Sunteți pe pagina 1din 7

VIVIANA POCLID DEHELEAN

PUBLICISTICA LUI MIRCEA ELIADE


ŞI OPŢIUNILE „TINEREI GENERAŢII”

Editura
DAVID PRESS PRINT
Timișoara, 2016
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POCLID-DEHELEAN, VIVIANA
Publicistica lui Mircea Eliade şi opţiunile „Tinerei generaţii” / Viviana Poclid Dehelean. -
Timişoara : David Press Print, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-8643-46-5

821.135.1.09 Eliade, M.
Motto:

„…sunt de părere că noi, ca produse ale lumii moderne


suntem condamnaţi să primim orice revelaţie prin intermediul
culturii. Numai prin intermediul formelor şi structurilor culturale
ne mai putem întoarce la surse, numai prin cărţi mai putem încă
găsi spiritul”.

MIRCEA ELIADE
CUPRINS

Introducere

Capitolul I
„Tânăra generație” și riscurile „mizei politice”
I.1. Câteva repere istorice în România anilor '30. Cadrul politic, social şi cultural
I.1.1. Viața politică din România după Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Scurt recurs la istorie
I.1.2. Coordonatele vieții culturale şi literare în spațiul românesc interbelic
I.2. Cadrul istoric, social şi cultural în care a apărut „tânăra generaţie”. Caracteristici şi opțiuni
I.2.1. Accepţiuni ale termenului „generaţie”
I.2.2. Împrejurările caracteristice şi influenţele care au contribuit la formarea „tinerei generaţii”
I.2.3. Manifestările „tinerei generaţii”
I.2.4. Misiunea „tinerei generaţii”

Capitolul II
Dimensiunile noii spiritualităţi româneşti
II.1. O altă viziune asupra românității
II.2. Profesorul Nae Ionescu între reprezentanţii „tinerei generaţii”. Un dosar al problemei
II.2.1. Nae Ionescu şi studenții săi
II.2.2. Adversități. Interferențe
II.3. Mircea Eliade – ghidul spiritual al „tinerei generaţii”

Capitolul III
Mircea Eliade în presa culturală
III.1. Mişcarea criterionistă. Activitatea lui Mircea Eliade în cercul Grupării „Criterion”
III.2. Jurnalistica lui Mircea Eliade
III.2.1. Articolele
III.2.1.1. Primele încercări publicistice
III.2.1.2. Mircea Eliade în Italia. Note, impresii, portrete, evocări
III.2.1.3. Foiletoanele de la „Cuvântul”
III.2.1.4. Mircea Eliade şi articolele „legionare”
III.2.2. Eseurile
III.2.2.1. Atracția enciclopedicului. Personalități marcante ale culturii române în viziunea lui Mircea Eliade
III.2.2.2 Spiritualitatea românească. Destinul culturii româneşti
III.2.3. Studiile de folclor
III.3. Mircea Eliade – editorul revistei „Zalmoxis”
III.4. Conferințele lui Mircea Eliade la Radio România

Capitolul IV
Mircea Eliade – confirmări şi rectificări
IV.1. Mircea Eliade şi Exilul. Traseul labirintic
IV.2. Publicistica exilului. Împotriva deznădejdii
IV.3. Relația maestru - discipol. Mircea Eliade - Ioan Petru Culianu
IV.4. Diaristica și memoriile

Concluzii

Bibliografie
INTRODUCERE

Apropierea mea de opera lui Mircea Eliade a avut loc cu mai bine de zece ani în urmă,
când am citit pe nerăsuflate romanul său de succes, Maitreyi. Apoi, pe parcursul anilor de
facultate, s-a produs „revelația”. Am descoperit o altă „față” a marelui scriitor. Omul de cultură,
publicistul, eseistul, folcloristul, diaristul etc. m-a preocupat din ce în ce mai mult. Lectura
textelor m-a stimulat să aprofundez cercetarea în acest domeniu. Am avut la dispoziție zeci de
exegeze asupra operei eliadești, de la studiile monografice, comparatiste, hermeneutice, până
la numeroase analize care propun multiple chei/strategii de lectură. În momentul în care am
optat pentru cercetarea asupra acestui fragment din istoria culturală românească – Publicistica
lui Mircea Eliade și opțiunile „tinerei generații” – exista o anumită polarizare a atenției asupra
acestui subiect.
Am abordat această temă fiindcă în ultimii ani au apărut numeroase volume de
documente inedite legate atât de viaţa lui Mircea Eliade, cât şi de anii '30 ai culturii române,
documente care nuanţează, în bine sau în rău, tema atât de dezbătută a relaţiei publicisticii lui
Mircea Eliade cu opţiunile „tinerei generaţii”. Multe dintre aceste documente au avut parte de
o interpretare abuzivă, aşezându-l pe Mircea Eliade în postura de lider al mişcărilor de extremă
dreaptă din România. Recapitulările noastre îşi propun o aşezare mai corectă a scriitorului în
anii '30 ai culturii române, o abordare care are în vedere întregul operei.
După cum se ştie, Mircea Eliade a fost pus la index în perioada comunistă, mai corect,
interdicţia a privit cu prioritate opera, în întregul ei. Se ştie, foarte bine, că într-o societate de
consum, orice este interzis devine mai atrăgător, mai plin de enigme, constituind un mister ce
se cere a fi dezlegat mai curând sau mai târziu. Te îndeamnă să încerci să depăşeşti opreliştile,
să pătrunzi dincolo de perdeaua densă a indiferenţei, să dezlegi, pe cât se poate, aceste enigme
şi să scoţi la lumină adevărul mult aşteptat. Fiind îndemnaţi de această permanentă curiozitate,
am decis să studiem universul publicisticii lui Mircea Eliade, să-i descoperim gândirea şi ideile
pe care le-a înaintat şi susţinut într-adevăr.
Mircea Eliade s-a afirmat pe scena culturală românească a epocii ca ghid spiritual şi „şef
de coloană” al „noii generaţii” de intelectuali. S-a remarcat prin talent şi deschidere către o
multitudine de domenii. Susţinea cu pathos interesele colegilor săi, înaintând ideea că orice
generaţie de elită a unei culturi este menită să realizeze ceva durabil, să lase drept moştenire
spirituală urmaşilor valorile sale. La fel ca înaintaşii lor. Au încercat să-i depăşească atât în
gândire, cât şi în atitudinile faţă de problemele culturii, în particular, şi faţă de problemele vieţii,
în general. Asta nu înseamnă că „tânăra generaţie” şi-a contestat predecesorii. De pildă, Mircea
Eliade vorbeşte în multe dintre articolele sale despre personalităţile „titanice” ale culturii şi
literaturii române: Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan
etc.
Există o bibliografie abundentă a unor autori care s-au devotat o viaţă studiului operei
eliadeşti. Fiecare dintre ei optează pentru Mircea Eliade în numele unei autorităţi culturale, dar
şi în numele unor afinităţi, pe care am încercat să le subliniem, pornind de la tiparele unui timp
al scrisului. Îl amintim pe Mircea Handoca, acesta depunând o muncă intensă în descoperirea
şi adunarea întregii opere a lui Mircea Eliade, consemnând-o în volumul său – Biobibliografie
Mircea Eliade. Printre alţi exegeţi, amintim pe: Ioan Petru Culianu, Eugen Simion, Adrian
Marino, Mac Linscott Ricketts ş.a.
Prin tematica abordată, Mircea Eliade se raliază momentului contemporan, unele dintre
problemele de atunci fiind probleme actuale. A încercat, pe tot parcursul vieţii sale, să ofere o
soluţie viabilă acestor probleme, iar această soluţie a oferit-o prin cultură. Prin cultură este
posibilă regenerarea întregii lumi. În totalitatea ei, concepţia/filozofia de viaţă şi existenţă a lui
Mircea Eliade constituie o replică la „escatologia” finalului de secol XX şi de mileniu. „Erudiţia
şi arta lui Mircea Eliade – scrie un autor mai puţin citat, Gheorghe Bulgăr – determină [...] o
vie circulaţie a ideilor şi a valorilor spirituale, pe imensa dublă axă a culturii universale: spaţial,
sincronic, îmbrăţişând toate orizonturile lumii iar în adâncime, istoric, deci diacronic,
cuprinzând atestările cele mai elocvente de-a lungul timpului care s-a dus. Această circulaţie a
ideilor şi imaginilor deschide larg ferestrele noastre către o nouă zodie a spiritualităţii noastre.
[...] Un mare spirit european, un capitol luminos al culturii universale, cu pecetea romanităţii
noastre, mesager al spiritualităţii româneşti în lume, Mircea Eliade e, prin caracterul
enciclopedic al operei, prin fuziunea dintre erudiţie şi artă, o pildă şi un îndemn pentru
generaţiile creatoare de cultură de la noi şi din lumea întreagă…”1
Într-o vreme când atenţia cărturarilor şi oamenilor de ştiinţă români s-a îndreptat mereu
fie spre spaţiul cultural al Franţei, fie spre cel al Germaniei, tânărul Mircea Eliade a căutat în
Italia o cale de acces spre marea cultură europeană. Neaflând nicio extindere suficientă a
orizontului său cultural, după ce îşi va fi îndreptat atenţia şi asupra unor importante porţiuni ale
culturii si literaturii engleze, s-a îndreptat către Orient, mai precis spre India. Prin apropierea sa
faţă de acest spaţiu cultural „exotic”, Mircea Eliade dovedea capacitatea sa de a asimila
elemente spirituale aparent divergente, precum şi convergenţa acestui popor cu cele două mari
sisteme, cel european – occidental şi cel asiatic – oriental.
Prin vastitatea şi diversitatea domeniilor abordate, atât în ştiinţă cât şi în literatură,
Mircea Eliade se integrează în seria reprezentanţilor „gigantismului” românesc, poate şi a
exceselor enciclopedice, afirmate în ultimele trei secole prin Dimitrie Cantemir, Ion Heliade-
Rădulescu (din admiraţie pentru acesta, tatăl lui Eliade îşi va schimba numele, renunţând la
numele de Ieremia), Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga.
Criticul Edgar Papu definea acest „gigantism” ca pe un tip intelectual care dezvoltă o
viziune ambiţioasă de realizări cu dimensiuni uriaşe, amplificându-se într-un evantai larg de
creaţie, care excedează capacitatea obişnuită a efortului uman. Tendinţa sa era aceea de a
îmbrăţişa cât mai multe domenii de cultură, cu cât mai variate deschideri.
În activitatea sa, de-a lungul mai multor decenii, în diverse domenii, scriitorul afirmă o
intensă şi variată activitate publicistică, colaborând la numeroase ziare şi reviste: „Ziarul
ştiinţelor populare şi al călătoriilor” (în perioada debutului gazetăresc), „Calendarul”,
„Vremea”, „Cuvântul” (director fiind Nae Ionescu, mentorul său spiritual, de altfel, al întregii
generaţii tinere din perioada anilor 1927-'30), „Credinţa”, „Buna Vestire”, „Sfarmă Piatră”,
„Gândirea”, „Tinerimea română”, „Criterion” etc., susţinând în acelaşi timp numeroase
conferinţe la Radio România: Taina Indiei, Eseul european şi eseul românesc, Mesaj cultural
de 6000 de ani, Arta şi tehnica lecturii etc.

1
Gheorghe Bulgăr, Erudiţie şi artă literară, în volumul Mircea Eliade în actualitate. Erudiţie şi artă,
corespondenţă, Baia Mare, Editura Gutinul, 1991, p. 25, 14
În 1937, criticul literar Octav Şuluţiu afirmă într-un articol – Pentru Mircea Eliade –,
argumentând preocupările tânărului gazetar şi om de ştiinţă: „Spirit viu, enciclopedic, neliniştit,
mereu căutător de noi domenii de orientare, alimentat de o lectură uriaşă, cu o putere de muncă,
de o rezistenţă sufletească dar şi fizică […] el frământă în scrisul său probleme şi întrebări care
ne agitau pe toţi tinerii de vârsta lui. În Mircea Eliade recunoşteam imaginea tinereţii noastre şi
în scrisul său găseam sinteza a ceea ce ne preocupă. Mircea Eliade e un scriitor autentic şi cu o
acută cunoştinţă a marii misiuni a scrisului.”2
Am încercat să arăt că nu putem înţelege personalitatea lui Mircea Eliade fără a avea în
vedere relaţiile cu profesorul Nae Ionescu şi colegii săi de generaţie. Am încercat să le analizez
pornind de la studiile şi documentele publicate în ultimii ani de exegeţi importanţi, ca Matei
Călinescu, Mircea Handoca, Eugen Simion etc.
Nu puteam să arăt semnificaţia publicisticii culturale a lui Mircea Eliade fără să insist
asupra continuităţii ei în anii exilului. În exil, a fondat şi condus revista „Luceafărul” (anul I,
numărul 1, noiembrie 1948, Paris), colaborând activ şi la alte reviste şi ziare româneşti din
străinătate: „Fiinţa românească”, „Cuvântul în exil”, „Revista scriitorilor români”, „Buletinul
Bibliotecii Române” (din Freiburg), „Caete de dor” etc. A întreprins şi o activitate de co-editor
al revistei „History of Religions”, apărută la Chicago în anul 1957. A contribuit în paginile
multor reviste de specialitate românești și străine cu numeroase studii și articole privind istoria
şi filozofia religiilor. A fost numit „Doctor Honoris Causa” al mai multor universităţi din Franţa,
Statele Unite ale Americii, Anglia, Belgia, Argentina etc.; a fost desemnat membru al
Academiei Belgiene, fiind decorat cu „Legiunea de Onoare” în anul 1978.
El este unul dintre „ultimele avataruri” ale enciclopedismului în secolul al XX-lea, o
personalitate „titanică”, de tip renascentist.
Am arătat că activitatea gazetarului şi scriitorului Mircea Eliade se va desfăşura până la
plecarea sa definitivă din ţară (1943), sub semnul unei literaturi experimentale, „literatura
authenticităţii”, cum o numea el. A încercat să surprindă ritmurile trăirii şi creaţiei ce va
caracteriza generaţia sa. Pe de altă parte, generația sa – „tânăra generație” – s-a remarcat în
planul vieții culturale, sociale şi politice româneşti interbelice prin diversele atitudini şi
multiplele opțiuni în ceea ce priveşte liniile şi direcțiile de orientare. Toate acestea, sub influența
profesorului şi filozofului Nae Ionescu, un „personaj” controversat pe scena politică a României
dintre cele Două Războaie Mondiale. Am arătat că discipolii reprezentau „cultura de grup” şi
pledau pentru cunoaştere, experiență, dorința de a fi aşa cum eşti, toate sub spectrul autenticității
şi originalității creatoare. Am subliniat şi eu, pe urmele studiilor fundamentale realizate de Zigu
Ornea şi a cărturarilor care au studiat anii treizeci ai secolului trecut, că unele dintre opţiunile
eliadeşti nu au fost fără eroare. Aşezând însă opera publicistică în contextul ei firesc, am
încercat să-i descopăr valorile viabile azi.

2
Octav Şuluţiu, Pentru Mircea Eliade, articol publicat în „Vremea”, 20 iunie 1937, reprodus în volumul
„Dosarul” Eliade. I ( 1926-1938 ), Pro şi contra, cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Bucureşti,
Editura Curtea Veche, 1998, p. 168, p. 171

S-ar putea să vă placă și