Sunteți pe pagina 1din 17

Comunicarea familială

Comunicarea este mijlocul prin care intercunoaşterea familială se realizează. De aceea, o


bună comunicare va stimula intercunoaşterea, care la rândul ei va contribui la satisfacţia şi
împlinirea comunicării.
De asemenea, stilul şi modalităţile de comunicare se învaţă, în primul rând, în familie.
Apoi, ele sunt modelate în grupuri şi societate. De aceea, inclusiv blocajele în comunicare vor fi
preluate din familie şi folosite în viitoarele relaţii de cuplu şi de familie ale copiilor.

Elementele care facilitează o bună comunicare sunt:


 Sentimentele de afecţiune autentică ale membrilor familiei;
 Abilităţile de gestionare ale sentimentelor care se nasc în procesul comunicării;
 Onestitatea şi promovarea adevărului în orice comunicare;
 Deschiderea la şi preţuirea mesajelor (verbale şi nonverbale) care vin de la ceilalţi
membri, ca urmare a conştientizării faptului că acestea ajută la păstrarea echilibrului
familial;
 Oferirea unui timp şi spaţiu special pentru comunicare, mai ales a ceea ce este important,
delicat, sensibil;
 Folosirea unui stil adecvat partenerului de comunicare, tocmai pentru a te asigura că ceea
ce ai transmis a şi fost recepţionat corect de către partener.

Cele mai frecvente blocaje ale comunicării în cuplu şi familie sunt:


1. Deprinderile greşite de comunicare: lipsa ascultării, întreruperea discursului celuilalt,
realizarea unor alte activităţi în timpul discuţiei cu partenerul, aşezarea pe o poziţie
superioară, cum ar fi: „ştiam asta”, „exact asta voiam să spun şi eu”, „eu ştiu mai bine, nu
trebuie să îmi spui tu”, ignorarea a ceea ce spune partenerul sau copilul, atitudinile de
autoritate de genul „eu ştiu cel mai bine ce e binepentru tine” etc.;
2. Timiditatea, jena de a spune, de a exprima propriile opinii;
3. Teama de a se exprima din cauza reacţiilor partenerului, ale părintelui sau ale copilului;
4. Miturile – de exemplu „nu e frumos să vorbeşti despre defectele celuilalt”, „nu trebuie să
îţi spun asta; ar trebui să îţi dai singur(ă) seama dacă stai cu mine şi spui că mă iubeşti”
etc.
Comunicarea poate stimula sau diminua intimitatea cuplului. Stimulativă este comunicarea
directă a nevoilor şi dorinţelor fiecărui partener, adică atunci când mesajele sunt clare, directe şi
sincere.
Mesajele inhibitive sunt:
■ mesajele mincinoase – partenerii pot minţi fie ca să se apere de eventualele refuzuri sau
conflicte, fie pot avea tulburări de caracter. În ambele cazuri însă, minciunile erodează
sentimentele de încredere şi iubire dintre cei doi.
■ mesajele confuze – când mesajele sunt neclare, putând avea mai multe înţelesuri. De
exemplu, dacă soţul îi spune soţiei sale într-o zi „În sfârşit mi-au dat o primă consistentă. Acum
ne permitem să ne facem de cap” – în acest caz, soţia nu va şti cu exactitate dacă el se referă la
mult-visata călătorie de la sfârşitul săptămânii despre care au tot vorbit sau la a-şi cumpăra
frigiderul de care au nevoie;
■ mesajele paradoxale – sunt cele care exprimă două idei opuse în acelaşi timp. De exemplu,
un soţ dominator şi agresiv care îi cere soţiei să îşi exprime mai clar şi mai des opiniile proprii
sau o soţie care plânge în urma unei certe cu soţul îi spune acestuia să nu ţină cont de plânsul ei.
■ mesajele agresive – sunt cele care jignesc, ridiculizează, critică.

Comunicarea în cuplu
Pentru cuplul conjugal, comunicarea, alături de intercunoaştere, este principalul instrument de
dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol marital. Atunci cînd partenerii sunt capabili să se asculte
unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc să se
înţeleagă să se folosească de cuvinte pe care le aşteaptă sau să se pronunţe pentru a obţine
consens informaţional, ei pot conlucra şi interacţiona optim, astfel încît fiecare să fie stimulat în
a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie.
V. Satir consideră că există cinci căi de care indivizii umani se folosesc pentru a comunica:
concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului, concordanţa. Aceste căi sunt
valabile şi pentru comunicarea conjugală, determinînd calitatea maritală. (9, 1994)
Concilierea presupune acordul cu o altă persoană, chiar atunci cînd sentimentele şi
convingerile personale sunt contrarii. Ea poate crea unele probleme şi insatisfacţii la momentul
respectiv sau mai tîrziu, fiind totuşi o strategie de comunicare accesibilă şi de stimulare a
relaţiilor conjugale.
Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o mare nevoie de afirmare şi
demonstrare a puterii, avînd un comportament de cele mai multe ori hipercritic, dictatorial.
Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-şi dovedi lor însele forţa Eu-lui, poziţia de
autoritate.
Rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor care manifestă o
incapacitate în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din teamă (blocaj
afectiv).
Irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant, prin care
cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se întîmplă în situaţii sau în mediul
apropiat, desemnînd o manieră nonimplicativă care uneori poate abate atenţia de la obiectivul
discutat.
Concordanţa sau congruenţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se
potrivesc cu convingerile şi comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru relaţiile
interpersonale, inclusiv cele conjugale.
Caracterul complex al comunicării conjugale, care se produce nu numai la nivel verbal, ci şi
senzitiv, extraverbal, complică extrem de mult înţelegerea acesteia. Inflexiunile vocii,
intensitatea privirii, mişcările corporale cu referire la incidente familiale unice, trecute, grimase
specifice, pot "încurca" adesea mesajul verbal şi sensul primit, dezvăluit al acestuia. Soţii adesea
comunică senzitiv mai autentic decît verbal, îşi furnizează informaţii necomunicate verbal sau
distorsionează conţinutul celor verbale, fie prin insinuarea unei unde de "mister", fie prin
mistificarea mesajului afirmat, fie prin nuanţarea unui sens suplimentar, neafirmat.
Inautenticitatea unor mesaje verbale este adesea demascată pe căile comunicării senzitive şi
uneori chiar extrasenzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice, ale căror mecanisme bioenergetice
subtile continuă încă să ne scape. "Nu sunt supărată pe tine că ai uitat...", afirmă conciliant o
soţie, neîntîrziind ca după o clipă să verse conţinutul ceştii de cafea pe care tocmai i-o oferă, pe
pantalonii lui cei noi. "Şi totuşi n-ai venit direct acasă după şedinţă", i se adresează o soţie
soţului, "ghicind" adevărul, deşi afirmaţia acestuia este contrară, iar ora întoarcerii rezonabilă.
Fără îndoială, ca în comunicarea dintre parteneri se stabilesc două canale: conştient şi
inconştient. Este binecunoscut modul în care S. Freud explică intenţiile dramatice şi practice,
inconştiente, pe care oamenii le manifestă prin cuvinte, erori, lapsusuri, întreruperi, omisiuni
inexplicabile, blocaje sau mici accidente comunicaţionale. "Orice greşeală devine de înţeles" în
concepţia lui Freud.
Mesajele conştiente şi inconştiente şi, în special, "jocul imprevizibil al acestora" devin
relevante pentru înţelegerea comportamentului de rol conjugal. Fiecare mesaj reflectă în fond,
modul propriu al unei persoane de a intra în contact cu alta. Complexitatea şi, de aici, confuzia,
atît a mesajelor primite, cît şi a celor emise, reflectă nevoia acută a fiinţei umane de a comunica,
de a menţine contactul cu ceilalţi.
Sentimentul de securitate şi împlinire afectivă pe care îl poate crea convieţuirea conjugală,
alimentează continuu, dinamizează şi energizează întreaga conduită a individului uman în sensul
dezvoltării şi împlinirii personalităţii sale.
J. Perez (1968, 1978) descrie cele mai des întîlnite stiluri de comunicare (9, 1994):
▪ înţelegerea: este cea mai sănătoasă cale de comunicare care comportă un consens între un
mesaj emis, comportamentul şi emoţiile pe care le manifestă şi le resimte individul emiţător.
Persoana obişnuită să comunice "înţelegător" este calmă, politicoasă, plină de tact, cinstită în
sensul autenticităţii convingerilor sale, raţionamentul său cognitiv şi trăirea emoţională sunt
axate predominant pe întărirea şi satisfacerea nevoilor de bază ale partenerului, pe susţinerea lor
emoţională. Înţelegerea devine chiar recompensa persoanei respective.
▪ dezaprobarea: este un alt mod de comunicare cu efecte contrare, manifestată sub forma
cicălirii, severităţii, criticismului, descurajării, sancţiunii, blamării. Persoanele care predominant
dezaprobă, suferă în general de o scăzută stimă faţă de sine, corelată cu o mare nevoie de
prestigiu, pe care încearcă să şi-o satisfacă depreciindu-i pe cei apropiaţi, în virtutea
raţionamentului "devin mai important dacă îi fac să se simtă mai mici". Cu cît un individ este
mai nesigur pe sine, simţindu-se mai ameninţat în poziţia sa, cu atît nevoia sa de a-i umili şi
domina pe ceilalţi creşte, el fiind tot mai intolerant cu aceştia. Atunci cînd un partener reuşeşte
într-o problemă căreia "dezabrobatorul" nu i-a făcut faţă, el se va alege din partea acestuia cu
minimalizarea sau deprecierea propriului succes. Cel care dezaprobă este de obicei o persoană
autoritară, rigidă, argumentele sale bazîndu-se nu atît pe raţiune, cît pe emoţii. Pentru această
persoană orice pierdere înseamnă automat o pierdere a prestigiului de care au absolută nevoie
pentru a-şi creşte fragila stimă faţă de sine. Uneori, însă, comunicarea de tip dezaprobator poate
fi întărită la un partener ca urmare a nevoii crescute a celuilat de a se supune. Astfel, inclinaţia
spre control şi conducere a unui "dezaprobator" poate creşte ca răspuns la nevoile unui "supus", a
cărui teamă de asumare a unor decizii sau atitudini este deosebită, adesea ca urmare a unui
complex de vinovăţie. Se profilează astfel relaţii conjugale, cel mai frecvent reciproc nefericite
în plan conştient, dar extrem de rezistente, durabile în plan inconştient.
▪ supunerea: este o cale de comunicare utilizată frecvent în cupluri, în special în cele în care
stratificarea rolurilor este foarte rigidă, este proprie mai ales persoanelor dominate de complexe
de vinovăţie pentru ceea ce li se poate întîmpla lor sau partenerilor lor. Persoana supusă este
conciliantă, evită conflictul deschis sau argumentaţia de opoziţie, ca urmare a unei nevoi crescute
şi permanente de a plăcea interlocutorului, de a fi acceptată de acesta, mai bine-zis de a nu fi
respinsă. Această nevoie crescută de siguranţă şi afecţiune izvorăşte din neîncrederea sa în sine şi
din sentimentul dominant al acestor persoane de inferioritate (se simt nedemne). Consecinţele
unui astfel de comportament se resimt însă negativ şi în comportamentul partenerilor conjugali
care au tendinţa de a fi supuşi, subminîndu-le şi acestora încrederea în sine. Aceasta se explică
prin faptul că atitudinea concesivă nu permite luarea unei "poziţii tari", clare şi sigure, în
rezolvarea unei probleme de relaţie, exprimînd incapacitatea formării unor convingeri rezistente
în situaţia în care acele convingeri ar putea supăra o altă persoană. Concesivitatea trădează
dependenţa psiho-afectivă. Deşi aparent, concesivul pare a fi un "donator", un altruist, el este de
fapt continuu un "receptor", ca urmare a faptului că nu crede că are ceva de dat sau că poate să
dea ceva altora. Lipsa lui de încredere în sine se potenţează în relaţia cu un dominator prin
reciprocitate, acesta din urmă tinzînd să se supraautovalorizeze continuu. Concesivul dependent
devine de fapt dezorganizator în modelul comunicaţional şi funcţional al cuplului, el simţindu-se
în mod paradoxal cu atît mai neadecvat, cu cît se supune mai mult, stîrnind chiar dezaprobarea
celuilalt. Aceasta pentru că motivaţia conduitei de supunere nu este încurajarea şi stimularea
celuilalt, ci propria nevoie de a dobîndi aprobarea lui.
▪ intelectualizarea: constituie o altă modalitate de comunicare, considerată ca puţin
stimulativă pentru apropierea dintre partenerii conjugali, cel mai adesea fiind nefavorabilă
evoluţiei raporturilor dintre ei. Excesul de "raţionalizare" în raporturile interconjugale, îi
îndepărtează pe parteneri, răceşte climatul socio-afectiv. Numai emoţiile pozitive sunt de natură
să-i apropie, să-i satisfacă şi să-i ajute să co-evolueze. Persoanele care comunică în manieră
"intelectualizată" sunt calme, liniştite, detaşate, distante. Ele sunt suficient de retractile pentru a
nu te ataşa cu uşurinţă de ele, părînd că nu au emoţii, şi uneori sunt chiar lipsite de emoţii.
▪ indiferenţa: o cale de comunicare cu adevărat nesănătoasă. În cuplu indiferenţa este
rezultatul fricii, supărării sau nevoii de a manipula. Una din cele mai frecvente manifestări ale
indiferenţei este tăcerea şi ea apare în toate cuplurile. Tăcerea poate fi aleasă ca o cale de evitare
a conflictului manifest (tăcerea ostilă, tăcerea de refuz, tăcerea glacială, tăcerea de evitare,
tăcerea punitivă). Ea acţionează uneori ca un "tampon psihologic" între două tendinţe contrare:
anxietatea care împinge la declanşarea mîniei sau intelectualizarea care conduce la reprimarea
acesteia şi la ocolirea conflictului spontan. Evitînd ambele tendinţe, multe cupluri preferă
indiferenţa convenabilă fie unui conflict declarat, fie efortului de a schimba raporturile
nemulţumitoare. Indiferenţa – fie ea şi tăcere apăsătoare – este preferată scandalului, violenţelor
comportamentale, tachinăriei. Indiferenţa poate fi mimată, simulată sau poate fi o falsă
indiferenţă (exemplu, o soţie supărată, tace, pregăteşte masa soţului, îl serveşte, dar nu vrea să se
aşeze şi nici să mănînce cu el). Aparenţele sunt salvate, din exterior cuplul poate fi apreciat ca
liniştit, probabil fericit, dar în esenţă, relaţia partenerilor este inautentică, devitalizată prin
absenţa comunicării. Ei nu ştiu sau nu pot să comunice, fie pentru că nu se întîlnesc în planul
dorinţelor, aşteptărilor, valorilor, convingerilor, speranţelor, opţiunilor socio-culturale, ori
morale.

În cuplurile fericite, soţii sunt spontani unul faţă de celălalt. Ei sunt capabili să-şi exprime
punctul de vedere personal fără să fie pusă în discuţie existenţa lor comună. Pe baza unei
existenţe-împreună asigurate, diferenţele de opinie şi discuţiile se manifestă în mod liber. În
cuplurile nefericite, partenerii nu-şi duc pînă la capăt gîndurile în prezenţa celuilalt. Vorbesc
aluziv şi cu subînţelesuri, ascunzînd anumite lucruri. Revendicarea personală e importantă, ea
implicînd acuzarea celuilalt şi organizarea unor atitudini defensive care tind să devină automate.
Tabelul următor rezumă diferenţele:
Tabelul 1.
Cupluri fericite Cupluri nefericite
1. Comunicarea are funcţia de a adînci 1. Comunicarea are o funcţie ofensiv-
cunoaşterea interpersonală, conştientizarea defensivă. Ea nu contribuie cu nimic la o mai
problemelor sau a aşteptărilor celuilalt. bună potrivire a punctelor de vedere.
2. Limbajul şi paralimbajul sunt congruente, 2. Limbajul şi paralimbajul sunt non-
adică tonul, vocea, mimica şi ceilalţi însoţitori congruente. Lucruri banale sunt rostite agresiv,
ai mesajului (paralimbajul) sunt în acord cu iar lucruri agresive, cu un zîmbet pe faţă etc.
conţinutul celor spuse.
3. Schimburile verbale sunt cel mai adesea 3. Schimburile verbale consumă energie, sunt
dinamizante şi reprezintă un prilej de obositoare şi se prelungesc înzadar sau, invers,
satisfacţii. Eficacitatea lor face să fie cît mai ineficacitatea fiind de la bun început înţeleasă,
căutate. nu există schimburi verbale.
4. Problemele cuplului sunt delimitate şi 4. Fiecare problemă a cuplului atrage după sine
rezolvate. Nu există digresiuni. altele şi în cele din urmă relaţia conjugală în
totalitatea ei. Digresiunile sunt numeroase.
Problemele par să rămînă totdeauna în
suspensie.
5. Soţii îşi vorbesc unul altuia şi în acelaşi timp 5. Partenerii îşi vorbesc fără a fi unul împreună
sunt împreună, unul cu celălalt. Există o relaţie cu celălalt. Fiecare dintre ei caută fie să-l
de bază care nu e verbalizată. convingă, fie să se eschiveze, fie să-l
manipuleze pe celălalt.
6. Cu toate că acceptarea celuilalt ca 6. Celălalt nu numai că nu e acceptat aşa cum
individualitate nu e necondiţionată (unele este, ci şi considerat o sursă de frustrări şi,
lucruri trebuie schimbate), acceptarea lui ca practic, recuzat ca partener.
pereche şi ca partener este necondiţionată.
7. Comunicarea verbală şi cea paraverbală nu 7. Comunicarea tinde să se restrîngă la
sunt singura formă de relaţie. Există şi altele, semnalele verbale convenţionale. În anumite
nonverbale: mîngîierea, sexualitatea, gîndirea, cazuri, cuvîntul rostit e înlocuit de cel scris
amintirea etc. (mici note informative obiective).
Comunicarea conflictuală într-un cuplu
Dezacordul în domeniile de decizie
În această comunicare, există două niveluri întrepătrunse: unul priveşte conţinutul (invitaţia),
iar asupra acestui punct soţii sunt de acord; celălalt nivel, latent, priveşte luarea iniţiativei (cine
are dreptul să invite fără a-l consulta pe celălalt?). Dezacordul are în vedere cel de-al doilea
nivel. În acest caz, în hotărîrea de a face invitaţia soţia vedea, de fapt, un nou semn al tendinţei
vizibile la bărbat de a decide fără să o consulte în vreun fel. Fiecare încerca să aibă ultimul
cuvînt şi să-i impună celuilalt punctul său de vedere.
Manipularea identităţii celuilalt
Unul dintre parteneri poate încerca să-l determine pe celălalt să joace un rol. Este aşa-numita
"atribuire implicită a rolului sau a identităţii", descrisă de antipsihiatrie. Este vorba de o
patologie relaţională în care partenerul respectiv vrea să recreeze un sistem relaţional pregnant,
ancorat în trecut. El caută să joace din nou ceea ce a cunoscut în copilărie. Va folosi toate
mijloacele, de la injoncţiuni şi atribuiri pînă la persuasiune, pentru a-l determina pe celălalt să
intre în rolul pe care trebuie să-l joace ca să-i asigure identitatea complementară cu a sa. Dacă
celălalt nu "intră în joc", la nevoie va fi învinuit de lipsă de loialitate şi va fi culpabilizat sau
ameninţat cu o respingere afectivă (nu te mai iubesc – nu mai vreau să te iubesc, trebuie să ne
despărţim, să divorţăm etc.).
Comunicările simetrice
Aceste comunicări perfect simetrice arată că ambii parteneri sunt incapabili să înţeleagă cererea
celuilalt, fiindcă "atunci cînd soţia spune: am o migrenă îngrozitoare, soţul trebuie să dea dovadă
de îngrijorare şi să recunoască faptul că soţia nu arată prea bine". De fapt, fiecare rămîne închis
în aşteptările şi în exigenţele sale, fără să arate o cît de mică deschidere.
Comunicările complementare
Comunicarea complementară este un răspuns pozitiv la cererea celuilalt. Ea satisface o
aşteptare formulată fie verbal, fie evocată prin intermediul paralimbajului şi al posturii.
Comunicările complementare satisfac, prin definiţie, sistemul de aşteptări al partenerului, dar
totodată, prin intensificarea permanentă a unor nevoi patologice, pot duce la o rigiditate a
comunicărilor în cuplu, care devine astfel incapabil să se deschidă spre altceva şi se blochează
într-un egoism în doi. Cuplurile bolnave au nu doar interacţiuni reduse, ci şi o structură formală
neschimbată a schimburilor comunicaţionale.
Comunicările "dublu mesaj"
Atunci cînd nevoile individuale de siguranţă, dragoste şi respect faţă de sine nu sunt satisfăcute,
situaţia este simptomatică pentru dezechilibrul interpersonal al cuplului marital. Nevoile
psihologice de bază care asigură echilibrul emoţional sunt cel mai bine satisfăcute în condiţiile în
care comunicarea intraconjugală este liberă, neconstrînsă. Ele sunt satisfăcute mai puţin sau
deloc atunci cînd comunicarea este deturnată emoţional de restricţii, jenă, culpabilitate, teamă
sau ostilitate.
O formă de comunicare falsificată, psihopatogenă este "dublul mesaj": ex. un tînăr soţ căruia
nu-i place mîncarea făcute de soţia sa, răspunde la întrebările acesteia prin laude, deşi părăseşte
ulterior masa, simulînd o lipsă de apetit; un soţ se plînge de mai multe ori soţiei, în timpul mesei,
că trebuie să se reîntoarcă la lucru după masă, dar el pleacă cu o jumătate de oră mai devreme
decît de obicei.
Efectele "dublei legături" sau "dublului mesaj" sunt dintre cele mai nocive pentru dezvoltarea
relaţiilor conjugale, afectînd gradul de siguranţă şi coerenţa comunicării. Partenerii între care
circulă "duble mesaje" se simt stînjeniţi, neputînd interpreta clar mesajele primite, nici să le
comenteze adecvat şi, în consecinţă le induc acţiuni confuze, dubitative, ambivalente. Din acest
motiv, modelul relaţiilor intraconjugale nu se dezvoltă ca un model centrat pe rezolvarea de
probleme în beneficiul tuturor, ci ca un model de simulare a unor probleme adesea false, practic
irezolvabile.
Astfel, comunicarea conjugală poate fi comparată cu o umbrelă mare, sub care se ascunde tot
ce se întîmplă în cuplu. Comunicarea conjugală este considerată unul din cei mai importanţi
factori care reliefează caracterul relaţional al partenerilor influenţînd calitatea maritală.

Atașamentul în relațiile conjugale


Ataşamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiţionează
şi este fundamentul sănătăţii mentale. Ataşamentul se referă la un tip specific de legătură care are
patru caracteristici de bază:
• menţinerea proximităţii: individul ataşat doreşte să fie aproape de figura de ataşament;
• suferinţa provocată de separare: individul ataşat experienţiază o creştere în anxietate în timpul
separării nedorite sau prelungite de figura de ataşament;
• refugiu în siguranţă: figura de ataşament serveşte ca o sursă de confort şi securitate, aşa că în
compania figurii de ataşament la individul ataşat scade nivelul de anxietate;
• baza securităţii: figura de ataşament serveşte pentru individul ataşat ca o bază de securitate
care-l ajută să se angajeze în explorarea lumii sociale şi fizice.
Există numeroase definiţii şi perspective asupra ataşamentului. Astfel, se spune că
ataşamentul este o "relaţie afectivă între două persoane, care învinge timpul şi distanţa."
După Field (1994), ataşamentul este "relaţia ce se creează şi se dezvoltă între două sau
mai multe organisme în momentul în care sistemele lor fiziologice şi comportamentale intră în
raport de afinitate şi rezonanţă reciprocă."
Weiss (1993) menţionează faptul că experienţa de ataşament avută cu figura de
ataşament, în copilărie, decide asupra tipului de partener de care vei fi atras, cu care vei forma
cuplul şi vei dezvolta o nouă relaţie de ataşament. Căci, într-o bună relaţie de cuplu, partenerii îşi
asigură unul celuilalt protecţie şi securitate şi joacă, deci, rolul de figură de ataşament. Există
cercetări, cum ar fi cea condusă de Kitson, care arată că, indiferent cum se face alegerea
partenerului de cuplu, între cei doi se naşte un ataşament. Cercetătoarea a investigat cupluri care
au divorţat. Doar în 16% dintre acestea ataşamentul nu era identificabil.

Stiluri de ataşament
Stilul de ataşament al adulţilor este considerat o caracteristică personală relativ stabilă
care este susceptibilă la experienţele relaţionale curente. Stilurile de ataşament derivă din două
dimensiuni. Aceste dimensiuni se referă la anxietate şi evitare. Dimensiunea de anxietate reflectă
gradul în care un individ se nelinişteşte din cauza că este sau va fi refuzat sau neiubit;
dimensiunea de evitare reflectă gradul în care un individ evită intimitatea şi interdependenţa cu
alţii.
Adulţii pot manifesta patru stiluri de ataşament:
• securizant sau autonom;
• anxios-preocupat;
• evitant-demisionar;
• evitant-speriat.
Aceste stiluri reflectă cum un partener se va raporta la celălalt într-o relaţie de cuplu,
bazată pe preconcepţiile lor conştiente şi inconştiente despre modalităţile de răspuns ale lor unul
faţă de celălalt.
Stilurile de ataşament au fost descrise de mai mulţi cercetători: Bartholomew şi Horowitz,
Pietromonaco şi Barrett, Hazan şi Shafer, Mary Main.
Stilul de ataşamentul securizant sau autonom
Acestor indivizi le sunt caracteristice două calităţi. Ei apreciază profund experienţele
legate de ataşament şi au o înţelegere adecvată şi o perspectivă optimistă asupra relaţiilor
importante din viaţa lor. Ei demonstrează o atitudine bazată pe iertare faţă de figura de ataşament
din trecut şi în prezent. Aceşti subiecţi arată compasiune faţă de ceilalţi. Indivizii cu ataşament
securizant vorbesc coerent despre influenţa trecutului lor asupra sentimentelor şi relaţiilor
prezente.
O persoană cu un stil de ataşament autonom consideră că relaţiile conjugale vor fi în
general pozitive şi satisfăcătoare şi că partenerul va fi înţelegător. Ei sunt mai obiectivi în
viziunea lor asupra familiei şi partenerului.
Partenerii securizanţi descriu cele mai importante experienţe de dragoste ca fiind
fericite, bazate pe prietenie şi încredere. Ei sunt capabili să accepte şi să ofere sprijin partenerului
în ciuda greşelilor pe care el le face. Mai mult ca atât, relaţiile conjugale sunt de o durată mai
lungă. Partenerii securizanţi spun că sentimentele romantice cresc şi descresc, dar uneori ating
intensitatea de la începutul relaţiei şi chiar în unele relaţii romantice dragostea niciodată nu
dispare.
Persoanele securizante tind să fie de acord cu următoarele afirmaţii: "Îmi este relativ
uşor să stabilesc legături emoţionale cu partenerul. Mă simt comfortabil, creînd un raport de
dependenţă reciprocă cu partenerul. Nu mă neliniştesc că alţii nu mă acceptă." Acest stil de
ataşament, de obicei, rezultă din istoria interacţiunilor calde cu partenerul. Ei caută să realizeze
un echilibru între intimitate şi independenţă în relaţia conjugală.

Stilul de ataşament anxios-preocupat


Indivizii cu un stil de ataşament anxios-preocupat tind să fie de acord cu următoarele
afirmaţii: "Eu doresc să am o relaţie emoţional-intimă completă, dar eu deseori găsesc că alţii se
opun să fie mai aproape de mine decât eu mi-aş dori. Mă simt incomfortabil fără relaţii intime,
dar uneori mă nelinişteşte faptul că alţii nu mă apreciază aşa de mult cum îi apreciez eu pe ei."
Persoanele cu aşa stil de ataşament caută nivele înalte de intimitate, acord şi reactivitate la
partener. Ei uneori preţuiesc atât de mult intimitatea, încât devin hiperdependenţi de partenerii
lor – o condiţie numită "agăţare". În comparaţie cu persoanele securizante, cei anxioşi-preocupaţi
tind să aibă mai puţine viziuni pozitive despre sine. Ei deseori au dubii despre valoarea lor ca
partener şi se autoblamează pentru lipsa de reactivitate a partenerului. Ei, de asemenea, au mai
puţine viziuni pozitive despre partenerii lor, deoarece aceşti indivizi nu cred în intenţiile bune ale
oamenilor. Persoanele cu un stil de ataşament anxios-preocupat pot experienţia nivele înalte de
expresivitate emoţională, nelinişte şi impulsivitate în relaţiile conjugale. Aceste persoane sunt
deseori obsesive cu partenerul lor intim şi preocupate de securitatea relaţiei conjugale.
Hazan şi Shafer descriu acest stil de ataşament ca fiind cel mai conflictual în dragoste.
Persoanele anxioase-preocupate experienţiază dragostea ca o implicare a obsesiei, dorinţa de
reciprocitate, atracţie sexuală extremă şi gelozie. Subiecţii anxioşi-preocupaţi susţin că este uşor
să te îndrăgosteşti şi că frecvent simt că sunt îndrăgostiţi, totuşi aceste persoane rar găsesc ceea
ce ele numesc dragoste adevărată.

Stilul de ataşament evitant-demisionar


Persoanele cu un stil de ataşament evitant-demisionar tind să fie de acord cu următoarele
afirmaţii: "Mă simt comfortabil fără relaţii emoţionale apropiate. Este foarte important pentru
mine să mă simt independent şi autosuficient, şi prefer să nu fiu dependent de alţii sau ceilalţi să
fie dependenţi de mine." Indivizii cu un astfel de ataşament doresc un nivel înalt de
independenţă. Dorinţa de independenţă deseori apare ca o încercare de a evita ataşamentul în
general. Ei se văd pe sine autosuficienţi şi invulnerabili la sentimentele asociate cu ataşamentul.
Aceste persoane deseori neagă necesitatea relaţiilor intime şi le dezapreciază. Unii văd aceste
relaţii ca fiind neimportante. Nu este surprinzător faptul că ei caută mai puţină intimitate cu
partenerii conjugali, pe care-i văd într-o lumină mai puţin pozitivă decât se văd pe sine înşişi.
Cercetătorii denotă caracterul defensiv al acestui stil de ataşament. Persoanele evitant-
demisionare tind să-şi suprime şi să-şi ascundă sentimentele lor, deci nu-şi împărtăşesc
sentimentele lor profunde cu partenerul. Ele utilizează rejecţia, distanţându-se de partenerii
conjugali. Aceşti subiecţi neagă influenţa ataşamentului asupra comportamentului lor prezent.
Hazan şi Shafer spun că acest stil este "caracterizat prin frica de intimitate, dezechilibru
emoţional şi gelozie." Indivizii evitant-demisionari nu cred că dragostea romantică persistă în
timp şi ei consideră că dragostea adevărată se întîlneşte foarte rar.

Stilul de ataşament evitant-speriat


Persoanele cu un stil de atşament evitant-speriat tind să fie de acord cu următoarele
afirmaţii: "Mă simt incomfortabil stabilind relaţii intime cu partenerul. Eu îmi doresc relaţii
emoţional-intime cu partenerul, dar consider că este dificil să ai încredere completă în partener,
sau să depind de el. Uneori mă neliniştesc că voi fi rănit dacă îmi voi permite să fiu prea intim cu
partenerul conjugal." Indivizii evitant-speriaţi au sentimente ambivalente despre relaţiile intime
cu partenerul. Pe de o parte, ei doresc să aibă relaţii emoţional-intime. Pe de altă parte, ei tind să
se simtă incomfortabil cu intimitatea emoţională. Aceste sentimente ambivalente sunt combinate
cu gîndurile negative despre sine şi despre partener. Ei se văd pe sine înşişi ca fiind nedemni de
reactivitatea partenerului, şi nu cred în intenţiile acestui partener. Similar stilului de ataşament
evitant-demisionar, subiecţii cu stil de ataşament evitant-speriat caută mai puţină intimitate de la
partener şi frecvent îşi suprimă şi-şi ascund sentimentele lor.

Astfel, ataşamentul securizant şi insecurizant au mai multe caracteristici diametral opuse:


a) indivizii securizanţi oferă şi caută suport mult mai eficient decât adulţii insecurizanţi;
b) adulţii securizanţi utilizează mai multe strategii constructive în soluţionarea conflictelor decât
adulţii insecurizanţi;
c) adulţii securizanţi dau dovadă de stiluri comunicaţionale mai efective decât cei insecurizanţi;
d) adulţii securizanţi au mai mulţi pattern-uri adaptativi referitor la autodezvăluire;
e) indivizii securizanţi se comportă mai adaptativ atunci când are loc separarea de partener;
f) comparativ cu indivizii securizanţi şi anxioşi-preocupaţi, cei evitanţi experienţiază niveluri
mai scăzute de intimitate, plăcere şi emoţii pozitive, şi niveluri mai ridicate de emoţii negative în
interacţiunile lor zilnice cu alţii.
Stilurile de ataşament determină modalităţile de interacţiune în cuplul conjugal, ne ajută
să înţelegem cum partenerii îşi reglează emoţiile şi sentimentele, rezolvă conflictele şi
problemele prezente. Stilurile de ataşament construiesc baza unei familii armonioase.

1. Definire și tipuri de iubire


"O singură pasiune, dragostea, este capabilă să răspundă la nevoia umană de comuniune
cu lumea, respectând într-totul integritatea şi individualitatea fiinţei" este de părere E. Fromm
(1983).
Triunghiul iubirii după Stenberg
Conform acestei teorii iubirea are 3 dimensiuni: intimitatea, pasiunea și angajamentul.
Intimitatea: presupune sentimente de
apropiere, conexiune și legătură
emoțională puternică.
Pasiunea: reflectă intensitatea dorinței
sexuale, dintre parteneri.
Angajamentul: reprezintă decizia de a
sta sau nu în acea relație.

Tipuri de iubire
1. Eros: este iubirea romantică și pasională.
2. Ludus: acest tip de iubire se bazează pe joc și relație fără angajamente. O persoană care
urmărește dragostea ludică poate să întrețină în același timp mai multe relații conjugale, dar fără
angajamente.
3. Storge: este iubirea bazată pe prietenie. Aceste persoane au, de obicei, o relație cu o
durabilitate crescută, petrecând mult timp împreună cu partenerul.
4. Pragma: la baza acestui tip de iubire stau motive de cele mai multe ori financiare. Persoana
dorește să obțină avantaje din această relație: de ex. asigurare financiară, respect, prestigiu etc.
5. Mania: este o iubire obsesivă sau posesivă, plină de gelozie și extremă.
6. Agape: este iubirea altruistă, afectuoasă, atentă care se întâlnește foarte rar. Un exemplu
elocvent în acest sens este Maica Teresa.
Hendrick, și Slapion-Foote (1985) au constatat că bărbaţii au şanse mai mari să simtă
tipul ludic de dragoste, în timp ce femeile sunt mult mai predispuse la pragma.

2. Limbajele iubirii
Gary Chapman propune 5 limbaje ale iubirii:
1. Cuvintele de încurajare: cu ajutorul declarațiilor simple, directe iubirea se poate exprima
foarte bine. Aceste cuvinte pot fi și sub forma complimentelor.
2. Timpul acordat: este foarte important să se facă diferența între a petrece timpul împreună și a
petrece timpul unul lângă celălalt. De multe ori acest lucru este confundat. Partenerul consideră
că vizionarea unui film unul lângă celălalt, presupune și timp acordat eficient celuilalt.
3. Darurile primite: darurile sunt un simbol al atenției și iubirii, indiferent de valoarea acestora,
fie ele cumpărate sau confecționate manual. Se consideră că darurile sunt indispensabile în
evoluția unei relații conjugale
4. Serviciile: de ex. spălatul vaselor, călcatul cămășilor, dusul gunoiului, aranjatul pantofilor în
dulap sau plimbatul câinelui îi fac pe partenerii conjugali să se simtă prețuiți, importanți pentru
partener, iubiți.
5. Mângâierile fizice: ținutul de mână, sărutările, îmbrățișările sunt câteva exemple ale acestui
limbaj de iubire. Luând în considerație faptul că pielea femeilor este de 6 ori mai sensibilă decât
cea a bărbaților, acestea sunt mai predipuse să aleagă acest limbaj al iubirii.

SCALĂ PENTRU ATITUDINEA ÎN DRAGOSTE

Acest test, format din 6 părţi, vă va arăta care este stilul dumneavoastră de a iubi. Răspundeţi
dacă sunteţi, sau nu de acord cu fiecare afirmaţie, pe care o veţi raporta la relaţia dumneavoastră
actuală. Dacă nu sunteţi implicat/ă într-o relaţie, gândiţi-vă la una ideală şi exprimaţi-vă părerile
despre acest gen de relaţii. Pentru a rezolva testul, completaţi spaţiile goale cu unul din
răspunsurile de mai jos:

5 4 3 2 1

pe deplin de acord de acord mi-e indiferent dezaprob dezaprob total


După rezolvarea testului, veţi afla care este stilul dumneavoastră de a iubi. Punctajele
parţiale pe care le veţi obţine reprezintă diferite feluri de a iubi: Eros, Ludus, Storge, Pragma,
Mania şi Agape. Aceste categorii şi cuvinte greceşti vă vor fi explicate în final.

PARTEA I : AFIRMAŢII DESPRE DRAGOSTE

Cât de mult sunteţi de acord ?

Eu şi partenerul meu am fost atraşi unul de celălalt imediat ce ne-am cunoscut.


Eu şi partenerul ne potrivim perfect din punct de vedere fizic.
Momentele când facem dragoste sunt intense şi satisfăcătoare.
Simt că suntem făcuţi unul pentru celălalt.
Amândoi ne-am implicat atât fizic cât şi emoţional în relaţie, destul de repede.
Eu şi partenerul ne înţelegem unul pe celălalt.
Partenerul se potriveşte cu idealul meu de frumuseţe fizică.
Punctaj parţial Eros

Încerc să-l fac pe partener un pic nesigur în ceea ce priveşte devotamentul meu faţă de el/ea.
Cred că ceea ce partenerul nu ştie despre mine, nu-l/o va răni.
Câteodată, trebuie să am grijă ca ambii mei parteneri să nu afle unul de celălalt.
Pot trece peste relaţiile sentimentale destul de uşor şi de repede.
Partenerul se va supăra dacă va afla despre lucrurile pe care le-am făcut cu alte persoane.
Când partenerul devine dependent de mine, vreau să răcim un pic relaţia
Îmi place să joc ’’jocul dragostei” cu mai mulţi parteneri.
Punctaj parţial Ludus

E destul de greu să spui unde se termină prietenia şi unde începe dragostea.


Nu pot iubi dacă n-am avut mai întâi un sentiment de dorinţă.
Sunt încă prieten/ă cu toţi partenerii cu care am fost implicat/ă într-o relaţie sentimentală.
Cea mai mare dragoste se naşte dintr-o lungă prietenie.
E destul de greu să precizez când eu şi partenerul meu ne-am îndrăgostit.
Dragostea este o prietenie adâncă, nu o emoţie misterioasă.
Cele mai satisfăcătoare relaţii de dragoste s-au format din prietenii strânse.
Punctaj parţial Storge
PARTEA A 2-A : COMPORTAREA ÎN DRAGOSTE

Cât de mult sunteţi de acord ?

Iau în considerare ceea ce doreşte o persoană să devină în viaţă, înainte de a mă implica într-o
relaţie.
încerc să-mi plănuiesc cu grijă viaţa, înainte de a-mi alege un partener.
E mai bine să iubeşti pe cineva care provine din acelaşi mediu cu tine.
O primă grijă în a alege un partener este opinia lui în ceea ce priveşte familia mea.
Un factor important în alegerea partenerului este dacă el/ea va fi un bun părinte.
Alegerea partenerului depinde de ceea ce gândeşte despre cariera mea.
Înainte de a mă implica într-o relaţie, încerc să aflu dacă partenerul este compatibil din punct de
vedere genetic cu mine, pentru eventualitatea că vom avea copii.
Punctaj parţial Pragma

Când apar probleme în relaţia mea, am dureri la stomac.


Când relaţiile mele amoroase iau sfârşit, sunt atât de deprimat/ă încât am gânduri sinucigaşe.
Câteodată sunt atât de entuziasmat/ă de faptul că sunt îndrăgostit/ă, încât nu pot dormi.
Când partenerul nu-mi dă atenţie, mă simt bolnav/ă.
Când sunt îndrăgostit/ă, am probleme de concentrare asupra altor lucruri.
Nu pot fi relaxat/ă, dacă suspectez că partenerul este cu altcineva.
Dacă partenerul mă ignoră un anumit timp, fac lucruri stupide ca să-i atrag atenţia.
Punctaj parţial Mania

Încerc să-mi folosesc puterea pentru a-mi ajuta partenerul să depăşească momentele dificile.
Prefer să sufăr eu, decât să-mi vad partenerul suferind.
Nu pot fi fericit/ă, decât dacă pun fericirea partenerului mai presus de a mea.
De obicei, îmi sacrific dorinţele în favoarea dorinţelor partenerului.
Orice posed, poate fi folosit de partener, oricând doreşte
Când partenerul se supără pe mine, îl/o iubesc în continuare necondiţionat.
Voi îndura orice de dragul partenerului.
Punctaj parţial Agape

Scorul şi evaluarea:
Pentru fiecare set de întrebări, aţi obţinut mai multe punctaje parţiale, care se pot asocia cu o
grupă principală

(reflectă ceea ce simţiţi):

Eros (pasionat/ă)

Ludus (jucăuş/ă)

Storge (prietenos/ă)

şi o altă grupă, secundară (reflectă felul în care vă purtaţi):

Pragma (practic/ă)

Mania (intens, supradimensionat)

Agape (egoist/ă)

Pentru fiecare secţiune puteţi avea un punctaj cuprins între 7 şi 35.

Vă puteţi identifica felul de a iubi, cel corespunzător punctajelor dacă veţi găsi punctajele
maxime din prima şi a doua grupă.

Ce reprezintă aceste punctaje, care vă definesc stilul de a iubi? Acest stil poate fi schimbat pe
parcursul vieţii, dar aceasta nu constituie o regulă. Categoriile de mai sus vă sugerează ce fel de
îndrăgostit/ă sunteţi, chiar dacă nu sunteţi momentan implicat/ă într-o relaţie. Dacă însă aveţi o
relaţie, vă poate ajuta să vedeţi ce simţiţi şi cum vă purtaţi faţă de partener, încercaţi să-l
convingeţi şi pe acesta să rezolve testul şi apoi vedeţi cât de bine vă potriviţi.

Ce înseamnă aceste categorii? Termenii derivă din 6 cuvinte greceşti pentru feluri diferite de a
iubi:

Eros reprezintă dragostea pasională. Autorii, folosind testul, au descoperit că cei ce sunt
îndrăgostiţi pot fi identificaţi perfect cu Eros – preferinţă fizică, dar şi o mulţime de obligaţii.
Eros a fost cel mai frecvent fel de a simţi printre participanţi la cel mai recent sondaj al Atitudinii
în dragoste.
Ludus este dragostea văzută ca un joc. Cei care au un punctaj maxim la această categorie,
consideră dragostea ca pe un joc interactiv (chiar dacă uneori sunt decepţionaţi). Tipul Ludus se
poate teme de apropiere într-o relaţie. Bărbaţii, în mod special, au tendinţa de a considera
dragostea ca pe un joc, cu toate că ambele sexe au obţinut rezultate asemănătoare. Persoanele
care nu au fost niciodată sau au fost de mai multe ori îndrăgostite, se potrivesc perfect acestei
categorii. Însă, persoanele care au iubit o dată, sau de două ori, nu aparţin tipului Ludus.
Dacă aţi avut punctaj maxim, atunci înseamnă că aveţi puterea să împletiţi dragostea cu
prietenia. Este o dragoste de durată, dar nu implică foarte multă pasiune. În ultimul sondaj, nu a
fost atât de des întâlnit ca dar a fost mai frecvent decât

Dacă aţi avut punctaj maxim la Storge, atunci înseamnă că aveţi puterea să împletiţi dragostea cu
prietenia. Este o dragoste de durată, dar nu implică foarte multă pasiune. În ultimul sondaj,
Storge nu a fost atât de des întâlnit ca Eros, dar a fost mai frecvent decât Ludus.

Următoarele 3 tipuri (Pragma, Mania, Agape) reflectă comportamentul dumneavoastră în cuplu.

Punctajul dumneavoastră a fost maxim pentru Pragma înseamnă că sunteţi o persoană raţională.
Vă concentraţi atenţia asupra unei persoane ce are calităţile pe care le doriţi dumneavoastră.
Aveţi chiar un plan al relaţiei ideale, înainte de a găsi iubirea vieţii dumneavoastră. Această
atitudine – Pragma – a fost puţin întâlnită printre cei testaţi.
Mania se poate numi dragoste maniacă, deoarece este întâlnită în special la adolescenţi. Se
manifestă prin neîncredere şi incertitudine faţă de partener. Atitudinile şi reacţiile sunt adesea
supradimensionate.
Agape este foarte rar întâlnit în forma sa pură, cu toate că a fost cea mai răspândită dintre
ultimele 3 tipuri. Agape reprezintă dragostea fără egoism, în care eşti dispus să dai tot, fără să
doreşti ceva în schimb. Aceasta este cel mai des întâlnită la părinţi şi copii dar rareori la oameni
maturi.
Dacă veţi răspunde la întrebările din test împreună cu partenerul şi diferenţa dintre punctaje
pentru fiecare „tip de dragoste“ nu este mai mare de 12 puncte, atunci v-aţi găsit perechea ideală.