Sunteți pe pagina 1din 11

Curinschi, Gheorghe, Restaurarea monumentelor, ed.

tehnică, Bucureşti, 1968

Generalităţi. Definiţii

În limbaj curent, în sensul cel mai larg, prin monument se înţelege o


realizare a minţii sau a mâinilor omului care iese din comun, distingându-se prin
valoarea sau amploarea sa. Fără îndoială, aspectul cantitativ, amploarea, poate
deveni determinant pentru ca un obiect să fie considerat monument (de unde şi
noţiunea de “monumental”), numai dacă este însoţit de cel calitativ: valoarea.
Noţiunea de monument se foloseşte pentru a desemna asemenea realizări
valoroase, fie că aparţin trecutului, fie că aparţin prezentului. Astfel, se vorbeşte
adeseori despre “monumentele epocii noastre” cu referire la realizări
excepţionale în domeniul producţiei materiale sau spirituale.
În domeniul culturii, noţiunea de monument se aplică unor realizări care
sunt apreciate de posteritate sau contemporani ca reprezentând jaloane
importante ale evoluţiei unei ramuri ale acesteia, a unui gen de artă. Astfel Iliada
lui Homer, Divina Comedie a lui dante sau Faust a lui Goethe sunt monumente
ale literaturii; balada Mioriţa reprezintă un monument al poeziei româneşti. În
muzică se poate vorbi despre opera în ansamblu a lui Beethowen ca despre un
monument sau, izolat, despre diferite lucrări ale artei componistice. Judecata de
Apoi pictată de Michelangelo în Capela Sixtină, Cina cea de Taină, opera lui
Leonardo da Vinci, porţile de bronz ale baptisteriului din Florenţa executate de
Ghiberti, frescele Voroneţului, sunt monumente ale picturii şi sculpturii. Statuia
neolitică a Gânditorului de la Hamangia, cu toate dimensiunile ei reduse, tezaurul
de la Pietroasa – Cloşca cu pui, cronicile pictate şi alte numeroase producţii ale
tuturor genurilor de artă, plastice sau aplicate, pot fi prinse în categoria
monumentelor culturii.
În arhitectură, noţiunea de monument se aplică unor clădiri importante,
realizate în decursul veacurilor – piramidele egiptene, templele greceşti, bisericile
bizantine, romanice şi gotice, palatele Renaşterii etc.
Etimologia noţiunii de monument. Într-un sens mai restrâns şi, totodată,
mai apropiat de etimologia cuvântului se înţelege prin monument un obiect,
vestigiu al trecutului sau realizare a prezentului, care este destinat să păstreze
memoria unor persoane sau evenimente. Astfel, sunt denumite monumente
statuile menite să comemoreze persoane sau evenimente şi operele de artă cu
caracter simbolic aşezate în necropole.
Toate aceste utilizări ale noţiunii de monument sunt în linii generale
corecte.
Termenul de monument este de origine latină. El provine din cuvântul
monumentum care, în sensul etimologic latin, însemnează amintire, memorie. El
derivă din verbul moneo-ere, ceea ce însemnează a aminti, a înştiinţa, a
îndemna. Trebuie remarcat că însuşi înţelesul noţiunii informează despre
valoarea cognitivă şi educativă a monumentelor, în sensul că, păstrând amintirea
unor oameni, fapte sau etape ale dezvoltării omenirii, ele informează totodată,
asupra caracterului, naturii, importanţei acestora, incluzând şi un îndemn la
meditaţie sau acţiune.
Şi în alte limbi europene cuvântul monument are acelaşi sens etimologic.
Cuvintele de origine latină monumento, monument, memorial (sau monument),
respectiv din limbile italiană, franceză şi engleză, denkmal din limba germană,
pamiatnik din limba rusă, toate include ideea de amintire.
Atributul istoric, adăugat noţiunii de monument, îmbogăţeşte conţinutul şi,
totodată, delimitează sfera sa, arătând că se referă la o mărturie a trecutului.
Monumentele de care se ocupă lucrarea de faţă sunt cele istorice ).
Articolul 1 al cartei internaţionale a restaurărilor, adoptată la cel de-al doilea
Congres al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente de la Veneţia, din mai 1964,
precizează în felul următor conţinutul noţiunii de monument istoric: “Noţiunea de
monument istoric cuprinde atât creaţia arhitecturală izolată, cât şi aşezarea
urbană sau rurală, care aduce mărturia unei civilizaţii anumite, a unei evoluţii
semnificative sau a unui moment istoric”.
Este de semnalat faptul că această definiţie extinde noţiunea de monument
istoric de la operele arhitecturale cu caracter de unicat, la aşezările urbane sau
rurale. Reflectând ponderea hotărâtoare pe care o au monumentele de
arhitectură, trebuie observat totuşi că rămân în afara acestei definiţii
monumentele de artă plastică şi alte categorii de monumente istorice. În schimb,
legislaţia privitoare la monumente din diferite ţări, cât şi activitatea practică de
restaurare, arată că noţiunea de monument istoric este înţeleasă în sensul de a
cuprinde toate aceste categorii.
Varietatea mare a monumentelor istorice pretinde o clasificare a lor.
Această clasificare este utilă, pe de o parte, în vederea unei orientări generale
privind principiile de restaurare şi măsurile metodologice ce trebuie să fie aplicate
în mod diferenţiat în cazul diferitelor categorii de monumente; pe de altă parte,
ea este utilă şi în vederea stabilirii unor răspunderi administrative privind
protejarea, restaurarea şi valorificarea lor.
Clasificarea monumentelor se poate face după natura, utilizarea şi
importanţa lor.
Clasificarea monumentelor după natura lor. După natura lor,
monumentele sunt de mai multe feluri:
Monumente arheologice sunt acele edificii sau ansambluri, care, căzând în
ruină, din cauza vechimii, neîngrijirii sau a unor cataclisme, au stat îngropate
vreme îndelungată în pământ şi au fost descoperite prin săpături. De cele mai
multe ori, aceste monumente aparţin perioadei vechi sau medii a istoriei omenirii.
Din categoria monumentelor arheologice fac parte aşezările omeneşti din
comuna primitivă cu instalaţiile lor gospodăreşti şi necropolele lor, resturile unor
oraşe antice, cetăţile şi dispozitivele de apărare aparţinând antichităţii sau
feudalismului, precum şi monumente izolate.Exemple de monumente
arheologice sunt aşezările de la Troia sau Micene, cântate în epopeele homerice,
forurile de la Roma, oraşele Pompei şi Herculanum; în ţara noastră, cetăţile
dacice din munţii Orăştiei, oraşul-cetate Histria, municipiul roman Tropaeum


)O definiţie succintă a acestora din urmă, dar incompletă, în sensul că nu cuprinde toate categoriile de
monumente, este dată de către dicţionarul Petit Larousse:”lucrare de arhitectură sau sculptură destinată
să transmită posterităţii o amintire”.
Traiani de lângă Adamclisi, monumentul roman cu mozaic de la Constanţa,
cetatea de la Scheia sau cetatea de scaun de la Suceava.
O caracteristică a acestor monumente este aceea că, prin starea în care au
ajuns, şi-au pierdut funcţiunile lor vitale, iar în urma săpăturilor arheologice şi
lucrărilor de conservare ele pot fi valorificate sub aspect muzeistic, intrând, în
acest fel, în circuitul vieţii contemporane.
Monumente de arhitectură. Din această categorie fac parte clădirile şi
ansamblurile de clădiri, aparţinând perioadelor antică, feudală şi modernă a
dezvoltării societăţii, păstrate întregi sau în stare de ruină (se exclud
monumentele de arhitectură care, descoperite fiind prin săpături, au fost prinse în
categoria precedentă a monumentelor arheologice). Monumentele de arhitectură
aparţin celor mai diferite programe: locuinţe, edificii fortificate, construcţii
destinate cultului, clădiri ce deservesc diferite funcţii obşteşti (administraţie,
cultură, sănătate, comerţ etc.). Catedrala Notre Dame din Paris, bazilica Sf.Petru
din Roma, Kremlinul Moscovei; în ţara noastră, biserica de la Voroneţ sau
biserca Neagră din Braşov, mănăstirile Hurez sau Dragomirna, castelul Corvinilor
de la Hunedoara sau palatul de la Mogoşoaia ilustrează această categorie de
monumente.
Monumente de artă plastică. Operele de artă plastică, incluse în compoziţia
unor monumente de arhitectură, reprezentând parte integrantă a acestora, cât şi
cele dispuse în aer liber, sunt monumente de artă plastică.
După cum se vede monumentele de artă plastică formează două grupuri:
Primul grup de monumente de artă plastică este alcătuit din opere care
constituie o componentă a sintezei artelor ce se realizezaă în cadrul arhitecturii.
Din acest grup fac parte picturile monumentale care decorează interiorul sau
exteriorul unor clădiri, vitraliile, mozaicurile, pavagiile tratate decorativ, sculpturile
care intră în compoziţia faţadelor sau unor spaţii interioare. Teoriile de figuri sau
scenele sculptate care decorează faţadele unor monumente romanice sau
gotice, mozaicurile care îmbracă interioarele bisericilor bizantine, operele de
sculptură care împodobesc edificiile Renaşterii; la noi în ţară frescele
monumentale ale bisericilor pictate în interior sau exterior ilustrează acest grup
de monumente de artă plastică.
Monumentele care fac parte din al doilea grup – statuile izolate şi
compoziţiile statuare, obeliscurile, troiţele, fântânile – au o existenţă relativ de
sine stătătoare. Ele pot fi apreciate din punct de vedere estetic independent de
cadrul din care fac parte. De asemenea, există posibilitatea de a le scoate de la
locul lor iniţial şi de a le muta în alt cadru, în aer liber sau în muzee ). În acelaşi
timp, caracterul relativ al independenţei lor ca valori de artă este determinat de
faptul că toate aceste monumente intră în raporturi estetice cu cadrul construit
sau peisagistic. Mai mult decât atât; ele sunt parte integrantă a unei sinteze
dintre arhitectură şi artele plastice, care are însă loc pe plan urbanistic. Mutarea
lor poate avea repercursiuni atât asupra modului în care sunt percepute, cât şi
asupra cadrului. Acest grup de monumente de artă plastică se poate exemplifica

)Originalul statuii lui David de Michelangelo, aşezat în faţa palatului Signoriei din Florenţa (Palazzo
Vecchio) a fost adăpostit în muzeul Academiei şi înlocuit cu o copie. Din raţiuni dictate de sistematizare,
statuia Sf.Gheorghe de la Cluj a fost mutată din piaţa Bibliotecii Universitare şi aşezată în faţa bisericii
Reformate.
prin statuia lui Marc Aureliu din piaţa Capitoliului şi fântânile din piaţa Navonna
de la Roma, prin “Călăreţul de aramă” de la leningrad; la noi, în ţară, prin statuile
Sf.Gheorghe şi a lui Matei Corvin de la Cluj, statuia Sf.Nepomuk din Piaţa Mare
(Grosser Ring) de la Sibiu (astăzi păstrată în muzeu), statuia lui Ştefan cel Mare
de la Iaşi, şirul de statui din piaţa Universităţii din Bucureşti etc.
Monumentele memoriale sau comemorative sunt clădirile sau operele de
artă plastică legate de amintirea unor oameni de seamă de pe tărâmul ştiinţei,
culturii sau vieţii obşteşti sau legate de evenimente importante ale istoriei
poporului. În rândul acestor monumente se numără casele în care au trăit şi au
lucrat oameni iluştri, personalităţi ale ştiinţei, culturii sau vieţii obşteşti, clădirile
care au fost sediul unor evenimente importante pentru viaţa poporului nostru,
statui şi monumente funerare. Aşa sunt, de pildă, casa în care s-a născut
povestitorul Ion Creangă de la Humuleşti sau casa din Dorohoi a muzicianului
George Enescu, clădirile în care s-a desfăşurat în ilegalitate activitatea unor
organe ale PCR, închisoarea Doftana, Monumentul eroilor luptei pentru
eliberarea poporului şi patriei, pentru socialism din Parcul Libertăţii.
Monumentele memoriale sau comemorative pot să nu aibă o valoare
artistică intrinsecă. Ele prezintă importanţă, îndeosebi prin semnificaţia lor
istorică, exprimată prin elementele de cunoaştere pe care le includ.
Acestor patru categorii de monumente istorice li se adaugă monumentele
de artă peisagistică şi monumentele de tehnică.
Monumentele de artă peisagistică sunt rezultatul acţiunii omului asupra
mediului natural pentru a asigura un cadru pentru clădiri şi ansambluri de
arhitectură sau pentru a obţine spaţii plantate destinate recreaţiei. Acţiunea
omului asupra naturii se poate limita la însuşirea unui peisaj natural sau poate
merge până la o transformare radicală a mediului natural, tradiţional, prin
plantarea unor specii de plante străine locului şi adoptarea unor compoziţii de
plan şi verticale caracteristice pentru stilul dominant al epocii. Grădinile Versaille-
ului, grădinile Boboli de la Florenţa, parcul de la Petrodvoreţ; la noi în ţară,
parcurile castelelor de la Gorneşti sau Bonţida, parcul palatului Mogoşoaia,
grădina Cişmigiu, constituie exemple de monumente de artă peisagistică. Dacă
grădina Cişmigiu are o compoziţie realizată pe baza unor planuri prestabilite,
denumirea unor parcuri şi grădini din diferite oraşe ale ţării – Crâng, Zăvoi,
Luncă, Dumbravă – arată că ele reprezintă rezultatul domesticirii unei naturi
sălbatice.
Monumente de tehnică aparţin mai mult domeniului culturii materiale decât
artei, deşi, unele din ele, au şi o valoare artistică. Unelte sau clădiri cu caracter
productiv, ele, toate, aparţin forţelor de producţie ale societăţii trecutului, ilustrând
procesul dezvoltării tehnicii: mori de vânt şi apă, teascuri, cuptoare de topit
minereuri, fabrici vechi etc.
Din cele mai de sus rezultă că monumentele istorice, făcând abstracţie de
categoriile în care le-am încadrat, sunt lucrări de arhitectură, sculptură sau
pictură. Făcând o apreciere numerică, cele mai multe monumente istorice aparţin
domeniului arhitecturii. Ponderea arhitecturii în cadrul monumentelor istorice
sporeşte şi mai mult dacă vom ţine seama că şi multe dintre monumentele
arheologice, comemorative şi cele ale tehnicii sunt şi ele produs ale unei activităţi
arhitecturale. Importanţa arhitecturii apare şi mai evidentă dacă vom ţine seama
că şi monumentele de artă plastică, existente într-un cadru determinat de
arhitectură, sunt o componentă a sintezei artelor care se realizează pe planul
obiectului arhitectural sau pe plan urbanistic.
Evoluţia noţiunii de monument istoric. Interesul pentru monumentele
trecutului a apărut în epoca Renaşterii pentru care antichitatea clasică constituia
un filon de inspiraţie. Însă fundamentarea ideii păstrării monumentelor istorice se
datoreşte Revoluţie franceze din 1789. Un decret al Convenţiei Naţionale din al
doilea an al Republicii proclama datoria de a păstra monumentele, considerate
ca un bun al întregii naţiuni. Totuşi, în accepţiunea vremii, sfera noţiunii de
monument istoric se extindea exclusiv asupra vestigiilor antichităţii. Monumentele
evului mediu continuau să fie ignorate. Au trebuit să treacă câteva decenii pentru
ca orientarea romantică către evul de mijloc să aducă în actualitate monumentele
medievale care au fost incluse în cadrul noţiunii de monument istoric. În felul
acesta, treptat, întregul patrimoniu al culturii trecutului a devenit obiect al
preocupărilor de a-l proteja şi restaura. Însă şi în urma acestei lărgiri, conţinutul
noţiunii de monument, se limita numai la obiecte cu caracter de unicat. Ambianţa
unor monumente de mare interes, care creându-le cadrul, avea darul de a le
pune în valoare, scoţându-le în evidenţă caracterul şi monumentalitatea, era de
cele mai multe ori subestimată. Mai mult decât atât. O perioadă de timp, în cursul
celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, a dominat ideea înlăturării acestei
ambianţe, pentru a se crea largi spaţii libere în jurul monumentelor, socotite
necesare pentru perceperea lor favorabilă. În felul acesta, nu numai că a fost
sacrificată textura istorică a oraşelor, dar înseşi monumentele, care au fost
concepute să fie percepute în cadrul lor tradiţional, au avut de pierdut.
Treptat însă noţiunea de monument istoric a fost extinsă şi asupra
ambianţei monumentelor, asupra unor zone orăşeneşti de interes istoric, asupra
unor centre istorice şi chiar oraşe întregi, deşi marea masă a clădirilor, cuprinse
în perimetrul acestor arii, ceda ca valoare istorică şi arhitecturală faţă de
monumentele cu caracter de unicat. Au apărut în felul acesta noţiuni de zonă
istorică, centru istoric, oraş istoric.
Locurile istorice. Carta internaţională a restaurărilor, adoptată la Veneţia
în 1964, consfinţeşte o noţiune nouă: locurile istorice.
Prin locuri istorice se înţeleg peisaje caracteristice, terenurile care au
constituit teatrul unor evenimente de seamă pentru viaţa popoarelor, zonele
arheologice şi ariile unor vechi aşezări.
Câmpia Libertăţii de la Blaj, crângul de la Islaz unde a fost citită
proclamaţia revoluţionarilor de la 1848, rezervaţia arheologică, corespunzătoare
întinderii curţii domneşti la Suceava, centrelor oraşelor Iaşi şi Suceava, zonele
cuprinse în interiorul zidurilor de incintă feudale la Sibiu sau Cluj, sunt locuri
istorice.
Din categoria locurilor istorice, cea mai mare importanţă o prezintă nucleele
istorice ale aşezărilor urbane şi rurale. Aria lor, delimitată de către repere de
natură urbanistică, arhitecturală sau arheologică, include în interiorul ei valori
importante pentru istoria arhitecturii şi a urbanismului. Când nucleul istoric se
prezintă ca o zonă închegată, în care marea majoritate a clădirilor au o valoare
istorică, se recomandă utilizarea termenului de centru istoric. Reprezentând, de
cele mai multe ori, întreaga întindere a oraşului în perioada feudală, centrele
istorice se înfăţişează ca un miez al oraşului actual, ca un centru al său, de unde
şi denumirea ce li se dă. Când nucleul istoric nu se înfăţişează ca o zonă
închegată, monumentele cu caracter de unicat fiind prinse de o masă de clădiri
care cedează ca valoare în faţa celor dintâi, iar delimitarea este mai puţin certă
(în lipsa unor ziduri, a unei incinte), este mai potrivită denumirea de zonă
istorică.
Centrele şi zonele istorice sunt deţinătoare ale unui pregnant caracter
specific, purtând amprenta etapei iniţiale a fundării oraşului sau, de cele mai
deseori, a unei succesiuni de etape care reprezintă însăşi viaţa oraşului. Acest
caracter specific al centrelor istorice este adeseori determinant pentru
personalitatea oraşului. Roma, Florenţa, Veneţia, parisul, Moscova, Leningradul
etc; la noi în ţară, Suceava, Iaşiul, Sighişoara, Braşovul îşi datorează
personalitatea, în mare măsură, centrului lor istoric.
Monumentele istorice şi obiectele de muzeu. Înfăţişând diferitele
categorii ale monumentelor istorice după natura lor, este necesar de a delimita
domeniul lor de domeniul obiectelor de muzeu care, după cum am arătat, pot fi şi
ele monumente ale culturii. Spre deosebire de monumentele istorice, care sunt
legate de pământ, obiectele de muzeu sunt mobile şi pot fi, în consecinţă
strămutate dintr-un loc într-altul. O grupare de monumente istorice poate
constitui un ansamblu, care îşi poate schimba configuraţia la diferite intervale de
timp; o adunare de obiecte de muzeu nu poate constitui decât o colecţie, a cărei
organizare se poate face după criterii variate şi modifica oricând.
Obiectele de muzeu sunt foarte diferite prin natura şi valoarea lor. Ele
aparţin următoarelor categorii:
Obiecte ce ţin de domeniul culturii materiale: unelte de producţie, arme,
inventar şi utilaj casnic; opere de artă plastică (pictură şi sculptură cu toate
genurile subordonate): desen, gravură, pictură în ulei, frescă, sculptură rotundă,
reliefuri etc.; opere de artă aplicată: orfevrărie, ţesături, ceramică; obiecte ce
aparţin etnografiei şi folclorului, categorie în care se include piese ce pot fi, de
fapt, încadrate în cele trei categorii enumerate mai sus; exponate care aparţin
regnului mineral, vegetal sau animal: piese conservate, mulaje, plante sau
animale vii.
Unele dintre obiectele de muzeu pot avea o valoare excepţională şi o mare
importanţă culturală sub aspect cognitiv şi estetic. Ele, toate, pretind a fi
conservate şi restaurate cu grijă şi expuse în anumite condiţii climatizare şi
iluminare într-un muzeu şi, bineînţeles, în condiţii optime de percepere. În felul
acesta ele intră în circuitul cultural.
Este adevărat că şi un monument de arhitectură poate deveni muzeu prin
faptul că adăposteşte obiecte de muzeu sau în virtutea propriei sale valori.
Dezafectarea în masă a monumentelor de arhitectură, mai ales când este vorba
de zone istorice întinse, nu este însă posibilă. Totodată, cu excepţia
monumentelor etnografice, de lemn, care pot fi strămutate în muzee în aer liber,
strămutarea unui monument de zidărie într-un muzeu nu poate fi decât o
excepţie. De altfel, o asemenea operaţie este posibilă numai când monumentul
este executat din piatră făţuită şi, în consecinţă, poate fi “demontat” şi “remontat”
pe alt amplasament. În alte cazuri nu se obţine, de fapt, decât o copie la scara
1/1.
Marea majoritate a monumentelor de arhitectură, a căror pondere în cadrul
monumentelor istorice este hotărâtoare, are o destinaţie practic-utilitară şi
participă prin aceasta la procesele vieţii cotidiene. Clădirile, ansamblurile de
clădiri, centrele şi zonele istorice sunt prinse în desfăşurarea proceselor
fundamentale ale organismului urban, care sunt reglementate prin acţiunile de
sistematizare şi alte măsuri urbanistice specifice. Toate monumentele istorice, de
arhitectură, de arheologie şi de artă plastică (cele din urmă fără o destinaţie
utilitară) constituie componente estetice ale peisajului natural, urban sau rural, şi
sunt prinse în relaţiile funcţionale ce acţionează pe plan zonal sau local.
În felul acesta, conexiunile monumentelor istorice sunt mult mai largi decât
cele ale obiectelor mobile de muzeu. De aceea, identificarea obiectelor de
muzeu cu monumentele istorice sub aspectul funcţiunilor, raporturilor cu
economia şi viaţa spirituală a societăţii, a cerinţelor de conservare, întreţinere ori
administrare, ar fi greşită. De altfel, începând cu din 1965, pe plan mondial alături
de Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM), s-a constituit Consiliul Internaţional
al Monumentelor şi Locurilor Istorice (ICOMOS), amândouă patronate de
UNESCO, ceea ce arată că o diviziune a preocupărilor faţă de aceste două
domenii de valori culturale apare necesară.
Clasificarea monumentelor istorice după utilizarea lor. Monumentele
istorice ar mai putea fi categorisite, în funcţie de utilizarea lor, în monumente
moarte şi vii.
Monumentele moarte sunt cele care şi-au pierdut funcţiunea lor utilitară.
Din categoria monumentelor moarte fac parte monumentele arheologice şi cele
aflate în ruină.
Monumentele vii sunt cele care îndeplinesc o funcţie practic utilitară, fie că
şi-au păstrat-o pe cea iniţială, fie că aceasta s-a schimbat.
Trebuie observat că această clasificare se referă la monumentele de
arhitectură sau la cele care, deşi încadrate în altă categorie, sunt clădiri
(monumente arheologice, construcţii cu caracter productiv, monumente de
arhitectură populară, cse memoriale). Monumentele de artă au numai o funcţie
estetică (cu aspectele ei cognitiv şi educativ) sau predominant estetică, în cazul
fântânilor, de pildă, care îndeplinesc şi o funcţie utilitară.
Categorisirea monumentelor în moarte şi vii este contestată de unii
specilişti, întrucât, în condiţiile preocupării pentru valorificarea lor multilaterală şi
aşa-numitele “monumente moarte” sunt incluse ca muzee în circuitul vieţii
contemporane. Împărţirea monumentelor în moarte şi vii are, în schimb, un temei
legat de metodologia restaurărilor care, după cum se va vedea mai departe,
diferă de la o categorie la alta.
Clasificarea monumentelor istorice după importanţa lor. În sfârşit,
monumentele se mai clasifică după importanţa lor. Această categorie este în
funcţie de legislaţia fiecărei ţări. Există state în care clasificarea monumentelor
după importanţa lor nu constituie obiectul unei legiferări (Italia, U.R.S.S.,
România). În alte ţări, se fac două sau mai multe categorii după importanţă, ca
de pildă: monumente de interes internaţional, monumente de interes naţional şi
monumente de interes local.
Categorisirea monumentelor după importanţa lor este legată de stabilirea
unor răspunderi administrative, privind protejarea şi restaurarea lor.
Monumentele istorice sunt mărturii ale unor civilizaţii ale trecutului. Ele nu
vorbesc, în mod elocvent, despre dezvoltarea forţelor şi relaţiilor de producţie,
despre evoluţia concepţiilor estetice şi modul în care acestea au fost întruchipate
în opere de artă. Monumentele reflectă evenimentele cele mai importante din
viaţa popoarelor. Constituind însăşi tradiţia, monumentele istorice dau
sentimentul continuităţii. Prin învăţămintele pe care le includ ele fecundează
creaţia contemporană. Sursă inepuizabilă de cunoaştere, obiect de admiraţie şi
delectare estetică, monumentele au în viaţa societăţii o importanţă deosebită.
Noţiunea de restaurare şi evoluţia ei. Noţiunea de restaurare, ca şi
noţiunea de monument a avut o evoluţie istorică, modificându-se în funcţie de
schimbarea concepţiilor privind istoria şi teoria arhitecturii, privind modalităţile de
păstrare a monumentelor exprimate într-o metodologie specifică.
Acţiunile îndreptate către menţinerea sau reconstrucţia unor clădiri
monumentale, care au avut loc în decursul timpurilor până la decretul convenţiei
Naţionale franceze din 1790, nu pot fi considerate ca restaurări întrucât, chiar
dacă satisfăceau cerinţele acesteia, nu reprezentau o preocupare care să
constituie o reflectare conştientă a cerinţelor unei ştiinţe, a unei discipline.
Începând cu data arătată, în funcţie de poziţia culturală a fiecărei etape a
dezvoltării sociale, s-a modificat şi conţinutul noţiunii de restaurare şi
metodologia disciplinei, care s-a conturat treptat, începând cu primele intervenţii
asupra monumentelor.
Cea dintâi etapă a evoluţiei concepţiilor cu privire la restaurare, care
cuprinde primele patru decenii ale secolului al XIX-lea, deşi nu se baza pe o
doctrină atotcuprinzătoare care să fixeze principiile şi metodologia aplicării
acestora (fapt care a îndreptăţit pe unii autori s-o denumească etapa empirică a
restaurărilor), totuşi, dacă selectăm tendinţele ei fundamentale, ea se întemeia
pe principiul de a obţine reîntregirea monumentelor istorice prin repunerea în
operă a elementelororiginale sau prin reeditarea acestora. În cursul acestei etape
s-au făcut îndeosebi restaurări ale unor monumente aparţinând Romei antice,
privite ca norme estetice de către orientarea contemporană a artei clasiciste.
A doua etapă a evoluţiei concepţiilor de restaurare se întinde aproximativ
între anii 1840-1880. Formularea noţiunii de restaurare aparţine şi de data
aceasta culturii franceze. Recurgându-se la noţiunea de stil, înţeles ca o realitate
estetico-temporală, se ajunge la concluzia readucerii monumentelor istorice la o
unitate stilistică proprie etapei iniţiale a existenţei lor, anulând, în felula cesta,
caracterul specific al operei, rezultat tocmai din suprapunerea unor momente
succesive ale realizării sale. Această etapă a fost denumită doctrinară. Doctrina
unităţii de stil, promovată de şcoala arhitectului francez Viollet-le-Duc (1814-
1879), a avut de înfruntat o altă doctrină care refuza orice intervenţie asupra
monumentelor care ar fi depăşit preocupări de ordinul întreţinerii lor curente.
Iniţiatorul acestei orientări a fost criticul de artă englez John Ruskin (1819-1900).
Mişcarea declanşată de Ruskin urmărea să substituie restaurarea printr-un
respect aproape religios în faţa monumentelor trecutului, dublat de un îndemn la
pasivitate, la o atitudine fatalistă în faţa dispariţiei lor, socotită de neînlăturat.
Cea de-a treia etapă, care începe aproximativ cu anul 1880 şi durează
până după cel de-al doilea război mondial, poate fi denumită etapă restaurărilor
istorice şi ştiinţifice. Principiul restaurării istorice se caracterizează prin două
elemente fundamentale: studiul aprofundat al istoriei monumentului care să
permită reconstituirea elementelor dispărute pe baza unei documentaţii certe şi
păstrarea tuturor etapelor valoroase ale existenţei sale. Teoreticienii cei mai
importanţi ai noii orientări sunt Luca Beltrami şi Camillo Boito. Documentele
fundamentale care au caracterizat pe plan teoretic această orientare au aparţinut
Congresului inginerilor şi arhitecţilor italieni de la Roma din 1883 şi conferinţei
internaţionale de la Atena din 1931, care a elaborat documentul cunoscut sub
numele de “Carta de la Atena”.
La puţin timp după Conferinţa de la Atena, ale cărei teze au concretizat
experienţa a aproximativ patru decenii de activitate, Gustavo Giovannoni (1873-
1948), reluând principiile formulate în Carta Atenei, le dă o nouă elaborare,
fundamentând aşa-numita restaurare ştiinţifică. Reluând ideea păstrării tuturor
etapelor de construcţie a unui monument, această orientare tinde să limiteze
intervenţiile restauratorilor exclusiv la o strictă conservare.
Distrugerile provocate de cel de-al doilea război mondial, pagubele
însemnate aduse patrimoniului monumental şi istoric al umanităţii, au pretins o
revedere a teoriilor şi tezelor fundamentate anterior. Lucrările efectuate după cel
de.al doilea război mondial deschid o nouă etapă a evoluţiei ştiinţei restaurărilor.
Situaţia unor monumente, grav avariate sau parţial distruse, a pretins să se
recurgă la reconstituirea lor, operaţie categoric respinsă de principiul restaurării
denumită ştiinţifică. Noua orientare în domeniul restaurărilor urmăreşte să îmbine
principiul istoric, al păstrării componentelor valoroase, cu acela al reeditării
unităţii plastice a monumentelor. De aici decurge admiterea unor reîntregiri sau
reconstituiri bazate pe o documentaţie certă, care să permită reeditarea
aspectului monumentului corespunzător unei anumite etape a existenţei sale
(socotită ca etapă optimă), fie, în lipsa unor mărturii istorice, admiterea unor
completări neutre, elaborate în spiritul arhitecturii ccontemporane.
Noţiunile de restaurare şi conservare. În concepţia ştiinţifică modernă,
restaurarea constituie un complex de operaţii care se eşalonează în cadrul a
două trepte distincte: lucrările de conservare şi lucrările de restaurare propriu-
zisă.
Prin conservare se înţelege întregul şir de măsuri care au drept obiectiv
păstrarea monumentului în bunăstare şi, ca o consecinţă, prelungirea existenţei
sale. Conservarea cuprinde o gamă largă de lucrări de la operaţii simple de
întreţinere şi reparaţii până la măsuri complicate de consolidare a monumentului.
Trăsătura distinctivă a lucrărilor de conservare este aceea că ele nu-şi propun
modificarea aspectului monumentului, păstrându-l în forma în care a ajuns până
în zilele noastre.
Prin restaurare se înţeleg acele categorii de lucrări care, înglobând şi
obiectivele conservării (asigurarea solidităţii monumentului şi prin aceasta a
longevităţii sale), urmăresc să-l readucă fie la înfăţişarea sa iniţială, fie la o formă
pe care a căpătat-o în cursul uneia dintre etapele valoroase ale existenţei sale,
reîntregindu-l, totodată, în limita documentelor, sub aspectul unităţii sale plastice.
Monumentele istorice au în general în urma lor o viaţă complexă. Multe
dintre ele nu au putut fi terminate nici de către meşterul iniţial şi nici în perioada
în care un stil şi-a păstrat neschimbate caracteristicile sale. Nevoile de viaţă ale
oamenilor şi gusturile lor estetice, în continuă schimbare, au făcut ca
monumentele să fie completate cu noi componente funcţionale şi estetice, care,
câteodată le-au diminuat valoarea, altădată le-au sporit-o. În felul acesta
restaurarea nu se poate reduce, în esenţă, la reeditarea formei iniţiale a
monumentului. Ea constituie un proces de selecţie, de înlăturare a unor
componente lipsite de valoare care deformează monumentul, de evidenţiere şi
valorificare a altora care, reprezentând momente importante ale existenţei
monumetului, oglindesc evoluţia istoriei arhitecturii şi a artelor.
În consecinţă, dacă vrem să gradăm cazurile de intervenţie asupra unui
monument, trebuie să luăm în consideraţie, în ordinea amploarei şi a sarcinilor
calitative pe care şi le propun, următoarele lucrări: măsuri de întreţinere, reparaţii
curente, reparaţii capitale, lucrări de consolidare şi lucrări de restaurare propiu-
zise.
În funcţie de natura lor, lucrările re restaurare propriu-zisă pot aparţine unor
categorii diverse. Diferiţi teoreticieni ai problemelor de restaurare au clasificat în
mod distinct aceste categorii care totuşi, în esenţă, indiferent de denumirea pe
care o capătă, au acelaşi conţinut. Amânând comentariul privind criteriile de
clasificare a lucrărilor de restaurare, pentru a dispune de la început, ca
instrument de lucru, de o seamă de noţiuni care să permită înţelegerea
capitolelor care urmează, recurgem, simplificând în parte lucrurile, la precizarea
următoarelor categorii de lucrări: restaurare de eliberare, de reîntregire, de
reconstituire, de inovaţie.
Restaurarea de eliberare reprezintă acea categorie de lucrări prin care se
urmăreşte degajarea unui monument de suprapuneri, stratificări şi adaosuri
lipsite de valoare.
Prin restaurarea de reîntregire se înţelege înlocuirea unor părţi dintr-un
monument, devenită necesară din cauza stadiului de degradare în care se
găsesc sau completarea unor părţi lipsă, reconstituite pe bază de documente
sau, câteodată, prin analogie. Din punctul de vedere al aspectului plastic,
operaţiile de reîntregire se pot referi la orice componentă a monumentului –
volumetrică, spaţială sau decorativă.
Restaurarea de reconstituire constituie reeditarea unui monument
dispărut din cauze fortuite, pa baza unor documente care permit reconstrucţia sa
integrală.
Strămutarea unui monument este un caz special al restaurării de
reconstituire. În mod practic, ea este posibilă când, prin natura materialului şi
modul de a-l pune în operă, monumentul se poate “demonta” şi recompune. În
cazul în care natura materialului şi modul de a-l pune în operă nu permit o
asemenea lucrare, este vorba, în fapt, de demolarea monumentului şi de
reproducerea sa identică pe un alt amplasament, recurgând la material recuperat
sau la material nou.
Restaurarea de inovaţie are drept obiect desăvârşirea unui monument
rămas neterminat din diferite cauze, reeditarea unor componente funcţionale
dispărute, pentru a căror reconstituire lipsesc documente, sau includerea în
cadrul unui ansamblu istoric a unor noi elemente, cerute de nevoile vieţii
contemporane. Trebuie semnalat că toate aceste lucrări, fie ele de terminare, de
completare sau de extindere, sunt considerate în cadrul lucrărilor de restaurare
prin faptul că arhitectul operează asupra unor monumente istorice sau într-un
cadru istoric. Astfel, ele reprezintă, în fond, o creaţie arhitecturală contemporană,
dar care, datorită condiţiilor speciale, menţionate mai înainte, pretinde o
metodologie aparte.
Bagajul de noţiuni al căror conţinut a fost explicat în cadrul acestui capitol,
definiţiile date, ne permit să ne ocupăm în continuare de cercetarea cauzelor
care provoacă degradarea monumentelor şi irosirea aspectului lor original,
pentru a trece apoi la aprofunndarea teoriei restaurărilor, privită prin prisma
evoluţiei sale istorice şi a stadiului ei actual, cât şi a metodologiei
corespunzătoare, ilustrate prin activitatea practică desfăşurată în ţara noastră,
cât şi în alte ţări care se disting prin bogăţia patrimoniului lor monumental.