Traducere pentru domnul Oprea:

Bizonul American:obiceiurile metoda de caturare si utilizarea economica in nord-vest

Parkman, în lucrarea sa, “Pionierii Franței” face referire la un bison tăiat în lemn, care
apărea și în “Singularitatea” lui Andre Thevet, publicat[ ]n 1558 ;I care era, probabil,
prima lucrare de acest tip. Pe de altă parte, alți autori au atribuit lucrarea cea mai
exactă părintelui Hennepin care, un secol mai târziu, a tipărit o imagine a bizonului în
publicația “New Discovery”. Părintele Marquette și comerciantul Joliet l-a coborât
dinspre Wisconsin către Ilinois și, grație acestui din urmă preot, avem o primă descriere
grafică a bizonului. El îl descrie ca asemănător cu vitele noastre domestice: “Nu sunt
mai lungi, ci la fel de mari și, mai corpolenți. Capul este foarte mare, fruntea plată, cu o
distanță de un picior și jumătate între coarne, care sunt exact precum ale vitelor
noastre, doar că negre și mult mai mari. Sub gât are o barbă lungă, iar pe spate o
cocoașă considerabilă. Întregul cap, gâtul și bună parte a umerilor sunt acoperite cu o
coamă precum cea a cailor, careare cel puțin un picior lungime și îi face hidoși. Mai
mult, căzându-le pe ochi, îi face să nu vadă înaintea lor.

(...)

Identitatea bizonului European și American a fost chestionată de Cuvier și alți

naturaliști, dar nu există nicio urmă de îndoială că aceștia sunt înrudiți îndeaproape.
Diferențele fizice constau în principal în lungimea coamei, bizonul american fiind mai
scund, decât ruda sa europeană.

(...)

Bizonul de pădure e cunoscut ca fiind mult mai mare decât bizonul de preerie, are
coarne mai lungi și mai groase și o blană mai lânoasă, de o culoare mai întunecată.

(...)

Culoarea blănii bizonului pare să fie, în toate cazurile, un maro uniform, adâncindu-se,
în unele situații, înspre negru. Cu toate acestea, variații în ceea ce privește culoarea nu
sunt neobișnuite. Nu am auzit niciodată de bizoni dungați, dar ici și colo au fost animale
vânate care aveau culoarea albă , o stea pe frunte sau alb pe burtă.

(...)

Vânătoarea de bizoni era un lucru obișnuit în zona Red River, dar și în cazul altor
comunități izolate , atât în Statele Unite, cât și pe teritoriile noastre. , până înspre
perioada extinderii căilor ferate și modernizării acestora.
(...)

De asemenea, mici turme de bizoni păreau să hălăduiască în toate direcțiile și mulți

masculi solitari, seprați de turmele lor, erau întâlniți ici și colo, fără însă a putea vorbi
despre un fenomen al migrației. Pe de altă parte, marea migrație Saskatchewan se
făcea, fără îndoială, de la nord la sud primăvara și în sens invers vara și toamna.

(...)

Este destul de improbabil ca Indienii de rând să reclame bizonul ca fiind al lor, așa cum
au făcut cu calul spaniol, atunci când a devenit animal sălbatic. Cel de pe urmă era
exact ceea ce aveau nevoie și le permitea să alerge după pradă, în loc să o prindă
folosind capcane, cu o valoarea adăugată a urmăririi prin fiorul glorios adus de aceasta.
Îmblânzirea bizonului nu era, astfel, necesară pentru ei ca sursă de hrană, într-o zonă
unde hrana era din abundență, iar înainte de introducerea calului puținele lor artefacte
erau cărate cu ajutorul câinilor. Dacă era nevoie de lapte, uneori o vacă era sacrificată
și fluidul scos din uger. Acesta era foarte nutritiv, deși nu la fel de bogat precum laptele
de ciută sau de căprioară roșie, care este aproape o cremă pură și care e obținută de
indieni, uneori, în același fel.

În lucrarea “Concise Account of North America”, publicată de maiorul Rogers în 1.765,

se spunea: “Acești indieni locuiesc în orașe mari și au case conformabile; ei plantează
porumb și îmblânzesc vaci sălbatice, de la care folosesc atât laptele, cât și carnea.”
Aceasta este, evident, o referire la mandani (un trib nativ nord-american), o rasă unică
aproape exterminată de variolă cu aproximativ 50 de ani în urmă, dar care, probabil, nu
a dispărut de tot.

(...)

În lumina acestor fapte nu este absurdă presupoziția că bizonul a fost, cândva, un

animal domestic și, fără a viola probabilitatea perspectivei lui Bryant legată de
constructorii de movile (trib indigen nord-american care înîlța tumuli sub formă de
movile) drept o rasă „disciplinată și numeroasă”.

(…)

Bizonul pare să nu fi fost atins de bolile obișnuite pentru animalele domestice. Viața
neîndrădită și hrana de calitate sunt, cu siguranță, aspectele care l-au păstrat în condiții
foarte bune. Și, totuși, a făcut obiectul plângerii neobișnuite prin sine însuși, o
mâncărime numită de indienii de rând “omikewin”. Această boală era specifică pentru
masculi și apărea imediat după sezonul de împerechere.

(...)
După Hon. H.H. Sibley, din Minessota, ultimele animale care au fost vreaodată văzute
la est de Mississippi au fost ucise de indieni Sioux la Trempe a l’Eau, în nordul
Wisconsinului, în 1832.

(…)

În zilele bune, vânătoarea de bizoni atrîgea, annual, aproape toată populația din zona
Râul Roșu. În total, 4.000 de oameni, incluzând bărbați, femei și copii, plus o mie de
căruțe, se îndreptau la începutul verii către zonele de câmpie. Când ajungeau la marile
turme, și când vânătoarea avea loc, chiar și 2.000 de bizoni erau uciși într-o singură zi.
Este evident că asta implica și o uriașă risipă. Însă hrana și pielea erau ținta vânătorilor,
iar uciderea lor echivala cu o mica parte a măcelului uriaș, din anii recenți, făcut de
vânătorii americani. Pentru a satisface lăcomia oamenilor bogați pentru limbi și cocoașe
(de bizon) s-au grupat în echipe mari, bine costumați cu îmbrăcăminte furnizată de
companii din est, care aveau la îndemână, lângă căile ferate, turme mari de bizoni au
început exterminarea acestora, derulată cu mare repeziciune.

(…) Pieile de bison erau trimise la cea mai apropiată stație cu vagoanele, iar carcasele
erau lăsate să purezească pe pământ. Este estimate că astfel, în mai puțin de trei ani,
aproape 6 milioane de animale au fost ucise. “Nimeni, însă, spune Dr. Carver (care es
reponsabil și pentru precizările anterioare) nu știe cu exactitate numărul bizonilor uciși
de braconieri.”

(…)

Istoria câmpiilor indiene din nord-vest până în vremurile transferului acestor teritorii, a
fost o simplă istorie a raidurilor și a represaliilor apărute ca urmare a furturilor cailor,
care erau necesare vânătorii. .

Carnea uscată era mâncare de bază în zona de nord-vest și era făcută din carnea de
pe coapse și umeri, care era tăiată rutund, în bucăți mari și uscate pe grătare/ plăci/
platforme la foc mic sau în apă caldă și limpede, la soare.

,,The American Bison:Its Habits;Method of captured and economic Use in the North-
Vest”
 1

SCHIȚĂ DE COMUNICARE ȘTIINTIFICĂ

Comportamentul de grup la bizontine in captivitate

Cuprins

1.Bizonul si zimbrul –repere istorice

2.Clasificare stiintifica

3.Arie de raspîndire

4.Bizonul american vs.Bizonul european

5.Bizonul american in România

6.Perspective si directii in creșterea bizonilor

7.Proiecte de repopulare cu zimbrii in România

1.1 Bizonul

.Bizonul american a fost întilnit pentru prima data de către coloniștii europeni si
exploratorii care au pătruns pe continentul american .

Astfel în lucrarea,, Bizonul American:obiceiurile metoda de capturare si utilizarea

economica in nord-vest” publicat inițial anul 1891 si republicată in 2017 a carei autor
este Chas.Mair,gasim o primă descriere a acestui animal:

,, Parkman, în lucrarea sa, “Pionierii Franței” face referire la un bison tăiat în lemn, care
apărea și în “Singularitatea” lui Andre Thevet, publicat[ ]n 1558 ;I care era, probabil,
prima lucrare de acest tip. Pe de altă parte, alți autori au atribuit lucrarea cea mai
exactă părintelui Hennepin care, un secol mai târziu, a tipărit o imagine a bizonului în
publicația “New Discovery”. Părintele Marquette și comerciantul Joliet l-a coborât
dinspre Wisconsin către Ilinois și, grație acestui din urmă preot, avem o primă descriere
grafică a bizonului. El îl descrie ca asemănător cu vitele noastre domestice: “Nu sunt
mai lungi, ci la fel de mari și, mai corpolenți. Capul este foarte mare, fruntea plată, cu o
distanță de un picior și jumătate între coarne, care sunt exact precum ale vitelor
noastre, doar că negre și mult mai mari. Sub gât are o barbă lungă, iar pe spate o
cocoașă considerabilă. Întregul cap, gâtul și bună parte a umerilor sunt acoperite cu o
coamă precum cea a cailor, careare cel puțin un picior lungime și îi face hidoși. Mai
mult, căzându-le pe ochi, îi face să nu vadă înaintea lor.”
 2

Evident că în legătură cu paternitatea primei descrieri sunt păreri împărțite așa că nu voi
insista pe această temă.

Bizonul american

În legatură cu stramosul bizonilor :,, Originea bizonului se pierde în negura timpului, printre evii
ingheţati ai Pleistocenului.

Pe atunci, redutabilul strămoş al zimbrilor şi bizonilor moderni, denumit bizonul de stepă sau bizonul
diluvial (Bison priscus), era un bovid de proporţii uriaşe care trăia într-un număr foarte mare de
exemplare, în cirezi enorme, răspândite pe aproape tot teritoriul Eurasiei (şi la noi în ţară au fost
descoperite urmele sale),cum o dovedesc numeroasele depozite fosilifere. Odată cu retragerea sau
extinderea periodică a calotelor de gheată, evoluţia bizonului diluvial a fost modificată, erbivorul
adaptându-se la mediul nou apărut al tundrelor eliberate de gheţuri.„

https//wwwdescopera.ro/natura/8172064-bizonul-saga-unui-supravietuitor

Până nu demult se credea că bizonii cosntituiau o singură specie care trăia exclusiv în nesfârşitele
prerii americane, cu toate acestea, specia bizonului se împarte de fapt în două mari subspecii
despărţite de numeroase diferente. Spre deosebire de fratele său de stepă, bizonul de pădure
(Bison bison athabascae) nu doar că trăieşte într-un habitat păduros, ci prezintă şi unele diferenţe
fiziologice. Astfel, bizonul de pădure este mai mare şi mai solid decât specia nominală. Dacă
greutatea medie a taurilor de bizoni de prerie este de 730 kilograme, bizonii de pădure ating în
medie 840 kg. Recordul de talie şi greutate în lumea bizonilor a fost atins tot de un mascul de bizon
de pădure care cântărea 1 130 kilograme în momentul împuşcării.

Zimbrul Plains ( Bison bison bison ) este una dintre cele două subspecii / ecotipuri ale bizonul
american , cealaltă fiind bizonul de lemn ( B. b. Athabascae ). [2] [3] [4] [5] [6] [a] O populație naturală Plains
bizoni supraviețuiește în Parcul Național Yellowstone ( cireada bizon Parcul Yellowstone format din
aproximativ 3.000 de bizon) și mai multe turme mici reintroduși de bizon în multe locurile în Canada
și Statele Unite

https//wwwdescopera.ro/natura/8172064-bizonul-saga-unui-supravietuitor
Charles Mair:Bizonul American:obiceiurile metoda de capturare si utilizarea economica
in nord-vest” publicat inițial anul 1891 si republicat in 2017

1.2.
Zimbrul european

Zimbrul (Bison bonasus) este o specie de bizon care se găsește în Europa. Animalul a fost descris
prima dată în literatura științifică de Carl Linné în 1758. În 1996 a fost clasificat ca specie în pericol.

În Europa de Vest, zimbrii au dispărut încă din secolul al XI-lea, mai puțin în Ardennes unde au
rezistat până în secolul al XIV-lea.
Ultimul zimbru din Moldova a fost ucis în 1762, iar din Transilvania în 1790. În estul Europei, zimbrii
erau proprietatea regilor poloni, lituanieni și țarilor ruse. Regele Sigismund I al Poloniei a instituit
 3
pedeapsa cu moartea pentru braconarea zimbrilor în anii 1500. Ultimul zimbru în sălbăticie a fost
ucis în Polonia în 1919, iar din lume în 1927, în Caucaz.
În 1927 mai puțin de 50 de zimbri mai rămăseseră în lume, toți în grădini zoologice, ultimii zimbri în
sălbăticie fiind uciși de braconieri după Primul Război Mondial.
Zimbrii au fost reintroduși cu succes în sălbăticie începând cu 1951. Se găsesc în zone protejate din
păduri din Polonia, Belarus și Republica Moldova, turme existând și
în Lituania, Ucraina, Rusia și Kîrgîzstan, iar grădini zoologice din 30 de țări au exemplare din acest
animal.
În 2000, specia număra 3.600 de exemplare cu un grad mare de consangvinitate, toate fiind
descendente din doar 12 indivizi. Din acest motiv zimbrii actuali au o diversitate geneticălimitată,
fiind foarte vulnerabili la boli.
Wikipedia –enciclopedia libera

În România[modificare | modificare sursă]

În România, zimbrii pot fi admirați în Rezervația Dragoș-Vodă de la Vânători Neamț, în Rezervația
Neagra de la Bucșani, Dâmbovița (cea mai mare rezervație din România ca număr de exemplare [2]),
în rezervația Valea zimbrilor din Vama Buzăului, Brașov, la Hațeg - Slivuț, la Grădina Zoologică
din Târgoviște, două exemplare la Grădina Zoologică din Reșița și două exemplare la Grădina
Zoologică din Hunedoara. Zimbrii au fost re-introduși în România în anul 1958, când primele două
exemplare de animale au fost aduse din Polonia și ținute într-o rezervație din Hațeg.[3] Ideea
zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia în 1999, printr-un program susținut
de Banca Mondială și Uniunea Europeană.[3]
În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care a fost amenajat un țarc cu o suprafață
de 180 de hectare.[3] În acest loc, zimbrii trăiesc în semi-libertate.[3]
În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5 zimbri din Parcul Național Dragoș Vodă, ei sunt
monitorizați în permanență.
Începând cu anul 2014, în Munții Țarcu (pe raza comunei Armeniș, județul Caraș-Severin) au fost
reintroduse mai multe exemplare din această specie (17 mai 2014 au fost reintroduse 17 exemplare,
12 iunie 2015, 14 exemplare, iar în 11 iunie 2016 încă 10 exemplare).

Zimbri în rezervația științifică Pădurea Domnească

Conform savanților, zimbrul ar fi existat în Moldova acum 300 de ani, iar la începutul secolului al
XIX-lea, acesta ar fi dispărut.[4] În anul 2005, în baza unui acord interstatal dintre
conducerea Republicii Moldova și cea a Republicii Polone, s-a convenit de a reaclimatiza zimbrul în
Republica Moldova. Drept urmare, în data de 19 august 2005 în rezervația naturală Pădurea
Domnească au fost aduși 3 zimbri (un mascul și două femele) din 2 rezervații diferite din
Polonia.[5] Spre sfârșitul anului 2013, populația de zimbri din rezervația Pădurea Domnească a ajuns
în număr de șase. În rezervație zimbrii sunt ținuți într-un țarc cu o suprafață de 32 de hectare, care
poate găzdui până la 18 exemplare.[6]

4
Clasificaremodificare sursă
Au existat trei subspecii de zimbri:

 Bison bonasus bonasus (Linneus, 1758) - cel actual

 Bison bonasus hungarorum - dispărut
 Bison bonasus caucasicus - dispărut, deși un individ a fost printre cei 12 strămoși ai turmelor
actuale.

Sursa Wikipedia, enciclopedia liberă

Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^ Olech, W. (IUCN SSC Bison Specialist Group) (2008). Bison bonasus.
În: IUCN 2008. Lista roșie a speciiilor periclitate IUCN. Descărcat pe 14
January 2009.
2. ^ Biodiversitatea. Flora și fauna sălbatică
3. ^ a b c d „Uriașii din Carpați”. romanialibera.ro. 25 Iulie 2011. Accesat în 5
august 2011.Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
4. ^ REPORTAJ: Zimbrii din Moldova, cu pașapoarte europene și nume
poloneze
5. ^ Rezervația Naturală Pădurea Domnească
6. ^ Schimb de zimbri la "Pădurea Domnească"

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Zimbru

Wikispecies conține informații legate de European bison

 Media despre Zimbru la ARKive

 POZE ZIMBRARIA NEAGRA-BUCSANI DAMBOVITA
 Rezervația de zimbri din Hațeg
 Prezentarea zimbrului de pe site-ul Parcului Natural Vânători, Neamț
 Zimbrul, 19 decembrie 2005, Costin Anghel, Mihai Stirbu, Jurnalul
Național
 Ping-pong cu zimbrii de la Hațeg, 25 iulie 2008, Carmen Dragomir,
Diana Rotaru, Jurnalul Național
 Regele salbaticiunilor se intoarce in Carpati, 28 februarie 2005, Doru
Cobuz, Jurnalul Național
 Zimbri de România, 6 decembrie 2008, Jurnalul Național
ărire/usa de unelte
 Ce trimite aici
  Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte limbi
 ‫العربية‬
 Български
 Deutsch
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 70
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 17 noiembrie 2018, ora 17:19.