Sunteți pe pagina 1din 2

1.Limbajul si implicatiile lui.

Limba este un mijloc de comunicare între membrii unei societăţi


şi este influenţată de de societatea în cadrul căreia funcţionează. Se stie, precum ca lingvistica
este o stiinta/ inexistenta de inadata ce toti membrii unei colectivitati umane stiu a vorbi, a citi, a
scrie; inutila de indata ce societatea nu obtine de la ea profituri; auxiliare de indata ce toti
vorbitorii isi indeplinesc fara dificultate sarcinile:sa danseze, sa are, sa cante etc. fara sa simta
lipsa cunostintelor lingvistice; fara perspectiva de indata ce toti vorbitorii stiu inca de pe bancile
scolii ce este de exemplu subiect, predicat, verb, substantiv. Limbajul a fost creat pentru a servi
drept mijloc de comunicare. Prin urmare, el are origine socială. Limbajul, produs al societăţii
umane, este o facultate exclusiv omenească, o însuşire definitorie a speţei umane. Orice mesaj
lingvistic este emis de către oameni şi adresat, de regulă tot oamenilor. Faptul acesta determină o
configuratţie anumită, global sau în amănunt, a limbii, în înfăţişarea căreia la tot pasul
recunoaştem amprenta umană. După parerea lui Eugen Coseriu, vorbitorul este măsura tuturor
lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul e făcut de către şi pentru vorbitori, nu de către lingvişti,
şi, deci, lingvistul trebuie să explice care este fundamental acestei nelinişti a vorbitorului care
vrea să vorbească corect şi care se întreabă dacă este bines au nu este bine ceea ce spune, dacă
modul lui de a vorbi este un mod corect , dacă există şi alte moduri superioare de a vorbi în
aceeaşi limbă.

2.Teoria limbii in antichitate.


a)lingvistica indiana:în India antică, perspectiva istorică asupra limbajului şi a limbilor a fost
mai degrabă limitată, din cauza dezinteresului filozofiei hinduse pentru istorie. Studiul limbajului
este stimulat iniţial de raţiuni religioase, şi anume, conservarea exactă a textului imnurilor sacre,
Vedele, pentru ca acestea să îşi păstreze efectul. Schimbările pe care le suferă sanscrita impun
cercetarea şi descrierea sa minuţioasă, de unde apariţia de gramatici, tratate şi dicţionare.
Gramatica lui Pānini (cca. 400 î.H.) este cea mai completă descriere a unei limbi pînă în acel
moment. Dezvoltarea gramaticii hinduse este determinata de caracterul arhaic al sancritei vedice,
limba textelor sacre, care ramane tot mai departe de sancrita clasica si mai ales de limba populara,
pracrita. Dintre cele patru colectii de texte vedice, cele mai vechi monumente de limba si cultura
sant cuprinse in Rig-Veda, elaborate probabil la inceputul mileniului I i.e.n. Concepute in scopuri
magico-religioase si in sfera unei culturi ritualiste imnurile se caracterizeaza printr-o structura
lingvistica asupra careia practica religioasa a lasat o puternica ampreta: asociatiile sonore,
structura metrica, jocul morfemelor, formulele fixe, frazeologia stereotipa etc.
b)lingvistica greaca: fundamentele lingvisticii istorice s-au pus în Grecia clasică, prin studiile
filozofice care au încorporat speculaţiile în jurul originilor limbajului; Filozofii greci s-au ocupat
de limbă, reducând-o la redarea de cuvinte cu sens şi au emis teorii în legătură cu originea şi
sensul lor. Aristotel considera cuvintele ca SIMBOLURI fără nici o legătură materială cu
obiectele, ele fiind alcătuite din silabe, alcătuite la rândul lor din sunete. În Grecia Antică,
principala problemă a Teoriei Limbii a fost cea a raportului dintre Gândire şi Realitate, relaţia
dintre obiecte şi numele lor. Democrit. Pentru el, limba reprezintă un model „sui generis” al
Universului: ca şi literele din a căror combinaţie se naşte textul. Democrit distinge numai două
elemente: elementul cu formă de subiect şi cel cu formă de predicat, iar Platon notează că
subiectul este substantivul la nominativ, verbul la infinitiv sau participiu, el formând restul
propoziţiei.
c)Lingvistica romana: Romanii -preiau preocupările şi cunoştinţele grecilor privind limbajul şi
limbile, aplicîndu-le la studiul latinei. sînt conştienţi de schimbarea cuvintelor, deopotrivă în
privinţa formei şi a conţinutului; Varro arată că limba este un fenomen complex, creat şi
dezvoltat din necesităţile comunicării şi care nu poate fi explicat prin simpla convenţie între
oameni. Limba se bazează pe uz, dar comportă şi simetrie. Uzul şi analogia lingvistică nu se
opun. Limba s-a născut din necesitate şi îşi creează forme noi în raport cu realitatea şi cu nevoile
comunicării. Varro are o clasificare a cuvintelor în patru clase după criteriul cazului / timpului. El
a făcut distincţie clară între flexiune şi derivare. A înţeles cronologia împrumuturilor greceşti,
deosebind straturi de cuvinte intrate în latină din diferite dialecte greceşti în epoci diferite. Tot
Varro este cel care a notat Rotacismul.

3.Teoria limbii in Evul Mediu si Epoca Renasterii. Cea de-a doua etapa din istoria constituirii
lingvisticii se caracterizeaza prin empirism si prin dezvoltarea observatiilor despre limba din
perspectiva rationalismului filosofic cu puncte de plecare din antichitate, mai ales in cultura elina
si in gramatica latina dar desfasurandu-se ca treapta specifica in Evul Mediu si Renastere.