TEORIE LITERARĂ

MOTIV. LAITMOTIV. TEMĂ. IDEE

1. Motivul: unitatea structurală minimală, o idee/ imagine existentă în operele litarare, cu semnificaţii
simbolice: drumul, hanul, facerea, focul, luna, marea, codrul, toamna, visul, albul, oglinda, scara, ochiul,
șapte, fortuna labilis, fugit irreparabile tempus, vanitas vanitatum etc.).
2. Laitmotivul/ simbolul central: motivul care apare de mai multe ori în opera literară, evidențiind semnificația
textului, tema și a ideea poetică. De pildă, plumbul, în lirica bacoviană, sugerează apăsarea sufletească și
izolarea individului într-o lume cenușie.
3. Tema: aspectul general de viață, problema principală care se dezvoltă în operele literare: natura, iubirea,
copilăria, destinul, creația și creatorul, condiția omului de geniu, cosmogonia, istoria, războiul, satul
patriarhal etc.
4. Ideea: concepția/ atitudinea/ starea sufletească a autorului față de tema abordată, neformulată explicit în text.
Dacă în Luceafărul tema este condiția omului de geniu, ideea care se desprinde e că acesta nu este înțeles de
semeni și nu-și poate găsi fericirea în plan uman.

MIJLOACE DE EXPRESIVITATE
I. Imagini artistice: expresii care provoacă cititorului anumite senzații. Pot exista:
imagini auditive: În văzdul voios răsună clinchete de zurgălăi
imagini vizuale/cromatice: De treci codri de aramă, de departe vezi albind
imagini olfactive: din cuptor se împrăștia un miros parfumat de turtă dulce
imagini tactile: cu mâini reci ca gheța pură
imagini statice: Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă
imagini dinamice: Tresărind în cercuri albe,/El cutremură o barcă.
II. Figurile de stil: procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt pentru a da mai multă forță
de sugestie unei imagini sau expuneri.
Aliterația; repetarea unor grupuri consonantice: Prin vârfuri vântul viu vuia.
Asonanța: repetarea unor vocale: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate.
Repetiția: reluarea unui cuvânt sau a unei expresii: Vreme trece, vreme vine.
Enumerația: prezentarea succesivă a mai multor aspecte: Marea și cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna
și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele.
Inversiunea: schimbarea ordinii obișnuite a cuvintelor în propoziție, pentru a evidenția un anumit termen:
singuratice izvoare, blânda batere de vânt.
Interogația retorică: întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta fiind cuprins în enunț: Mai suna-vei
vreodată/ Pentru mine, dulce corn?
Comparația: asocierea a doi sau mai mulți termini pe baza unei însușiri comune, cu scopul reliefării
caracteristicilor primului termen: Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic.
Metafora: cuvânt/ expresie cere-și pierde sensul propriu și capătă un sens neașteptat, pe baza unei
analogii: printre nouri s-a fost deschis o poartă (fantă de lumină), prin care trece alba regina nopții
moartă (luna).
Epitetul: exprimă însușiri artistice, deosebite: vântul furibund, iarna tristă.
Personificarea: unor lucruri, obiecte sau fenomene li se atribuie acțiuni specific umane: Și vântul geme,
prohodind departe.
Hiperbola: exagerarea intenționată a trăsăturilor unei ființe, lucru sau fenomen, pentru a impresiona
cititorii: Iar barda din stânga-i ajunge la cer/ Și vodă-i un munte.
Antiteza: opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situații: Ea un înger ce se roagă – El un
demon ce visează.
Oximoronul: asociere paradoxală a doi termeni opuși pentru a surprinde complexitatea unei idei:
Suferință, tu, dureros de dulce
 ELEMENTE DE VERSIFICAȚIE/ PROZODIE
a) Strofa - parte a unei opere poetice, constând din câteva versuri, ce constituie un tot unitar din punct de
vedere al ritmului, rimei și sensului. Tipuri de rimă:
- poezii cu structură astrofică (versuri nedivizate în strofe);
- monostihuri (1 vers);
- distihuri (2 versuri);
- terține (3 versuri);
- catrene (4 versuri);
- cvinarii/cvintete (5 versuri);
- sextine (6 versuri);
- septime (7 versuri);
- octave (8 versuri);
- nonă (9 versuri);
- decimă (10 versuri);
b) Măsura versului – număr de silabe dintr-un vers.
c) Rima - potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri (începând cu ultima silabă
accentuată). Tipuri de rimă:
- monorimă (aceeași rimă în mai multe versuri consecutive);
- rima împerecheată (rimează versurile 1 cu 2 și 3 cu 4);
- rima încrucișată (rimează versurile 1 cu 3 și 2 cu 4);
- rima îmbrățișată (rimează versurile 1 cu 4 și 2 cu 3);
- rima imperfectă ( rimă încrucișată/ îmbrățișată, realizată doar pe jumătate =˃ rimează 2 cu 4, nu și 1 cu
3/ rimează 1 cu 4, nu și 2 cu 3 );
- rima variată/ complexă (combinarea mai multor tipuri de rimă în aceeași strofă);
‼ versuri albe - versuri fără rimă (în poezia modernă)
d) Ritmul - succesiune simetrică și periodică a silabelor accentuate și neaccentuate într-un vers sau în proză ori
a accentelor tonice într-o frază muzicală; cadență, tact.
!!picior metric = unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe accentuate și
neaccentuate
În funcție de piciorul metric format, se disting mai multe ritmuri:
- pe picior metric de două silabe:
iambul: _ _
troheul: _ _
- pe picior metric de trei silabe:
dactil: _ _ _
amfibrah: _ _ _
anapest: _ _ _
- pe picior metric de patru silabe:
peon I: _ _ _ _
peon II: _ _ _ _
peon III: _ _ _ _
peon IV: _ _ _ _
‼ versuri libere = versuri organizate în strofe inegale, cu măsuri diferite, fără ritmuri clasice, cu ritm
interior (în poezia modernă); se folosește tehnica ingambamentului (trecerea unor cuvinte în versul următor,
cu literă mică, pentru a scoate în relief o idee).

MODURI DE EXPUNERE
1. Narațiunea: se prezintă fapte, evenimente, în care sunt angrenate personaje care săvârșesc o acțiune, desfășurată
într-un anumit cadru spațio-temporal. Predomină verbele.
- Narațiune obiectivă – fapte relatate la persoana a III-a, de un narator omniscient, detașat emoțional.
- Narațiune subiectivă – fapte relatate la persoana I, de un narator-personaj, implicat emoțional.
2. Descrierea: se prezintă însușiri ale unui peisaj, fenomen, personaj, obiect etc., cu ajutorul unor grupuri nominale
(adjective asociate unor substantive) sau verbale (adverbe asociate unor verbe) și al unor imagini artistice și figuri de stil.
- Descriere obiectivă/științifică – se folosesc cuvinte cu sens propriu, prezentându-se însușiri reale, cu scopul de a da
informații clare precise asupra acestora.
- Descriere subiectivă/literară – se folosesc cuvinte cu sens figurat, imagini artistice și alte mijloace de expresivitate,
prezentându-se însușiri artistice, cu scopul de a emoționa cititorul.
3. Dialogul: reproducerea în mod direct a vorbirii dintre două sau mai multe persoane/ personaje; comunicare
bilaterală, în care emițătorul și receptorul își schimbă alternative rolurile.
4. Monologul: vorbire a unui singur personaj:
- monolog adresat – vorbire adresată cuiva, fără ca acesta să răspundă;
- solilocviul – convorbire cu sine însuși;
- monolog interior – procedeu literar specific prozei de analiză psihologică, prin care este reprodus fluxul
gândirii personajului.

TEHNICI ȘI PROCEDEE LITERARE

1. Procedee narative:
- înlănțuirea: prezentarea evenimentelor succesiv, în ordinea desfășurării lor;
- alternanța planurilor: prezentarea în paralel a două sau mai multe planuri narative;
- inserția (povestirea în ramă/ povestea în poveste): integrarea în narațiune a unor scene din trecut, din
viitor, a unui vis etc.
2. Tehnici literare:
- tehnica detaliului: descriere amănunțită a mediului, a personajelor etc.
- tehnica anticipării: apar elemente care au funcția de a prevesti destinul personajelor
- tehnica contrapunctului: prezentarea aceleiaşi teme/ motiv în planuri diferite
- tehnica decupajului: prezentarea detaliată a unor scene din viață semnificative.
- tehnica rezumativă: prezentarea succintă a celor mai importante evenimente dintr-un interval mare de
timp.
- elipsa: omiterea unor elemente care se subînțeleg/ nu sînt absolut necesare în narațiune.
3. Tehnici folosite în caracterizarea personajului:
- tehnica pluriperspectivistă/ a oglinzilor paralele/ poliedrică: prezentarea personajului neidealizat, cu
calități și defecte variate, așa cum îl percepe fiecare dintre celelalte personaje.
- tehnica comportamentistă: prezentarea profilului psihologic, urmărind comportamentul exterior al
personajului.
- stilul indirect liber: integrarea cuvintelor sau a gândurilor personajului în vorbirea naratorului pentru a
reflecta profilul său moral, modul său de a gândi.
- introspecția: metodă de analiză psihologică bazată pe observarea și verbalizarea propriilor trăiri psihice
prin intermediul monologului interior
- fluxul conștiinței: reprezentarea vieții interioare a personajului, prin redarea unor frânturi de gânduri,
fără o succesiune logică și cronologică, așa cum apar ele din subconștient.

INSTANȚE LITERARE
Instanțe ale Instanțe ale universului Instanțe ale lumii narate
universului real operei literare
Cititorul concret: Cititorul abstract: Cititorul fictiv: cel căruia i se adresează autorul
persoana reală receptorul ideal presupus fictiv în text.
care citește textul. de autor, capabil de a
înțelege ideile textului.
Autorul concret: Autorul abstract: un Autorul fictiv: este narator în textul literar; în
persoana reală alter ego al autorului textul liric nu există.
care scrie textul. concret, care expune idei
diferite de ale acestuia.
 Naratorul (în textul Eul liric (în textul
epic): vocea delegată liric): autorul abstract,
de autor spre a relata emițătorul din ficțiune,
întâmplări; purtătorul care își expune ideile
de cuvânt al autorului și stările sufletești la
abstract (‼ ideologia persoana I. Mai rar,
este aceea a autorului poate fi identificat și
abstract, dar sentinţele în persoana a II-a
sunt pronunţate de (într-un monolog cu
narator); poate avea sine însuși) sau a III-a
funcție: narativă, de (când îl reprezintă pe
regie, de interpretare. autorul abstract).
Personajul: Personajele nu sunt persoane
reale, ele sunt doar imitaţia unor oameni
(Aristotel)/ fiinţe de hârtie (Roland Barthes)/
homo fictus (Marian Popa), care trăiesc numai
în ficțiune, fiind conduse din umbră de autorul
care-și face cunoscute idile prin acțiunile lor.

PERSPECTIVA NARATIVĂ
(unghiul din care sunt percepute şi înţelese situaţiile şi evenimentele narate)
Perspectivă subiectivă Perspectiva obiectivă Perspectiva impersonală
(în proza memorialistică și (în proza realist-obiectivă, (în dramaturgie și
de analiză psihologică) care dă iluzia vieții) în scrierile polițiste)
Narațiune la persoana I, Narațiune la persoana a III- Narațiune, de obicei, la
intradiegetică a, heterodiegetică persoana a III-a,extradiegetică
Narator-personaj, homodiegetic Narator omniscient, Narator colpotor sau martor,
(este martor, actor-martor sau obiectiv, detașat de prezintă evenimente fără să
ascultător) sau autodiegetic (este evenimente și personaje, comenteze, fără a pătrunde
personaj în întâmplările narate), creditabil; are acces la gândurile personajelor.
implicat afectiv, necreditabil conștiința personajelor
Tip narativ actorial Tip narativ auctorial Tip narativ auctorial
Viziune împreună cu (N=P) Viziune din spate (N>P) Viziune din afară (N<P)
Focalizare internă: Focalizare zero: prezintă Focalizare externă:
investighează universul interior universul exterior și interior înregistrează ca o cameră de
luat vederi; apar didascalii
senzație de sinceritate și senzație de veridicitate și senzație de neutralitate
autenticitate verosimilitate

CARACTERISTICI ALE GENULUI EPIC

Autorul își transmite indirect ideile și sentimentele, cu ajutorul narațiunii și al personajelor. Trăsături:
a) Textul este o narațiune cu perspectivă subiectivă/obiectivă, relatată la persoana I/III, de către un narator
omniscient/personaj/martor.
b) Acțiunea surprinde… (se scoate ideea principal a fragmentului).
c) La acțiune iau parte personaje:… (se precizează personajele existente în fragment)
d) Există cronotopi care fixează evenimentele în timp și spațiu:… (se extrag cuvinte care conțin indici spațio-
temporali)

CARACTERISTICI ALE GENULUI DRAMATIC

Conține operele literare destinate reprezentării scenice, în care autorul își transmite indirect
ideile și sentimentele, prin intermediul personajelor și al acțiunii. Acestea se remarcă prin:
a) structura compozițională distinctă, fiind organizat în acte/ tablouri/ cânturi și scene →
 b) Pentru ilustratare se specifică actul și/sau scena din care face parte fragmentul dat.
c) prezența didascaliilor, notații ale autorului integrate între paranteze, prin care dă indicații scenice (privind
decorul, vestimentația, personajele) și regizorale (privind mișcarea personajelor, mimica, intonația) → Pentru
ilustratare se transcrie o astfel de notație.
d) modul de expunere utilizat este dialogul/ monologul, structurat în replici distincte, la începutul cărora sunt
scrise cu caractere diferite numele personajelor → Pentru ilustratare se transcrie o replică scurtă din fragmentul
dat.
e) instanțe literare specifice: autorul concret, personajele și cititorul.
f) existența unui conflict dramatic puternic.

CARACTERISTICI ALE GENULUI LIRIC

Autorul își transmite direct ideile și Tipuri de lirism
sentimentele, prin intermediul:
a) eului liric remarcat, de obicei, în persoana I

persoana I)
subiectivă
(discurs la
a unor verbe, pronume și adjective posesive (se

lirism
extrag din text mărci gramaticale de pers. I) lirica confesivă
b) al mijloacelor de expresivitate – se
transmite direct sentimentul de… (se identifică
o stare de spirit din text) cu ajutorul unor lirica descriptivă: eul liric
mijloace de expresivitate. De pildă, … (se contemplă peisajul, exprimându-
(discurs la persoana
alege o figură de stil și se comentează modul în
lirism obiectiv

și stările sufletești prin mijloace

care sugerează starea de spirit identificată). de expresivitate (în pasteluri)
a III-a)

c) al unor personaje simbolice care pot fi: lirica măștilor

- măști ale eului liric care dau glas direct (personajele din Luceafărul)
sentimentelor și aspirațiilor acestuia;
- personaje care exprimă direct stările lirica rolurilor
sufletești ale unei colectivități. (lirica lui George Coșbuc)

CURENTE LITERARE
Curent literar = Ansamblu de idei la care aderă un număr mare de artiști dintr-o anumită perioadă, în baza
unui program estetic și a unor înclinații relativ comune.
Cele mai importante curente literare manifestate în literatura română sunt:
1. Clasicismul (manifestat din perioada pașoptistă până la începutul secolului al XX-lea):
Trăsături:
 imitarea modelelor greco-romane de la care se preia cultul frumosului, binelui, adevărului;
 imitarea naturii (mimesisul) care se constituie ca decor;
 întâietatea rațiunii în fața sentimentelor; cenzurarea fanteziei; nevoia de ordine și logică;
 simetria și echilibrul compoziției;
 concizia și rigoarea unor exprimări care capătă uneori caracter de sentință;
 puritatea genurilor, a speciilor literare și a stilului;
 stil înalt, sobrietate, perfecțiunea formelor, armonie;
 caracter moralizator prin promovarea idealurilor umane (curaj, vitejie, generozitate, rafinament, decență)/
prin satirizarea unor moravuri ale societății sau a unor defecte umane;
 personajele sunt caractere distincte (avarul, parvenitul, demagogul, ipocritul etc.);
 regula celor trei unități în dramaturgie: de loc (un singur cadru), de timp (maxim 24 de ore), de acțiune (un
singur plan);
Teme și motive: satirizarea viciilor societății și a defectelor umane cu scopul de a fi îndreptate; avariția; lupta
împotriva despotismului; patriotismul; natura.
Specii literare: imnul, oda, poemul eroic, epopeea, fabula, satira, epistola, comedia, tragedia.

2. Romantismul (manifestat din perioada pașoptistă până la începutul secolului XX):

Trăsături:
 Primatul fanteziei și al sentimentelor; subiectivism;
 Gustul pentru extatic, fantastic, supranatural, reverie;
 Evadarea în vis, în trecut, în mit sau istorie;
 Preferința pentru cadrul nocturn, pentru spațiile exotice;
 Interesul pentru folclor, pentru culoarea locală și atmosfera epocii;
 Personajele romantice sunt personaje excepționale, surprinse în situații excepționale, firi problematice,
instabile, inadaptate;
 Amestecul de genuri și specii literare;
 Anularea regulii celor 3 unitati (timp, loc și acțiune) care acționează în clasicism;
 Stilul retoric (exclamații, invocații, interogații retorice), puternic metaforizat;
 Folosirea antitezei (om de geniu – om de rând, apolinic – dionisiac, angelic – demonic, terestru – cosmic,
etern – efemer etc.).
Teme și motive romantice:
 Iubirea: amintirea, sărutul, femeia angelică, demonul, marmura, somnul, visul;
 Natura receptată ca o stare de suflet reflectă trăirile umane prin manifestările sale: codrul, izvoarele, lacul,
marea, luna, stelele, muzica astrală, bolta cerească, floarea albastră, teiul, salcâmul, trestia, vântul etc.
 Istoria națională și universală: etnogeneza, ruinele, vestigiile, tiranul, prezentul devalorizat, inechitatea
socială;
 Condiția omului de geniu: viața lipsită de noroc (fortuna labilis), dorul nemărginit, aspirația spre absolut,
poetul damnat, titanul, bătrânul dascăl, magul, demiurgul, luceafărul, zborul uranian, melancolia, singurătatea
etc.;
 Teme și motive filosofice: viața ca vis, deșertăciunea vieții (vanitas vanitatum), identitatea indivizilor în fața
sorții, timpul (fugit irreparabile tempus), cosmogonia;
 Teme și motive folclorice: zburătorul, castelul singuratic, feți-frumoși, fete de împărat, zmei, ursitoare etc;
Specii literare: nuvela (istorică sau fantastică), romanul (cu caracter sentimental), drama istorică, elegia,
meditatia, idila, romanța, poemul filosofic etc.

3. Realismul (apare în a doua jumătate a secolului XIX, persistând și în secolul XX):

Trăsături:
 Prezentarea mediului social, a categoriilor sociale și a conflictelor dintre aceastea, care determină
transformărea individului;
 Senzația de veridicitate și verosimilitate: folosirea tehnicii detaliului; plasarea acțiunii într-un timp și topos
real; evenimente prezentate cronologic, într-o înlănțuire logică și cauzală;
 Stil sobru, cenușiu;
 Perspectivă narativă obiectivă, narator omniscient detașat de evenimente;
 Personaje neidelizate, prezentate prin tehnica pluriperspectivistă;
 Personajele sunt tipuri sociale: copilul universal, tânărul aflat în pragul maturizării, țăranul sărac,
intelectualul inadaptat, bărbatul încornorat, femeia cochetă, slujbașul servil etc.
Teme și motive: relația om-societate, satul tradițional, burghezia decadentă, condiția țăranului/ intelectualului/
femeii, războiul, familia, școala, copilăria, formarea personalității, orfanul, moștenirea, zestrea, lupta pentru
pământ, banul, avariția etc.
Specii literare: schița, nuvela, romanul, comedia.

4. Tradiţionalismul (sfârșitul secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului XX) este o mișcare
literară care a cunoscut mai multe curente, formate în jurul unor reviste :
Sămănătorul Viaţa românească Gândirea
(Bucureşti, 1901) =˃ (Iaşi, 1906) =˃ (Cluj, 1921) =˃
semănătorismul poporanismul gândirismul
Trăsături:
 prezentarea universului rural păstrător al valorilor naționale: tradiții, obiceiuri, credințe religioase, folclor;
 prezentarea istoriei neamului românesc;
 idealizarea vieții patriarhale;
 blamarea civilizației moderne și a efectului său distructiv asupra satului patriarhal;
 prezentarea țăranului român într-o dimensiune idealizată;
 demascarea suferințelor țăranului român și deșteptarea conștiinței acestuia;
 emanciparea țărănimii prin cultură
 tristețea provocată trecerea timpului care face să dispară valorile trecutului;
Teme și motive:
 satul patriarhal: casa amintirii, bătrânii, preotul, dascălul, străinul, nunta, moartea, drumul, fântâna, câmpia,
motive din spațiul naturii;
 istoria poporului: eroismul, denunțarea nedreptăților stăpânirii, mesianismul, răsăritul
 timpul trecător: motivul amintirii, tristețea, amurgul, toamna
 teme/ motive religioase: Iisus, dualitatea ființei umane, biserica, clopotul, ceaslovul, icoana etc.
Specii literare: pastelul spiritualizat, meditația, elegia, povestirea, romanul.

5. Simbolismul (de la sfârșitul sec al XIX-lea până la sfârșitul perioadei interbelice):

Trăsături:
 transmiterea unor stări sufletești vagi cu ajutorul simbolurilor, al tehnicii corespondondenței și a sugestiei.
 poezie a decadenței remarcată prin preferința pentru mediul citadin, care sugerează plictisul, singurătatea,
tristețea, nevroza, angoasa, golul sufletesc, sentimentul morții.
 muzicalitatea textului: folosirea unor elemente de recurență (motive, laitmotive, refrene, asonanțe, aliterații,
repetiții ale unor părți de vorbire), a unor imagini auditive în care există instrumente muzicale (caterinca,
piculina, flautul, vioara, clavecinul etc.) sau cuvinte cu un puternic efect acustic; rima și ritmul.
 obsesia cromatică: negrul, albul, griul, galbenul, violetul, roșul.
 cultivarea sinesteziei (alăturarea unor senzații diferite în aceeași imagine artistică): „Primăvara – o pictură
parfumată cu vibrări de violet” (George Bacovia);
 evoluția către versul liber și către versul alb.
Teme și motive:
 condiția artistului într-o lume ostilă, sufocantă → motive: spleenul (stare nemotivată de melancolie,
manifestată prin plictiseală și dezgust și provocată de urâtul existential), izolarea, angoasa (neliniște adesea
patologică), tristeţea, disperarea, apăsarea, plictisul existențial;
 oraşul/târgul de provincie creator de nevroză și plictis → motive: urâtul, monotonia, abatoare, cimitire, piețe
pustii, mahalale, cârciumi, parcuri dezolante, havuze, fântâni, statui, case năruite, străzi desfundate de noroaie,
boala (copii și fecioare tuberculoase), cadavre în descompunere etc.;
 moartea ca proces de dezagregare a întregului univers și a ființei;
 iubirea;
 călătoria în spații exotice;
 metale rare și pietre prețioase.
 !!! Natura nu este temă, ci un loc al corespondențelor, existând doar motive din spațiul naturii: toamna,
amurgul, ceața, ploaia, vântul, corbul, forile (rozele, crinii) etc.;
Specii literare: rondelul, sonetul, meditația, elegia.

6. Modernismul (în perioada interbelică), este o mișcare literară care înglobează mai multe curente cu
caracter novator precum: expresionismul, ermetismul, dadaismul, suprarealismul, futurismul, integralismul etc.
Trăsături:
 tendințe inovatoare, ruperea legăturilor cu tradiţia, prin atitudini anticlasice, antiacademice, anticonservatoare,
împinse uneori până la negaţia totală a valorilor culturii anterioare;
 sincronizarea cu cu formulele moderne ale literaturii europene prin preluarea unor idei, tehnici şi procedee
literare noi și adaptarea acestora la realităţilor sociale şi temperamentul artistului;
 intelectualizarea prozei si a poeziei;
 a) În proză (povestiri, nuvele, romane):
 coexistă proza obiectivă, heterodiegetică, cu proza
subiectivă, homodiegetică;
 proza realistă evoluează de la subiectiv la obiectiv,
de la rural la urban; se evidențiază prin cronologie,
caracter circular între incipit și final;
 se folosesc: tehnica pluriperspectivistă, tehnica
detaliului, tehnica contrapunctului, tehnica anticipării,
alternanța planurilor;
 proza subiectivă, de analiză psihologică cultivă:
discontinuitatea, anticalofilismul, autenticitatea,
sinceritatea;
 focalizarea asupra vieţii interioare prin tehnici
specifice analizei psihologice: introspecția, monologul
interior, fluxul conştiinţei, dicteul de memorie,
onirismul.
 apare un nou tip de personaj, intelectualul ca
structură de caracter, un om superior, cu conştiinţă
tensionată și o gândire lucidă.
Teme și motive: lupta pentru pământ/moștenire;
condiția intelectualului/ a țăranului/a femeii; lumea
rurală/ citadină; viața burgheziei decadente; călătoria;
iubirea; războiul; familia; formarea unui tânăr; boala;
orfanul etc.
a) În poezie (manifeste literare sau arte
poetice, meditații, elegii, psalmi
moderni):
 evoluția poeziei de la epic la liric;
tendinţa de concentrare lirică;
 expresivitate și ambiguitate împinsă
până la ermetism, datorită metaforelor și
simbolurilor dificil de interpretat;
 spargerea tiparelor prozodice
tradiţionale: folosirea versului alb, a
versului liber, a tehnicii ingambamentului;
 la nivel sintactic: inversiuni, structuri
eliptice, dislocări de frază;
 înnoirea limbajul poetic cu termeni din
toate sferele vocabularului, inclusiv de la
periferia acestuia;
 promovarea esteticii urâtului, a artelor
poetice, a poeziilor filosofice;
Teme și motive: condiția artistului;
creatorul și creația; efemeritatea ființei
umane; destinul; setea de absolut;
increatul; existența; căutarea lui
Dumnezeu; atitudinea în fața morții;
iubirea.

7. Neomodernismul (în perioada postbelică) – preia trăsăturile literaturii moderniste cărora

le adaugă altele noi:
 artiștii se întorc spre valorile trecutului: redescoperirea baladei, a virtuților stilului clasic,
valorificarea și reinterpretarea miturilor și abordarea modernă a marilor teme ale liricii într-o
manieră originală;
 imaginar spectaculos prin imaginile artistice insolite și metaforele subtile;
 întoarcerea la poeticitate, la patosul trăirii autentice în al doilea val al suprarealismului;
 lirism interiorizat, meditativ, căutarea sinelui, reflecție filosofică, onirism ;
 atitudine ludică, ironică sau chiar parodică în fața tragismului vieții;
 reprezentarea abstracțiilor în formă concretă;
 abstractizarea și ambiguizarea limbajului împinsă până la aparența de nonsens datorită
ermetismului expresiei și a prezenței unor imagini artistice aparent absurde.
Teme și motive: condiția omului, forța logosului, moartea, iubirea, nostalgia trecutului, timpul,
creația, cunoașterea, confruntarea cu absurdul existențial.

II. ‼Viziunea artistului asupra lumii reprezintă modul unui autor de a înțelege și interpreta
diferite aspecte ale vieții și de a-și concepe creația. Viziunea artistului este influențată de
curentele literare specifice epocii în care trăiește, dar se remarcă și prin elemente de originalitate
care țin de structura sa sufletească. Pentru a prezenta viziunea artistului se evidențiază:
perioada în care a fost compusă opera literară; caracteristici ale textului specifice curentelor
literare din acea perioadă; particularitățile prin care se individualizează creația în peisajul literar
al epocii.
 TIPURI DE COMPUNERI
CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ
Caracterizarea personajului este o compunere în care se urmărește identificarea
tipologiei și a trăsăturilor care compun portretul fizic și moral al personajului prin raportare la
conflictele textului, la ideologia epocii și la particularitățile stilului autorului (mijloace de
caracterizare, tehnici și procedee artistice, perspectivă narativă etc.), în vederea identificării
mesajului transmis prin intermediul lui și/sau a evaluării sale din punct de vedere moral, social,
simbolic, filosofic sau estetic.
Portretul se realizează prin mijloace de caracterizare directă (făcută de narator/ alte
personaje sau autocaracterizare) sau indirectă (numele, felul de a gândi şi de a simţi al
personajului, limbajul, comportamentul, relația cu ceilalți, gesturile, mimica, vestimentaţia,
mediul în care trăieşte etc.). Se pot utiliza tehnici și procedee artistice precum: mijloace de
expresivitate (epitete, comparații, metafore, hiperbole, etc.); antiteza cu celelalte personaje;
tehnica pluriperspectivistă/poliedrică/a oglinzilor paralele; tehnica comportamentistă; stilul
indirect liber; introspecția; monologul interior; fluxul conștiinței.
Tipologia personajelor se poate stabili în funcție de:
a) gradul de implicare în acțiune:
 principale, secundare, episodice, figurante;
 eroul central/protagonisul (are însușiri superioare) și antagonistul (se opune
protagonistului);
 antieroul (lipsit de calități, fără o viață spectaculoasă, are trăsăturile unui ins comun);
 eponim (titular);
 individual sau colectiv;
 personajul absent (nu e prezent, trăsăturile reconstituindu-se prin evocare și rememorare);
 personaj-catalizator (declanșează conflictul, grăbind desfășurarea evenimentelor);
 personajul arhetip (tiparul cel mai vechi după care s-a construit o întreagă categorie);
 personajul adjuvant/donator (care îl ajută pe erou în basme sau balade)
b) însușirile evidente:
 personaje pozitive/ negative.
c) raportarea la realitate:
 personaj real/supranatural (în basme, balade, epopei);
 personaj fantastic/ alegoric/ simbolic/ istoric.
d) evoluția sa:
 personaj plat (ahileic, linear, previzibil, construit în jurul unei singure calităţi)/ rotund
(complex, odiseic, labirintic, imprezvizibil)
 personaj imobil (nu evoluează în raport cu trăsăturile inițiale)/ personaj mobil (se schimbă
pe parcursul acţiunii);
e) rolul său în narațiune:
 personaj-actor: joacă un rol în evenimentele narate;
 personaj-narator: relatează evenimentele la persoana întâi, fiind și narator și personaj-
actor;
 personaj-reflector/ rezoner (raisonneur): observă și interpretează aspectele realității în
locul autorului;
 personaj-martor: asistă la evenimente pe care ulterior le relatează;
  personaj-artefact/marionetă: creat de autor pentru a ilustra o idee sau o anumită structură
caracteriologică;
 personaj alter-ego: îl reprezintă pe autor în ficțiune;
 personajul-autor: scrie opera, integrându-se în aceasta;
 suprapersonajul: nu e un individ, ci un loc personificat, un eveniment cu valoare simbolică
(hanul în Hanu Ancuţei, drumul în Ion).
f) apartenența la o clasă socială/ la o categorie general-umană:
 personaj-tip: tiranul, intelectualul, țăranul sărac, copilul universal etc. (în proza realisă);
 personaj-caracter: avarul, demagogul, ipocritul, parvenitul, slugarnicul etc. (în clasicism);
g) curentul literar în care se încadrează:
 clasic: caracter cu trăsături morale, eroice/ cu un defect dominant;
 romantic: trăiri antagonice, inadaptat, răzvrătit, erou excepțional acționând în situații
excepționale;
 realist: prezentat neidealizat, cu calități și defecte, reflectă o categorie socială;
 naturalist: comportament determinat de cauze ereditare, instincte, obsesii etc.;
 modern: simbolic, metaforic, expresie a unei viziuni inedite asupra existenţei; prin
intermediul lui se face sondarea zonelor abisale ale ființei.
În eseul privind particularitățile de caracterizare a unui personaj se urmărește:
I. INTRODUCERE:
 Integrarea personajului în operă, într-un curent literar în funcție de care este creat;
 Ilustrarea a patru elemente de structură și de compoziție ale textului, semnificative pentru
construcția personajului (de exemplu: perspectivă narativă, conflicte, mijloace de caracterizare,
tehnici și procedee artistice utilizate în prezentarea acestuia, limbaj etc.);
II. CUPRINS:
 Prezentarea tipologiei personajului, a statutului social (profesie, stare socială, preocupări),
raportându-l la universul său de viaţă (mediul social, familia, locuința, vestimentația);
 Prezentarea portretului fizic și a portretului moral al personajului, evidențiind trăsăturile și
ilustrarându-le cu citate/secvențe comentate, prin raportare la conflictele textului.
III. INCHEIEREA:
 Evaluarea personajului din punct de vedere moral, social, simbolic, filosofic sau estetic.
 Atitudinea scriitorului față de personaj, scopul cu care a fost creat, mesajul transmis prin el.
 Susținerea unei opinii despre modul în care tema textului se reflectă în construirea
personajului.

TEXTUL ARGUMENTATIV
Lucrare în care se exprimă o viziune personală asupra unei teme/ probleme, oricine având
dreptul libertății de opinie, cu condiția să convingă cititorul de justețea ideilor sale și să
impresioneze prin frumusețea și fluența acestora, prin cultura și experiența personală.
Structura textului Model: Mijloacele
argumentativ Scrie un text argumentativ, de 150-300 de cuvinte, lingvistice
exprimându-ți opinia despre utilitatea scrierii unui
jurnal
Teza (introducerea) conține: Părerea mea este că un jurnal oferă imaginea verbe de
- propoziția inițială în care se omului în toată plenitudinea sa, fiind expresia vie a opinie: cred,
formuleză ideea de bază în laturii sale intrinseci, căci cine poate prezenta mai consider,
legătură cu tema dată. Pentru fidel existența acestuia, dacă nu acest martor tăcut apreciez,
a incita atenția, aceasta poate al raporturilor cu lumea exterioară și al evoluței sunt/nu sunt
fi o întrebare. sale spirituale? de acord, e/
- propoziția finală în care se Iată de ce, consider că scrierea unui jurnal, odată nu e
menționează poziția față de cu deșteptarea conștiinței de sine, este extrem de adevărat etc.
premisa formulată și motivele utilă, deoarece acesta este atât o piedică în calea structuri de
care stau la baza acesteia și uitării, cât și un bun psiholog căruia i te confesezi tipul:
care vor fi dezvoltate în cu sinceritate, fără teama de a fi trădat sau părerea mea
argumente distincte. admonestat. este, în
Argumentația: partea cea În primul rând, jurnalul este o formă de apărare opinia mea,
mai extinsă a lucrării care a ființei umane împotriva efectului coroziv pe care în primul
constă în expunerea, în două timpul îl are asupra memoriei. Când aceasta te rând, în altă
paragrafe distincte, a două trădează, jurnalul îți amintește de oameni, de ordine de
argumente, fiecare dintre ele evenimente, de atmosfera unei epoci imposibil idei, pe de o
ilustrate cu exemple. Se poate altfel de recuperat. De asemenea, pentru cei care-și parte/ pe de
exprima atât acordul, cât și descoperă vocația artistică, el devine o mină de altă parte, în
dezacordul,făcându-se referiri imagini indispensabile în laboratorul creației. De ceea ce
critice la aspectele aflate în pildă, cum ar fi putut Camil Petrescu să surprindă privește, de
contradicție cu ideile cu atâta acuitate scenele de război din romanul asemenea, în
personale. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de plus,totodată
război dacă nu ar fi scris în paginile jurnalului său ,probabil, cu
despre luptele la care a luat parte, consemnându-și siguranță, în
trăirile cele mai profunde, scriind cu sinceritate comparație
despre anomaliile de pe frontul românesc, despre cu etc.
dramele oamenilor, despre frica animalică a conectori
combatanților deveniți carne de tun sub focul de:
artileriei dușmane? Cu siguranță că ar fi fost - exemplifi-
imposibil fără minuțiozitatea și fidelitatea care: de
detaliilor,capabile să redea tensiunea momentului pildă, de
în amănunte de o mare autenticitate. exemplu,
În altă ordine de idei, jurnalul este cel mai bun astfel, cum
psiholog și martor al evoluției tale spirituale. ar fi, la fel
Acestui colocutor discret îi destăinuiești toate ca, atât…,
speranțele și decepțiile, cele mai intime secrete, cât și… etc.
temeri ori porniri atavice, de care altfel te-ai - cauzalitate:
rușina. Descărcându-te sufletește, îți recuperezi deoarece,
echilibrul interior. Astfel, jurnalul are funcție de căci, pentru
catharsis, devenind un terapeut abil, care nu-ți că, etc.
întrerupe șirul gândurilor, te lasă să le adâncești, să - opoziție: în
judeci și să găsești singur soluția salvatoare. În schimb,
plus, liniștea albă a filelor lui îți oferă prilejul să dimpotrivă,
reflectezi asupra binelui și răului din ființa ta, însă, de fapt
astfel încât să poți porni ascensiunea spre lumină, etc.
corodând impuritățile imanente. Romanul - concesivi:
adolescentului miop este un exemplu grăitor deși, chiar
pentru modul în care jurnalul este util în procesul dacă, cu
autocunoașterii și desăvârșirii. Cred că numai toate acestea

Concluzia:ultimul paragraf,
judecată memorabilă dedusă
din argumentele, prin care se
stabilește idea clară, esențială
a problemei tratate. Concluzia
nu trebuie să reia formularea
din ipoteză.
descoperindu-și calitățile și defectele, tânărul etc.
Mircea Eliade a putut evolua, devenind un - concluzivi:
adevărat spirit enciclopedic. în concluzie,
În concluzie, notarea experiențelor personale având în
într-un jurnal pe care să-l transformi într-un un vedere, iată
ochean întors, când spre universul în care trăiești, de ce,
când spre apele întunecate din adâncul tău, este așadar, prin
foarte necesară. Astfel, jurnalul devine o istorie urmare etc.
nefalsificată a trecerii omului prin viață, atenuând
tragismul efemerității sale.

COMENTAREA SEMNIFICAȚIEI
1. Comentarea semnificației unei secvențe:
‼ În primul enunț se formulează ideea secvenței.
În următoarele enunțuri se identifică și se comentează semnificațiile unor mijloace de
expresivitate cu ajutorul cărora se evidențiază ideea identificată.
Exemplu:
Poezia e ochiul care plânge. […]
O, voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuși plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
(Nichita Stănescu, Poezia, vol. Necuvintele)
Aceste versurile definesc într-o formă concentrată esența poeziei, percepută ca o
modalitate de exprimare a celor mai profunde și sfâșietoare sentimente ale omului, în vederea
purificării sufletești și a regăsirii echilibrului interior, idee desprinsă dintr-un șir de metafore
descifrate. Astfel, ochiul care plânge devine simbolul sufletului împovărat de suferințe. Poezia
nu este lacrimă , simbol al unei dureri trecătoare, este însuși plânsul, izvorând dint-un suflet care
se complace într-o stare de melancolie permanentă, reflectând la cauzele tristeții ființei umane de
la începutul existenței ei. Metafora lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos face aluzie
la suferința generată de eterna dorință a omului de a fi desăvârșit spiritual. Doar așa va ajunge să
fie fericit, recuperând starea edenică de beatitudine. Având rolul de a purifica sufletul căzut,
poezia este învestită cu funcție de catharsis. Verbul a fi, folosit la prezent conferă versurilor un
caracter sentențios, definiția dată devenind un adevăr general valabil, împărtășit de toți cei cărora
le-a fost dat de-a lungul timpului să-și adune lacrima sufletului în cuvânt și pe care eul poetic îi
consideră sugestiv prieteni, adresându-li-se direct, într-un soi de înțelegere tacită față de destinul
poetului. Așadar, versurile lui Nichita Stănescu reprezintă o artă poetică a tuturor timpurilor.

2. Comentarea valorii stilistice a unor moduri și timpuri verbaleale indicativului:

a.) PREZENTUL INDICATIVULUI (este, pleacă) este un timp al permanenței, deoarece surprinde o
acţiune continuă, fără perspectiva încheierii, tensionată, plină de dinamism, care se desfăşoară
sub ochii lectorului și-i creează impresia vie a mișcării, ca într-un instantaneu fotografic,
inducându-i sentimentul participării directe la evenimente și dându-i impresia de autenticitate. În
lirică exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizând clipa prezentului.
Se pot identifica diverse forme ale prezentului:
 PREZENTUL ETERN/ISTORIC actualizează evenimente anterioare și le înscrie într-un
continuum temporal. Faptele din trecut capătă valoare simbolică și se monumentalizează,
reflectând vivacitatea amintirii, impresia puternică pe care aceasta a produs-o asupra sa
sau implicarea emoțională a naratorului (dragostea, admirația pentru cei de odinioară etc.)
 PREZENTUL GNOMIC/ATEMPORAL, specific proverbelor, aforismelor, meditațiilor
filosofice, cugetărilor pe tema condiției umane sau a raportului cu divinitatea, exprimă
concis ceva general-valabil în toate timpurile, vizând înscrierea fenomenului într-o
perspectivă universală, atemporală, a evenimentului particular intr-un tipar mitic.
 PREZENTUL ANTICIPATIV are o dimesiune vizionară. Se relatează la prezent
evenimente care nu s-au petrecut încă, trădând convingerea/dorința ca evenimentele să
aibă loc cu adevărat.
‼ ALTERNAREA PREZENTULUI CU TRECUTUL este specifică tehnicii basoreliefului, creând
impresia de adâncime a tabloului în timp și spațiu.
b) IMPERFECTUL (era, trecea) este un timp al narativităţii subiective, evocatoare, care surprinde o
acţiune începută în trecut și neterminată, prelungind la infinit durata acţiunii sau o starea
sufletească (tristețea; dragostea pentru o persoană din trecut a cărei imagine s-a întipărit definitiv
în memoria afectivă; impresia puternică/ încântarea produsă de un peisaj/ fenomen imposibil de
uitat etc.); în poezia populară/basme, situează evenimentele într-un timp mitic, etern.
c) PERFECTUL COMPUS (am fost, a murit) are rol evocator, surprinzând evenimente petrecute
în trecut și încheiate, rupte de timpul actual. Poate sugera atât apecierea față de trecutul istoric/
timpul mitic încărcat de sacralitate și virtualități, cât și tristețea provocată de imposibilitatea
recuperării trecutului.
d) PERFECTUL SIMPLU (fu, trecu, abandonă)- situează acțiunea într-un trecut apropiat. Fiind
mai scurt ca perfectul compus, e mai dinamic, mai tensionat, dă senzația de autenticitate, de
derulare rapidă a evenimentelor sub ochii cititorului. Totodată, forma de perfect simplu, specifică
zonelor rurale din sudul țării, poate reflecta în proza realistă, mentalitea populară ori limbajul
local autentic, pentru a crea iluzia vieții, pentru a da sezația de verosimilitate a acțiunii.
e) MAI-MULT-CA-PERFECTUL (fusese, ieșise), folosit mai ales în introducerile narative,
asigurate de scriitor, are caracter retrospective, deoarece evocă evenimente petrecute într-un
trecut îndepărtat, anterioare naratiunii propriu-zise, schițând fundalul evenimentelor care
urmeaza a fi narate. Dă senzația de îmbătrânire a frazei. Intercalat între celelalte forme ale
trecutului, devine un timp al cauzalității, reflectând succesiunea temporală a evenimentelor și
legătura lor cauzală și adâncind astfel povestirea.
f) VIITORUL (voi veni/ oi veni/ veni-voi/am să vin/ o să vin) / CONJUNCTIVUL (să răsară)
reflectă o acțiune potential, o dorință, o aspirație, un vis.
g) CONDIȚIONAL-OPTATIVUL (aș vrea) sugerează o dorință puternică sau regretul
neîmplinirii acesteia (aș fi vrut).
h) IMPERATIVUL (Vino!) o poruncă, un îndemn, o rugăminte în care se reflectă o dorință
imperioasă.
i) GERUNZIUL (plângând, tresărind) prin rezonanța sa gravă adâncește o stare sufletească
(tristețea, apăsarea, zbuciumul lăuntric, tensiunea interioară copleșitoare etc.) sau reflect vibrația
de suprafață/ de adâncime a unui corp static.