Sunteți pe pagina 1din 3

CUVÂNTUL FERMECAT de Valentina Oseeva

Un moșneag mărunțel, cu o barbă lungă, albă, ședea pe bancă și desena cu


umbrela ceva pe nisip.
-Dă-te mai încolo, i-a spus Pavlek și s-a așezat lângă dânsul pe margine.
Moșul s-a așezat mai încolo, s-a uitat la fața roșie și supărată a băiatului și l-a
întrebat:
-Ți s-a întâmplat ceva?
-Și dacă mi s-a întâmplat? Dumitale ce-ți pasă? s-a repezit Pavlik la el, uitându-se
chiorâș.
-Mie nu-mi pasă. Dar adineauri ai țipat, ai plâns, te-ai certat cu cineva.
-Te cred! mormăi băiatul îmbufnat. În curând am să plec de-acasă de tot.
-Ai să fugi?
-Am să fug. Numai din pricina Lenei am să fug. Pavlik strânse pumnii… Cât pe-
aci eram să-i arăt eu adineauri! Nicio vopsea nu-mi dă! Și are atâtea!
-Nu-ți dă? Bine, dar din pricina asta nu face să fugi de-acasă!
-Nu numai din pricina asta. Bunica m-a alungat din bucătărie pentru un singur
morcov… și m-a lovit cu o cârpă…
-Fleacuri! spuse moșul. Unul te ocărăște, altul te ceartă.
-Nimeni nu mă cruță! strigă Pavlik.
Frate-meu se duce să se plimbe cu barca și pe mine nu mă ia. Îi spun: „mai bine ia-
mă cu tine, că tot n-am să te las în pace, am să-ți șterpelesc loptețile și-am să intru
singur în barcă”.
Pavlik dă cu pumnul în bancă. Și deodată tace.
-Ei și te ia frate-tău?
-Dar de ce mă întrebi dumneata mereu?
Moșul își netezește barba lungă, lungă apoi murmură:
-Știu un cuvânt fermecat.
Pavlik deschide gura mirat.
-Am să-ți destăinui cuvântul, dar bagă de seamă: trebuie să rostești încet, privind
drept în ochii aceluia cu care vorbești. Ține minte: încet, privindu-l drept în pchi…
-Dar care e cuvântul?
Moșul se aplecă la urechea băiatului. Barba lui moale atinge obrazul lui Pavlik.
Șoptește ceva și adăugă cu glas tare:
-Acesta este cuvântul fermecat! Dar nu uita în ce chip trebuie să-l spui.
-Am să încerc, zâmbește Pavlik; am să fac o probă numaidecât.
Se ridică și fuge acasă.
Lena stă la masă și pictează. În fața ei se află vopselele verzi, albastre, roșii.
Zărindu-l pe Pavlik, le adună în grabă și le acoperă cu mâna.
„M-a înșelat moșul, gândește băiatul cu ciudă. Una ca asta parcă poate să înțeleagă
cuvântul fermecat…”
Pavlik se apropie, stângaci, de sora-sa și o trage de mânecă. Ea întoarce capul.
Atunci, privind în ochi, băiatul îi spune încet:
-Lena, dă-mi o vopsea… te rog…
Lena deschide ochii mari. Degetele i se desfac și ridicând mâna de pe masă,
răspunde nehotărâtă:
-Pe care o vrei?
-Aș vrea pe cea verde, spuse Pavlik sfios.
Ia vopseaua, o ține în mână, se plimbă cu ea prin oadaie și i-o dă surioarei înapoi.
Nu avusese nevoie de vopsea. Acum se gândește numai la cuvântul fermecat.
„Am să mă duc la bunica. Tocmai face mâncare. O să mă dea afară sau nu?”
Pavlik deschide ușa bucătăriei. Bătrâna scoate din cuptor tava cu plăcințele
fierbinți.
Nepotul se apropie de ea, și cu amândouă mâinile îi întoarce spre el fața roșie,
zbârcită, o privește în ochi și-i șoptește.
-Dă-mi o bucățică de plăcintă…te rog.
Bunica deschide ochii mari mirată.
Cuvântul fermecat strălucește parcă în fiecare zbârcitură a feței ei, în ochi, în
zâmbet…
-Chiar așa fierbinte, fierbinte o vrei, drăguțul meu? spuse ea, alegând plăcinta cea
mai bună, cea mai rumenă.
Pavlik sare în sus de bucurie și o sărută pe amândoi obrajii.
Fce minuni! Face minuni! se gândește el, aducându-și aminte de moșneag.
La masă, Pavlik stă liniștit și ascultă fiecare cuvânt al fratelui lui. Când îl aude că
se duce să se plimbe cu barca, Pavlik îi pune mâna pe umăr și cere încet:
-Ia-mă și pe mine, te rog.
La masă, toți tăcură deodată.
Fratele își ridică sprâncenele și zâmbi.
-Ia-l cu tine, spune Lena deodată. De ce nu-l iei?
-De ce să nu-l iei, zâmbi și bunica; Ia-l!
-Te rog, repetă Pavlik.
Fratele râse, îl bătu pe umeri ușor, îi zburli părul.
-Bine, pregătește-te.
Mi-a ajutat, iar mi-a ajutat, își spuse copilul.
Pavlik sări de la masă și fugi în stradă. Dar moșul nu mai e în grădină. Banca e
goală și pe nisip au rămas numai semnele neînțelese, desenate cu umbrela