Culturi nationale - cultura europeana: convergente si specificitate

Într-o acceptiune unanima, cultura reprezinta „…întregul complex de elemente distinctive

spirituale, materiale, intelectuale si emotionale ce caracterizeaza o societate sau un grup
social. Cultura include nu numai artele si literatura, ci si moduri de viata, drepturile
fundamentale ale omului, sistemele de valori, traditii si credinte.”

Cultura si civilizatie europeana

Cultura este un fenomen social foarte complex aproape imposibil de prins intr-o definitie .

Termenul cultura provine din latinescul "cultura" sau "culturae", numai ca in

antichitate, romanii foloseau acest termen cel mai adesea in intelesul originar de cultivare a
pamantului ca actiune de transformare a naturii sens care in multe limbi romanice s-a
perpetuat pana astazi. Intelesul celalalt al culturii cultura "animi" si opus lui cultura "agri" ca
educatie a sufletului provine din mediile intelectuale ale romei antice. Etimologic, termenul
civilizatie deriva din latina clasica unde adjectivul "civilis" si substantivul "civilitas"
desemneaza calitatile generale ale cetateanului in relatie cu ceilalti cetatenti anume politetea si
amabilitatea.
Ovidiu Gramba, in "istoria culturii si civilitatiei" delimiteaza cultura referindu-se la
ansamblul atitudinilor, actelor si operelor limitate la domeniul spiritului si intelectului, iar
civilizatia la totalitatea mijloacelor cu care omul se adapteaza mediului fizic si social. Defapt
moralitatea de sensuri pentru cei doi termeni, ca si confuziile care se nasc adesea in folosirea
lor, provin in ce-a mai mare parte din situatia de intervertire a celor 2 concepte.

Europa si specificul european

Uniunea europeana a luat startul din europa occidentala si a dus la infaptuirea micii
europe(adica a europei apusene). Marea europa cuprinde in plus din punct de vedere istoric si
geografic si europa centrala si rasariteana.

Andrei Marga in lucrarea "Filozofia unificarii europene" considera ca este necesar si

oportun sa distingem intre:
 apartenenta geografica la Europa: plasarea intre Atlantic si Urali, care reprezinta limitele
geografice consacrate ale continentului
 Apartenenta istorica la europa: participarea la miscarile care au dat formele
institutionale si culturale ale continentului de la crearea polisurilor trecand prin contactul
cu traditia Iudeo-Crestina, revolutiile moderne in cunoastere, economie si drept la
apararea fundamentelor societatii libere
 Apartenenta institutionala la Europa: intruchiparea organizarilor si legislatiei
caracteristice societatilor deschise
 Apartenenta culturala: cultivarea unei atitudini in cunoastere si in viata practica
caracterizata de incredere in analiza fractuala si cultivarea spiritului critic.
Daca distinctiile sunt facute onest atunci va trebui sa recunoastem ca apartenenta geografica si
apartenenta istorica, nu decid apartenenta europeana care la randul ei decide procesul de
unificare europeana. Geografia si istoria reprezinta conditii indinspensabile, dar uniunea
europeana fiind un proces in prima linie institutional si cultural, apartenenta europeana se
judeca considerand institutiile si cultura.
Criterii de apartenenta

O abordare sistematica a specificului cultural european si a ceea ce inseamna europa, o

regasim tot la Andrei Marga. Autorul propune urmatorii 5 factori drept criterii pe care tarile
apartinand culturii europene le indeplinesc. Aceasta analiza a sa se situeaza in campul teoriei
sistemelor care concepe societatea ca un sistem compus din subsisteme cu finalitate diferita.
El are in vedere urmatoarele subsisteme:
- stiinta si tehnica de productie ce potenteaza rezultatele cheltuirii de energie umana
- economia ce produce bunurile care acopera nevoile populatiei
- administratia si dreptul ce asigura organizari eficace ale activitatilor intr-o
comunitate
- politica ce procura legitimitatea optiunilor fundamentale
- cultura spirituala ce genereaza motivatiile indispensabile functionarii institutiilor
Politica culturala reprezinta setul de orientari generale si coerente cu privire la
dezvoltarea sectorului cultural. Ea este întotdeauna un sistem de referinta pentru actiunea
culturala. În contextul societatii democratice, politica culturala este rezultatul unui proces de
structurare a optiunilor si obiectivelor colective referitoare la dimensiunea culturala a
ansamblului social.

Principii generale

1.Tipul de politica culturala depinde de conceptiile asupra culturii

În elaborarea politicii si a strategiilor culturale se impune o viziune noua, pluralista, asupra

culturii:

Cultura este un factor de dezvoltare sociala si comunitara; în contextul dezvoltarii

durabile, cultura are multiple functiuni si implicatii.

Cultura este un factor al calitatii vietii; orice evaluare a standardelor de calitate a

vietii individului, a colectivitatii si a societatilor trebuie sa ia în considerare acest
indicator.

Cultura trebuie privita ca mod de viata al individului si al societatilor – un element

prin care acestea se diferentiaza.

Cultura este expresia identitatii (individuale, de grup, regionale, nationale etc.) si

miza a diversitatii si diferentei, valori esentiale care trebuie asumate si sustinute prin
demersuri si programe pro-active.

Cultura contribuie la structurarea societatii si a personalitatii umane.

Cultura are un rol important în realizarea integrarii sociale si în respingerea

oricarei forme de excluziune si marginalizare. Cultura este o forta de coeziune
sociale

Cultura este o componenta a sistemului social, determina toate celelalte componente

(economica, demografica, politica, psiho-sociala etc.) si este determinata la rândul sau de
acestea.
Cultura ca sistem faciliteaza evaluarea faptelor si actiunilor culturale în termeni de input,
output si feedback si implicit determinarea eficacitatii actiunii culturale.

Strategia culturala consta în proiectarea unui sistem de actiuni care asigura realizarea
obiectivelor pe termen mediu si lung. Eficienta strategiei depinde de concordanta între
obiective si resursele existente. În acest sens, strategia culturala presupune o mai buna
repartizare a responsabilitatilor între indivizi, colectivitati, grupuri asociative si structurile
autoritatilor publice. Algoritmul oricarei strategii culturale presupune raspunsuri la
urmatoarele întrebari:

Ce este de facut?

Ce se poate face?

Cum se poate face?

Care sunt prioritatile?

Elaborarea strategiei va tine seama de modul cum se pozitioneaza sectorul culturii în diversele
contexte economice si sociale specifice fiecarei tari.

Orice demers analitic al politicilor si strategiilor culturale ale unei tari europene trebuie sa
porneasca de la recunoasterea si evaluarea schimbarilor în plan politic, social si economic pe
care le-a adus sfârsitul mileniului II: globalizarea si procesul de integrare europeana.

Globalizarea, acest sistem complex si în rapida dezvoltare de piete integrate, comert

international, investitii internationale, corporatii multinationale, convergenta a tehnologiilor
ofera nebanuite oportunitati pentru domeniul culturii. Dar exista si numeroase puncte de
vedere potrivit carora reprezinta un factor de risc pentru culturile si identitatile nationale si
locale/comunitare.

Impactul pe care îl are globalizarea asupra culturii poate fi analizat prin prisma unor teorii
contemporane promovate în diverse medii stiintifice si dezbatute în organizatiile
interguvernamentale:

Globalizarea ca heterogenizare culturala (cresterea varietatii si diversitatii

produselor culturale, “consumatorul este rege”, etc.)

Globalizarea ca omogenizare culturala (amenintarea culturilor locale de catre

modelele vestice/americane – fenomenul McDonald-izarii)

Globalizarea ca hibridizare culturala (amestecul de culturi ce are ca rezultat un

“mélange” global)

Din coroborarea prevederilor cuprinse în instrumentele juridice internationale în materie

reiese ca orice analiza a drepturilor culturale trebuie sa porneasca de la drepturile de baza,
care sunt în acelasi timp drepturi individuale si drepturi colective:

Dreptul de acces la viata culturala

Dreptul de participare la viata culturala

 Dreptul la respectul identitatii culturale

Dreptul fiecarei persoane de a se identifica cu o comunitate culturala

Dreptul de acces la patrimoniul cultural

Dreptul la protectia activitatilor creatoare

Dreptul la protectia proprietatii intelectuale

Dreptul la educatie, inclusiv la educatia artistica si la educarea pentru arta

Dreptul de a desfasura în mod liber activitati culturale, inclusiv dreptul la

mobilitate a creatorilor si artistilor si a creatiilor lor

Ca politica publica, politica culturala trebuie sa se axeze pe crearea conditiilor pentru

exercitiul liber si nestânjenit al celor doua drepturi culturale de baza: dreptul de acces la
cultura si dreptul de participare la viata culturala.

Accesul la practicile si experientele culturale pentru toti cetatenii, indiferent de

nationalitate, rasa, sex, vârsta etc., îmbogateste identitatea culturala si confera sentimentul de
apartenenta la un grup, la o comunitate, al fiecarui individ sau colectivitati, sustinând în acest
fel si integrarea si incluziunea sociala.

Participarea la cultura înseamna garantarea unor conditii concrete pentru exprimare

libera, pentru desfasurarea de activitati creatoare într-o multitudine de forme si de
modalitati, atât la nivel individual cât si comunitar. Dreptul de participare trebuie înteles si
ca dreptul de a participa la conceperea si implementarea politicilor culturale. Dimensiunea
participativa a drepturilor culturale este o parte esentiala a exercitiului drepturilor
fundamentale în ansamblul lor.

Diversitatea culturala este un element central al politicii si strategiilor culturale. Conceptul

de diversitate culturala are însa mai multe sensuri, pe care trebuie sa le luam în considerare:
diversitate etno-rasiala (diversitatea comunitatilor si minoritatilor nationale), diversitate
lingvistica, diversitate generationala, diversitatea unor „comunitati de interese” etc. Pe lânga
elementele comune, fiecare din aceste grupuri si comunitati are propria sa identitate culturala.

Cele doua concepte, de identitate si diversitate culturala, se regasesc atât la nivel national
(multiculturalitate si interculturalitate), cât si la nivel international. Respectul si garantarea
acestora sunt esentiale nu numai din perspectiva coeziunii sociale, ci si ca mijloc de lupta
împotriva excluziunii si, ca atare, reprezinta un element important al întregului proces de
democratizare a societatii.
 Principiile si obiectivele politicii culturale din România. Rolul Ministerului
Culturii si Cultelor

In elaborarea politicii sale culturale, România trebuie sa-si armonizeze principiile si

obiectivele cu cele asumate la nivel international

Politica culturala trebuie considerata ca o componenta cheie a strategiei de

dezvoltare;

Politicile culturale trebuie sa promoveze creativitatea si participarea la viata

culturala;

Politicile culturale trebuie sa întareasca masurile pentru prezervarea

patrimoniului cultural si sa promoveze industriile culturale;

Politicile culturale trebuie sa promoveze diversitatea culturala si lingvistica în

societatea informationala;

Politicile culturale trebuie sa asigure cresterea resurselor umane si financiare

pentru dezvoltarea culturii.

Cultura – serviciu public

În regimurile totalitare statul se implica în cultura si încearca sa si-o subordoneze pentru ca

astfel are acces la unul din cele mai puternice instrumente de modelare a opiniei publice. În
societatile democratice, implicarea statului în cultura porneste de la cu totul alte principii si
are alte dimensiuni.

Bunurile si serviciile culturale, fie ca sunt sau nu bunuri publice au o dimensiune sociala, care
le face sa nu fie „la fel cu alte forme de marfuri”. Ele contribuie în mod esential la o clasa de
produse ce ar putea fi denumite bunuri sociale, care au o caracteristica deosebita: valoarea lor
creste cu cât numarul de persoane care le consuma este mai mare. Din aceasta clasa fac parte,
printre altele, identitatea culturala, diversitatea culturala, coeziunea sociala. Bunurile sociale
au valoare la nivelul agregat al societatii. Ele sunt rezultante ale produselor culturale, în
absenta carora nu se pot constitui.

Dimensiunea sociala a produselor culturale este independenta de natura lor publica sau privata
iar cultura, în ansamblul sau, este o componenta esentiala a serviciilor sociale pe care orice
stat democratic are datoria de a le oferi cetatenilor sai.

Implicarea statului în oferirea acestui serviciu social poate îmbraca multiple forme, si este
configurata de factori ineluctabili, precum: orientari si programe politice, nivel economic,
sistem institutional, traditii si mentalitati socio-culturale.

Complexitatea factorilor care concura la configurarea climatului favorabil dezvoltarii

culturale impune o noua conceptie asupra modului în care politicile culturale sunt formulate si
o noua abordare a procesului de elaborare a politicilor, strategiilor si programelor.
Politicile culturale, ca si celelalte politici publice, au o importanta dimensiune inter-sectoriala,
care necesita colaborarea, consultarea si participarea unui evantai larg de autoritati, institutii si
grupuri de interese.

Prin urmare, viabilitatea politicilor culturale este determinata în mod esential de o

abordare holistica, inter-sectoriala, în care politicile specific culturale se împletesc cu
politicile economice, financiar-fiscale, educative si sociale, realizându-se astfel politici de
dezvoltare integrate si coerente.
ANEXE
INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST SI SUPRIMAREA ELITELOR CULTURII
NATIONALE
Regimul comunist a fost instaurat in Romania sub presiunea directa a fortelor sovietice de
ocupatie, impotriva vointei poporului roman, in conjunctura geopolitica aparuta dupa
terminarea celui de al doilea razboi mondial. Acest proces a parcurs, intre anii 1945-1947, o
perioada de tranzitie tulbure, care s-a incheiat prin actul de abdicare fortata a regelui Mihai, la
30 decembrie 1947, si prin adoptarea noii Constitutii din aprilie 1948, care a anulat
pluralismul politic, a consacrat acapararea completa a puterii de catre fortele comuniste si
instaurarea regimului de “democratie populara”.

Represiunea si institutionalizarea controlului ideologic: cenzura

Dupa cum se stie, in contextul ocupatiei militare sovietice a tarilor din centrul si sud-estul
Europei, dupa al doilea razboi mondial, in aceste tari au fost transplantate regimuri comuniste.
Aceste regimuri, in momentul cand au preluat complet puterea, au distrus elita intelectuala,
procedand cu violenta la reprimarea si exterminarea fizica, in inchisori si lagare, a unui mare
numar de membri ai vechii clase politice. Totodata, au desfigurat cultura nationala a tarilor
respective si au impus, printr-o directiva ideologica dogmatica, o "noua cultura", sub deviza
"internationalismului proletar".

Pentru a-si legitima dictatura, regimul Ceausescu a recurs la o ampla actiune de exaltare a
ideii nationale, incercand sa anexeze la aceasta politica nationalista si sectoare ale creatiei
artistice. De fapt, sub aceste practici, care desfigurau istoria si transformau ideea nationala
intr-o tema de propaganda, se promova un cult al personalitatii dictatorului, cult ce devenise
sufocant si luase forme caricaturale.

Totusi, operatia de restituire a culturii nationale continua si in anii ’80. Datorita unor initiative
editoriale apar lucrari monumentale, precum “Istoria” lui Calinescu, editia integrala a lui
Eminescu, inceputa de Perpessicius, se publica lucrarile lui Cantemir, Balcescu, Lovinescu,
Iorga, Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, D.D. Rosca, Blaga (opera integrala), Vianu, Motru,
Mircea Eliade, E. Ionescu etc.

CULTURA IN PERIOADA TRANZITIEI POSTCOMUNISTE

Politica si cultura in perioada de tranzitie

In urma revolutiei din 1989, societatea romaneasca s-a angajat pe calea unor reforme de
sistem, care au generat o tensiune extrem de semnificativa nu numai in plan politic, ci si in
sistemul economic si in cel cultural. Cateva aspecte devin caracteristice pentru fenomenul
cultural. Dupa constrangerile de durata pe care le-a suportat, cultura romana a aspirat in mod
firesc la restaurarea valorilor sale autentice odata cu redobandirea libertatii de creatie. Dar,
schimbarile din spatiul cultural se intersecteaza cu cele din spatiul politic In mediul intelectual
si cultural al tranzitiei, intens politizat, raportarea la trecutul comunist a prevalat fata de
proiectele de reconstructie culturala.
Bibliografie

Raportul Conferintei Mondiale privind Politicile Culturale, organizata în 1982 de UNESCO

la Mexico City.

Teoria „distrugerii creatoare” îi apartine lui Joseph Schumpeter, care o dezvolta în lucrarea sa
Capitalism, Socialism si Democratie.

„Raportul Ruffolo” - Unity of Diversities - Cultural Co-operation in the European Union,

2001

Sesiunea din 26 noiembrie 2001, Consiliul European a adoptat Rezolutia cu privire la rolul
culturii în Uniunea Europeana, care preia multe din punctele cuprinse în „Raportul Ruffolo”
si invita Statele membre „sa considere cultura ca un element esential al integrarii europene,
mai ales în contextul extinderii Uniunii.”

Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul International privind Drepturile Econo-

mice, Sociale si Culturale, Conventia Europeana privind Protectia Drepturilor Omului si a
Libertatilor Fundamentale, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene etc.

Recomandarea 3.12 adoptata cu prilejul Conferintei Interguvernamentale privind politicile

culturale pentru dezvoltare, organizata de UNESCO la Stockholm în 1998.

Planul de Actiune adoptat la Conferinta Interguvernamentala privind Politicile Culturale

pentru Dezvoltare, Stockholm, 1998.
 Universitatea din Oradea

Facultatea de Stiinte Politice si Stiintele Comunicarii

Culturi nationale - cultura europeana: convergente si specificitate

Data: 29.01.2011 Studenta:Dudas Monica

Masterat PPE, an II