Sunteți pe pagina 1din 11

Teoria mimesisului

Termenul de mimesis își are rădăcinile în Grecia antică , în lucrările lui Platon și ale
lui Aristotel ce îl asociau artei teatrale și poeziei. În sensul său cel mai simplu, mimesis înseamnă
imitație, și este atribuit artei ce este considerată o imitație a lumii reale . În această lucrare,voi
analiza teoria mimesisului și ramificațiile acesteia, începând de la origini , ajungând la Dante, și
apoi intrând în modernitate.

Platon este primul filozof care teoretizează conceptul de mimesis. În lucrarea sa ,


Republica, acesta prezintă conceptul imitației atribuind trei nivele de raportare la realitatea
formelor. Unul dintre exemplele pe care filozoful i le propune prietenului său în dialogul lor ,
este cel al paturilor și al meselor: “Haide să luăm orice insanță comună ; există paturi și mese în
lume, destule din ele,nu-i așa? Dar nu există decât două idei sau forme pentru acestea-prima,idea
de pat,și cealaltă, idea de masă. Și creatorul oricăreia dintre ele face un pat sau o masă pentru
folosință conform acelei anumite idei –, dar niciun meșter nu crează idea în sine: cum ar putea?”1
Astfel, în viziunea lui Platon, există trei paturi confecționate de creatori diferiți. Primul
pat, ideea de pat, este creat de Dumnezeu, și reprezintă ideea pură ce este imitată. Al doilea pat
este cel creat de un meșter, ce nu face altceva decât să imite o idee , iar al treilea este pictorul-
artistul, ce nu face altceva decât să imite o imitație . Astfel, pictorul nu crează , ci imită un sistem
de forme despre care nu are nicio cunoștință în prealabil. În plus, pictorul nu reproduce o pictură
ce cuprinde intreaga idee de pat,ci doar o instanță a acestuia,privit dintr-o anumită parte,într-o
anumită lumină , având propria viziunea distorsionată asupra acestuia. “Atunci imitatorul,am
spus, este foarte departe de adevăr și poate să facă toate acele lucruri deoarece curprinde o parte
infimă din acestea.Spre exemplu:un pictor va picta un fel de mâncare, o creație a unui tâmplar ,
sau a oricărui alt meșter, deși acesta nu știe nimic despre artele reprezentare : și,dacă este un bun

1
“Let us take any common instance; there are beds and tables in the world– plenty of them, are there not?[…]But
there are only two ideas or forms of them–one the idea of a bed, the other of a table.[…]And the maker of either of
them makes a bed or he makes a table for our use, in accordance with the idea–that is our way of speaking in this
and similar instances–but no artificer makes the ideas themselves: how could he?”
Platon, Republica, pagina 458
artist,el va putea deluziona copiii sau persoanele simple , atunci când le arată de la distanță o
pictură cu o creație a unui tâmplar, ei vor crede că se vor uita la creația adevărată ”.2
În plus, Platon consideră că până și o oglindă oferă o reprezentare mai pertinentă a
ideii de scaun deoarece aceasta reflectă întocmai imaginea , în timp ce pictorul pictează ceea ce
crede el că reprezintă imaginea .
Un alt exemplu oferit de Platon, este cel al creației unui flaut . Atât cumpărătorul cât și
creatorul acestuia vor avea o serie de cunoștințe despre mecanismele prin care flautul
funcționează. Vor cunoaște mărimile potrivite, structura și sunetul. Însă pictorul nu are nicio
cunoștință despre flautul pe care îl pictează, nu știe cum ar trebui cu adevarat să fie
proporționat,și pictează întocmai cu nivelul tacticii sale,neputând niciodată să reproducă
întocmai modelul în toate dimensiunile sale.
În continuare, Platon aduce în discuție problematica suferinței, a agoniei și reprimarea
acestora atunci când omul se află în societate und ar putea fi văzut. Atunci când omul se află într-
o mare suferință,două principii contradictorii se aprind în acesta. Primul este acela de a urma
modelul indus de societate , să fii răbdător atunci când suferi, și să nu te complaci în suferință, de
vreme ce nu poți știi sigur dacă astfel de lucruri sunt bune sau rele ; și oricum nimic nu va fi
dobândit prin nerăbdare.”3
Astfel, modelul societății impune să te păstrezi stoic în fața suferinței , să îți ascunzi
orice reprimare a acesteia, altundeva decât în deplina intimitate .Celălalt principiu ce se arpinde
în sufletul omului în întâlnirea cu suferința este acela ce “ ne îndeamnă să ne amintim de
problemele și lamentațile noastre,neputând avea suficient din ele, principiu pe care îl putem numi
nefolositor,dând dovadă de lașitate.”4 . Platon consideră că cel din urma, principiul ce se revoltă
împotriva normele sociale constituie materialul ideal pentru imitația săvârțită de către poeți,

2
“ Then the imitator, I said, is a long way off the truth, and can do all things because he lightly touches on a small
part of them, and that part an image. For example: A painter will paint a cobbler, carpenter, or any other artist,
though he knows nothing of their arts; and, if he is a good artist, he may deceive children or simple persons, when he
shows them his picture of a carpenter from a distance, and they will fancy that they are looking at a real carpenter.”
Platon,Republica,pagina 461
3
“to be patient under suffering is best, and that we should not give way to impatience, as there is no knowing
whether such things are good or evil; and nothing is gained by impatience;”
Platon,Republica,pagina 468
4
“And the other principle, which inclines us to recollection of our troubles andto lamentation, and can never have
enough of them, we may call irrational,useless, and cowardly?”
Platon,Republica,pagina 469
deoarece temperamentul calm nu are să fie apreciat cu adevarat atunci când este imitat,mai ales
dacă este vorba de un teatru cu oameni ale căror valori morale pot fi puse la îndoială.
Astfel poetul ce iși dorește să capete popularitate cu publicul său, va încerca să le
provoace partea irațională,dominată de principiul în afara normelor . În opinia lui Platon, “ îl
putem plasa cu ușurință alături de pictor ,deoarece este exact ca acesta în două feluri:
primul,creația sa are un grad de inferioritate în ceea ce privește raportarea sa la adevăr –în
această privință,spun,cei doi sunt la fel ; și este la fel ca el și deoarece interesul său este aplicat
unei părți inferioare ale sufletului ; prin urmare suntem îndreptățiți să nu-l admitem într-un stat
bine organizat , deoarece acesta trezește și nutrește sentimente ,distrugând rațiunea . Pentru că
într-un oraș unde răului îi este permis să aibă autoritate și binele este aruncat de o parte ,astfel și
în sufletul omului , așa cum îl ințelegem,poetul implantează o constituție a răului ,deoarece
permite naturii iraționale a omului să domine,aceasta ce nu ține seama de niciun discernământ al
mărețului și al insignifiantului, crezând despre același lucru în două ocazii diferite că este prima
oară măreț,ca apoi să creadă despre acesta că este insignificant –este un artizan al imaginilor și se
află absolut departe de adevăr”. 5
Mai mult,prin intermediul poeziei,poetul are posibilitatea de a corupe până și ceea ce
este bun și stoic , în acord cu normele sociale. Astfel,atunci când cetățeanul citește operele lui
Homer,este impresionat și emoționat de faptele eroilor,reacționând cu empatie și patos la acestea.
Totuși,când lor însăși li se întamplă ceva demn de simpatie,atitudinea ce primește apreciere din
partea celorlalți este una rezervată și stăpână pe sine. Cu toate acestea,ceea ce cetățeanul găsește
abominamil în a exprima față de ceilalți , îl face pe acesta plin de admirație când este martor a
unei imitații ale aceleiași emoții.Acest lucru este explicat cu ușurință de Platon având drept cauză
dorința naturală pe care oamenii o au în a-și exprima emoțiile , pe care aceștia și-o surpimă
pentru a păstra aparențele , este ulterior satisfacută de către poeți,deoarece natura oamenilor le
permite acestora să dea frâu liber sentimentelor reprimate atunci când suferința aparține
5
“And now we may fairly take him and place him by the side of the painter, for he is like him in two ways: first,
inasmuch as his creations have an inferior degree of truth–in this, I say, he is like him; and he is also like him in being
concerned with an inferior part of the soul; and therefore we shall be right in refusing to admit him into a well-
ordered State, because he awakens and nourishes and strengthens the feelings and impairs the reason. As in a city
when the evil are permitted to have authority and the good are put out of the way, so in the soul of man, as we
maintain, the imitative poet implants an evil constitution, for he indulges the irrational nature which has no
discernment of greater and less, but thinks the same thing at one time great and at another small–he is a
manufacturer of images and is very far removed from the truth.”
Platon, Republica,pagina 479
altcuiva.Spectatorii adoră faptul că iși poate exprima emoțiile fără să fie judecat , ba mai mult,
este aprecicat deoarece reușește să dea dovadă de empatie. Astfel,aceștia ajung să simpatizeze cu
persoane morale deoarece foarte puțini reflectă asupra acestui lucru și își dau seama că prin
răutatea celorlați,o anumită esență a răului este reflectată în ei însăși. Și astfel,sentimentele de
suferință devin imune la reprimare din pricina excitării acestora prin operele poeților.
Platon acceptă faptul ca Homer este cel mai desăvârșit poet în ceea ce privește scrierea
tragediilor, dar este nevoie ca cetățenii să se pastreze fermi pe poziție , pentru ca imnurile
închinate zerilor și cântecele de laudă pentru eroii faimoși să fie singura poezie permisă în Stat .
Pentru că dacă acest lucru nu este respectat, și se permite altor scrieri , fie ele în proză sau în
versuri, să intre în interiorul cetății , atunci nu rațiunea și simțul practic vor fi considerate de
excepție ,ci plăcerea și suferința vor domni în Stat. Din această cauză, Platon consideră că poeții
ar trebui alungați din cetate,deoarece aceștia au puterea de a manipula gândirea oamenilor ,
putând perturba liniștea si pacea cetății.
O altă lucrare demnă de luat în considerare din operele lui Platon, este
Phaidros,construită sub forma unui dialog între mai multe personae , invocând teme
controversate precum erosul, nebunia și inspirația divină , conturând de altfel o opinie despre
felul în care retorica trebuie concepută și practicată. În aceasta, Socrate apare drept personaj
central, susțniând în mod neașteptat ideea conform căreia cele mai mari binecuvântări ale vieții
izvorăsc prin intermediul nebuniei , referindu-se întocmai la nebunia provocată de zei. În ciuda
tuturor dialogurilor interioare în care Socrate asocia cunoașterea estetică prin intermediul
frumuseții și a înțelepciunii , în cazul acestui dialog , Socrate asociază cunoasterea cu nebunia ce
merge mâna în mână cu controlul, învățarea , iubirea și arta .
În continuare voi analiza mimesisul prin prisma lucrării Poetica a lui Aristotel ce
dărâmă opoziția absolută pe care Platon o simțea cu privire la artă în general, și la poezie în
particular. Aristotel consideră că atât poezia epică, tragedia, cât și comedia și muzica de flaut și
de liră, în majoritatea formelor, lor sunt instanțe ale imitației. Deoarece sunt persoane care ,
printr-o artă lucidă sau pur și simplu prin obișnuință, reprezintă diverse obiecte cu ajutor
culorii,formei,sau prin folosirea vocii ; deci,prin intermediul acestor arte, luate împreună ca un
întreg , imitația-mimesisul-este produsă prin ritm,prin limbă,sau prin cântare.În cazul dansului,
ritmul de unul singur nu are nevoie de muzică de ambient ; deoarece chiar și dansul reprezintă
imitarea caracterelor,a emoțiilor și a acțiunilor prin mișcări ritmice.
În viziunea lui Aristotel, arta este tot reprezentare a realității – mimesis- dar nu este
una imperfectă deși nu redă în mod autentic reliatatea.Atât textul istoric cât și cel artistic sunt
reprezentări ale realității. Totuși, istoricul este cel ce reprezintă realitatea în mod canonic,
prezentând faptele din trecut într-o relație cât mai strânsă cu realitatea.Poetul însă, face mai mult.
El nu prezintă realitatea și istoria așa cum este,nici măcar nu este aceasta intenția sa,ci cum ar
putea să fie, apelând la un element inedit : imaginația cetățenilor.Istoricul este în mod evident
relevant deoarece este nevoie de dovezi și relatări incontestabile cu privire la eveneimentele din
trecut,dar acesta nu apelează la imaginație.Poezia ridică întrebarea despre cum ar fi putut
lucrurile să fie.Imaginația însă, este vitală deoarece ea poate să concentreze în foarte puțin ceea
ce istoria-experiența de viață - te învață într-o perioadă îndelungată.
Pentru Aristotel, forma supremă de artă este Tragedia.În timpul vieții,oamenii învață
din greșelile lor,și uneori,din greșelile pe care le fac alții. Ideea pedagogică din doctrina lui
Aristotel susține însă , faptul că mult mai mult poți învăța prin intermediul artei, într-un timp
mult mai scurt. Astfel, mergând la teatru și urmărind o tragedie,cetățeanul nu poate rămâne
detașat. Acesta experimentează un lung șir de emoții. Anumite personaje îi devin simpatice-pe
altele le urăște pur și simplu, deși acțiunile lor nu se reflectă în vreun fel asupra persoanei lui.
Tragedia îți provoacă emoții, induse de către imaginație. Astfel, cetățeanul are emoții resimțite
de fapt de către un personaj imaginar.Are parte de o educație emoțională prin intermediul
spectacolului. Trăiești furie, agonie, dispreț,ură ,iubire,exerciți aceste emoții printr-o forfotă de
emoții, dar la sfârșitul spectacolului te întorci o persoană purificată. Toate aceste emoții au fost
eliberate prin efectul de catharsys al tragediei.
Cetățeanul ce a experimentat un spectacol de Tragedie va face parte dintr-o societate
mai matură din punct de vedere emoțional , mai înțeleaptă,mai bine cunoscătoare a relațiilor
intra-umane,având o definiție mult mai clară a consecințelor unor acțiuni greșite.Astel,arta este o
modalitate de cunoaștere prin intermediul imaginației.
Comedia, pe de altă parte,este văzută drept o formă de imitație inferioară ,și totuși
valabilă fiind o reprezentare caricaturală a realității,o versiune distorsionată a acesteia : “comedia
este,precum am mai spus,imitația unui caracter de ordinal inferior-neavând,în același timp,o
semnificație strict negativă ,elementul ludic fiind doar o subdiviziune a urâtului.”6

6
“Comedy is , as we have said,an imitation of characters of a lower type-not,however,in the full sense of the word
bad,the ludicrous being merely a subdivision of the ugly.” , Aristotel,Poetica,pagina 6
O tragedie perfectă este descrisă de către Aristotel ca fiind aranjată nu pe un plan
simplu,ci pe unul cât mai complex.Ar trebui deci să imite acțiuni care provoacă milă și
frică,acest lucru fiind elementul distinctiv în imitația tragică.Tragediile trebuie să înceapă
simplu,obișnuit,urmând ca destinul să schimbe lucrurile.Personajul central nu trebuie să fie un
om virtuos,adus de la prosperitate la adversitate,deoarece acest lucru nu provoacă nici milă,nici
frică,este doar un simplu șoc. O structură construită corect ar trebui să aibă o singură
problematică majoră . Schimbarea destinului nu trebuie să fie din rău în bine,ci din bine în rău
fiind rezultatul unei erori a sorții nefaste , iar sfârșitul trebuie să fie purificator, să fie exagerat ,
dar în același timp autentic.
În Divina Comedie,scrisă de Dante Alligheri , este descrisă o imaginară coborâre a
acesuia în Infern , trecerea acestuia prin Purgatoriu,pentru a ajunge în final în Paradis,săvârșind
unirea sa cu divinitatea. Călătoria sa între cele trei ținuturi aflate dincolo de pragurile realității,
reprezentări ale imaginației creatoare ale artistului, se termină la un nivel filozofic ce transcende
până și limitele expresiei poetice.
În viziunea platoniciană, un artist adevărat este preocupat de realitate,și nu de
imitațiile acesteia. Fără cunoștiintele necesare ale obiectului pe care artistul îl imită,acesta nu
este capabil să decidă dacă creația sa e corectă din punct de vedere ontologic . Platon susține ca
cetățenilor le este imposibil sa admire un erou care nu participă în mod emoțional la acțiune. O
persoana care este ghidată în mod corespunzător de către rațiune nu se lasă abătuta de la judecată
de niște emoții instictuale precum frică sau milă.Platon consideră că cetățeanul model ar trebui să
se ridice dincolo de aceste emoții imature . În Divină Comedie, Dante parcurce un traseu inițiatic,
devenind cetățeanul model la care face referire filozoful antic. Dacă la începutul călătoriei sale,
el leșină deoarece se lasă impresionat de istorisirea Francescăi din Iad , pe măsură ce își continuă
drumul , acesta învață să reacționeze rațional și nu emoțional la evenimentele la care este martor.
Astfel,atunci când Dante ajunge să îl întâlnească pe Ulise,un personaj față de care
acesta simte nespusă empatie , el se simte deja detașat de emoțiile ce puseseră stăpânire pe el la
început , și își continuă astfel călătoria. Platon recunoaște genialitatea lui Homer, acesta
poetului un loc timp poezia “nu realizează o pledoarie de apărare sieși însăși …si se dovedește
a fi folositor Statului vieții umane”7 .

7
“makes a defense of herself . . . and show herself useful to States and to human life.”
Platon,Republica, p. 471
În viziunea lui Platon , oricine caută adevărul,realitatea,canonul,nu trebuie să se lase
distras de emoțiile triviale ce denotă slăbiciunea umană , ci trebuie să ajungă la capătul drumului
unde se află ideea frumosului,a plăcerii estetice desăvârșite.Dante a ajuns astfel la capătul
drumului și a atins imaginea poetului Republicii. În opera sa ,el a imitat personaje istorice ,
transpuse în creație într-un univers ce nu există decât în idee,și nu are o reprezentare în viață
oamenilor.
Totuși,el a trecut dincolo de pragul reprezentării prin viziunea sa a unui Dumnezeu
din rai. Imitația lui Dante reprezintă un paradox, numai cei morți deja sunt capabili să știe cu
siguranță dacă reprezentarea sa asupra lumii de dincolo este una autentică. Opera lui Dante a
rezistat în timp , fiind poate cea mai palpabilă reprezentare pe care oamenii o au în prezent
asupra viziunii a ceea ce urmează după viață,a rezultatelor acțiunilor noastre.
În continuare voi analiza principiile tezei deconstructiviste întocmite de filozoful
Jaques Derrrida.
Deconstructivismul reprezintă o analiză a relației ce se stabilește între textul literar
propriu zis și semnificația din spatele acestuia.Pentru Derrida,rolul deconstructivismului este
acela de a releva faptul că obiectul lingvistic este cel pe care este format orice text , fiind extreme
de complex și nestatornic.Metoda utilizată de Derrida costă în a demonstra diferitele forme și
varietăți ale științei semiotice și consecințele acesteia în numeroase câmpuri de cercetare . Felul
prin care filozoful a realizat aceste ramificații a fost prin încercarea de a citi critic,cu grijă,și într-
un mod transformator texte filozofice și literare,urmărind în proces sistemul lor structural-felul în
care acestea sunt construite-și intenția autorului,ceea ce acesta a încercat să trasmita.
Altfel spus,scopul ultim al teoriei deconstructiviste este de a dovedi faptul că orice
text nu are o singură semnificație canonică și total adevărată ,ci conține în esență infinite
semnificații contradictorii. El reliefează faptul că orice text are mai mult decât o singură
interpretare , fiind imposibil ca acesta să fie redus la un singur sens. Derrida insistă că
semnificațiile textului se regăsesc în felul în care sunt organizate cuvintele , sensul textului
regăsindu-se la nivelul lingvistic.
Termenul de antimimesis reprezintă o poziție filozofică introdusă de Oscar Wilde
prin eseul publicat în 1889 , inititulat The decay of lying . Eseul lui Wilde urmează modelul unui
dialog platonician, mizând pe ideea că Arta nu este o imitație , o reprezentare a vieții,ci chiar
însăși Viața tinde să o imite . Filozoful redă în eseul său, prin intermediul dialogului de tip
platonician, ideea conform căreia arta este cea care înfrumusețesează realitatea aparent fadă
“Oamenii spun că Arta ne face să iubim Natura mai mult ; că ne relevă însăși secretele acesteia
[…] Propria mea experiență îmi spune că cu cât sudiez mai mult Arta,cu atât mai puțin îmi pasă
de Natură. Ceea ce Arta ne relevă cu adevărat este lipsa de design a Naturii , necizelarea acesteia
, monotonia sa extraordinară ,stadiul său nefinisat […] Este un lucru benefic pentru noi că Natura
este atât de imperfectă , altfel nu am avea niciun fel de artă”8
În viziunea lui Oscar Wilde, frumusețea Artei farmecă Viața,și mai exact,oamenii ce
sunt fermecațo de creația artistică . Ceea ce se află în fond între Artă și Viață este frumusețea
stilului, idealizarea. Din păcate Viața are tendința de a marginaliza Arta,de o a reduce la
elementul de decadență , nereușind să vadă dincolo de sistemele sale complexe. Arta începe
printr-o decorare abstractă, cu o structură ce se bazează pur și simplu pe imaginație , pe ceea ce
este ireal și inexistent. Acesta este primul stadiu.Apoi,în mod inevitabil,Viață devine fascinată
de-a dreptul de minunăția și noutatea Artei și încearcă să intre în aceea sferă ideală.
Ideea absolut paradoxală pe care Oscar Wilde o aduce în lumina acelui secol este
tocmai ceea a mimesisului , conform căreia nu Arta este o imitație,o reprezentare a Vieții,ci
Viața este cea ce imită Arta : “nu este nimic mai adevărat decât faptul că Arta imită viața mult
mai mult decât Arta imită Viața. Am văzut-o cu toți în lumea din Anglia cum un tip fascinant de
frumusețe inventat și evidențiat de numeroși pictori a influențat Viața într-un fel în care orcine
merge într-un loc privat sau într-un salon artistic vede ochii mistici ai visului lui Rosetti,gâtul
lung de fildeș,bărbia neobișnuită, părul translucent lăsat pe umeri pe care acesta l-a iubit cu
ardoare […] . Un mare artist inventează un stereotip, și Viața încearcă apoi să îl copieze ,să îl
reproducă într-o formă populară , precum un publicist înterprinzător .9” . Astfel,în viziunea
sa,Viața reprezintă în esență , singurul,și cel mai bun discipol al Artei.

8
People tell us that Art makes us love Nature more than we loved her before; that it reveals her secrets to us;[…] My
own experience is that themore we study Art, the less we care for Nature. What Art reallyreveals to us is Nature’s
lack of design, her curious crudities, her extraordinary monotony, her absolutely unfinished condition.[...] It is
fortunate for us, however, thatNature is so imperfect, as otherwise we should have had no art at all.”
Oscar Wilde,The Decay of Lying, p.1
9
“it is none the less truethat Life imitates art far more than Art imitates life. We have allseen in our own day in
England how a certain curious andfascinating type of beauty, invented and emphasised by twoimaginative painters,
has so influenced Life that whenever onegoes to a private view or to an artistic salon one sees, here the mystic eyes
of Rossetti’s dream, the long ivory throat, the strange squarecut jaw, the loosened shadowy hair that he so ardently
loved[…]A great artist invents a type, and Life tries to copy it, to reproduce it in a popular form, like an enterprising
publisher”
Oscar Wilde, The Lying Decay, p. 10
În ceea ce privește Manierismul , acesta reprezintă o tendință estetică,cunoscută și sub
numele de Apogeul Renașterii . Dacă Renașterea anterioară punea acentul pe proporție, echilibru
și idealul de frumusețe, manierismul exagerează aceste calități , rezultând în compoziții
asimetrice sau forțate din punct de vedere al naturaleții. Această tendință trebuie reținută pentru
eleganța sa intelectuală , precum și pentru artificialitatea acesteia. Maniersimul pune accentul
tocmai pe tensiunea artistică și pe instabilitate,pe forfotă , ca opus al echilibrului și al clarității
anterioare. Manierismul în literatură se caracterizează printr-un stil absolut sofisticat și
intelectual.
În continuare voi analiza principile anti-reprezentării , anularea acesteia , așa cum este
prezentată în lucrarea lui Victor Ștoichiță,Scurta Istorie a Artei.
În analiza sa,Stoichiță teoretizează celebra pictură a lui Malevich, Pătratul Negru , pe
care îl consideră un tablou alogic,ce se situează dincolo de limitele logicii. Prin pictura sa,
Malevich nu a intenționat să creeze o imagine lipsită de semnificație,ci o picture ce depășește
conceptul de semnificație, de sens.Tabloul reprezintă în sine un paradox,un mister , ce deschide
mai mult dileme : “Este pătratul negru o figură ce derivă din forma picturii , din granițele
tablourilor, din cauza descoperirii acestora? Sau este o prioritate ce nu se leagă în vreun fel de
aceste noțiuni? Este obiectul simbolic numit “pictură” ce produce Pătratul Negru din interiorul
acestuia? Sau acest vestigiu de reprezentare vine din exterior pentru a se atașa pânzei albe ca o
ultima încerca disperată de a fi o reprezentare?”10
Atunci când tabloul a fost expus a reprezentat o contradicție față de orice alt tablou
precedent.Creatorul său a încercat să reducă toate formele,toate picturile la stadiul zero.
Conform artistului însăși, în stadiul inițital,Pătratul Negru a fost gândit ca o Cortină
de la o scenă. Dar Cortina nu este o reprezentare, ci este ceea ce acoperă reprezentarea și,prin
ridicarea acestei Cortine,reprezentarea devine posibilă.Acest concept induce sensul de
antireprezentare al tabloului, situându-se dincolo de aceasta. Pictura,la fel și Cortina,înglobează o
infinitate de posibilități .Puterea sa se regăsește tocmai în tăcere,în mister.Cortina acoperă

10
“In other words: is the Black Square a figure that is derived from the form of the painting, from the boundaries of
the canvas, from their being laid bare? Or is it an a priori that has virtually nothing to do with the form of its support?
Is it the symbolic object referred to as 'painting' that
produces the 'Black Square' from within itself? Or does this vestige of figuration (a 'Black Square') come from the
outside to attach itself to the white canvas, as a desperate and ultimate
attempt at figuration?”
Victor Stoichita,Scurta istorie a umbrei, p.187
reprezentarea, fiind o imagine imposibil de determinat : imaginea inifinitelor posibilități de
reprezentare.Așa cum mărturisește creatorul , “puterea incredibilă a Cortinei este în suma totală a
reprezentărilor din univers ce așteaptă să fie formate.Culmea mimesisului ucide mimesisul”.11
Astfel, atunci când reprezentarea nu mai poate exista din lipsa idei ce poate fi reprezentată,
aceasta fiind încă ascunsă de Cortină,imitația este imposibilă, iar creația artistică rămâne un
mister deoarece nu poate fi asociată cu nimic,în afară de o multitudine de imagini ce pot fi-sau
nu-ascunse ,în spatele Pătratului Negru.

11
“in this 'terrible power' lies the sum total of all theimages of the universe waiting to be formed. The zenith of the
mimesis kills the mimesis.”
Victor Stoichita,Scurta istorie a umbrei,p. 189
Bibliografie

1.Platon , Republica, Cartea a X-a.


2.Platon,Phaidros
3.Aristotel,Poetica (paginile 6-20)
4.Oscar Wilde,The Decay of Lying
5. Victor Ștoichiță,Scurta istorie a umbrei(paginile 187-190)