Dinamica grupurilor

Curs 4
Metode de cercetare a grupurilor sociale
Tehnica sociometrică
Analiza procesului de interacţiune sau observaţia sistematică a grupurilor pe baza categoriilor
informaţionale (Interaction Process Analysis – IPA)
Autobiografia grupurilor
Profilul psihosocial al grupului
Focus grup

Tehnica sociometrică
Este dezvoltata de Jacob Levy Moreno, psihosociologul american de origine română si este
destinata investigarii relaţiilor interpersonale, mai precis a celor preferentiale/socioafective/
simpatetice.
Termenul „sociometrie” provine din termenii latini „socius” şi „metrum”, care înseamnă social
şi măsurătoare. Sociometria nu studiază structura grupului formal, ierarhia oficială, ci structura
informala.
În cadrul unui test sociometric, alegerile se fac după criteriile (operationalizate prin intrebarile
testului) care interesează într-un anumit domeniu, loc, timp şi conjunctură. Criteriul se referă la
aspectul în raport cu care se solicită membrilor grupului să-şi exprime preferinţele (de ex. penru un
colectiv de elevi, criteriile pot fi legate de aşezarea în bănci, aniversarea zilei de naştere, realizarea
unui proiect şcolar etc.). Criteriul de selecţie trebuie să fie mai degrabă specific, decât general sau vag.
Definite vag, criteriile evocă răspunsuri vagi. Membrii grupului trebuie să aibă o experienţă faţă de
criteriu, altfel întrebările nu stârnesc răspunsuri importante. De asemenea trebuie să fie actual, real şi
nu ipotetic, exprimat simplu şi cât mai exact.
Explorările sociometrice se aplică în interiorul unui grup dat: comunitate, familie, grup de
lucru. Aceste explorări pot fi didactice sau orientate spre acţiune.
Scopul sociometriei poate fi:
 Facilitarea schimbărilor individuale sau de grup;
 Sporirea reciprocităţii, a interacţiunii sociale şi a empatiei;
 Explorarea modelului alegerii sociale şi reducerea conflictelor;
 Dezvăluirea dinamicii deschise sau ascunse a grupului;

1
  Creşterea coeziunii şi productivităţii grupului.
Tehnica sociometrică, descrisă de Moreno în cartea sa „Who Shall Survive?” din 1934, necesită
respectarea unor rigori metodologice, dar şi capacitatea de a descifra fenomenele relevante. Testul
sociometric măsoară relaţiile afectiv-simpatetice dintre membrii grupului. El conţine întrebări de
genul: Dacă ar fi să te stabileşti într-un apartament, cu cine ai prefera să locuieşti? Dacă echipa ta de
muncă s-ar restructura, cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi în continuare dintre actualii membri ai echipei?
Cu cine nu ţi-ar plăcea?
Instructajul trebuie sa includa informatii despre:
 scopul aplicării testului: li se explică membrilor grupului finalitatea aplicării testului; ex:
restructurarea grupului de muncă/scop didactic;
 asigurarea caracterului confidenţial al testului;
 determinarea situaţiei de alegere, care cuprinde: precizarea criteriului testului, ordinea de
preferinţă, limitarea sau nelimitarea numărului răspunsurilor.
În faza aplicării testului, subiecţilor li se cere să nu comunice între ei, să răspundă cu sinceritate,
prin nominalizări la toate întrebările.
După colectarea răspunsurilor se realizează sociomatricea şi sociograma.
Sociomatricea reprezintă un tabel cu dublă intrare, în care sunt consemnate toate alegerile sau
respingerile emise şi primite de fiecare.
Sociograma reprezintă redarea grafică a relaţiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupului.
Aceasta poate fi individuală (redă situaţia relaţiilor afective ale unui singur membru al grupului) şi
colectivă (redă relaţiile dintre toţi membrii grupului). Socigrama colectivă este uzual redată sub forma
unor cercuri concentrice (5), pe care sunt plasaţi membrii grupului (simbolizaţi prin cercuri mai mici)
în funcţie de statutul lor preferenţial, relaţiile dintre ei fiind reprezentate prin săgeţi.
Indicii sociometrici se calculează pornind fie de la datele înscrise în sociomatrice, fie de la cele ce
sunt figurate în sociogramă. Indicii sociometrici includ:
 indicele de statut sociometric
Iss= alegeri primite de x / (N – 1) unde N este numărul de membri ai grupului
 indicele de statut preferenţial
Isp= alegeri – respingeri primite de x / (N – 1) unde N este numărul de membri ai grupului
 indicele de putere preferenţială oferă informaţii despre intensitatea forţei de atracţie
preferenţială intragrupală; zonele delimitate de cercurile concentrice (5) ale sociogramei
desemnează zone preferenţiale diferite: subiecţii foarte populari, plasaţi în centru au indice de

2
 putere +3, cei populari (al doilea cerc) un indice de +2, cei acceptaţi (al treilea cerc) +1, cei
izolaţi (al patrulea cerc) 0, cei respinşi (ultimul cerc) -1.
IpG = Σ (F Ip) / N unde Ip este frecvenţa indicelui de putere preferenţială individuală, F este
numarul de membri care au acelasi indice de putere prefentiala (se afla in acelasi cerc) şi N
numărul total de membri ai grupului
 indicele de stabilitate preferenţială a grupului evidenţiază echilibrul interpersonal realizat în
cadrul grupului sau între membrii care intră în relaţii reciproce. Cu cât un grup va avea mai
multe reciprocităţi pozitive, cu atât stabilitatea sa preferenţială va fi mai mare.
Isp G = (Rp – Rn) /N unde Rp reprezintă reciprocităţi pozitive, Rn reciprocităţi negative, iar N
numărul de membri ai grupului
 indicele de coeziune
CG = C / [N (N – 1) / 2] unde C este numărul alegerilor reciproce (pozitive) din cadrul grupului,
iar N numărul de membri ai grupului
Pe baza datelor oferite de testul sociometric se pot afla: locul individului în cadrul grupului,
expansivitatea sa afectivă (câte alegeri face din grup, în condiţiile în care nu este limitat numărul de
alegeri), gradul în care preferinţele unui subiect sunt cunoscute de ceilalţi membri ai grupului
(transparenţa relaţiilor), gradul în care un subiect confirmă exact toate alegerile emise de toţi ceilalţi
membri (transpătrunderea relaţiilor), disonanţa sociometrică (diferenţa dintre alegerea sociometrică şi
autopercepţia sociometrică), tipurile de relaţii dintre membrii grupului, reciprocitatea sau
unilateralitatea relaţiilor, poziţia la nivel informal a liderului formal, liderul informal, gradul de
centralizare a grupului (în grupurile centralizate, un număr mic de membri sunt preferaţi de mulţi alţi
membri, în timp ce grupurile descentralizate nu au membri foarte populari), subgrupurile informale
(clici sau bisericuţe) şi relaţiile dintre ele, coeziunea grupului.
Autopercepţia sociometrică se referă la modul în care fiecare membru al grupului se plasează pe
sine însuşi în structura informală a grupului şi este explorată prin întrebări precum: Care sunt primii
trei colegi care te-ar invita la ziua lor de naştere? Care sunt primii trei colegi care nu te-ar invita?
Disonanţa sociometrică se referă la diferenţa dintre statusul preferenţial real şi cel autoperceput al unui
membru (de ex. statusul real este de popular, dar el se percepe ca fiind acceptat).
Limitele metodei sociometrice constau în faptul că nu există garanţia că răspunsurile sunt omogene
şi sincere (unele sunt spontane, altele generate de situaţia de aplicare a testului). De aceea este
recomandată utilizarea şi a altor tehnici care să completeze datele sociometrice (ex: observarea
conduitelor reale, notarea frecvenţei contactelor interpersonale, cercetarea structurilor de comunicare

3
în grup). Pentru a investiga dinamica structurii socioafective a grupului se poate utiliza panelul
sociometric, adica aplicarea repetata a testului sociometric.

Analiza procesului de interacţiune sau observaţia sistematică a grupurilor pe baza

categoriilor informaţionale (Interaction Process Analysis – IPA)
Metoda dezvoltata de psihosociologul american Robert Bales (1965) consta in urmarirea si
consemnarea interactiunilor dintre membrii grupului in contextul procesului de comunicare.
Pornind de la varietatea comportamentelor exprimate de membri în cadrul grupului, Bales
elaboreaza o grila de observatie cu 12 categorii de informatii, reprezentând comportamente tipice
manifeste în procesul comunicării (Forsyth, 2010):
1. Manifestarea solidarităţii: comportamente ce exprimă solidaritatea deschisă; ex: adresarea unor
cuvinte agreabile grupului sau unui membru, concilierea membrilor grupului, felicitarea lor.
2. Manifestarea destinderii: diminuarea şi înlăturarea tensiunilor din cadrul grupului; ex: exprimarea
bucuriei, a plăcerii, glume, reacţii de bucurie şi mulţumire la propunerile grupului, la glume.
3. Aprobarea pasivă: acordul dat la cele ce se discută, consimţământul la soluţii, fără a fi însoţite de
tendinţa de afirmare, de punere în valoare a celui care exprimă acordul.
4. Emiterea de sugestii: sugestiile aduse de un membru al grupului cu respectarea autonomiei
celorlalţi, orientarea discuţiilor astfel încât să se iasă din impas.
5. Emiterea de opinii: acte care exprimă o opinie, o dorinţă, o valoare, care analizează, interpretează,
evaluează sarcinile sau contribuţiile aduse de alţii.
6. Emiterea de informaţii: aducerea de informaţii noi, suplimentare, care permit facilitarea înţelegerii
prin informaţii obiective, neutre din punct de vedere afectiv.
7. Solicitarea de informaţii: solicitarea de informaţii noi, suplimentare, prin care se cer clarificări,
confirmări, informaţie neutră din punct de vedere afectiv şi care nu cuprinde evaluări.
8. Solicitarea de opinii: cererea adresată membrilor grupului de a emite opinii, păreri, aprecieri,
evaluări, judecăţi de valoare.
9. Solicitarea de sugestii: cererea formulării unor direcţii de acţiune, indicării unor mijloace de
rezolvare a unor situaţii, fixarea unor scopuri noi.
10. Dezaprobarea pasivă: dezacord pasiv al unor membri faţă de ceea ce se petrece în grup sau în faţa
soluţiilor avansate.
11. Manifestarea tensiunii: acte care cresc anxietatea, frustrarea, sentimente de vină.
12. Manifestarea antagonismului: opoziţia netă deschisă, dezacord activ, violent, tendinţa de a
comanda şi dirija, fără a-i păsa de dorinţele celorlalţi; agresivitate, ironie, aroganţă, mânie.
4
 Pentru ca observarea derulării interacţiunii dintre membrii unui grup să se realizeze optim este
necesară respectarea unor condiţii:
 plasarea observatorului astfel încât să-i permită perceperea, din faţă sau din profil, a tuturor
membrilor;
 crearea condiţiilor astfel încât observatorul să identifice rapid pe fiecare membru în procesul
interacţional;
 antrenamentul evaluatorului în a încadra corect actele interacţionale observate în categoria
corespunzătoare;
 utilizarea cu uşurinţă de către evaluator a unor instrumente ajutătoare: tehnica de codificare a
discuţiilor, întabelarea observaţiilor efectuate.
Utilitatea acestei metode constă în faptul că, prin intermediul ei, se pot stabili profilul
comunicaţional-participativ al grupului si al fiecărui membru al grupului şi poate ajuta la stabilirea
locului şi rolului fiecărui individ în cadrul grupului.
Metoda poate fi utilizată pe orice fel de grup social, dar nu în orice moment al evoluţiei sale, ci
atunci când grupul analizează, dezbate, decide, rezolvă probleme, deci în grupurile de discuţie sau
decizie.

Autobiografia grupurilor
O alta metoda de cunoaştere a grupurilor, sugerată de M. A. Bany şi L. V. Johnson, este
autobiografia acestuia: membrii sunt solicitaţi să-şi amintească momentele mai importante din evoluţia
grupului lor, întâmplările şi situaţiile pe care le-au trăit. Se obţine astfel o caracterizare a grupului,
făcută chiar de membrii acestuia.
Autobiografia grupului permite astfel diagnosticarea acestuia, evidenţiind situaţia de fapt, dar are
şi valoare prognostică, prin anticiparea evoluţiei grupului. Se observă deschiderea membrilor spre
relaţii, dinamica lor, rivalităţi, apariţia liderului, manifestarea unor atitudini, opinii, comportamente
colective. Este important să fie luate în considerare elementele constante care apar în toate
autobiografiile, redactate de membrii grupului, deoarece astfel vor fi cunoscute punctele pozitive, dar
şi cele nevralgice ale grupului.
Aceasta este o metodă liberă de studiu, dar este preferabil să fie dirijată astfel încât să permită
obţinerea acelor informaţii care interesează şi sunt utile, ca de exemplu:

5
 date referitoare la compoziţia grupului (numărul de membri, vârstă, sex, pregătire
profesională, mediu de provenienţă), care oferă informaţii despre gradul de omogenitate/eterogenitate
a grupului;
 indicarea momentelor mai semnificative din evoluţia grupului (cele de început, de
consolidare, conflicte);
 particularităţi ale interacţiunii şi comunicării între membrii grupului (caracter unilateral sau
reciproc, reţele şi structuri de comunicare, perturbarea comunicării);
 scopurile membrilor grupului şi ale grupului ca întreg (acceptarea lor, angajarea în realizarea
lor);
 particularităţi ale normelor de grup (gradul de acceptare a normelor, dacă sunt foarte
permisive/restrictive, devianţa permisa si consecintele ei, conformism);
 principalele fenomene de grup ce au avut loc sau sunt anticipate în viitorul grupului (coeziune,
consens, tensiuni, divizare în subgrupuri);
 conducerea grupului (stilul de conducere practicat, tipul de lider, formal / informal);
 structura grupului (statutul şi rolul fiecăruia, centralizarea sau descentralizarea grupului, relaţii
intergrupale);
 proprietăţi ale grupului care îi acordă o personalitate, o sintalitate (personalitatea grupului)
(Cattell) (cooperator sau refractar, unitar sau dezbinat).
Autobiografia grupului ajută la conturarea unei imagini unitare, concrete asupra grupului, asupra
dinamicii şi evoluţiei lui.

Profilul psihosocial al grupului

Profilul psihologic nu reprezintă o metodă propriu-zisă de investigare, ci este o metodă de
reprezentare grafică a rezultatelor unor măsurători utilizând diferite probe, pe un subiect sau pe un
eşantion de subiecţi. Acesta are menirea de a vizualiza performanţele obţinute de un individ la un set
de probe. Profilul psihologic oferă o imagine globală foarte precisă asupra nivelului de dezvoltare a
diferitelor funcţii psihice ale individului.
La fel se poate proceda însă şi în cazul grupului. Mai întâi este necesară stabilirea acelor
particularităţi ale grupului care urmează a fi măsurate şi apoi vizualizate sub forma profilului.
Astfel pot fi reţinute proprietăţi ale grupurilor mici precum:
 consensul (atitudini asemănătoare în grup),
 conformismul (respectarea normelor de grup),

6
  autoorganizarea (capacitatea grupului de a se organiza singur),
 coeziunea (unitatea grupului),
 eficienţa (îndeplinirea obiectivelor),
 autonomia (independenţa în raport cu alte grupuri),
 controlul (grupul ca mijloc de control al acţiunilor membrilor săi),
 stratificarea (ierarhizarea statutelor),
 permeabilitatea (cooptarea altor membri şi acceptarea lor),
 flexibilitatea (manifestarea comportamentelor variate),
 omogenitatea (similaritatea psihologică şi socială a membrilor),
 tonul hedonic (plăcerea apartenenţei la grup),
 intimitatea (apropierea psihologică dintre membri),
 forţa (tăria, puterea grupului),
 participarea (acţionarea pentru grup),
 stabilitatea (persistenţa în timp a grupului).
Aceste proprietăţi se transformă în întrebări ce vor fi adresate membrilor grupului. Întrebărilor li se
ataşează o unitate de măsură a acelor proprietăţi (de ex: o scală de tip Likert).
Metoda oferă informaţii despre orientarea generală, pozitivă sau negativă, a proprietăţilor grupului,
despre măsura în care fiecare proprietate este dezvoltată în grup, indică atât cauzele probabile ale unei
situaţii de grup, cât şi unele efecte ce s-ar putea obţine.

Focus grup
Interviul de tip focus grup este un interviu realizat în grup, focalizat pe o anumită temă, strict
delimitată, care este condus de un moderator şi face parte din categoria tehnicilor calitative de culegere
a datelor pentru analiza percepţiilor, motivaţiilor, sentimentelor, nevoilor şi opiniilor oamenilor. Nu
este o metodă de cercetare a unui grup real, ci este o discuţie planificată cu mai multe persoane
simultan, organizată pentru obţinerea percepţiilor legate de o arie de interes strict delimitată,
desfăşurată într-un mediu permisiv; discuţia este relaxată şi adesea plăcută pentru participanţii care îşi
împărtăşesc ideile şi percepţiile; membrii grupului se influenţează reciproc, răspunzând ideilor şi
comentariilor. Metoda îşi are originile în anii ’30, fiind folosită de Lazarsfeld şi Merton în cercetări
efectuate în timpul celui de-al doilea război mondial.
Parametrii principali ai focus grupului: participanţii au o experienţă specifică sau o opinie pe
tema delimitată de investigaţie, este utilizat un ghid de interviu explicit şi experienţele subiective ale

7
participanţilor sunt explorate din perspectiva întrebărilor preelaborate ale anchetei. Scopul principal al
cercetătorului care utilizează focus grupul în cadrul unei cercetări calitative de tip explorativ este acela
de a obţine informaţii directe, cu valoare de opinii de la beneficiarii unor programe, de la membrii
comunităţii care sunt puşi într-o situaţie de grup pentru a-şi exprima experienţele, atitudinile,
sentimentele faţă de o anumită temă.
Arii de aplicabilitate a focus grupului. El poate fi aplicat în toate domeniile vieţii sociale
atunci când se urmăreşte obţinerea unor informaţii în mod nemijlocit de la persoane.
Tehnica focus grupului este una calitativă, dar care nu exclude tehnicile de tip cantitativ. Ea
poate fi folosită în diferite momente ale cercetării, cu scopuri multiple:
 înaintea cercetărilor şi evaluărilor cantitative pentru a se obţine informaţii exploratorii,
 la rafinarea instrumentelor de cercetare care vor fi folosite în culegerea datelor, pentru
aprofundarea informaţiilor despre o anumită temă,
 după culegerea şi analiza datelor cantitative, pentru interpretarea calitativa a materialului
informaţional cules sau independent de orice cercetare cantitativă atunci când ne interesează
doar opiniile, sugestiile, reacţiile persoanelor selectate pentru interviul de grup.
Focus grupul poate fi utilizat în evaluarea nevoilor unei comunităţi, a resurselor acesteia şi a
modului cum membrii comunităţii gândesc, simt şi reacţioneză faţă de o anumită situaţie.
Organizarea focus grupului. Focus grupul este o discuţie de grup la care participă între 6 şi 10
persoane. Unii cercetători consideră că numărul participanţilor poate fi mai mare, în funcţie de tema de
cercetare şi gradul de implicare a moderatorului. Se consideră că numărul ideal de participanţi pentru
un focus grup este de 8 persoane, mai ales dacă se dezbate o temă cu o mare încărcătură emoţională, în
care persoanele participante sunt puternic implicate. In acest caz este recomandat un grup mai mic, în
special datorită faptului că moderatorului îi este mai uşor să controleze discuţii cu un nivel înalt de
implicare emoţională.
Organizarea focus grupului presupune:
 stabilirea temei de discuţie;
 stabilirea structurii grupului şi a modalităţilor de selectare a participanţilor. Participanţii
trebuie să aibă caracteristici comune, să alcătuiască un grup omogen în funcţie de tema de discuţie. Ele
nu formează un grup real în afara participării la focus grup. Este recomandat ca persoanele participante
la focus grup să nu se cunoască între ele sau să nu aibă contacte permanente, deoarece familiaritatea
relaţiilor dintre acestea afectează răspunsurile care vor fi date în timpul discuţiilor, datorită

8
interacţiunilor cu persoanele cunoscute, evitarea unor răspunsuri sincere şi introducerea unor filtre
cauzate de imaginea sa în ochii celorlalţi.
 elaborarea şi testarea ghidului de interviu;
 stabilirea datei, locului şi pregătirea acestuia pentru întâlnire;
 pregătirea moderatorului, a asistentului moderator;
 derularea focus grupului – 1,5 pana la 2 ore.

Metodele de cercetare a grupurilor sociale sunt utile în diferite situaţii din viaţa socială:
 începerea activităţii cu un grup oarecare impune deţinerea unor informaţii despre el: sunt utile
metoda autobiografiei grupului şi cea a profilului psihosocial al grupului;
 aprecierea gradului de participare a oamenilor sau chiar a grupului ca întreg la activitate: se
poate utiliza metoda observaţiei sistematice pe baza categoriilor informaţionale, alături de alte
metode;
 aprecierea eficienţei grupului în funcţie de relaţiile dintre membrii acestuia, de atmosfera creată
şi existentă în grup: tehnica sociometrică

Bibliografie
Forsyth, D. (2010). Group Dynamics (5th ed.). Belmont: Wadsworth Cengage Learning.