-un cartier belgrădean. Arhitectură
postsocialistă. Asfaltul distrus, coşuri de baschet rupte, faţade urâte,
împânzite cu graffitti fără sens. Tomberoanele şi lucrurile vechi, gunoaiele
nu vorbesc despre un statut social, ci despre o stare generală a clasei de
mijloc, în era postcomunistă.
Eroii acestei piese nu sunt “săraci” nici material, nici uman. Ei sunt
cetăţenii unei ţări ruinate.
În mijloc, un bazin cu nisip, nisipul – murdar.
În scenă intră în fugă Nadejda, o fetiţă de 12 ani, cu pantofi de lac ,
rochiţă. Nadejda e un copil cu tic. Mai precis, un întreg amalgam de ticuri
necontrolate, care îi crispează faţa şi-i deformează corpul.
Nadejda se apropie foarte emoţionată, neliniştită, se aşează pe nisip,
tremurând. Nu scoate un cuvânt, totuşi vorbeşte, tremură, înebunită,
confuză, emoţionată. Pe barbă i se scurge saliva. Clipeşte din ochi
necontrolat, … pe rând şi într-un ritm neregulat. Buza de sus trage spre
stânga, nasul i se crispează, mâinile la fel. Stomacul în spasme. Orice
privire spre ea, provoacă greaţă şi furie. Nadejda stă, tăcută, imobilă, atât
cât îi permite corpul. Tace. Brusc, acoperişul rulotei se ridică. Apare un
apartament în miniatură, care seamănă cu o “căsuţă”, pe care copii şi-o
construiesc când se joacă de-a mama şi de-a tata. Nadejda se ascunde iute
în spatele unui tomberon.
 În rulotă, lucruri asamblate aiurea, totuşi destul de realiste, încât să
pară convingătoare. O masă, o bucătărie, camera părinţilor într-o parte, în
cealaltă, cea a copilului.
“Familia” pregătită de masa de prânz.
Voin– un băiat, de 12 ani costumat în “tatăl familiei”, îşi citeşte
ziarul. Îmbrăcat în pantaloni foarte mari, cu bretele şi o cămaşă, albă
cândva. În jurul gulerului o cravată dezordonată.
Milena – fetiţă de 11 ani, îmbrăcată ca “mama familiei” – un halat
de casă, colorat. Pe dedesubt se întrezăreşte o fustă şi o bluză. Poartă
pantofi cu toc. Ciorapi cu fir dus. Milena e în bucătărie. Din oala în care
amestecă ies aburi. E ceva ce pute şi pare otrăvitor. Milena şi Voin
seamănă vizibil. E o asemănare care provoacă fiori.
Andrei (10 ani), băiatul mamei sale Milena şi tatălui Voin. Poartă o
bluză cu portretul unui baschetbalist american (chel), sandale de plastic,
peste şosete. E aşezat la masă, se joacă cu o minge de baschet. Voin îşi
avertizează fiul fără să-l privească.
Voin: Andrei, încetează!
(Voin continuă să bată mingea).
Milena: Andrei, mamă, n-auzi ce-ţi spune tata? Du-te, spală-te pe mâini că
mâncăm.
(Andrei nu reacţionează.)
Voin (Citind ziarul.): Auzi că produsul intern brut a crescut cu 6,8% şi că
preţul la cereale e în uşoară scădere.
Milena: Mama lor de hoţi!
Voin (Fără să-şi ridice privirea, o avertizează.): Milena, ai grijă ce vorbeşti.
Aici şi pereţii au urechi.
Milena: Ce-mi pasă! Nu mi-e frică de nimeni!
Voin (Calm şi hotărât, cu ochii tot în ziar.): Milena!
(Milena pune oala pe masă. Toarnă în farfurii lichidul fierbinte, maro. Ia
câte un morcov de fiecare, cu tot cu noroi, pe care îl pune în loc de pâine.
Andrei se opreşte din joacă pentru o clipă, se uită nemulţumit la farfuria
aburindă.)
Andrei: Ce-i asta?
Milena: Supă. Du-te spală-te pe mâini.
Andrei: Eu nu vreau să mănânc asta.
(Andrei îşi continuă jocul. Milena izbucneşte. )
Milena: Andrei, să laşi imediat mingea aia. Spală-te pe mâini şi aşează-te la
masă până nu-l înfurii pe tata.
Andrei: Nu vreau.
Milena: Să-ţi fie ruşine nerecunoscătorule, asta-i mulţumirea că-ţi dă de
mâncare!
Andrei: Nu vreau! Ce poţi să-mi faci!
(Andrei se ridică de la masă, bate mingea, atinge o farfurie. O sparge.
Andrei se sperie.)
Milena(furioasă): Andrei!!!
Voin abia acum îşi ridică privirea de pe ziar. Îşi dă încet ochelarii jos, lasă
ziarul din mână.
Voin: Să mâncăm.
(Andrei se aşează tăcut la masă, e speriat.)
Milena: Nu s-a spălat pe mâini ….
Voin: Am spus să mâncăm!
(Milena sprintenă pune o farfurie nouă, toarnă supă. Voin începe să
mănânce. Apoi şi Milena. Muşcă din morcov şi mănâncă supa.)
Voin: Scrie că piaţa neagră e motivul creşterii inflaţiei şi că doar cu noul
pachet de legi se va pune piciorul în prag.
Milena: Mint! Mama lor de hoţi!
Voin: Milena, eu ţi-am spus ţie ceva!
Milena: Bine, Voine, doar am şi eu dreptul să spun ce gândesc.
Voin: Ce să gândeşti tu?! Mai bine gândeai când ai sărat supa!
Milena: De ce? Nu e bine?
Voin: Nu e bine, Milena, nimic nu e bine. Colesterolul îl am 1000 şi e
permis doar 16, globule roşii mult prea puţine, nu pot să mă cac ca omu’ de
hemoroizi, iar tu mă omori cu supa asta!!!
(Andrei la auzul expresiei “mă cac” izbucneşte în râs.)
Voin: Îţi vine să râzi?
(Andrei se ridică, începe să se hlizească arătând-o cu degetul pe Milena.)
Milena: Andrei, mănâncă, nu-l supăra pe tata.
Andrei: Nu vreau. Supa e nesărată.
Voin: Nu e nesărată, e prea sărată. Criminalo!
Milena: Stai jos, mamă.
(Andrei se aşează, speriat. Bombăne.)
Andrei: Urăsc supa. (Voin lasă lingura jos, demonstrativ. Milena, aproape
printre lacrimi, îl pocneşte pe Andrei.)
Milena: Să-ţi fie ruşine, mamă!
Voin: Ce-ai spus?
Milena: Aşa-i mulţumeşti tu tatii că şi-a luat de la gură…
Voin (Către Milena.): Gura! (Către Andrei.): Ce-ai spus?
(Voin se ridică de la masă. Îşi scoate cureaua de la pantaloni.)
Milena: N-a spus nimic Voine, stai jos, linişteşte-te…
(Voin îi dă o palmă Milenei.)
Voin: Am spus să taci! (Către Andrei.): Repetă ce-ai spus.
(Andrei speriat, repetă, în ciudă.)
Andrei: Urăsc supa.
(Voin îl loveşte sălbatic cu cureaua.)
Voin: Tu urăşti!!! Tu ţi-ai găsit să urăşti!!! (Iar îl loveşte.) Lindină ce eşti,
păduche, purice, ploşniţă, căcatule. (Îl loveşte cu ură. Andrei plânge.)
Voin: Ieri ai făcut ochi şi azi te-ai trezit să urăşti! Te-a întrebat cineva ceva ?
(Îl loveşte.)
Milena: Răspunde-i tatii copile. (Îşi acoperă faţa. Voin o loveşte peste mâini.
Milena urlă.)
Milena: Lasă-l Voine, că-l omori!
Voin: Eu l-am făcut, eu îl omor! E bucata mea de carne!!! Te-a întrebat
cineva ceva?!
Andrei ( Printre lacrimi.): Nu!
Voin: Deci nu … ( Îl snopeşte în bătaie cu sălbăticie.)
Andrei (Încurcat, înghiţindu-şi lacrimile.): Da, da!!!
Voin: Da sau nu…?
Andrei: Da! Nu! Da, nu … NU ŞTIU, TATA!!!
(Andrei, înnebunit, plânge isteric. Asta-l opreşte pentru moment pe Voin.)
Andrei (Urlă printre lacrimi.): Cineva m-a întrebat ceva, nu ştiu cine, nu ştiu
ce … am uitat ce trebuie să spun!!!
(Voin şi Milena se uită la Andrei îngrijoraţi. Voin lasă cureaua, Andrei se
mai linişteşte. Milena pe un cu totul alt ton, ca un sufleur la teatru – către
Andrei.)
Milena: Spune – “iartă-mă tată”.
Andrei ( Plâns, disperat, repetă.): Iartă-mă, tată.
Milena (Către Voin): Acum şi tu …
Voin (Mai calm): Bine, accept scuzele. Hai, nu mai boci ca o mătuşă.
Milena (Încet, îl corectează.): …babă.
Voin: … ca o babă, mătuşă, mamaie. Stai jos, vorbeşte cu taică-tu. Ca de la
bărbat la bărbat.
(Andrei în continuare retras.)
Milena: Stai jos, mamă, dacă aşa spune tata.
Voin (Aspru către Milena.): Tu să taci!
Andrei: Aşa e. Tu să taci!
Voin: Bravo tată. Aşa, hotărât, nu să te văd că boceşti. Fii bărbat.
Andrei: Tu să taci. Ai să taci, să taci, dacă ţi se spune!!!
Voin: Aşa e. Bine, destul acum.
(Andrei urlă isteric, în continuare, ca un copil care nu-şi dă seama de
însemnătatea cuvintelor sale. Milena tace, priveşte înainte.)
Andrei: Să-nchizi gura aia scârboasă, gaura aia împuţită!
Voin: Gata am spus! Stai jos.
(Andrei se potoleşte.)
Voin: Dacă spun gata, atunci e gata.
Milena: Aşa e. Dacă tata spune gata, atunci e destul.
(Toţi trei tac. Milena se ridică, îi arde o palmă lui Andrei.)
Voin: Am spus DESTUL!!!
(Milena încuviinţează speriată.)
Milena: Destul. (Se aşează. Voin ezită apoi, ca un profesor, la şcoală.)
Voin: Haide tată, spune, ce-am vorbit noi, cum se poartă un om inteligent?
Andrei: Un om inteligent respectă regula: capu-n nisip, fundu’ la perete.
Voin: Aşa e. Şi ce n-are în nici un caz voie să facă?
Andrei: Să spună ce gândeşte.
Voin: Aşa e. Şi cui?
Andrei: Oricui. Nimănui.
Voin: Nimănui, tată, nimănui. La toată lumea la fel: nu văd, nu aud şi mai
ales, NU GÂNDESC. Aşa e?
Milena: Aşa e, tată.
Andrei: Aşa e tată.
Voin: Păi dacă-i aşa, de ce latri?
Andrei: M-am gândit că mamei pot să-i spun că nu-mi place supa.
Voin: Te-ai gândit? Da de ce te-ai gândit?
Andrei: Pentru că mama e femeie şi e mai slabă.
Voin: Bine, asta-i adevărat. Dar nu e o scuză. Întrebarea e de ce a trebuit să
GÂNDEŞTI? Orice? De ce a trebuit să gândeşti ceva? De ce cineva, oricine,
trebuie să gândească? Şi dacă porcăria asta se întămplă totuşi, ca cineva ,
vreodată să se gândească, chiar şi întâmplător la ceva, DE CE, te întreb, DE
CE, trebuie să o spună cuiva?
(Voin urlă. Milena şi Andrei tac.)
Voin: Nici o dovadă, nici o semnătură, nici o declaraţie, nici un gând. Mă
grăbesc, lucrez, n-am timp, nu ştiu, nu sunt eu ăla.
(Voin face o pauză. Îşi măsoară cuvintele.)
Voin: Viaţa e crudă, Andrei, mama care te-a făcut o să te vândă pe un sac de
pietre, de bandaje , tatăl tău o să te toarne, bunicul tău o să te denunţe, sora
o să te pârască, fiul o să te revândă. De câte trebuie ori să-ţi repet…
Voin, Andrei, Milena: Capu-n nisip, fundu la perete! Oamenii sunt duşmanii
omului!
(Nadejda se loveşte de o conservă în spatele tomberonului. Voin, Andrei,
Milena tresar.)
Voin: Ce a fost asta?
Milena: E cineva acolo!
Voin (Speriat, se dă înapoi.): Unde?
( Milena arată în direcţia Nadezdei.)
Milena: Acolo…
( Voin îl apucă pe Andrei. Îl face scut.)
Voin: Du-te să vezi ce e.
Andrei: Du-te tu!
Milena: Mă duc eu. ( Se îndreaptă spre Nadejda. Nadejda se uită în jos ca un
animal speriat. Tremură.)
Milena: Eu le fac pe toate… Laşilor.( Se apropie de Nadejda. Nadejda iese
în fugă. Aleargă de colo-n colo.)
Milena: Ia uite la ea!
(Voin îl împinge pe Andrei în faţă.)
Voin: Ţine-o!
(Andrei se ascunde după Voin.)
Andrei: Prinde-o!
( Nadejda aleargă, scoate sunete nearticulate.)
Milena: A şters-o încolo!
(Voin, Andrei, se ascund unul în spatele celuilalt. Fug în partea opusă.)
Voin: După ea!
Andrei: Pune mâna pe ea!
Voin: Prinde-o!
(Milena aleargă după Nadejda.)
Milena: Nu pot, e tare rapidă.
(Aproape că o prinde pe Nadejda. Aceasta se smuceşte, fuge, ajunge în
braţele lui Voin.)
Andrei: O s-o şteargă!
Voin: O să scape!
(Andrei către Milena.)
Andrei: Ce faci?
( Andrei sare pe Nadejda. Nadejda reuşeşte să scape.)
Milena: Nu pot…
Voin: Ce bleagă eşti!
Andrei: Bleago ce eşti! Şaşio!
Voin: Nu eşti bună de nimic!
(Milena reuşeşte să o înhaţe pe Nadejda. Nadejda se zbate. Milena o ţine
strâns.)
Andrei: A dat-o gata!
Voin: I-a sunat ceasul!
Milena: Ajutaţi-mă!
Voin: Aşa e, ajut-o.
Andrei: Ajut-o tu!
Voin: Ajut-o tu!
( Voin şi Andrei se ţin la distanţă în timp ce Milena se luptă cu Nadejda.
Nadejda cade, tremură.Milena stă întinsă peste ea.)
Milena: Cine eşti tu?
( Nadejda plânge, scânceşte, geme, nu răspunde.)
Milena: Cine eşti, ce cauţi aici, de ce ne spionezi?
Voin: Trage-i un şut!
Andrei: În burtă!
Voin: La cap!
Voin: În burtă, pe urmă la cap!
( Nadejda se apără, Milena reuşeşte să o lovească.)
Milena: Spune cine eşti.
( Nadejda geme. Ţi se rupe inima de tristeţe. Milena se îmbunează.)
Milena: Uite, nu-ţi mai fac nimic.Spune, cine eşti?
( Nadejda acelaşi joc.)
Voin: Poate e mută.
Andrei: Sigur.
Voin: Poate e proastă.
Andrei: Mută şi proastă.
Milena: Linişteşte-te că nu te bat. Din ce bloc eşti?
( Nadejda se linişteşte treptat, totuşi nu răspunde. Milena o ţine mai uşor.
Voin şi Andrei se apropie pas cu pas.)
Voin: Poate că e din străinătate.
Andrei: Poate nu înţelege.
Voin: Să mă pupe-n fund. Tăticul nostru spune că toţi străinii aştia ar fi bine
să înveţe urgent sârbeşte dacă nu vor s-o încurce rău de tot!
Milena: Mă înţelegi ce-ţi spun?
(Milena silabiseşte. Nadejda tot nu răspunde.)
Voin: E proastă.
Andrei: Nu-nţelege. E proastă şi nu-nţelege.Asta pentru că e din străinătate.
( Andrei îi trage un şut lui Nadejda. Aceasta ţipă.)
Milena: Stai puţin Andrei. N-o mai lovi!
Andrei: Dacă-i proastă!
Milena: De unde şti că-i proastă?
Andrei: Tu nu vezi? E proastă.
Voin: Poate se preface. Poate că a trimis-o tatăl tău să ne spioneze.
Andrei: Nu mai spune, dar de ce al meu, de ce nu al vostru?
Voin: Pentru că al nostru îşi vede de treabă.
Andrei: Şi al meu îşi vede de treabă.
Voin: Te pocnesc prostule!
Andrei: Şi eu îţi rup gâtul!
Voin: Şi eu te arunc sub macara!
Andrei: Şi eu te arunc sub două macarale!
( Încep să se bată ca nişte copii.)
Voin: Te omor!
Andrei: Şi eu pe tine!
Voin: Şi eu pe tine încă odată.
Andrei: Şi eu pe tine de o sută de ori.
Milena: Destul băi, încetaţi!
(Milena încearcă să-i despartă. Nadejda foloseşte ocazia. Fuge în partea
opusă.)
Milena: Cretinilor ce sunteţi, a fugit! Vedeţi ce-aţi făcut!
( Milena fuge după Nadejda. Voin şi Andrei se retrag în partea
opusă.Nadejda rămâne blocată între ei.)
Voin: Prinde-o!
Andrei: Omoar-o!
Milena: Linişte.
( Cei doi se potolesc. )
Milena(calm): Stai. N-ai încotro.
( Nadejda se apropie. Se aruncă la picioarele lui Milena.O strânge disperată.
Se aşteaptă la ce e mai rău. Suspină, geme uşor.)
Milena: Ia uite, parcă ar fi câine.
Voin: Un câine poate să muşte.
Andrei: Să apuce cu dinţii.
Voin: Să-ţi rupă o bucată din carne.
( Nadejda, plină de speranţă, se alintă la picioarele Milenei.)
Milena: Pe bune, zici că-i câine.
( O mângâie pe Nadejda pe cap. Aceasta o linge cu recunoştinţă pe mână.)
Milena: M-a lins! Băieţi, e chiar câine.
Andrei: Să chemăm hingherii?
Voin: Prostule, de unde le dai telefon?
Andrei: Ai dreptate…
Milena: Mămica noastră spune că sunt mai buni câinii decât bărbaţii.Sunt
credincioşi şi tac.
Andrei: Dar latră.
Voin: Să latre, oricum nu-i înţelege nimeni.
( Nadejda se alintă în jurul Milenei. Latră de câteva ori.)
Andrei: Şi muşcă!
( Nadejda scânceşte. Dă din cap negând.)
Milena: Ajunge! Nu muşcă decât atunci când au motiv! Vino încoace!
(Milena o cheamă pe Nadejda ca pe căţei. Nadejda acceptă ascultătoare.)
Milena: Cuminte cuţu, cuminte…Şezi.
(Nadejda se aşează.)
Milena: Vezi? Culcat!
( Nadejda execută stângaci. Milena dă să o mângâie.)
Andrei: Muşcă!
(Milena îşi retrage speriată mâna.Nadejda dă din cap, scânceşte.)
Milena: Cretinule!
Voin: Tâmpitule!
Andrei: Ba tu eşti tâmpit!
Milena: Voi doi, destul! Ajunge!( O mângâie pe Nadejda.) Aşa, cuminte
căţelu, stai aici. Aici!(Găseşte un lanţ, o leagă pe Nadejda de gât. Celălalt
capăt îl leagă de tomberon.)
Milena: Să nu cumva să puneţi mâna. Ăsta e câinele meu.
Voin: Eu n-o să pun.
Andrei: Şi dacă eu o să pun?
Milena: Atunci o să te omor.
(Andrei o ia în serios. Tace. Îşi bagă mâinile în buzunare şi ridică din umeri.)
Andrei: Mă cac pe căţelul tău.
( Andrei pleacă dezinteresat în partea opusă. Milena şi Voin o privesc pe
Nadejda, care s-a întins lângă tomberon.)
Voin: Ce ciudată e. Eşti sigură că e câine?
Milena: Sută la sută. O specie mai neîntâlnită.
Andrei: Mă piş pe el de câine.
Voin: Lasă câinele. Hai să ne jucăm, unde am rămas?
Milena: Acolo, când mama care te-a născut o să te vândă…
Voin: Aşa, şi tatăl te toarnă…
Andrei: Eu nu mai vreau!
Voin: Ce-ai păţit?
Andrei: Nu mai vreau! M-am săturat să fiu numai eu copilul şi să iau bătaie
tot timpul!
Milena: Şi eu iau bătaie!
Andrei: Asta e altceva. Tu eşti femeia, e normal.
Milena: Ştiu, de aia şi rabd. E normal ca tata să o bată pe mama.
Voin: Şi e normal ca ei să-i bată pe copii.
Andrei: Nu-mi pasă că e normal, eu nu mai vreau să mă joc.
Milena: Auzi, nu te mai rupe în figuri că pun câinele pe tine.
Voin: Pune câinele pe el!
Andrei: Pune-l, nu-mi pasă. Oricum nu joc.
Milena: Ştiţi ce, eu nu mă cert. Dacă vreţi să ne jucăm de-a mama şi de-a de-
a tata şi copilu, ne jucăm. Dacă nu, eu mă duc să-mi plimb căţelu.
( Nadejda la auzul acestor cuvinte sare în picioare bucuroasă. Aleargă spre
Milena, dar e oprită de lanţ. Aproape că se îneacă.Cade.)
Milena: Chiar că e proastă.
( Andrei se întoarce la masă.Ia lingura. Îşi intră în rol.)
Andrei: Un om deştept tace, munceşte şi îşi vede de treabă. Prostul mai mult
se dă crocant ? Tată, ce-i aia crocant?
(Voin se apropie sprinten de masă, din mers devine capul familiei.)
Voin: Asta e tată un pericol. O ocazie să o păţeşti. Orice om trebuie să-şi
vadă numai de-ale lui. Să mâncăm.
( Milena ezită uitându-se la Nadejda.)
Voin: Milena, am spus ceva.
( Milena se aşează fără chef la masă. Nadejda urmăreşte jocul copiilor.)
( Voin îi întinde Milenei un plic.)
Voin: Ăsta-i pentru tine. Ţi l-au trimis de la birou.
( Milena deschide plicul.Voin mănâncă dezinteresat.)
Milena: Ce-i asta?
Voin: Nu ştiu.
(Milena citeşte mirată.)
Milena: M-au dat afară. Cineva m-a turnat că vorbesc împotriva cuiva.
Voin: Serios?
Milena: Tu auzi, Voin, mi-am pierdut serviciul. Cineva m-a turnat că am
spus ceva.
Voin: Serios?
Milena: Acum nu mai am nimic.
Voin: Nu mai ai.
( Milena se gândeşte disperată.)
Milena: Cine ar fi putut să mă denunţe? Cine-i ăla care m-a turnat? Dacă l-aş
prinde…
Voin: Ştii cine e?
Milena: Cine?
Voin: Eu.
Milena: Ce?
Voin: Ai vorbit împoriva cuiva şi eu le-am spus. Aşa că să ai grijă în viitor.
Milena: Voin, dar eu sunt nevasta ta!
( Voin îşi schimbă tonul. Aproape ameninţând se apleacă deasupra ei.)
Voin: Ne paşte pericolul Milena. Eu mi-am primit salariul.
(Scoate alt plic. Îl pune pe masă, mândru. Milena, disperată, pleacă spre
camera “mamei şi tatei”.)
Milena: Mă duc să mă-ntind puţin. Sunt obosită.
Voin: Altceva ce ai putea să faci?
Andrei (Ca şi cum n-ar înţelege ce s-a întîmplat, strigă după maică-sa.):
Mama, acum îmi cumperi adidaşi ?
(Milena, tristă, se descalţă, se dezbracă de capot, le pune ordonat.)
Andrei (Îi explică lui taică-său): A spus că-mi cumpără Reebok. Toţi copiii
au, numai eu n-am.
Voin: N-avem bani, tată.
Andrei: Cum n-aveţi, asta ce e? (Înşfacă plicul lui Voin, Voin i-l ia din
mână, îl plezneşte peste faţă.)
Voin: Maică-ta e-n stradă şi tu numai să ceri, nenorocitule.
(Andrei se ţine de obraz, se retrage jignit. Pleacă în camera sa.)
Voin ( Pleacă şi el spre Milena.): Mă-ntind şi eu.
( Milena se-ntinde cu spatele spre Voin. Voin aşează plicul pe noptieră. În
aceeaşi clipă adorm amândoi. Andrei pândeşte din camera sa, aşteaptă puţin,
apoi iese din “casă”. Ia o canistră cu benzină. Nadejda se sperie, geme,
Andrei dă cu o piatră în ea.)
Andrei: Căţea nesuferită. (Nadejda scânceşte, fuge în celălalt capăt, lângă
tomberon. Andrei, în vârful degetelor intră în casă. Ascultă. Tatăl sforăie,
mama respiră inegal. Intră în camera lor, dă cu benzină pe ei. Ia încet plicul
de pe noptieră, dă cu benzină prin restul casei, iese. Se opreşte pe trepte.
Aprinde chibritul.
Andrei: Ne paşte pericolul. (Aruncă chibritul. Se aprinde flacăra. Andrei
iese din scenă. Se aude doar geamătul câinelui.)
Beznă.

SCENA II
(Scena arată la fel ca la început. Câteva semne de la incendiu, totuşi, nimic
n-a ars. Nadejda doarme pe jos, lângă tomberon. Andrei intră în scenă
îmbrăcat la fel ca la început, cu excepţia unei perechi nou-nouţe de adidaşi
REEBOK, cu care e încălţat. O priveşte scurt, se apropie de ea.)
Andrei: Ce câine ciudat. (Nadejda doarme în continuare. Andrei întinde
mâna spre ea. Ea se trezeşte în aceeaşi clipă, sare.)
Andrei: Ce sari aşa javră nesuferită! (Nadejdei îi reapar ticurile. Se lasă
nervoasă în “patru labe”, se retrage).
Andrei: Crezi că m-am speriat? Ei bine, nu!!! (S-a speriat, fireşte. Ezită.
Apoi o ia la fugă spre Nadejda ).
Andrei: Javră nenorocită!!! ( Nadejda îşi acoperă capul cu mâinile, se lipeşte
cu spatele de tomberon, se aude sunetul metalului. Andrei se opreşte. Se uită
la ea.)
Andrei: Ce ai? Nu-ţi fac nimic. ( Nadejda tremură de frică în aceeaşi
poziţie.)
Andrei: N-auzi? Nu-ţi fac nimic. Vino. (Nadejda îşi descoperă încet capul,
însă nu se apropie .)
Andrei: Vino … nu te teme. Vino, că-ţi dau ciocolată.( Scoate o ciocolată,
Nadejda porneşte spre el.)
Andrei: Aşa. Vino. Uite, îţi dau … (O îmbie cu ciocolata. Nadejda se
apropie de tot.)
Andrei: Uite ce am pentru cuţu … (Brusc, dă s-o lovească cu piciorul.
Nadejda scapă, latră puternic. Andrei scapă ciocolata din mână.)
Andrei: Eşti o proastă, cretină! (Nadejda foloseşte ocazia. Înşfacă ciocolata,
se ascunde.)
Andrei (Furios.): Hoitule, vită, câine împuţit!!! (Nadejda înghite din
ciocolată, cu poftă, hârtia o desprinde cu dinţii.)
Andrei: Nu lua tot … mai lasă-mi şi mie puţin! (Nadejda înghite ultimile
bucăţi.)
Andrei: Femeie proastă.
BEZNĂ:

SCENA III

(Andrei, într-o parte a scenei, face un avion din hârtia de la ciocolată. Peste
costumul de până acum poartă un sacou. Pe cap poartă o pălărie veche.
Nadejda îl priveşte din colţul său. Andrei lansează avionul, care se
prăbuşeşte imediat. Milena şi Voin apar, la fel ca la început. Au hainele
murdare de fum şi arse, totuşi nici o altă urmă de foc nu se observă pe ei.
Andrei, fără să-i observe, continuă acelaşi joc cu avionul. Voin, ca şi cum
Andrei şi Nadejda n-ar fi acolo, către Milena.)
Voin: Ştii c-au apărut operele alese ale lui Şaiber?
Milena (Dezinteresată.): Serios? (Scoate o maşină de scris veche. O pune pe
masă.)
Voin: Ăştia, de la mine de la institut spun că e o ediţie de importanţă
capitală.
(Milena se aşează la maşina de scris, îşi pune ochelarii.)
Milena: Serios?
Voin: Unele texte sunt pentru prima dată traduse la noi.
Milena (Hotărât.): Şaiber e tenebros.
Voin: Dar şi serios.
Milena (Cu dispreţ.): Asta crezi tu. (Milena oftează, se uită în depărtare,
aproape caricatural.)
Voin (Îl vede pe Andrei.): Andrei, tată, haide în casă. Trebuie să învăţăm la
engleză. (Andrei aruncă avionul spre Nadejda. Aceasta zboară scurt. Andrei
imită sunetul bombardamentelor. Nadejda, murdară de ciocolată, se retrage
în colţul său.)
Voin: Andrei … (Andrei, ascultător, porneşte spre”casă”.)
Andrei: Tată, pot să mă mai joc puţin?
Voin: Gata cu joaca, tată. (Voin se aşează. Andrei aduce un creion şi o
hârtie.)
Voin: Să vedem cuvintele noi …. Cum se spune la anghilă?
Andrei: Eel.
Voin: THE eel.
Voin: Cum se spune mormânt?
Andrei: Grave. The grave.
Voin: Rac?
Andrei: The cancer.
Voin: Bun. Şi tumoare?
Andrei: Tumor.
Voin: The tumor, Andrei. Tot cu THE. Cel benign, dar mai ales cel malign
are THE. În limba engleză articolul nu se omite niciodată
(Milena îl întrerupe brusc pe Voin.)
Milena: Voin, pot şi eu să lucrez?
Voin: Scuze.
Andrei: Scuze, mamă. (Milena bate la maşina de scris, fără să aibă hârtie.)
Voin( În şoaptă.): Război?
Andrei (La fel): The war. ( Voin apăsat, tot în şoaptă. Andrei, la fel.)
Voin: Fără articol, să n-o deranjăm pe mama. Victime?
Andrei: Victims.
Voin: Şobolani.
Andrei: Rats.
Voin: Sancţiuni economice?
Andrei: Economic embargo …
Milena: Voin, nu mai urla. Nu-mi aud propriile gânduri!
Voin: Scuză-mă.
Milena: Şi nu te mai scuza atâta ! Ai putină demnitate, asumă-ţi faptele.
Oricât de dezgustătore, înspăimântătore, periculose şi stricate ar fi!!! Mereu
drept Voin, mereu cu capul sus. Urăsc regretele.
(Voin tace.)
Milena: Eşti vinovat. Şti că am un termen de predare. Tipografia nu mă
aşteaptă.
Voin: Nu am ştiut că te deranjăm. N-am ştiut situaţia.
Milena: Nu mai spune. Atunci crăpaţi. Aşa nu mă mai deranjaţi sigur. (Pe
gânduri.) O femeie liberă trebuie să se emancipeze faţă de instituţia
familială. Să smulgă această ancoră, să arunce gunoiul, să se ridice la un
nivel mai înalt al organizării sociale … (Voin iese în faţa casei. Andrei o
ascultă pe mama sa.)
Milena: Să schimbe, să caute, să cerceteze. Să distrugă şi să nască din nou,
pe sine şi pământul şi viaţa. (Continuă să bată la maşină, pronunţând cu voce
tare ceea ce scrie. Voin, din faţa casei, o cheamă pe Nadejda, aceasta se
apropie. Voin pare să fie binevoitor.)
Milena: În dimineaţa aceea brazii din grădină erau acoperiţi de chiciură.
Gerul nu slăbea, chiar dacă străzile miroseau deja de mai multe zile a
primăvară. Ieri, pe când mă plimbam cu băiatul meu, mi s-a părut că văd o
rândunică. Am spus: “Uite mamă, e chiar o rândunică.” Băiatul mă privea cu
o privire atât de sobră, încât am înţeles pentru prima oară- viaţa merge
înainte…
(Andrei o întrerupe.)
Andrei: Mamă…
Milena (Furioasă, se răţoieşte.): Ce mai vrei?
Andrei: Nimic. Vroiam doar să te întreb, când te-am privit eu aşa?
(Milena oftează adânc. Voin mângâie în faţa casei căţelul.)
Milena: Niciodată mamă. Din păcate niciodată. Dacă o făceai nu se
întâmplau toate astea.
(Milena cade din nou, scriitoriceşte pe gânduri.)
Andrei ( Curios în continuare.): Care astea, mamă?
Milena: Eşti prea mic mamă, prea mic să înţelegi.
Voin (Mângâind-o pe Nadejda, întreabă mai mult pentru sine.): Cum mic,
Milena, în octombrie face patruzeci.
Milena: Pentru o mamă, copilul rămâne copil. Anii nu înseamnă nimic. Eşti
jalnic Voin, nu-i nimic de capul tău.
(Tac cu toţii. Milena dezamăgită.Voin, aşa jalnic, ar face ceva.)
Voin: Ce-ar fi să plecăm undeva.
Milena: Să plecăm, dar unde?
Voin: Nu ştiu, undeva.
Andrei: Undeva unde se vorbeşte engleză.
Voin: Putem şi în provincie.
Milena: În provincia cui, Voin?
Andrei: În provincia engleză. Într-o provincie engleză.
Voin: Putem şi în Vranie.
Milena: Ascultă Voin, ascultă-mă bine. Eu în Vranie nu mă întorc, e clar?
Voin: Am înţeles.
Milena: Şi mai lasă javra aia în pace, nu vezi ce murdară e!
(Voin o mângâie pentru puţin timp pe Nadejda.)
Andrei: Dar mamă, chiar tu ai spus că e câinele tău, că o să-i dai de mâncare
şi că o să ai grijă de el.
Milena: Asta a fost ieri. Azi m-am plictisit.
( Voin tace, o mângâie pe Nadejda o dată apoi îi dă un şut. Nadejda începe
să schiaune.)
Voin: Marş de aici.
( Andrei ridicând din umeri se întoarce spre maică-sa. Îi arată mândru
caietul.)
Andrei: Mamă, eu ştiu cum se zice în engleză bătătură. Corn. The corn.
Milena ( Aruncă o privire scurtă de parcă n-ar înţelege ce i se spune, aruncă
apoi caietul în mijlocul scenei.): Şi ce-mi pasă!
( Andrei urmăreşte zborul caietului şi a paginilor desprinse din el.Voin nu
reacţionează în nici un fel. )
Milena (Urmărind zborul hârtiilor.): Ia uite,ca nişte păsări. Ca nişte frumoase
păsări albe.
( Se aşează la maşina de scris şi-ncepe să bată aproape isteric. Andrei e
extrem de furios, îşi adună hârtiile, apoi le aruncă din nou. Voin , aşezat pe
scări, îşi rezeamă capul în mâini. Într-un colţ, Nadejda, singură, speriată,
jignită, priveşte înainte. Din când în când un tic nervos îi săgetează chipul.)
Milena: …pe neaşteptate un stol de păsări albe zboară pe deasupra noastră.
Atât de repede încât n-am apucat să-mi dau seama despre ce păsări era
vorba. Dar poate că erau petale de mărgăritar zburând peste acoperiş. Băiatul
meu a strigat: “Mamă, ninge” iar eu am suspinat adânc.O lacrimă însingurată
mi s-a rostogolit pe bărbie. i-am răspuns şoptit: “ Nu mai e zăpadă,
mamă…”
( Câtă vreme Milena bate la maşină şi vorbeşte, Andrei se apropie de masă,
deschide cu grijă sertarul şi scoate de acolo un pistol de argint. Milena îşi
încheie fraza , continuă să bată în tăcere. Nici ea, nici Voin, nu văd ce face
Andrei. Doar Nadejda scheaună, acolo în colţul ei. Andrei ţinteşte spre
maică-sa.)
Andrei (Liniştit.): Mamă, ia uite…
( Milena ridică privirea, nu apucă să înţeleagă ce se va întâmpla.)
Andrei: The gun.
( Trage mai întâi în mama, pe urmă în tata. Amândoi cad, plini de sânge.)
BEZNĂ.

SCENA IV
( Scena arată la fel. Pe scara pe care mai înainte a murit Voin, e o pată de
sânge. Andrei, aşezat pe scară tace. Îşi plimbă talpa pe suprafaţa petei de
sânge, o întinde pe podea. Nadejda îl priveşte din locşorul său, fără nici o
reacţie. Andrei stă câteva clipe pe gânduri, uitându-se la pata de sânge. Apoi
se întoarce spre Nadejda. Ea îl priveşte nemişcată.Andrei, fără să o scape din
ochi, scoate din buzunar o ciocolată mare, neîcepută. O desface şi muşcă din
ea, fără a înceta să o privească. Calm, liniştit, savurând fiecare înghiţitură,
Andrei mănâncă privind spre Nadejda. Nadejda se uită la ciocolată, se
foieşte neliniştită, fără a se mişca din loc. Seamănă cu un căţel. Unul speriat
şi pofticios. Andrei mănâncă, clămpăne cu poftă. Nadejda îşi crispează
chipul, ticuri nervoase. Saliva i se scurge pe bărbie. Se aude o bubuitură
puternică. Nadejda priveşte spre cer, apoi prin preajmă-i, ca şi cum ar căuta
un adăpost când plouă. Andrei rămâne nemişcat, mănâncă. Începe o ploaie
de primăvară.. Nadejda caută un adăpost. Andrei mănâncă ultima bucată de
ciocolată. Nadejda renunţă. Se întinde calm pe jos, lasă ca ploaia să o ude
leoarcă. Andrei o priveşte în tăcere. Ploaia curăţă pata de sânge. De undeva,
din depărtare, de la înălţimea blocului, se aude Milena.)
Milena: Andrei! ( Îl strigă cu o voce ciudată, ca şi cum i-ar vorbi de pe un
deal pe altul.)
(Andrei mai zăboveşte o clipă, după care se ridică brusc, aruncă hârtia în
care a fost împachetată ciocolata şi pleacă. Nadejda continuă să zacă la
pământ, în ploaie, ca un câine inconştient de niminicia sa. Tace şi tace.)
BEZNĂ

SCENA V
(Scena e udă de ploaie. Nadejda a dispărut din colţul ei. Restul e neschimbat.
Milena arată la fel, doar că în frunte are o urmă vizibilă de glonţ. Un mic
cheag de sânge care aduce cu o crustă, aproape invizibil. În clipa în care se
întoarce cu spatele, pe cămaşa lui Voin apare o pată de sânge mărişoară.
Asta-i totul. Milena e în bucătărie, Voin în dormitor. Simultan fiecare scoate
din propria lui ladă: Milena un sac cu nuci, unul cu zahăr, şi unul de sfeclă,
Voin un sac de bacnote veritabile. Milena îşi cară comoara până la masă, se
aşează pe scaun.Voin îşi cară avuţia până la pat. Se aşează pe marginea lui.
Milena apucă sacul cu nuci, îl deşertează pe masă. Voin risipeşte bacnotele
pe pat. Numără fiecare pentru sine, la unison.)
Milena: Unu, doi, trei…
Voin: O sută, două sute, trei sute…
( Milena face trei grămăjoare de nuci. Voin face din bancnote o singură
grămadă. )
Milena: Unu, doi, trei…
Voin: Patru sute, cinci sute, şase sute…
Milena: Unu, doi, trei…
Voin: Şapte sute, opt sute, nouă sute, o mie…
Milena ( O ia de la prima grămăjoară.): Patru, cinci, şase……
Voin: Două mii, trei mii, patru mii…
Milena: Patru, cinci, şase…
Voin: Cinci mii, zece mii, cinşpe mii…
Milena (Se opreşte pentru o clipă, uitându-se la cea de a treia grămăjoară.
Pune la loc ultima nucă ce o oprise pentru ea.)…ajunge.
(Restul nucilor le reintroduce în sac. Apucă sacul cu zahăr.)
Voin (Numără înghiţind silabele.): Douăşcinci, treizeci, treizecişcinci, 40,
45, ….o sută de mii.
( Împachetează o sută de mii şi îi leagă cu un elastic. Milena ia din zahăr.
Zahărul se risipeşte, în timp ce-l împarte în grămăjoare.
Milena: Un pumn, doi pumni, trei, ajunge. (Se răzgândeşte.) Pot mânca şi
fără zahăr.
( Pune restul de zahăr în sac. În acelaşi timp Voin pune banii împacheteţi în
sac, depozitează sacul în ladă, se apropie de Milena.)
Voin: Ce faci acolo?
( Milena scoate o sfeclă din cel de al treilea sac, ia un cuţit, taie o treime din
ea.)
Milena: Pun de-o parte mâncarea pentru luna asta. (Taie o a doua treime.)
Voin (Arătând spre grămăjoară.): Asta pentru cine e?
Milena (Împărţind în continuare sfecla.): Pentru mine.
Voin: Aha! Tu chiar te-ai hotărât să te îndopi.
Milena (Privind spre ultima bucată de sfeclă.): Aşa crezi?
Voin: Cred.
( Milena pune ultima bucată de sfeclă la loc, în sac.)
Voin: Îmi dau seama, e aici şi carnea, şi cartofii, un pui întreg.
( Milena priveşte jenată mâncarea de pe masă.)
Milena: N-am vrut să fac risipă…
Voin: Da? Dar mielul asta, purcelul asta, varza, pâinea?
( Milena ruşinată adună totul de pe masă cu excepţia unei singure
grămăjoare.)
Voin (Între timp.): Apoi laptele, untura, sarea, apa…
Milena: Scuză-mă, e bine aşa?
Voin (Aşezându-se.): Mai bine. (Îşi aduce mâncarea în faţă.): Ascultă
Milena, nu e vorba că n-am avea bani, treaba merge, nu mă pot plânge.
Oamenii conduc maşini rablagite, se defectează mereu, ai ce repara, ai ce
câştiga. Astea-s vremurile.
Milena: Ştiu. Greu.
Voin: Foarte greu. Omul de-abia o scoate la capăt. (În timp ce vorbeşte,
mănâncă tacticos.)
Milena: Ştiu. De-abia.
Voin: Dar asta nu înseamnă că trebuie să facem risipă. Şi sacul meu are
fund.
Milena: Are.
Voin: Atenţie, nu că m-aş plânge, noi, să bat în lemn, trăim excelent, mult
mai bine decât alţii, dar nu trebuie să ni se suie la cap.
Milena: Nu trebuie şi nici nu vom permite.
( Voin termină de mâncat, Milena scoate din sac o mână de nuci, el continuă
să mănânce, explicând.)
Voin: Eu am, mulţumesc lui Dumnezeu. Şi să mănânc, şi să mă îmbrac şi să
las copilului câte ceva…Timpul zboară, Milena. Ca mâine îşi va avea
familia lui, trebuie ajutat. Trebuie să ne gândim la viitor, Milena. Oamenii o
să-şi cumpere maşini noi, atenţie! Ca mâine putem să ieşim din criză…
Milena: Vai de mine! Nu cumva să ieşim! Să mă închin.( Nu se închină.)
Voin: O să ieşim, Milena, o să ieşim! Nu poate ţine sărăcia asta veşnic.O să
se găsească o soluţie.
Milena: Vai de mine, nu cumva să se găsească! Ptiu! (Doar spune, nu-şi
scuipă în sân.)
( Voin, care din nou a mâncat tot, priveşte înainte. Milena înţelege cu
întârziere, scoate încă un pumn de nuci din sac, le pune în faţa lui Voin.
Voin continuă să vorbească, umplând-şi gura cu nuci.)
Voin: Deşi, cât timp vor exista maşini, vor exista şi avarii. Asta-i viaţa. Tot
ce mişcă trebuie să şi moară.
Milena: Să mă muşc de limbă, să nu deochi. ( Nu se muşcă, doar spune.)
Voin: Cât trăiesc eu , tu nu trebuie să-ţi faci griji. O să ne descurcăm noi
cumva. (Nu mai poate mânca. Restul de nuci le bagă în buzunar.) Dar unde
ţi-e copilul?
Milena: E la un prieten, învaţă.
Voin: Aşa deci. La un prieten. La care prieten?
Milena: Nu ştiu la care. Vreunul din şcoală.
Voin: Aşa deci. Şi tu nu eşti îngrijorată?
Milena: De ce să fiu îngrijorată? Învaţă nu umblă pe străzi.
Voin: Aşa deci. La ce învaţă?
Milena ( Ezită să răspundă.): Nu ştiu că n-am întrebat.
Voin: Aşa deci. Şi ce ai întrebat?
Milena:…când vine acasă.
Voin: Şi? Când vine?
Milena: O să vină la cină.
Voin: Vine ca să se-ndoape. De ce nu cinează la prieten?
Milena: Nu se poate aşa, Voin, e ruşine…
Voin: De ce să fie ruşine, e doar un copil, nu mănâncă mult.
( În aceeaşi clipă apare Nadejda. Se îndreaptă calm, în două piciare, spre
colţişorul ei. Roade un os.)
Voin: Ia te uită! S-a întors javra! ( Nadejda se opreşte din ros. Ascultă, fără
să-l privească pe Voin.) Mănânci, mănânci. Dar cine plăteşte? ( Nadejda
ascunde osul la spate.) Cine i-a dat ciolan căţelului?
Milena: Ala nu e ciolan, Voin. E vreun oscior.
Voin ( Poreşte furios spre Nadejda.): Ce oscior, uite câtă carne are pe el! Dă-
l încoace!
( Nadejda se face că nu aude, îşi ascunde disperată osul.)
Milena: Las-o în pace. Cine ştie pe unde l-o fi găsit.
Voin: Cum unde? În buzunarul meu! Acolo l-a găsit. Dă-mi ciolanul javră!
( Nadejda se retrage, nu dă drumul osului.)
Voin: Să-mi dai carnea, câine, să nu te omor pe loc!
( Nadejda repede îi întinde osul lui Voin.)
Voin: Te îndoapă cu carne, ia zi?
Milena: Eu nu i-am dat nimic.De o săptămână nu i-am dat nici măcar un
rest. Mă întreb cum de n-a murit de foame până acum…
Voin: Taci. Aş lua puşca şi i-aş zbura creirii dacă nu mi-ar părea rău de
gloanţe.
(Voin măsoară din priviri osul pe care într-adevăr nu mai e nici o rămăşiţă
de carne. Îl aruncă cu dispreţ.)
Voin: Doamna vrea căţel. Dar cine să-l hrănească, cine să-l adape?
(Nadejda se apropie, îşi ia osul, fuge în colţul său.)
Milena: Eu i-am dat doar apă.
Voin: Şi apa nu mă costă? Îmi vine pe gratis, prin poştă?
Milena: Nu-i dau apă de la robinet. Îi dau din apa de ploaie.
Voin (Furios.): Şi apa de ploaie-i tot a mea! Dacă plouă la mine în curte, e a
mea. Ai înţeles!?
Milena: Am înţeles!
Voin: De la hotar până la hotar, tot ce răsare, tot ce zboară sau cade , e al
meu. Ce-i afară, nu mă interesează.
Milena (Căindu-se.): Da, Voin…
Voin (Mai domol.): Poţi să iei din balta vecinului, dacă vrei. Eu apa mea n-o
dau.
Milena: N-o să-i mai dau nici apă, n-are decât să crape.
Voin: Să crape. Nu-i al meu.
( Nadejda se aşează tristă în colţul său. În aceeaşi clipă apare Andrei. Peste
hainele sale e îmbrăcat cu o rochiţă. Nadejda îl vede şi începe să râdă.
Andrei o priveşte ameninţător.Nadejda se opreşte brusc din râs.)
Milena: Unde ai fost până acum? Ştii căt e ceasul?
Andrei: Am fost la un prieten. Ne-am făcut lecţiile.
Voin: V-aţi făcut lecţiile, până la ora asta. Ar fi mai bine să înveţi ce-i ăla un
carburator, o pompă de apă, o bobină…Asta-i ştiinţă, aici ai perspective, nu
fisiunile, fuziunile şi prostiile cu care-ţi umpli capul.
Andrei: Ce să fac?
( Andrei priveşte-n jos, Milena oftează, chiar şi Voin oftează.)
Voin: De ce m-a pedepsit pe mine Dumnezeu să am fată şi nu băiat? Mai
bine mi-ar fi tăiat o mână.
Milena: Lasă şi tu Voine, nu cobi.
Voin( N-ar vrea nici el să cobească.): Lasă, că ar fi fost mai bine. Mai bine
ţi-ar fi tăiat ţie o mână.
Milena: Ce să-i faci. (Lui Andrei.): Ai mâncat ceva?
Andrei: Nu.
Voin: Şi eu ce să-ţi fac? De ce n-ai mâncat!
Milena: Lasă, că găsim noi ceva.
Voin: Din ce-i al meu, nu dau.Tipa să mănânce pe la prieteni.
Milena: N-avem cine ştie ce. Tata munceşte, se străduieşte, ce să-i faci…
Voin: Nu că n-aş avea, dar nu dau!!!
Milena: Economia se dezvoltă, ca mâine poate ieşim din criză, şi ce ne
facem atunci?
Voin: Lasă să ieşim, eu tot o să am! Cine e cumpătat, are.
Andrei: De fapt nici nu mi-e prea foame…
Milena: Puiu mamei, bravo, aşa e. Trebuie să te abţii. Dacă suferi puţin, să
ştii că suferinţa nu a făcut rău nimănui, ptiu să nu te deochi.
( Milena doar zice, nu scuipă. Andrei iese din casă, se duce la Nadejda.)
Voin: Dacă se ajunge prea departe, oricând putem avea căţel la proţap.
( Nadejda schelălăie, Voin râde.)
Milena: Nu-i nimic, nu-i nimic, ne descurcăm noi. Numai să nu fie prea aţos.
Andrei: Vai tată, nu căţelul…
Voin: Tu să taci. Să nu te mai smiorcăi.
( Andrei se apropie de Nadejda. O mângâie pe cap.Nadejda nu îndrăzneşte
să se apropie.)
Andrei (Şoptit.): Nu-ţi face griji, nu te las eu pe tine. Mai bine mor de
foame.
Voin: Nu sunt zgârcit, am, dar cheltui cu cap. Ce-i al meu nu dau, ce-i al
altuia nu iau, doar la nevoie.
( Andrei o mângâie pe Nadejda. Aceasta îi întine osul. Andrei refuză.)
Voin: Eu aşa sunt. Sârb. Gospodar.
Andrei: Eşti cumine cuţu. Cuţu, ai carne pe tine, n-ai fi aţos.
( Nadejda speriată fuge, lăsând osul pe jos. Andrei îl ia, pleacă spre casă.
Voin, într-un colţ mănâncă nuci pe ascuns.)
Andrei (Curios.): Mama, spune-mi când o să mă mărit?
( Voin se îneacă. Începe să se sufoce. Milena ţipă alergând spre el.)
Milena: Vai de mine fată, ce tot spui?
( Milena îl loveşte pe Voin pe spate. Acesta tuşeşte, pe jumătete mort.
Andrei se aşează liniştit la masă. Ia sacul cu mâncare. Continuă cu duritate.)
Andrei: Întreb cuviincios. Când o să mă mărit şi ce o să primesc ca zestre?
Voin (Aproape înecat.): Zestre nu-ţi dau! Nu-ţi dau!
Milena: Voine, o să te îneci!
( Voin cade pe jos, horcăie.)
Andrei (Liniştit.): O să am nevoie de casă, să am unde să trăiesc, de bani
pentru început şi va trebui să mă ajutaţi şi cu copilul, doar e singurul voastru
nepot…
Voin ( Cu greu.): Nu e nepotul meu! Nu e!
Milena (Strigă.): Voine!
( Voin se îneacă şi moare.)
Milena: Voine! Ce-ai făcut, copilă! L-ai omorât pe tata.
( Milena începe să-l bocească pe Voin. Joacă rolul pentru care s-a pregătit o
viaţă.)
Milena: Tu bărbate, m-nvelişi în negru, vai mie, cuca ta de cuc. Încotro,
sărmană, fără tine prin lume? De ce am parte , să-mi îngrop bărbatul! Cine
să mă mai aline acum, care e pumnul să mă mai lovească, cui să-i mai
cârpesc ciorapii, ce hotar să mă închidă, ce hotar?
( În acest timp Andrei ia sacii cu mâncare, intră în dormitor, ia sacul cu bani.
Apoi revine la părinţi. Îi priveşte. )
Milena: Vai de mine, văduvă pustie, nu mai spăl căcatul nimănui!
( Se întinde istovită alături de Voin. Andrei, măsurând atent, cu o lovitură
precisă, îşi loveşte mama în gât. Milena îşi dă sufletul. Andrei o vede pe
Nadejda care se retrage speriată. Porneşte spre ea. Brusc se îndreaptă spre
casă, ia osul de pe masă.)
Andrei: Vezi să nu ţi-l las!
BEZNĂ.

SCENA VI
( În scenă sunt Nadejda şi Andrei. Nadejda, aşezată pe trepte, desenează
nişte figurine pe pământ, cu un beţigaş. Fredonează un cântecel copilăresc. )
Nadejda: …haide Mară, hai comoară, haide să culegem flori. Nu pot nu pot
domle duce până luna nu străluce.

(La un pas de ea, Andrei, îmbrăcat din nou în costum de băiat, e amuzat de
propriul său joc. Desenează conturul corpurilor părinţilor săi, din amintire,
aşa cum rămăseseră întinşi pe jos. După un timp, fără să-şi dea seama,
începe să cânte alături de Nadejda. A schiţat contururile ambilor părinţi. Îşi
analizează desenul. Nadejda îl priveşte pe ascuns. Atunci când el se-ntoarce
spre ea, îi evită privirea. Andrei se ridică, se înfoaie ca un cocoş. Se uită la
Nadejda pe furiş, Nadejda la fel. Andrei îşi ia avânt, aruncă o piatră. Nadejda
se opreşte din cântec, admirând puterea bărbatului. Andrei se curăţă pe
mâini. E caraghios. Nadejda, brusc începe să cânte un nou cântec -mai
ritmat, mai popular- Andrei i se alătură. O priveşte. Nadejda realizează că e
privită, e aproape cochetă. Andrei fluieră, mormăie, imită agresiv sunetul de
chitară, de tobe. Nadejda îl priveşte cu mai mult curaj. Andrei, ţopăind, se
întinde pe jos. Încearcă să se cuibărească în contururile desenate. Se ridică,
apoi se apropie de Nadejda. Se aşează lângă ea. )
Andrei: Ce mai şti să cânţi?
(Nadejda ridică din umeri.)
Andrei: Şti să cânţi populare?
( Nadejda aprobă tot fără să-l privească.)
Andrei: Cântă unul.
(Nadejda fredonează unul, mai de război. Andrei i se alătură.
Cântă cât îl ţine gura.)
Andrei: Ei Milane, de pleci la cătane, să nu treci ca vântul, tu de poarta mea.
Nana.
( E evident că nu ştie textul. Nadejda se opreşte. Îl priveşte. Andrei, puţin
ruşinat de faptul că nu ştie cântecul, schimbă subiectul.)
Andrei: E frumos cântecul ăsta. Îl şti pe ăla ?
( Fredonează.Nadejda îl priveşte. Nu ştie despre ce cântec e vorba. Andrei
încearcă s-o lămurească. )
Andrei: “Când am fost eu la Bembaşa”…
( Nadejda dă energic din cap.)
Andrei: Ăsta-i dinainte de război. Eu sunt mai mare, de-aia ştiu.
(Nadejda tace.)
Andrei: Câţi ani ai?
(Nadejda ezită. Apoi cu un beţigaş îi desenează).
Andrei: 11. Eu am 10 ½. Cum se face că nu-l şti atunci?
(Nadejda ridică din umeri).
Andrei: La noi au trăit nişte refugiaţi din Bosnia, de la ei îl ştiu. Tu ai avut
refugiaţi? (Nadejda neagă.)
Andrei: Nici unul? La mine au trăit 5!
(E foarte mândru de el, de parcă ar povesti despre abţibilduri.)
Andrei: Unchiul şi mătuşa din partea mamei, cei doi copii ai lor şi un orfan.
Acum trăiesc în Canada. Orfanul e în strada Zvecanska. Tu şti unde e
Zvecanska?
Nadejda: Ţţţ.
Andrei (Şi mai mândru.): Eu ştiu. Acolo trăiesc cei care nu au mamă şi tată.
(Nadejda se indispune brusc, lasă capul în jos ca şi cum ar vrea să schimbe
subiectul.)
Andrei: Şi tu, unde locuieşti? (Nadejda nu răspunde.) Unde sunt părinţii tăi?
(Nadejda se ridică brusc, faţa-i e scuturată de un tic, porneşte spre colţul
său.)
Andrei: Unde pleci? (Nadejda nu se mai întoarce, se întinde pe jos.)
Andrei: Unde pleci? Hai să cântăm!
(Nadejda refuză să comunice. Andrei se înfurie copilăreşte.)
Andrei: Mă plictiseşti! Urâto! Tremuri toată şi te strâmbi. (Nadejda, întinsă
pe jos, a închis ochii.) Eşti hidoasă, auzi!!!
(Andrei renunţă. Se ridică, începe să se plimbe.)
Andrei: Ia vino puţin.
( Nadejda e din nou atrasă, nu se apropie totuşi.)
Andrei: Vino să-ţi arăt ce ştiu eu să fac.
( Nadejda îl priveşte. Andrei ia o pătură veche, ruptă.)
Andrei: Ce-mi pasă, eu mă culc.
( Andrei se întinde pe jos, se acoperă cu pătura. Tace o vreme, doar mâinile
se simt mişcându-se sub pătură. Fredonează cântecul popular. Nadejda
curioasă se apropie. Îl priveşte foarte curioasă. E evident că Andrei se
masturbează sub pătură. Copleşit de o plăcere a cărei cauză îi este
necunoscută, mişcările îi sunt din ce în ce mai precipitate. Nadejda e
cuprinsă brusc de un tremur, se întinde lângă Andrei, sub pătură. Andrei,
cântând din ce în ce mai tare, se întinde peste ea. În următoarele clipe, cei
doi se rostogolesc prin scenă. Pare că se bat, sau că se iubesc. Nadejda
scoate un ţipăt, Andrei oftează tare. Amândoi rămân nemişcaţi. Tac.)
Andrei (Şoptit.): Cum te cheamă?
( Nadejda ezită se întoarce apoi spre el şi-i şopteşte la ureche. Andrei se
ridică brusc. Ţopăind , începe să urle aceeaşi melodie de dinainte.)
Andrei: Am futut-o pe Nadejda.
(Andrei, urlând, iese din scenă. Nadejda se ridică. E calmă. Ridică din
umeri.)
BEZNĂ.

SCENA VII

(Scena se luminează. A rămas aceeaşi. Milena, Voin şi Andrei sunt aşezaţi la

masă. Nadejda stă pe jos, în colţul său. Milena şi Voin sunt palizi. Toţi
patru au aceeasi atitudine. Îşi ţin capul între mâini cu o atitudine
dezinteresată faţă de tot ce e în jurul lor. Apoi, toţi patru oftează în acelaşi
timp. Îşi schimbă poziţia, cu mişcări simultane. Toţi patru se uită în jos.
Nadejda întârzie puţin mişcarea. Dă senzaţia că ar dori să prindă un ritm pe
care cei trei îl cunosc deja foarte bine. Toţi patru sunt depresivi. Tac. Apoi se
tolănesc toţi patru în scaune. Mâinile la cad libere pe lângă corp, capul le e
ridicat în sus, privesc la fel. Nadejda rămâne în urmă o clipă. Îi priveşte
scurt, apoi face la fel. Ofteaza adânc cu toţii. Stau nemişcaţi, neobişnuit de
mult pentru un spectacol de teatru. Andrei se îndreaptă în scaun ca şi cum ar
vrea să spună ceva. Renunţă, înainte ca ceilalţi să sesizeze. Ofteaza cu toţii.
Nadejda şi Voin simultan – acelaşi joc de mai înainte. Apoi se aşează din
nou , relaxaţi pe scaune. Oftează cu toţii. Nadejda se ridică brusc, îi priveşte
pe cei trei. Se aşează la loc. Oftează de una singură. Toţi privesc fix în faţă.)
Andrei (Brusc.): Ştiţi ce-am visat azi-noapte? (Cei trei sunt dezinteresaţi.)
Am visat că eram la olimpiada de matematică, la Zagreb. Era o olimpiadă
internaţională, la care participau toate ţările. Şi Slovenia şi Croaţia şi Turcia
şi Zanzibar. Şi parcă eu m-am rătăcit. Nu puteam să găsesc şcoala, nici
lucrurile mele, nu vedeam pe nimeni cunoscut. Ştiam adresa la care trebuia
să ajung, aveam bani de taxi, dar parcă mi-era frică să scot un cuvânt. În
jurul meu era multă lume, toţi se uitau la mine şi eu stăteam înmărmurit. Nu
ştiam cum să chem un taxi: “Dacă întind mâna, poate-şi va da seama… Dar
dacă ei fac altfel de semne la taximetrişti … Dacă aş intra în taxi şi i-aş
spune ceva, orice – şi-ar da seama. Poate că ei când îşi fac comenzile îi spun
taximetristului altfel destinaţiile.”
(Cei trei au început să devină puţin mai interesaţi de poveste.)
Andrei: Oamenii mă priveau, le devenisem suspect. Eram conştient că
trebuie să mă salvez. A apărut un taxi. M-am gândit să-l opresc cu orice risc.
Îmi repetam în minte adresa: Mirogorska 5, Mirogorska 5. Am vrut să ridic
mâna – era înţepenită. Nu mi-o puteam mişca. Oamenii treceau pe lângă
mine. Le eram suspect, cu siguranţă. Taxiul a ţâşnit pe lângă mine. Apoi încă
unul şi încă unul. O coloană întreagă. Iar braţul meu era nemişcat. Nu
puteam să-l ridic. (Milena şi Voin ascultă încordaţi. Nadejda, din colţul său,
la fel.)
Andrei: Apoi, picioarele au început să mi se afunde în asfalt. Într-un fel de
bitum, ceva negru mă-nghiţea, mă înghiţea şi mă-nghiţea ….
(Andrei se opreşte. Ceilalţi aşteaptă continuarea poveştii. Andrei continuă.)
Milena: Şi?!?
Andrei (Calm): Nimic. M-a-nghiţit.
Voin (Cu multă înţelegere.): Sigur că da.
Milena: Şi atunci?
Andrei: Atunci am murit.
Voin: Păi sigur.
Milena: Doamne … Doamne.
(Milena scoate din buzunar un flacon cu pastile. Îi dă o pastilă lui Voin, una
lui Andrei, una o ia ea. Îi aruncă pe ultima lui Nadejda. Tac cu toţii, fiecare
priveşte în altă parte.)
Voin: Am visat că e iarăşi război. Că m-au mobilizat. Eram în război cu
cartierul Vojdovaţ. Zemunul era distrus de grenade, iar în oraşul vechi şi în
Vracar încă se mai duceau lupte. Unitatea mea dădea asaltul din Voivode
Stepe, ai lor veneau din bulevardul Armatei Populare. Deodată, ne-am trezit
înconjuraţi. Să înaintăm nu puteam, din stânga şi din dreapta eram atacaţi.
Piaţa Autocomanda era plină de apă. Căzuse o grenadă pe stadionul Stelei
Roşii şi înfundase canalizarea. (Cei trei îl ascultă încordaţi). Toată lumea a-
nceput să alerge, să înoate prin baltă, numai eu nu. Nu mai ştiu să înot, deşi
ştiam. Intru în apă până la genunchi, mă opresc.Nu-mi amintesc ce trebuie să
fac, să dau mai întâi din mâini sau din picioare…grenade zboară, gloanţe
şuieră, stau înmărmurit şi nu ştiu ce să fac. Mă gândeam, e stupid să mor
aici, lângă stadionul Marakana. Încep să strig: “Nu daţi oameni buni, am şi
eu o nevastă, singură acasă, băiatul e plecat la olimpiadă la Zagreb, cum or
să trăiască ei fără mine…măcar dacă eram stelist, nu-mi părea rău.(Tace.)
Andrei: Şi?
Voin: Nimic. A apărut unul de al nostru, a scos pistolul şi a zis
(şoptit.):”Mori, fan al Partizanului!”
Andrei: Şi? Te-a împuşcat?
Voin: Normal.
Milena: Păi sigur. Ei,Doamne, Doamne.
( Milena repetă jocul cu flaconul de pastile.)
Milena: Eu am visat că sunt singură acasă. Afară război. Andrei era plecat la
Zagreb, la olimpiadă, pe tine te mobilizaseră. Singură, aştept să văd ce o să
se întâmple. Deodată, sună telefonul, se face că tresar. Mi-e teamă să
răspund. Iar el sună întruna. Mă hotărăsc să răspund, ridic receptorul, se
aude o voce necunoscută: “Doamnă, avem o veste proastă, aveţi mari datorii.
Două sicrie, două locuri de veci, coroane, lumânări şi dublu parastas. Dacă
doriţi, putem să reducem cheltuielile. Facem o singură slujbă pentru
amândoi. Popii sunt înţelegători. În total 5000DM.Plata în avans.
Voin şi Andrei: Şi?
Milena: Şi nimic. De unde atâţia bani?
Voin: Şi tu?
Andrei: Ai murit?
Milena: Păi sigur. M-am întins pe jos şi am murit de necaz.
Nadejda (Pentru sine.): Păi sigur.
( Cei trei se uită surprinşi la ea.)
Milena: A spus ceva?
Voin: Şi mie mi s-a părut…
Andrei: Nu se poate…
( Se uită scurt spre Nadejda, apoi toţi trei ridică din umeri.)
Voin: Imposibil.
( Milena repetă jocul cu pastilele.)
Milena: E, Doamne, Doamne. (Uitându-se spre sticluţa rămasă goală.)
Andrei (Vesel.): Ştiţi că s-a interzis vânzarea liberă a sedativelor?
( Milena şi Voin, şocaţi, se ţin caricatural de piept, de cap, urlă disperaţi.)
Milena: Poftim?
Voin: Imposibil!
( Fără să aştepte vreun răspuns, Voin şi Milena, oftând, mor pur şi simplu.
Trupurile lor cad, neânsufleţite . Nadejda sare, neliniştită, începe să
schiaune, pe jumătate ca un om , pe jumătate ca un căţel. Andrei îi priveşte
siderat o clipă.)
Andrei: Mamă…tată…(Aproape plângând)…mamă…tată….am glumit!
( Cei doi rămân nemişcaţi. Andrei ca şi cum s-ar scuza faţă de public.)
Andrei: A fost doar o glumă.
BEZNĂ

SCENA VIII
(Scena la fel ca înainte, Milena. şi Voin sunt aşezaţi la masă. Milena. face un
ghem, Voin o ajută – ţine restul de lână. Nadejda nu mai e în colţul său. A
rămas doar zgarda pe care o avea la gât.)
Milena: Am auzit că în oraş se fac demonstraţii.
(Milena deapănă lâna. Vorbeşte parcă-ar citi o carte de reţete culinare. Voin,
absolut dezinteresat, îi urmăreşte lucrul.)
Voin: Zău? (Amândoi tac. Muncesc.)
Milena: Ai grijă să nu-ţi scape firul.
Voin: Am grijă. (Tac.)
Milena: Au anunţat la radio … treaba asta cu demonstraţiile.
Voin: Zău. N-am auzit. (Scapă firul.)
Milena: Voine! Nu ţi-am spus să ai grijă?
Voin: Îmi pare rău. (Descurcă lâna. Continuă să lucreze.)
Milena: Spuneau că e multă lume.
Voin: N-am auzit.
Milena: Au furat ceva.
Voin: Zău? Cui?
Milena: Nouă. Poporului.
Voin: Mie nu.
Milena: Spuneau că le cărau cu sacii. Bani, hârtii, nişte documente.
Voin: Zău? Pe ale mele nu le-au furat.
Milena: De unde poţi să şti?
Voin: Ştiu. Nu am nici bani şi nici hârtii.
Milena: … şi nişte documente.
Voin: Cel pe care l-au furat, bine i-au făcut. Ăla care are în ziua de azi bani,
sigur i-a furat.
Milena: Spuneau că hârtiile alea ar fi fost mai importante.
Voin: Mint. Nu există ceva mai important decât banii.
Milena: Există. Ziceau că documentele.
Voin: Să fie. Asta pe mine nu mă priveşte.
Milena: Unde e căţelul?
Voin (Calm): L-au furat.
(Milena, şi mai calm, primeşte ştirea, ca şi cum asta ar fi ceva foarte logic).
Milena: A.
(De undeva din depărtare, din afara scenei, se aude sunetul unui fluier de
arbitru. Privesc miraţi în direcţia din care se aude fluieratul. În această clipă,
apare Andrei. fluieră. Ţine în mâini steagul Republicii Dominicane. E vesel.)
Andrei: A-nceput, a-nceput! A-nceput, a-nceput!!!
Milena: Ce ai acolo?
Andrei: Un steag.
Milena: A, un steag …
Voin: Asta pe mine nu mă priveşte.
Andrei: E – gata – e gata!
Milena: Andrei, nu mai striga aşa. Am obosit. Am tricotat toată ziua.
Andrei (Cotrobăie prin bucătărie. Găseşte o bucată de pâine. Rupe din ea.
Mănâncă.): Am fost în piaţă. Să vezi ce balamuc. Ei porneau spre noi, noi
porneam spre ei. Ei aruncă cu gaze lacrimogene, noi fugim care-ncotro. Ei
cred – gata, s-a terminat, dar începe vântul, spulberă gazele lacrimogene, noi
ne-ntoarcem şi strigăm: ”Arestaţi vântul! Arestaţi vântul!”
Milena: Andrei mamă, puteai s-o păţeşti.
Andrei: Cine? Eu s-o păţesc?! Ăia-s nişte labagii, mamă.
Voin: Andrei!
Andrei: … scuză-mă, tată. Ne ameninţă, fricoşii; să-i fi văzut cum erau
echipaţi – căşti, bastoane. Dar erau căcaţi pe ei …
Voin: Andrei!
Andrei (Simultan.): … iartă-mă tată, n-au suflet, lucrează pe bani, sunt plătiţi
şi s-au căcat pe ei, să nu cumva să moară pentru o jumătate de porc, nişte
căcănari, scuze tată, scuze …
Voin: Andrei!!! (urlă)
Andrei: Iartă-mă tată. M-am aprins, nu mai înjur, gata.
Milena: Vrei să mănânci ceva, mamă?
Andrei: Vreau. Ce avem de mâncare?
Voin: N-avem nimic.
Milena: Cum să nu avem? Ne-a rămas ceva de la prânz.
Voin: Pentru el - nu e nimic.
Andrei: Da ce-am făcut? Ce te-a apucat, bătrâne?
Voin (Lovind cu pumnul în masă.): Suflet vândut, să te hrănească ăla care te
plăteşte!!!
Andrei: Ce ai tată? Cine să ma plătească?
Voin: Ăla care ţi-a dat valută să umbli pe străzi, să te baţi cu poliţia, ca un
vagabond!!!
Andrei: Dar eu nu m-am bătut, doar am strigat …
Voin: Şi la cine ai strigat, rahat american? La cine ai strigat tu?! La poliţiştii
noştri? La oamenii noştri? Pentru cine ai strigat? Pentru fascişti, pentru
Hitler şi Helmut Kohl? Pentru jegosul de Clinton care ne-a dezbinat
poporul?
Andrei: Tată … Mamă, spune-i şi tu …
(Milena priveşte în jos.)
Voin: Ce are să-mi spună ea mie?
Milena: La radio au anunţat că nu Clinton ne-a dezbinat.
Voin: Ce-au anunţat?! Care radio, ce prostii … (smulge radioul din priză, cu
tot cu priză.) N-o să-mi spună ei mie ce să fac, aici, în ţara mea. N-o să mă
cumpere ei pe mine pe un pumn de dolari, nu merge aşa frăţioare! (Aruncă
radioul.)
Milena: Voine! (Iese fugind, se uită la radioul spart).
Voin: Să nu mai văd prostia aia în casa mea, s-a înţeles? (Se referă la radio.)
Voin (Către Andrei.): Să văd pupilele! Arată-mi pupilelel!!!
Andrei: Ce ai tată, vezi că-mi scoţi ochiul.
Voin: Te scot eu pe tine afară din casă, huligane! Să-ţi văd pupilele,
drogatule! Vă-mpart droguri acolo, vă burduşesc buzunarele cu bani, vă
dezbină familiile, mama lor de nemţi!!!
Milena: Unde împart droguri?
Voin: Cum unde, pe străzi!
Andrei: Jur pe mama, tată, nu …
Milena: Să nu juri pe mamă, porcule. Să văd. (Vrea să se convingă şi singură
de dovezi.)
Voin: Arată mâinile! N-auzi?! Ridică-ţi mânecile.
Andrei: Ce droguri, mamă, pe cuvânt că nu …
Milena(Şi mai nebună ca Voin.): Gura! Ridică mânecile.
Andrei (Execută.): Vezi, nu e nimic. Nu mă droghez, pe cuvânt, ce v-a
apucat?
Milena: Nu se vede nimic. Dă-ţi jos pantalonii.
Andrei: Mamă …
Voin: În vest au inventat nişte droguri speciale, care se transmit prin hipnoză
… până în creier.
Andrei: Haide, tată …
Milena: Dă-ţi pantalonii jos!
Andrei (Execută.): Vezi că nu e nimic …
Voin: Le injectează drogurile în dinţi.
Milena (Îl apucă pe Andrei de cap.): În dinţi? Cască gura.
Andrei (Încercând să fie realist): Doamne Milena, cum în dinţi?
Milena (Nu mai ştie noţiunea de realitate): Să nu-mi spui tu mie, Milena.!
(Îl apucă de falcă.)
Milena: De-asta te-am crescut eu de când erai un kil de carne, ca să ajungi să
te târăşti pe străzi cu drogaţii?!
Milena (După ce-l analizează.): N-are nimic.
Voin: Al cui e steagul ăsta? (Silabiseşte.) Re-pu-bli-ca …
Andrei: Republica Dominicană.
Milena: Unde-i asta?
Andrei: În America Latină.
Voin: La negri, acolo?
Milena: Negrii sunt recunoscuţi că umblă cu droguri.
Voin: Pentru nişte negri te baţi tu cu poliţia?
Andrei: Nu m-am bătut, tată.
Voin: Negrii te plătesc să-ţi pustieşti tu ţara?
Andrei (Aproape pierzându-şi răbdarea): Nu sunt plătit de nimeni, cine ţi-a
mai spus şi prostiile astea?
Milena: Cum îi hipnotizează, Voine, ia spune? Asta sigur negrii o fac. Cum
au ei ochii ăia …
Andrei: Ce hipnoză, mamă, ce tot vorbiţi?!!
Voin: Ţi-ai găsit cui să te vinzi, Americii de Sud. Să te închini steagului lor.
În buricul Serbiei, leagănul provinciei Kosovo, a ţarului Lazar şi Duşan cel
mare!!!(rupe steagul). Mă cac eu pe istoria lor, lor să le facă politică Clinton
ăla, pe noi să ne lase în pace!
Milena: Ciori răhăţite! Rahaţi de negri!
Andrei: Mamă, e ruşine …
Milena: Ce-ai spus?
Voin: Cum vorbeşti cu mama ta? (Se apropie de Andrei cu restul de steag în
mână.)
Andrei: N-are rost să vorbească aşa.
(Voin începe să dea în Andrei cu brutalitate. Îl bate cu sălbăticie. Urlă.)
Voin: Mamei tale îi răspunzi aşa, gunoi mituit? Cine te-a crescut aşa,
Musolini? Cine te-a alăptat câine viclean, generalul Romulus şi Remus?
Milena: Uşor Voine. Îl omori.
Voin: Lasă-l, să-l omor, rahat cu ochi ce e. (Milena îi desparte).
Milena: Gata! O să înfunzi închisoarea.
Voin: Ce închisoare? Cine-o să mă judece? Nu cumva o să mă judece la
Haga?
(Milena reuşeşte să-l ia pe Andrei din mâinile tatălui).
Milena: Destul.
Voin: Mama lui de trădător.
Andrei (Printre lacrimi): Nu sunt trădător …
(Voin se calmează. Se duce până în casă, aduce televizorul, se aşează în faţa
televizorului închis. Se uită atent.)
Milena (Către Andrei.): Ridică-te. De azi încolo nu mai ieşi din casă. Până-n
curte poţi să ieşi, mai departe nu. Să-i mai prind pe huliganii ăia că-ţi
strecoară droguri.
(Andrei nu ştie ce să mai spună. Se uită la ei, apoi, încet, jignit, se retrage în
pat. Milena. se aşează la masă, ia ghemul de lână. Continuă să lucreze. Se
uită, din când în când la televizor. Amândoi se comportă ca şi cum ar asculta
ştirile. Din când în când dau din cap, comentează.)
Voin: Ţ-t-ţ. Ascultă ce spun.
Milena: Ascult.
Voin: Ţ-ţ-ţ (Amândoi, atenţi.)
Voin: Să ne vândă ei ţara … străini burduşiţi cu bani. (Voin scuipă.)
Milena: Dacă ar exista o lege ca să-i bage după gratii pe nenorociţi. Ne
otrăvesc copiii.
Voin: Ţ-ţ-ţ. (Scuipă iarăşi. Andrei se ridică din pat. Iese din cameră, din
casă.)
Milena.: Unde vrei să pleci?
Andrei: Să văd unde-i căţelul.
Milena: Poţi să mergi până în curte. Mai departe nu.
(Andrei iese în faţa casei).
Voin: Nu mai avem căţel.
Andrei (Se opreşte.): Ce vrei să spui?
Voin: Aşa, bine – nu mai avem. Ni l-au furat.
Andrei: L-au furat? Şi voi nu faceti nimic?
Milena: Păi ce să facem? Au venit, mamă, hoţii şi l-au furat.
Andrei: Au venit şi l-au furat. (Iese trist.)
Voin: Acum i-a venit dorul să se joace cu căţelul … smiorcăitul.
(Andrei vine până în colţul unde era locul căţelului. Ia zgarda şi-o înfăşoară
în jurul palmei. Porneşte spre casă.)
Milena: Unde te duci?
Andrei: Să mă culc.
Milena: Asta ai voie.
(Andrei intră în casă, trece pe lângă cei doi părinţi, care sunt fiecare
concentraţi pe lucrul lor. Se opreşte în spatele lor. Brusc le pune lanţul în
jurul gâtului. Îl strânge, îi omoară. Milena şi Voin cad, fără glas. Andrei
priveşte scurt corpurile celor doi părinţi. Ridică din umeri. )
Andrei: Nu se putea altfel.
BEZNĂ.

SCENA IX
( În scenă intră Andrei. Cară un geamantan de carton. Priveşte în jur. Fluieră
în direcţia din care normal, ar apărea Nadejda. Aceasta însă a dispărut.)
Andrei: Hei! Hei! Unde eşti?
( Renunţă. Se aşează pe scări.Vorbeşte ca pentru el.Destul de tare însă, ca şi
cum ar vorbi cuiva care nu e prezent.)
Andrei: Plec. Am venit să-mi iau rămas bun.
( Nici un răspuns. Nadejda nu apare.)
Andrei: M-am hotărât să mă mut. Nu se mai poate trăi aici. Nu sunt bani, nu
mai sunt nici oameni, au plecat cu toţii.
( Andrei aşteaptă un răspuns. Acesta nu apare. Adaugă, şoptit.)
Andrei: Se-ntunecă.
( Mai aşteaptă puţin.Se ridică, apoi îşi ia geamantanul.)
Andrei: Aşa…e timpul să plec.
( Nadejda nu apare.)
Andrei: Bine. (Pleacă fără chef. Serios.): La revedere, Nadejda.
( Dă să iasă din scenă. Nadejda apare dintr-un tomberon. Andrei n-o vede,
merge încet apoi, hotărât, pleacă mai repede.Nadejda, se uită-n urma lui. Cu
o clipă înainte să iasă Andrei, se repede afară din tomberon. Strigă printre
lacrimi.)
Nadejda: Nu!!!
( Andrei se opreşte o clipă, ea alergă spre el, îi cuprinde picioarele. El îi ia
capul în palme. Rămân aşa, strâns îmbrăţişaţi, mult.)
BEZNĂ:

SCENA X
( Scena se luminează. Andrei e în casă. E aşezat pe geamantan. Pe masa din
sufragerie un telefon. Aşezaţi la masă-Voin şi Milena, părinţii trişti ai unui
copil pe care îl pierd.)
Voin: A promis că o să sune.
Andrei: Lasă tată, mă descurc şi singur…
Voin: Nu poţi tu singur. Aşteaptă. Dacă a spus că o să sune, o să sune. Sigur.
( Toţi aşteaptă. Milena oftează adânc. Andrei se ridică.)
Andrei: Plec…
Milena: Aşteaptă, mamă, te rog.
(Andrei se opreşte. Milena-ca un copil şi o mamă disperată în acelaşi timp.)
Milena: Moare tata.
( Voin, ca un copil disperat şi ca un părinte care ştie că durerea sa e mare.)
Voin: Lasă, că nu mor. Ascultă, el o să sune sigur. I-am explicat tot: că eşti
harnic, că vrei să munceşti…
Andrei: Bine tată, dar nu vezi că nu sună…
Milena: Poate că avem telefonul stricat.
(Ridică receptorul.)
Milena: Nu se aude nimic.
( Merge şi verifică priza.)
Milena: Haide, încearcă acum.
( Andrei ridică receptorul, ascultă.)
Milena: Merge.
Andrei (Dezamăgită.): Merge?
Voin (Ia receptorul.): Să văd…într-adevăr, funcţionează. O să sune, sigur.
Milena: Mai stai puţin, mamă.
Voin: El e cineva, să ştii. O să vezi. O să te ajute. E un om cu influenţă.
Poate să-ţi găsească peste noapte o slujbă. Ce se aude? Sună?
( Milena sare.)
Voin: Mi s-a părut că a sunat.
( Milena ridică receptorul deşi ştie că n-a sunat.)
Milena: Alo?…N-aud nimic.
Voin: Parcă a sunat…
Milena: Alo? (Lui Voin.): Nimic. (Lasă receptorul.)
Voin: Ce ciudat. Eram sigur c-a sunat…
( Andrei se ridică.)
Voin: Ascultă, ar fi o prostie să pleci tocmai acum când o să sune. Noi doi
am fost prieteni din copilărie, am crescut împreună. Când a plecat eu i-am
dat bani. I-am dat toţi banii pe care îi aveam, mi-am făcut şi datorii.Era
sărăcie mare atunci, el pleca în vest cu un geamantan…
Milena: Hai mai stai încă puţin, mamă.
Voin: Şti când a fost asta?Acum treizeci de ani. Erau alte vremuri. Rele. Se
trăia greu…Nu i-am cerut bani sau alt ajutor…Dar acum e altceva. Acum o
să se revanşeze. O să-l ajute pe băiatul meu, o să-l primească la el, să nu stea
singur printre străini…
Andrei: Poate nu poate omu…
Voin: Cum să nu poată? Nu se poate una ca asta!Eu i-am scris, i-am explicat
totul, l-am rugat frumos, ca pe un frate…am fost ca fraţii…am fost cei mai
buni prieteni.
Andrei: Ştiu tată, dar poate că n-a primit scrisoarea . Poate că nici nu mai
trăieşte în Finlanda.Poate că n-are bani. Poate că a murit.
Voin: Cine să moară, el?!
Milena: Te rog, mamă…
Voin: Imposibil. E imposibil ca el să moară.
Milena: De ce nu mai rămâi totuşi puţin? Poate se mai schimbă ceva în bine,
într-un an, doi…
Andrei (Îşi pierde răbdarea.): Nu mai pot mamă. Am aşteptat destul. Nu mai
am ce să sper. (Porneşte hotărât.): Plec. Să ne luăm rămas bun.
( Milena şi Voin încep să plângă. Se ridică.)
Andrei: Nu mai plângeţi. O să vă anunţ cu prima ocazie. Haide tată, că nu-i
sfârşitul lumii, Norvegia e aproape, ajungi într-o clipă. Cum mă aranjez vă
chem şi pe voi…
Milena: Să ai grijă de tine, mamă.
Voin: Să scrii, nu da telefon, e scump.
Milena: Sună doar să ne spui că ai ajuns.
Voin: Şi când o să sune el, o să-i dau adresa ta.
Milena: Să te îmbraci gros, mamă.
Voin: El o să te ajute.
Milena: Să manânci fructe ca să nu te îmbolnăveşti.
Andrei: Bine mamă. Ai grijă de tine tată. La revedere. (Iese brusc din scenă.)
Milena: A plecat.
Voin: A plecat.
( Se privesc. Ca şi cum ar fi înţeleşi, se aşează amândoi pe masă. Se întind,
îşi încrucişeasză mâinile şi mor.)
BEZNĂ:

SCENA XI
( În clipa în care scena se luminează, Voin şi Milena sunt pe masă, ca
înainte. Andrei e aşezat în colţul Nadejdei. Se aude un foşnet. Din spatele
tomberonului apare Nadejda.)
Andrei (Surprins.): De unde ai apărut?
( Nadejda îi observă pe cei doi. Mirată, merge spre ei.
Andrei: Unde te duci, nu acolo…
( Nadejda se apropie de cei doi. Îi atinge, îi zgâlţie. Încet, începe să schiaune,
inuman dar nici ca un animal.Ticurile reapar. Arată cu degetul spre cei doi.)
Nadejda: Sssssssuuuuunnnt llllivizi……
Andrei: Lasă-i…
Nadejda (În panică.): Aaaaaauuuuu gggguuuura vânătă. (Parcă ar trăi un şoc
nervos.)
Andrei: Lasă-i în pace, nu-i nimic. Vino!
( Nadejda, plângând, se lasă jos. Trage de ei, îi zgâlţie. Gesticulează din tot
corpul.)
Nadejda: Ggggggââââtul…sunt palizi….
( Andrei încearcă s-o tragă de acolo. Nadejda începe să urle, să fugă prin
scenă.)
Nadejda: Lasă-mă, lasă-mă. Nu pune mâna pe mine!
Andrei: Stai, opreşte-te, nu-ţi fac nimic!
Nadejda (Lângă cei doi.): Mamă, trezeşte-te, te rog tată, tăticule, iartă-mă, n-
am vrut, zău n-am vrut, n-o să mai fac…n-o să mai vin la masă cu mâinile
murdare, n-o să mai cer bani, n-o să mai rup ziarele, n-o să mai scandez
lozinci, n-o să mai plâng dacă mă lovesc, n-o să-mi mai rup ciorapii, n-o să
mai mă îndrăgostesc,n-o să mai scuip supa, n-o să mai fur bani din
portmoneu, n-o să-mi mai julesc genunchii, n-o să mai cer dulciuri, n-o să
mai copiez, n-o să mai fac politică, n-o să mai cer moştenire, ajutor, casă, n-
o să-mi mai fac planuri de viitor, n-o să-mi mai doresc o viaţă proprie, n-o să
mai am propria mea părere, n-o să mai cer fericire şi pace, n-o să mă
maturizez, n-o să mă mărit, n-o să am copii…(Foarte calm, uitându-se la
Andrei.): Tata avea o bombă…
( Auzind acestea cei doi se ridică de pe masă.)
Andrei: Nadejda…Nadejda…
( Toţi trei se uită la Nadejda care nu mai reacţionează la miracole.)
Nadejda ( Şoptit.): Am vrut doar s-o arunc.
( În depărtare se aude sunetul unei explozii. Toţi rămân nemişcaţi.)