ION

LIVIU REBREANU

 roman interbelic
 roman realist
 roman obiectiv
 roman social
 roman rural

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Redactează un eseu de 600 – 900 de cuvinte (două – trei pagini), în care să prezinţi relaţia dintre
două personaje dintr-o operă narativă de Liviu Rebreanu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - ilustrarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale operei studiate,

semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă
narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

2. - prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele

alese din opera narativă studiată;

3. - evidenţierea, prin două episoade/ citate/ secvenţe comentate, a modului în care

evoluează relaţia dintre cele două personaje;

4. - susţinerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema operei studiate se reflectă
în evoluţia relaţiei dintre cele două personaje
 În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman.
Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G. Călinescu
se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului românesc. De
asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi influenţele
proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul
firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.
În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de „momentul Rebreanu". Apariţia lui în
literatură îl situează între tradiţie şi inovaţie, Liviu Rebreanu fiind unul dintre promotorii romanului
realist-obiectiv.
Publicat în 1920, romanul „Ion” înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă, motiv pentru care, în „Istoria literaturii române contemporane”, Eugen Lovinescu
aprecia opera ca fiind „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.
1. Viziunea despre lume în romanul „Ion” stă sub semnul concepţiei despre literatură a lui Liviu
Rebreanu. Acesta mărturiseşte că literatura înseamnă pentru el „…creaţie de viaţă şi de oameni […] Nu
frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii.” Opera se înscrie astfel în
realism, propunându-şi să redea realitatea într-un mod veridic şi critic.
Acţiunea, construită din mai multe fire narative, se desfăşoară într-un spaţiu real, determinat
geografic, zona Năsăudului, în satul Pripas (modelul real fiind Prislopul), dar deschizându-se spre zone
învecinate sau mai îndepărtate, precum Armadia, Jidoviţa, Sibiu. Timpul este destul de vag conturat, dar
indică plasarea acţiunii la începutul secolului al XX-lea.
Titlul operei este semnificativ, „Ion” fiind un nume generic, reprezentativ pentru ţăranul român.
Personajul este un exponent al categoriei din care face parte, prin felul în care îşi trăieşte drama şi, mai
ales, prin trăsătura sa dominantă, iubirea pentru pământ. El uneşte genericul cu individualul: pe
mai multe dominante psihologice, personajul rămâne exponenţial, deci încadrabil într-o tipologie, şi
individual, depăşindu-şi tipologia prin faptul că setea lui de pământ intră în conflict cu iubirea pentru
Florica.
În structura romanului se disting două părţi, „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, sugerând
conflictul interior al lui Ion, care este sfâşiat între cele două „glasuri”: dorinţa uriaşă de a avea pământ şi
iubirea pentru fata frumoasă, dar săracă, Florica. Opera este alcătuită din 13 capitole cu titluri simbolice:
„Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta”, „Vasile”, „Copilul”,
„Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”.
Structura romanului este simetrică şi circulară: titlurile primului şi ultimului capitol dau
impresia de operă încheiată, sferică. De altfel, Rebreanu a numit această construcţie „corp sferoid”.
Există o simetrie a incipitului cu finalul, prin imaginea drumului care intră şi apoi iese din satul
Pripas. Drumul apare astfel ca o cale de intrare şi apoi de ieşire nu doar din sat, ci şi din roman, din
lumea ficţiunii. Nicolae Manolescu afirma că drumul "face legătura între lumea reală şi lumea ficţiunii:
urmându-l intrăm şi ieşim, ca printr-o poartă, din roman”. Între cele două mişcări (intrarea în sat -
ieşirea din sat) se adună substanţa epică a operei al cărei protagonist este Ion al Glanetaşului.
În romanul „Ion”, Rebreanu dezvoltă o temă socială tradiţională, viaţa satului, dar imprimă
operei o altă viziune, realistă, asupra acestuia, oferind o frescă a societăţii transilvănene de la începutul
secolului al XX-lea.
Tema centrală a operei este prezentarea problematicii pământului. Mesajul romanului are o
încărcătură etică, ideea fiind că dorinţa de a avea pământ cu orice preţ duce la dezintegrarea morală a
individului. Un alt plan narativ, cel al vieţii intelectualilor satului, tratează problematica naţională,
prezentând persecuţia românilor ardeleni de către autorităţile maghiare. O temă secundară a romanului
este tema iubirii. Setea de pământ şi iubirea sunt regăsite în cele două părţi ale romanului, evidenţiind
dilema din sufletul eroului.
2. Principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glanetaşului, personaj eponim,
exponenţial şi complex. Construit după metoda tipizării, Ion înfăţişează întreaga categorie a ţăranilor
săraci, care, lipsiţi de avere, trăiesc în umilinţă, fiind dispreţuiţi de cei bogaţi. Lumea în care trăieşte Ion
e aspră, iar el apare ca un individ în luptă cu lumea şi cu sine. Sărăcia şi orgoliul îl fac să devină o
victimă a patimii pentru pământ.
Conflictul principal al romanului înfăţişează lupta pentru pământ, în satul tradiţional, unde
proprietatea asupra pământului dă dreptul omului de a fi respectat. Există un principal conflict exterior,
între Ion şi Vasile Baciu, şi unul interior, al protagonistului, între „glasul pământului" si „glasul
iubirii”.
Pe parcursul naraţiunii se evidenţiază principala sa trăsătură: iubirea pentru pământ, dublată
de o voinţă ce se transformă în obsesie de a avea „pământ mult, cât mai mult”.
O scenă-cheie, care subliniază relaţia personajului cu mediul în care trăieşte, este cea a horei
din bătătura văduvei lui Maxim Oprea, marcând expoziţiunea romanului. În viziunea lui Liviu
Rebreanu, hora este scena pe care se etalează realităţile sociale ale colectivităţii rurale. Scena horei
evidenţiază o primă opţiune a eroului: ezitând între Florica şi Ana, Ion o va chema la joc pe cea din
urmă. Din confruntarea dramatică între cele două „glasuri” lăuntrice, pe care nu le poate urma decât
succesiv, Ion va ieşi înfrânt, fiindcă setea de a stăpâni pământurile lui Vasile Baciu, tatăl Anei,
declanşată cu forţa instinctelor obscure, atavice, anulează omenia din sufletul său. Hotărârea lui Ion de a
dansa cu Ana cea bogată, deşi o plăcea pe Florica, apoi confruntarea cu Vasile Baciu şi cu George
Bulbuc conturează liniile conflictului viitor.
Ana este fiica unuia dintre „bogotanii” satului. Chiar dacă poate fi considerată ştearsă ca tip de
feminitate, ea este un personaj de o mare complexitate psihologică, fiind construită în atât în
complementaritate, cât şi în antiteză cu Florica. Astfel, Florica este frumoasă, dar săracă, în timp ce Ana
este urâtă şi bogată. Cele două personaje se exclud, Ana fiind un simplu mijloc de îmbogăţire, în timp ce
Florica este ţinta aspiraţiilor amoroase ale lui Ion.
Autorul o surprinde pe fiica lui Vasile Baciu în trei ipostaze succesive care îi conturează treptat
profilul moral: cea de tânară femeie, îndragostită profund de Ion, aceea de soţie a acestuia, îndurând cu
umilinţă vorbele grele si loviturile bărbatului şi aceea de mamă. Ana este harnică, ruşinoasă, supusă,
blândă, virtuţi care întregesc un portret moral superior. Ea devine însă o victimă a celor două figuri
autoritare ale vieţii ei: tatăl şi soţul. Autorul pune în lumină, cu realism, condiţia femeii în societatea
patriarhală.
3. Evoluţia relaţiei dintre Ion şi Ana este vizibilă încă din incipit, conturându-se apoi mai bine în
primele două capitole, datorită strategiilor naratoriale anticipative. La fel ca şi părinţii lor, Ion şi Ana
se află la polii opuşi ai ierarhiei sociale. Ea are pământuri, el nu, reeditând relaţiile părinţilor lor, care au
la bază acelaşi motiv: fata bogată şi băiatul sărac. În cazul familiei lui Ion însă tatăl a pierdut zestrea
soţiei, pe când Vasile Baciu a menţinut averea.
O scenă semnificativă în evoluţia relaţiei dintre cei doi este cea în care, după ce Vasile Baciu află
că Ion este tatăl copilului Anei, îşi trimite fata la casa Glanetaşilor. Ion dovedeşte o indiferenţă totală,
exprimată gestual, spre nedumerirea încremenită a Anei. El mănâncă liniştit, tăindu-şi tacticos slănina,
fără a se uita la femeia nenorocită din faţa lui. Apoi, cu o privire triumfătoare „cântăreşte” abdomenul
Anei, iar surâsul de pe buzele lui este semnul satisfacţiei că planul lui se împlineşte. Răceala lui Ion,
indiferenţa cu care o priveşte pe Ana, conferă scenei un caracter naturalist, prefigurând destinul femeii:
ea este o victimă într-un război al bărbaţilor.
 Un alt moment important este nunta lui Ion cu Ana. Deşi, în mod tradiţional, nunta este un
factor de armonie umană, aici, dimpotrivă, acest episod conţine momentul de amplificare a tuturor
conflictelor. Vasile Baciu se gândeşte la faptul că nu-i va da pământul lui Ion, în timp ce Ana îşi dă
seama că Ion n-o iubeşte. Nefericirea Anei începe la propria nuntă, iar cuvintele „norocul meu” repetate
printre lacrimi, reprezintă o ironie amară la adresa destinului. Ulterior, traiul ei în casa Glanetaşilor,
bătăile cumplite primite de la Ion, atestă vitregia acestui destin. Nici măcar copilul nu-i va aduce o
alinare, iar hotărârea ei de a se sinucide este o consecinţă a golului care creşte în mintea şi în sufletul
femeii. Moartea Anei prevede şi provoacă destinul lui Ion, principalul vinovat moral.
4. În opinia mea, tema romanului, viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea,
are, prin destinul lui Ion al Glanetaşului, o ilustrare concretă şi semnificativă. Legat strâns de soarta lui
Ion este destinul Anei. Numită deseori „victima predestinată", eroina este privită ca fiind singurul mijloc
prin care Ion îşi poate potoli setea de pământ. Ea ilustrează perfect condiţia femeii în societatea condusă
de bărbaţi, despre care criticul George Călinescu afirma: „În societatea ţărănească femeia reprezintă
două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a
mai însemna ceva prin feminitate".
Respectându-şi concepţia despre literatură, Liviu Rebreanu a creat, prin romanul „Ion” o operă
durabilă, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute. El este considerat a fi „ctitorul”
romanului românesc modern, într-o perioadă când literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi
îşi diversifică formulele literare.