1

Buzescu Luigi- Paul

Psihologie / anul I

Eseu - Fundamentele psihologiei

OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Obiectul psihologiei

Psihologia ne ajută să înțelegem ființa umană: cum funcționăm și de ce acționăm

într-un anumit fel.

Condițiile cunoașterii științifice:

- investigarea proceselor psihologice (ex. cum dobândim limbajul, cum ne amintim

anumite lucruri

- investigarea experiențelor umane (ex. jocul)

- construirea modeleleor psihologice (ex. explicații ale proceselor psihice care ne ajută
să înțelegem ce se petrece cu noi)

- investigarea mai multor aspecte ale experiențelor umane (ex. cum supraviețuim unei
calamități sau cum învățăm să scriem)

- folosirea metodelor care aduc informații și trag concluzii certe

- folosirea metodelor în mod etic

- crearea, acolo unde este necesar, a unor termeni noi care să exprime cît mai fidel
realitatea a ceea ce se vrea înțeles.

Devenirea psihologiei ca știință

Devenirea psihologiei ca știință are la bază 6 abordări principale:

1. Abordarea behavioristă (comportamentală) - pune accent pe comportamentul uman

și cum mediul extern ne influențează comportamentul

2. Abordarea cognitivă - pune accent pe modul cum interpretăm și dăm sens lumii din
jurul nostru; studiază procesele noastre mentale: gîndirea, memoria, imaginația etc.
 2

3. Abordarea biologică - pune accent pe procesele fiziologice interne și structura

genetică care sunt influențate de mediul extern și modul de reacție la aceste
interacțiuni

4. Abordarea socială - pune accent pe modul de interacțiune umană,factorii ndividuali

implicați în comportamentul social

5. Abordarea dezvoltării - pune accent pe modul în care oamenii se schimbă de-a

lungul timpului (d.p.d.v. emoțional, social și cognitiv)

6. Abordarea personală - pune accent pe dezvoltarea personală a individului văzut ca

o ființă unică, înzestrată în mod diferit cu un potențial ce trebuie descoperit și utilizat
spre dezvoltarea personală și a celorlalți

Viitorul psihologiei

Viitorul psihologiei se prefigurează prin domeniile de interes actual:

- psihologia transpersonală, ce transcede persoana; modalitățile clasice de studiu a

relaționării umane sunt îmbogățite cu noi viziuni, unele controversate în mediul
academic: comunicarea la nivel subtil prin forma-gând cu privire la o anumită
persoană, situație etc.

- dezvoltatrea inteligenței emoționale

- actul sincerității în relaționarea eficientă

METODELE PSIHOLOGIEI

Organizarea cercetării psihologice

Organizarea cercetării psihologice se bazează pe două abordări:

A) Abordarea ipotetico-deductivă - în care omul de știință începe printr-o teorie,

apoi investighează dacă aceasta este adevărată prin generarea de ipoteze și testarea
acestora

B) Abordarea inductivă - omul de știință trasează idei generale din datele colectate

Metodele specifice ale psihologiei:

 3

1. Experimentul - cercetătorul își testează ideile într-un mediu controlat și determină

condițiile care determină anumite efecte

2. Observația - nu poate avea informații asupra cauzelor deoarece întotdeauna

intervine un factor colateral despre care nu știm nimic, nu putem controla studiile
bazate pe oservație ca și studiile experimentale. Un observator va dispune de un
număr de categorii specific, astfel încât să poată nota cazurile de comportament
remarcat, oricât de des l-ar remarca.

3. Studiul de caz - studirea extrem de detaliată a uneia sau două persoane. Are
dezavantajul că nu putem ști cât de tipice sunt persoanele pe care le studiem

4. Sondajul de opinie - se bazează pe interviu cu întrebari închise în care se răspunde

cu da sau nu și întrebări deschise unde se aduc explicații

PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

Principiul determinismului extern - postuleaza necesitatea ca analiza și

interpretarea fenomenelor să se realizeze permanent prin raportare la cauzele externe
care le-au provocat. Potrivit acestui principiu, nu există niciun fenomen real care sa
nu se încadreze între anumite coordonate spațio-temporale concrete și care să nu aibă
la bază o cauză sau un factor determinativ. Cauzele, la rândul lor, au un caracter
obiectiv și pot fi dezvăluite și cunoscute.

Principiul relaționării neuropsihice

Psihicul trebuie interpretat ca o functie a sistemului nervos central, o latura a

creierului. Acest principiu a fost introdus în psihologie dupa ce I.P. Pavlov a
generalizat notiunea de reflex asupra modului de functionare a scoartei cerebrale.
Anterior aceasta notiune era aplicata doar în explicarea functionarii segmentelor
inferioare ale sistemului nervos central.

Principiul reflectării și modelării informaționale

 4

Acest principiu ne ofera doua concepte de referinta pentru intelegerea psihicului:

conceptul de reflectare si conceptul de informatie.
Ambele concepte definesc natura psihicului prin raportare la obiectele si fenomenele
externe.
In lumina conceptului "reflectare", psihicul este definit ca forma specifica superioara
la reflectare. Reflectarea este o proprietate a intregii materii si ea se releva in cadrul
interactiunii dintre doua obiecte: obiectul care exercita actiunea si care ia numele de
reflectat (Ra) si obiectul care inregistreaza actiunea si o "reproduce" intr-o forma
specifica naturii lui substantial calitative si care primeste denumirea de reflectant (Re).
Ca model informational al lumii externe psihicul indeplineste doua functii: functia de
designare-reprezentare si functia de evaluare-interpretare.

Principiul acțiunii și al unității conștiință - activitate

Potrivit principiului actiunii, continuturile si structurile interne ale constiintei nu

izvorasc din interiorul subiectului, ci din afara lui, respectiv, din actiunile externe ale
copilului cu si asupra obiectelor (in primul rand, jucariilor) din jurul sau. Acest
principiu a fost formulat si introdus de savantul francez P. Janet (1889), creatorul
psihologiei conduitei: "psihologia, afirma el, nu este altceva decat stiinta actiunii
umane".

Prinipiul genetic și al istorismului - toate functiile si capacitatile psihice sunt

determinate exclusiv de ereditate si au un caracter innascut. In sprijinul acestei idei au
fost invocate datele oferite de analiza arborilor genealogici ai unor familii de mari
muzicieni, mari matematicieni, mari medici, mari comandanti militari.

Principiul sistecimității

Sistemul este definit ca un ansamblu de elemente (parti) aflate intr-o relatie non
intamplatoare, mai mult sau mai putin stabila si legica. Orice entitate trebuie privita si
abordata ca sistem.
Sistemul se delimiteaza pe fondul unui mediu (M).
Abordarea "sistemului" nu trebuie facuta prin izolarea lui de mediu

LEGILE ȘI TEORIILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE

 5

Problema definirii legilor în psihologie

Relația dintre descriere, explicație ș interpretare

Problema elaborării teoriei psihologice

PSIHICUL UMAN

Caracterizare generală

• psihicul este un model informaţional intern al lumii externe cu rol adaptativ

specific;

• apariţia lui de înscrie ca un moment de apogeu pe scara evoluţiei animale;

• psihicul se supune legii generale a dezvoltării, modificîndu-şi de-a lungul timpului

(istoric şi individual, organizarea şi funcţiile);

• esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum,

densitate, gust, miros etc), rămîne de natură ideală, nonsubstanţială; el este o entitate
de ordin relaţional, comunicaţional, informaţional.

Sistemul psihic uman este un sistem dinamic, hipercomplex, autoreglabil cu

capacitate de autoorganizare, relativ stabil, evolutiv şi finalist.

Noțiune modernă a psihicului - Psihicul este INFORMAȚIE

Caracteristicile psihicului uman

Există următoarele forme ale vieţii psihice (numite şi ipostaze ale psihicului ):
conştiinţa, subconştientul şi inconştientul.

Conştiinţa este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vieţii psihice
(nivelul superior de dezvoltare al psihicului). Deci conştiinţa este structura psihică de
suport a vieţii interioare

Conştiinţa este forma cea mai superioară de reflectare psihologică, este rezultatul
condiţiilor social-istorice de formare a omului în cadrul activităţii de muncă, care se
află permanent în comuicare (cu ajutorul limbajului) cu alţi oameni.
 6

În acest sens conştiinţa este „ un produs social.” Omul este unicul dintre fiinţe care
este capabil de autoanaliză, autocontrol şi autoapreciere.

Se cunosc două tipuri de conştiinţă: conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată,

care există şi la animalele superioare. conştiinţa reflexivă - conştiinţa de sine, de “eu”,
într-adevăr specific umană.

Subconştientul - ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este conştient, dar

care influienţează comportamentul său. Subconştientul se referă la structurile abisale
ale personalităţii („ psihologia adîncurilor”). Pentru psihanalişti, subconştientul este
parte a psihicului care tinde să revină în conştiinţă şi presează în mod continuu asupra
conştiinţei omului. Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a
vieţii psihice. Există un număr destul de mare de fenomene şi reacţii psihice care
intervin în activitatea noastră, fără a ne da seama de prezenţa lor. Ansamblul lor, ca şi
al posibilităţilor de acţiune existente, neactualizate îl denumim, în mod obişnuit,
inconştient. Astăzi includem în inconştient mai întîi tot bagajul de cunoştinţe, imagini,
idei achiziţionate şi care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămîn într-o stare de latenţă;
unele vor fi actualizate frecvent,

Modificările conștiinței:

- modificări normale (fiziologice) - starea de veghe urmata de starea de somn care

duce la diminuarea senzatiilor, perceptiilor si a gandirii

- modificări anormale (patologice) - diferitele transe și stările induse hipnotice

PROCESELE SENZORIALE

I. SENZAȚIA

Sensibilitatea și legile ei

LEGILE PSIHOFIZICE. Existenta unui stimul în mediul înconjurator si chiar actiunea

acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzatii.
Pentru ca senzatia sa apara este necesar ca stimulul sa dispuna de o anumita
intensitate.
 7

LEGILE PSIHOFIZIOLOGICE exprima dependenta nivelului si dinamicii

sensibilitatii de fenomenele care au loc în organizarea interna a subiectului, înainte si
în timpul receptionarii stimulului modal specific. Esentiale sunt: legea adaptarii, a
contrastului, legea sensibilizarii si depresiei, legea sinesteziei si legea oboselii.

Legea adaptarii exprima caracterul intrinsec dinamic, al sensibilitatii, deplasarea în

sus sau în jos a pragurilor absolute si diferentiale sub actiunea prelungita a stimulului
sau în absenta acestuia

Legea contrastului exprima cresterea sensibilitatii ca efect al stimularii

spatio-temporare a excitantilor de intensitati diferite, care actioneaza simultan sau
succesiv asupra aceluiasi analizator. Corespunzator, avem 2 tipuri de contrast:
simultan si succesiv.

Legea sensibilizarii si depresiei exprima cresterea sau scaderea în cadrul unui

analizator a sensibilitatii, fie ca urmare a interactiunii diferitelor câmpuri receptoare
proprii, fie ca urmare a interactiunii lui cu alti analizatori.

Stimularea cu o lumina de intensitate relativ slaba a unor segmente retiniene duce la

cresterea nivelului sensibilitatii în segmentele apropiate.

Legea oboselii - exprima faptul ca analizatorii, fiind sisteme care functioneaza pe

baza unui consum de energie stocata în structura lor, iar aceasta energie fiind
cantitativ limitata, sunt supusi fenomenului de oboseala.

Clasificarea senzațiilor:

SENZATIILE VIZUALE, AUDITIVE, CUTANATE, OLFACTIVE SI GUSTATIVE

II. PERCEPȚIA

Caracterizare generală

Perceptia reflecta obiectul în întregime, în ansamblul însusirilor sale. Dar perceptia nu

se reduce la o suma de senzatii, ci constituie o forma calitativ distincta de cunoastere
senzoriala a lumii reale.

Legile percepției
 8

Obiectualitatea rezida în raportarea perceptiei la obiectele lumii reale si nu la

organele receptoare sau la structurile cerebrale care participa la descifrarea si
prelucrarea informatiei perceptive.

Integralitatea perceptiei trebuie înteleasa în sensul ca noi percepem orice obiect si cu

atât mai mult orice situatie obiectuala spatiala ca un întreg sistemic stabil, chiar daca
unele parti componente ale acestui întreg nu pot fi percepute nemijlocit în momentul
respectiv.

Constanta perceptiei se manifesta în relativa stabilitate a însusirilor percepute ale

obiectelor, în cadrul unui registru destul de larg de modificare a conditiilor în care are
loc perceperea.

Inteligibilitatea (categorialitatea) este o alta însusire importanta a perceptiei. Desi

apar ca rezultat al actiunii nemijlocite a stimulilor asupra receptorilor, imaginile
perceptive au întotdeauna o anumita semnificatie semantica. La om perceptia este
strâns legata de gândire, de întelegerea esentei obiectului sau fenomenului respectiv.
A percepe constient un obiect înseamna a-l denumi pe plan mintal, adica a-l raporta la
o anumita clasa de obiecte, a-l "generaliza" prin cuvânt. Chiar daca percepem un
obiect necunoscut, noi încercam sa surprindem în el o asemanare cu obiectele
cunoscute, sa-l includem într-o anumita categorie de obiecte.

Aperceptia trebuie înteleasa ca dependenta a perceptiei de continutul vietii psihice a

omului, de drumul de viata pe care l-a parcurs, de particularitatîle personalitatii sale
(termenul a fost introdus de Leibnitz).

Formele percepției

Perceptiile pot fi clasificate dupa variate criterii. Astfel, în functie de componenta

senzoriala dominanta putem vorbi de perceptii vizuale, perceptii auditive, perceptii
haptice (tactil-kinestezice), desi în structura fiecarui tip de perceptii intra variate alte
senzatii.
9