Sunteți pe pagina 1din 8

AUTORITǍŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

ADMINISTRAŢIA PUBLICǍ DE STAT.


PREFECT ŞI PREFECTURǍ

Lector dr. Ana-Maria Bercu Student:


Specializare:Administraţie Publicǎ
An II, Gr.2, Seria 1

1
Statul, definit ca mod de organizare a puterii publice a unei populaţii situate pe un
anumit teritoriu, îşi realizeazǎ funcţiile sale printr-un sistem de autoritǎţi publice (organe,
in accepţiunea multor autori). Implantarea acestor autoritǎţi in teritoriu reprezintǎ o
condiţie a asigurǎrii funcţionalitǎţii statului.
Statul procedeazǎ la organizarea administraţiei publice prin Constituţia şi legi,
stabilind, pe de o parte, organizarea adminstrativǎ a teritorului, iar, pe pe altǎ parte,
implementarea şi rolul autoritǎţilor publice (organelor) în aceste unitǎţi administrativ-
teritoriale.
Administraţia publicǎ, fie ea centralǎ sau localǎ, se caracterizeazǎ prin aptitudinea
generalǎ şi abstractǎ de a interveni în orice domeniu ce revine administraţiei
publice.Astfel, Preşedintele, Guvernul, Prefectul, sunt autoritǎţi ale administraţiei
generale sau autoritǎţi cu competenţǎ generalǎ în spaţiul teritorial al ţǎrii sau, dupǎ caz, al
unitǎţii administrativ-teritoriale. Spre deosebire de acestea, administraţiile specilizate sunt
competente sǎ exercite atribuţiile numai într-un anumit domeniu sau ramurǎ de activitate.
Ϊn rândul acestora intrǎ ministerele, celelalte autoritǎţi ale administraţiei publice centrale
de specialitate, precum şi serviciile teritoriale ale acestora.
Administraţia statalǎ este compusǎ din autoritǎţile puterii executive care, pe lânga
rolul lor politic, îndeplinesc şi sarcini administrative (preşedinte, guvern), cǎrora li se
adaugǎ administraţiile ministeriale şi neministeriale de specialitate organizate la nivel
central. Dincolo de aceste organe centrale, înzestrate cu competenţǎ teritorialǎ generalǎ,
extinsǎ la nivelul întregii ţǎri, administraţia statalǎ cuprinde şi organe implantate în
unitǎţile administrativ-teritoriale (prefecţii, şefii serviciilor ministeriale din judeţe) ca
organe deconcentrate.
Prefectul reprezintǎ o componentǎ a administraţiei statale, deconcentratǎ în
circumscripţiile administrative ale statului cu gradul cel mai mare de extensie – judeţele.
În Roma Antică, noţiunea de prefect sau prefectură, semnifica fie unităţi
administrative, fie funcţii oficiale (civile,militare,economice…etc.)
Prefectul este, aşa cum susţinea Prof. M. Waline, o creaţie napoleoniană; ea a fost
creată in anul al-VIII-lea de la Marea Revoluţie Franceză; până la modificarea
Constituţiei Franţei din anul 1958, prefectul era reprezentantul Guvernului şi şeful
administraţiei departamentului în care funcţiona.
După 1958, prefectul este:
 reprezentantul statului, al intereselor naţionale;
 reprezentantul Guvernului;
 organ de administraţie generală;
 organ de coordonare a serviciilor statului din departament.1
Legiuirile româneşti dinainte de Unirea din 1918, cum şi legile din 1925, 1936 şi
1940, având ca model şi organizarea departamentului din Franţa, i-au dat prefectului o
indoitǎ calitate.Ca şi primarul, prefectul este capul administraţiei judeţene
descentralizate.Din aceastǎ cauzǎ, prefectul este numit prin decret la propunerea
ministrului de interne şi face parte din ierarhia ministerului de interne.Din aceastǎ cauzǎ
administraţia judeţului a fost mai puţin descentralizata decât administraţia comunalǎ.
Ca reprezentant al guvernului, prefectul este in primul rand un organ de control şi
supraveghere.
1
J. Rivero

2
Prefectul supravegheazǎ şi controleazǎ comunele rurale şi urbane cum şi toate
instituţiile de binefacere şi asistenţa socialǎ din judeţ, ia mǎsuri pentru ca sǎ previnǎ
infracţiunile şi se ingrijeşte de menţinerea ordinei şi siguranţei publice, dǎ ordine tuturor
organelor poliţieneşti şi ale jandarmeriei, dǎ dispoziţiuni în caz de calamitaţi naturale-
cutremurele, inundaţiile, in caz de epidemii, epizotii, exercitǎ tutela administrativǎ etc.
Autonomia localǎ, reprezintǎ un principiu al implementǎrii instituţiei prefectului
in sistemul administraţiei publice.Ea se dezvoltǎ pe mǎsura adâncirii descentralizǎrii
administrative.
În ordinea evenimentelor istorice autonomia localǎ este anterioară statului. Prof.
Anibal Teodorescu, preciza că „ideea de autonomie locală atrage după sine
descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea un sistem
care implică autonomia”.
De aceea, descentralizarea, ca element esenţial al autonomiei locale, nu poate fi
concepută, cel puţin în statele unitare, fără existenţa unui control din partea statului,
denumit, tradiţional, control de tutelă, exercitat în unele ţări ( Italia, Franţa ) de
funcţionari sau autorităţi ale administraţiei de stat, iar în altele ( Marea Britanie) de către
judecători. Precizez că şi sistemul controlului de tutelă din Franţa, ca şi cel de la noi de
altfel, duce în final, în faţa instanţei de contencios administrativ.
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în
anumite limite. Nu se poate admite ca într-un stat de drept să fie nesocotită legea,
autoritatea executivului central sau a justiţiei datorită aplicării principiului autonomiei
locale. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept,
principiul autonomiei locale fiind unul dintre acestea. De aici legătura organică care
trebuie să existe între autonomia locală şi lege, dintre interesele locale (comunale,
orăşeneşti, municipale, judeţene) şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se
explică de ce, în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale de
nivelul cel mai înalt, a fost instituit un reprezentant al statului, al puterii executive, cu
rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale,
organizate pe baza autonomiei administrative. După sistemul francez, acest rol, la noi, l-a
avut prefectul, situaţie reglementată şi de Constituţia adoptată în anul 1991, care la
articolul 122, alin. 2, prevede: „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi
conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe
centrale, din unităţile administrativ-teritoriale”. Se observă că, pe baza principiului
deconcentrării, are loc transferul unor atribuţii ale autorităţii centrale ca şi a dreptului de
tutelă administrativă de la organele centrale ale statului (Guvernul) la reprezentantul local
al acestuia (prefectul). Prefectului i s-au stabilit sarcini de administraţie generală, cum ar
fi coordonarea pe plan local a activităţii serviciilor teritoriale ale ministerelor, precum şi
exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor administrative ale autorităţilor
publice locale.
Soluţia din Constituţie şi din Legea administraţiei publice locale se poate spune că
este o soluţie politică, prefectul ne apare ca fiind om politic (pe baza dreptului pozitiv), ce
reprezintă Guvernul, fiind de înţeles că el este supus regulii jocului politici, ca oricare
membru al Guvernului.
Prefectul este un organ unipersonal al administraţiei publice, investit cu o
competenţă materială generală şi teritorială limitată la nivelul judeţului în care

3
funcţionează. Articolul 106 din Legea nr. 69/1991, republicată, dispune: „Guvernul
numeşte câte un prefect, ca reprezentant al său, în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti”. Textul citat reia dispoziţiile cuprinse în articolul 122 (1) din Constituţie.
Rezultă, deci, că prefectul este numit în funcţie printr-un act de autoritate, şi nu ales.
Potrivit articolului 106 din legea menţionată, „Prefectul este ajutat de un
subprefect”. Existenţa subprefectului nu schimbă natura juridică a prefectului.
Condiţiile cerute de lege persoanei fizice pentru numirea în funcţia de prefect sau
subprefect sunt prevăzute în articolul 106 din Legea nr. 69/1991, republicată, şi anume:
„studii superioare şi vârsta de cel puţin 30 de ani”. Aceste condiţii sunt cumulative şi
obligatorii, lipsa oricăreia atrăgând nulitatea actului de numire în funcţie.
Este de relevat totuşi, condiţia cetăţeniei române şi a domiciliului în România,
impusă de articolul 16 din Constituţia României, potrivit căreia „funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română
şi domiciliul în ţară”.
Articolul 107 din Legea nr.69/1991, republicată, prevede o serie de interdicţii şi
incompatibilităţi. În primul rând este precizat faptul că prefectul sau subprefectul nu
poate fi în acelaşi timp deputat sau senator. O asemenea dispoziţie se coroborează cu
prevederile articolului 68 din Constituţie potrivit cărora „calitatea de deputat sau de
senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia
celei de membru al Guvernului”.
Din dublul caracter, politic şi administrativ al statutului prefectului, care, în
acelaşi timp, este reprezentantul Guvernului şi realizează funcţii administrative
importante, rezultă că acesta nu are nici o garanţie în ce priveşte cariera sa, care încetează
odată cu existenţa Guvernului care l-a numit. Ori, un specialist în administraţia publică
presupune o pregătire de specialitate şi garanţii de stabilitate. În practică, aspectul politic
coexistă cu cel administrativ şi ambele sunt esenţiale.
După părerea d-lui prof. Emil Bălan, rămân actuale afirmaţiile făcute cu decenii în
urmă de prof. Tarangul: „Administraţia modernă este complicată. Ea pretinde cunoştinţe
şi experienţă. Astăzi nu se mai poate administra numai cu bunul simţ şi cu o minte
sănătoasă... Administraţia modernă este o ştiinţă şi o artă, încât administratorii nu pot fi
improvizaţi”.
Prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, prefectului, ca reprezentant al
Guvernului pe plan local, i se stabileşte rǎspunderea privind „aplicarea politicii
Guvernului în unitaţile administrativ-teritoriale, având obligaţia de a asigura executarea
actelor Guvernului, precum şi pe cele ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate
din subordinea Guvernului ori a ministerelor”.
Miniştrii şi conducǎtorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre atribuţiile lor de conducere şi
control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine.
Prin statutul sǎu, prefectul se gǎseşte intr-o situaţie de subordonare în raport cu
guvernul; prin competenţele sale, prefectul este deţinatorul autoritaţii de stat în judeţ si
reprezentantul direct al prim-ministrului şi al fiecǎruia dintre miniştri.
Activitatea prefectului se întemeiazǎ pe principiile:
a) legalitǎţii, imparţialitǎţii şi obiectivitǎţii;
b) transparenţei şi liberului acces la informaţiilor de interes public;
c) eficienţei;

4
d) responsabilitaţii;
e) profesionalizǎrii;
f) orientǎrii cǎtre cetǎţean.
Ϊn sfera de competenţǎ a prefectului, in calitatea acestuia de reprezentant al
Guvernului se regǎsesc, potrivit art. 24 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi
instituţia prefectului2, urmatoarele atributii:
a) asigurǎ, la nivelul judeţului sau, dupǎ caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea
şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonantelor şi a hotǎtârilor Guvernului,
a celorlalte acte normatice, precum şi a ordinii publice;
b) acţioneaza pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a
obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare şi dispune mǎsurile necesare
pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu compentenţele şi atribuţiile ce îi
revin, potrivit legii;
c) acţioneaza pentru menţinerea climatului de pace socialǎ şi a unei comunicǎri
permanente cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie
constantǎ prevenirii tensiunilor sociale;
d) colaboreazǎ cu autoritaţile administraţiei publice locale pentru determinarea
prioritǎţilor de dezvoltare teritorialǎ;
e) verificǎ legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale
consiliului local sau ale primarului;
f) asigurǎ,împreunǎ cu autoritaţile şi organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în
condiţiile stabilite prin lege, a mǎsurilor de pregǎtire si intrevenţie pentru
situaţii de urgenţǎ;
g) dispune, in calitate de preşedinte ai Comitetului judeţean pentru situţii de
urgenţǎ, mǎsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi
foloseşte în acest sens sumele prevǎzute în bugetul propriu cu aceastǎ
destinaţie;
h) utilizeazǎ, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile speciale alocate de la
bugetul de stat şi baza logisticǎ de intervenţie în situaţii de crizǎ, în scopul
desfǎşurǎrii în bune condiţii a acestei activitǎţi;
i) dispune mǎsurile corespunzǎtoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apǎrǎrii
drepturilor şi a siguranţei cetaţenilor, prin organele legal abilitate;
j) asigurǎ realizarea planului de mǎsuri pentru integrare europeanǎ;
k) dispune mǎsuri de aplicare a politicilor naţionale hotǎrâre de Guvern şi a
politicilor de inegrare europeanǎ;
l) hotǎrǎşte, in condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din
ţarǎ şi din strǎinatate, in vederea promovǎrii intereselor comune;
m) asigurǎ folosirea, in condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre
cetaţenii aparţinând minoritǎţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate
în unitaţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.
Potrivit prevederilor articolului 111 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, în exercitarea
controlului cu privire la legalitatea actelor autorităţilor administrative
publice locale şi judeţene prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, actele acestora, precum şi cele ale preşedintelui consiliului judeţean, cu

2
M. Of. Nr. 658 din 21 iulie 2004.

5
excepţia celor de gestiune curentă, dacă le consideră ilegale. Actul atacat este suspendat
de drept.
Textul mai precizează un lucru şi anume acela potrivit căruia, prin controlul
exercitat, prefectul verifică numai legalitatea, nu şi oportunitatea adoptării sau emiterii
unui act administrativ de către autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene.
Acţiunea prin care prefectul sesizeazǎ instanţa de judecatǎ este scutitǎ de taxa de
timbru,actul atacat fiind suspendat de drept.
Cât priveşte dispoziţia potrivit căreia prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii
prevăzute de lege, problema se pune sub două aspecte şi anume:
Un prim aspect îl constituie acele atribuţii, altele decât cele cuprinse în articolul
110, prevăzute chiar în Legea nr.69/1991 cum ar fi: convocarea consiliilor locale în
şedinţa de constituire – articolul 16 alin.(1) - ; numirea şi eliberarea din funcţie a
secretarilor consiliilor comunale şi orăşeneşti (articolul 52 alin. (1) ) ; convocarea
consiliului judeţean în şedinţa de constituire – articolul 16 alin. (1), aplicabil potrivit
articolului 62- ; asistarea la şedinţele delegaţiei permanente a consiliului judeţean –
articolul 69- ; convocarea comisiei administrative – articolul 117.
Cel de-al doilea aspect îl reprezintă atribuţiile pe care le exercită prefectul în
temeiul prevederilor altor legi.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, prevede articolul 113 alin. (1), prefectul
emite ordine, în condiţiile legii. Ordinele prefectului sunt acte administrative de
autoritate. Ele pot fi normative sau individuale. Am deprins această apreciere din
prevederile articolului 114 potrivit cărora, ordinul prefectului devine executoriu numai
după ce a fost adus la cunoştinţa publică, prin afişare şi publicare când conţine dispoziţii
normative, sau de la data comunicării, în celelalte cazuri – adică cele individuale.
Precizarea că aceste ordine se emit „în condiţiile legii” înseamnă că ele trebuie să
respecte întocmai condiţiile de fond şi formă care se cer pentru toate actele
administrative, condiţii cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 390/1993, pentru aprobarea
Metodologiei privind pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte
normative.
Pentru a emite ordine nu numai legale, ci şi documentate, alin. (2) al articolului
113 prevede că ordinele – prefectului – care stabilesc măsuri cu caracter tehnic şi de
specialitate, sunt emise după consultarea organelor sau serviciilor de specialitate şi sunt
contrasemnate de conducătorii acestora.
Prefectul pentru a-şi îndeplini atribuţiile, este încadrat într-o structură
organizatorică, formată din funcţionari publici. Această structură organizatorică, având în
frunte pe prefect, formează instituţia prefecturii. Ca element de bază al sistemului
administraţiei publice, noţiunea de instituţie publică, este o entitate pe care prof. Al.
Negoiţă o caracterizează drept colectivitate umană constituită pe baza şi în executarea
legii, înzestrată cu mijloace materiale şi financiare, precum şi cu personalitate juridică şi
competenţa necesară pentru a putea acţiona în vederea organizării exercitării legii.
În consonanţă cu această definiţie apreciem că organul reprezintă instrumentul de
exprimare a voinţei juridice a instituţiei publice.
Prefectul, subprefectul, secretarul general şi aparatul propriu de specialitate al
prefectului îşi desfaşoara activitatea in prefecturǎ.Este utilizatǎ expres noţiunea de
prefecturǎ, încetǎţenitǎ în vorbirea cotidianǎ, ca şi noţiunea de primǎrie, Constituţia

6
referindu-se însǎ doar la primar şi, respectiv, prefect, ca organe de conducere
unipersonalǎ, dispunând de aparate proprii de specialitate.
Prefectura reprezinta instituţia publicǎ în care îşi desfǎşoara activitatea
prefectul.Prin Hotǎrârea Guvernului nr. 535/1996, datǎ în aplicarea art. 115 din Legea nr.
69/1991, repubilatǎ, s-a stabilit cǎ prefectura se organizeazǎ şi funcţioneazǎ ca instituţie
publicǎ cu personalitate juridicǎ, menitǎ sǎ îndeplineascǎ prerogativele conferite prin acte
normative prefectului şi contribuie la asigurarea realizǎrii în judeţ a strategiei şi
obiectivelor cuprinse în programul de guvernare.
Prefectura are sediul în municipiul reşedinţa de judeţ, în care Palatul
administrativ, proprietate publicǎ de interes naţional, aflat în administrarea acesteia.
Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor civile ale prefecturii se realizeazǎ
de cǎtre prefect sau de catre presoana desemnatǎ de acesta.Prefectul este ordonator
secundar de credite.
Ϊn judeţele cu o suprafaţa întinsǎ, cu localitaţi amplasate la mari distanţe de
reşedinţa judeţului, prefectul poate organiza, cu aprobarea Departamentului pentru
Administraţia Publicǎ, oficii prefecturale care functioneazǎ în subordinea directǎ a
prefectului.
Oficiile prefecturale sunt conduse de un director, a cǎrui numire şi eliberare din
funcţie se fac prin dispoziţia şefului Departamentului pentru Administraţia Publicǎ
Localǎ, la propunerea prefectului.
Conducerea operativǎ a aparatului tehnic de specialitate al prefecturii se exercitǎ
de cǎtre un director general având, de regulǎ, studii superioare juridice sau
administrative. Directorul general este numit şi eliberat din funcţie prin dispoziţia şefului
Departamentului pentru Administraţia Publicǎ Localǎ, la propunerea prefectului.
Autoritǎţile publice, ca forme instituţionalizate prin care se exercitǎ puterea, sunt
–neutru- şi –condescendente- în rapoturile dintre ele. Oamenii care le reprezintǎ pot avea
tensiuni sau conflicte. Ei le asigurǎ prestigiul sau, din pǎcate, le compromit.
De maximǎ importanţǎ în realizarea consolidǎrii şi adâncirii autonomiei locale
este prezenţa în aparatul instituţiilor publice ale unor funcţionari capabili, instruiţi şi
oneşti, înarmaţi cu temeinice cunoştiinţe de specialitate care sǎ inţeleagǎ corect rolul şi
atribuţiile structurilor administrative, raporturile dintre acestea şi beneficiarii serviciilor
publice.

7
Bibliografie:

1) Antonie Iorgovan – „Drept administrativ- tratat elementar” (lV); Editura


„Actami”; Bucureşti, 1994.
2) Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”; Vol.II; Editura „Nemira”,
1996.
3) Dana Apostol Tofan – „Drept administrativ ″; vol.I; Editura „All Back”, Buc.
2003
4) Emil Bălan - „Drept administrativ şi contencios administrativ” – Editura
Fundaţiei „România de Mâine”; Bucureşti, 2000; Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea
de Drept.
5) Emil Bălan – „Prefectul şi prefectura în sistemul administraţiei publice” –
Editura Fundaţiei „România de Mâine”; Bucureşti, 1997.
6) Mircea Preda – „Tratat elementar de drept administrativ român”; Ediţia a-II-a;
Editura „Lumina Lex”, 1999.
7) Rodica Narcisa Petrescu – „Drept administrativ”, Editura Accent, Cluj. Napoca
2004
8) Valentin I. Prisăcaru – „Tratat de drept administrativ român”- partea generală;
Ediţia a-II-a; Editura „All”, 1996.
9) Verginia Vedinaş şi Mariana Ţipişcă – „Noţiuni de drept administrativ”;
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, Colegiul de administraţie publică; Editura
„Credis”