Sunteți pe pagina 1din 104

CUPRINS

1. Creşterea iepurilor de casă 5


1.1. Importanţa economică a creşterii iepurilor 5
1.2. Perspectivele creşterii iepurilor de casă 7
1.3. Sistematica, filogenia şi etologia iepurilor de casă 8
1.4. Sisteme de creştere şi exploatare a iepurilor de casă 10
1.4.1. Sistemul de creştere extensiv 10
1.4.2. Sistemul de întreţinere semiintensiv 13
1.4.3. Sistemul de întreţinere intensiv (industrial) 16
1.5. Reproducerea iepurilor de casă 20
1.5.1. Morfologia aparatului genital mascul 20
1.5.2. Morfologia aparatului genital femel 21
1.5.3. Fiziologia reproducţiei la iepure 22
1.6. Alimentaţia iepurilor de casă 26
1.6.1. Morfologia aparatului digestiv 26
1.6.2. Fiziologia digestiei la iepure 27
1.6.3. Furajele utilizate în hrana iepurilor 28
1.6.4. Tehnica hrănirii iepurilor de casă 31
1.7. Valorificarea iepurilor de casă şi a produselor lor 38
1.7.1. Valorificare iepurilor de casă pentru cercetări ştiinţifice 38
1.7.2. Valorificarea iepurilor de casă pentru reproducţie 38
1.7.3. Valorificarea iepurilor de casă pentru producţia de lână 38
1.7.4. Valorificarea iepurilor de casă pentru producţia de carne 38
1.7.5. Valorificarea blăniţelor şi a pieilor de iepure de casă 44
1.7.6. Valorificarea subproduselor cunicule 44
2. Creşterea chinchillei 45
2.1. Importanţa creşterii chinchillei 45
2.2. Întreţinerea chinchillelor 46
2.3. Reproducţia chinchillelor 48
2.3.1. Morfologia aparatului genital femel 48
2.3.2. Morfologia aparatului genital mascul 50
2.3.3. Funcţia de reproducţie la chinchilla 51
2.4. Alimentaţia chinchillelor 53
2.4.1. Morfologia aparatului digestiv 53
2.4.2. Nutreţuri utilizate în alimentaţia chinchillei 54
2.5. Valorificarea chinchillelor 55
2.5.1. Valorificarea chinchillelor pentru blană 55
3
3. Creşterea albinelor 57
3.1. Importanţa creşterii albinelor 57
3.2. Sistematica zoologică 59
3.3. Componenţa familiei de albine 59
3.4. Tehnologia creşterii albinelor 63
3.4.1. Întreţinerii familiilor de albine în perioada de toamnă şi iarnă 63
3.4.2. Întreţinerea familiilor de albine primăvara 66
Îngrijirea familiilor de albine în perioada premergătoare
3.4.3.
culesului principal de la salcâm 68
Întreţinerii familiilor de albine în vederea valorificării
3.4.4.
intensive a culesurilor 69
3.5. Produsele apicole 73
3.5.1. Mierea 73
3.5.2. Ceara 76
3.5.3. Lăptişorul de matcă 79
3.5.4. Propolisul 81
3.5.5. Veninul 83
3.5.6. Polenul 85
3.5.7. Apilarnilul 88
4. Creşterea viermilor de mătase 90
4.1. Importanţa creşterii viermilor de mătase 90
4.2. Sistematica zoologică a viermilor de mătase 91
4.3. Tehnologia creşterii larvelor la specia Bombyx mori 92
4.3.1. Creşterea larvelor tinere de Bombyx mori 92
4.3.2 Creşterea larvelor adulte de Bombyx mori 97
Bibliografie 104

4
1. CREŞTEREA IEPURILOR DE CASĂ

1.1. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A CREŞTERII IEPURILOR

Încă din cele mai vechi timpuri, iepurii au fost crescuţi în captivitate,
ca animale de agrement, ulterior ca animale de laborator iar în prezent sunt
crescuţi în principal pentru carne şi secundar pentru blană, păr şi lână.
Importanţa economică a creşterii iepurilor de casă rezultă din
potenţialul mare pe care îl prezintă această specie.
Din punct de vedere al conţinutului în substanţe nutritive, carnea
iepurilor de casă conţine cea mai mare cantitate de proteine, de substanţă
uscată şi cea mai redusă cantitate de grăsime, fiind superioară cărnii de porc,
taurine, peşte, păsări (tabelul 1) Grăsimea provenită din consumul cărnii de
iepure nu se depune pe fibrele musculare ale omului, această particularitate o
recomandă în alimentaţia tuturor categoriilor de vârstă, în special a copiilor,
bătrânilor şi persoanelor cu afecţiuni cardio-vasculare şi gastro-intestinale.
Tabelul 1
Compoziţia chimică cărnii de iepure în comparaţie cu a altor specii
(Bud şi colab., 2011)

Săruri
Proteine
Specia Lipide (g) minerale Kcal
(g)
(g)
Iepure 22,5 8 0,4 162
Crap 15 8,7 0,1 150
Găină 20 5 0,4 128
Viţel 19,5 4,5 0,3 110
Porc 20,3 6,8 0,4 150
Porumbel 22,1 1 0,5 100

Blăniţele de iepure supuse procesului de argăsire pot fi folosite la


confecţionarea unor articole vestimentare (căciuli, gulere, mantouri, jachete
etc.), iar pielicelele tăbăcite pot fi utilizate la confecţionarea articolelor de
galanterie (mănuşi, poşete) sau la fabricarea unor articole de încălţăminte.
Lâna iepurilor de casă obţinută de la rasele specializate pentru lână
(Angora, Vulpe) este utilizată în industria textilă iar părul iepurilor este folosit
la confecţionarea pălăriilor de fetru. Părul provenit de la rasa Angora este de
10 ori mai cald şi de 4 ori mai moale în comparaţie cu lâna de oaie.
Gunoiul de iepure reprezintă un foarte bun îngrăşământ pentru
culturile de legume (Rebreanu, 1989). Acesta are un conţinut de azot, fosfor şi
potasiu superior bălegarului de fermă (tabelul 2).
5
Tabelul 2
Compoziţia chimică a dejecţiilor de iepure în comparaţie cu a bălegarului
(Tobă Daniela, 2009)

Specificare Azot (%) Fosfor (%) Potasiu (%)


Dejecţii de iepure 0,75-2,03 1,00-3,7 0,2-1,25
Bălegar 0,3-0,4 0,4-0,5 0,5-0,6

Subprodusele rezultate din sacrificarea iepurilor au diverse


întrebuinţări şi anume:
- sângele se utilizează în industria alimentară sau în terapeutică;
- creierul şi limba pot fi comercializate ca specialităţi;
- stomacul, intestinul subţire, colonul şi cecumul pot fi folosite în
prepararea mezelurilor;
- dinţii pot fi utilizaţi în confecţionarea unor articole de artizanat;
- labele, urechile, resturile de la prelucrarea pieilor se utilizează în
fabricarea cleiurilor;
- oasele se folosesc la prepararea calciului şi fosforului furajer.
Pe lângă produsele şi subprodusele obţinute din creşterea iepurilor de
casă, există o serie de avantaje care recomandă creşterea acestei specii, şi
anume:
- creşterea iepurilor se pretează în orice sistem de întreţinere (extensiv,
semiintensiv, intensiv), putând fi practicat în toate zonele indiferent de
altitudine şi condiţii pedoclimatice;
- iepurii de casă pot valorifica superior nutreţuri vegetale ce nu sunt
utilizate eficient în hrana altor specii de animale;
- adăposturile în care se cresc iepurii de casă pot fi construite cu
investiţii mici întrucât sunt necesare spaţii creştere mici;
- precocitatea şi prolificitatea ridicată a speciei, intervalul mic între
generaţii permite obţinerea a 3-6 fătări/ an respectiv 50-60 kg carne şi o
mulţime de subproduse.
În prezent, iepurele de casă este utilizat tot mai mult ca şi material
biologic în cercetarea ştiinţifică, în studii histologice, embriologice, citologice
etc.

6
1.2. PERSPECTIVELE CREŞTERII IEPURILOR DE CASĂ

În prezent, activitatea de creştere a iepurilor de casă este considerată


rentabilă cu condiţia ca preţul de achiziţie/ kg carne în viu să fie peste 1,5
dolari.
În Europa, cei mai mari producători de carne de iepure sunt: Italia,
Spania, Franţa, Germania şi Cehia (tabelul 3).
Tabelul 3
Producţia de iepuri sacrificaţi (mii capete)
(după FAOSTAT, 2012)

Anul
Ţara
2000 2005 2010
Austria 520 350 200
Bulgaria 4.000 3.500 4.000
Cipru 630 570 293
Cehia 20.000 20.000 20.000
Estonia 34 8 8
Franţa 57.274 38.921 36.777
Germania 21.120 20.600 22.000
Grecia 4.600 4.682 4.200
Ungaria 10.600 6.289 3.946
Italia 147.300 150.000 169.700
Lituania 110 30 57
Malta 900 900 1.200
Polonia 3.000 1.662 1.234
România 2.000 1.212 135
Slovacia 2.200 2.200 2.500
Spania 86.618 61.048 58.800

Din păcate, în România majoritatea efectivului de iepuri de casă este


crescut în gospodăriile populaţiei din zona rurală, sistemul ce creştere fiind
cel extensiv sau semiintensiv.
Datorită faptului că iepurele la fel ca rumegătoarele şi peştii nu
concură cu omul în ceea ce priveşte hrana, acest lucru permite speciei o largă
dezvoltare în continuare în vederea creşterii pe piaţă a cantităţii de carne de
calitate superioară

7
1.3. SISTEMATICA, FILOGENIA ŞI ETOLOGIA
IEPURILOR DE CASĂ

În sistematica zoologică, iepurii se încadrează în :


- Regnul animal
- Încrengătura Vertebrata,
- Clasa Mammalia,
- Subclasa Placentata,
- Ordinul Lagomorpha,
- Familia Leporidae,
- Subfamilia Leporinae,
- Genurile Lepus şi Oryctolagus.

Reprezentantul genului Lepus este iepurele de câmp (Lepus europeus


timidus), iar cel al genului Oryctolagus este iepurele de vizuină (Oryctolagus
cuniculus). Rasele de iepuri de casă provin din iepurele de vizuină.
Iepurele de câmp (Lepus europeus timidus) are dimensiuni mai mari,
corpul lung de circa 75 cm şi greutatea corporală 3,8 - 4 kg. Urechile au o
lungime mai mare decât capul (11 - 15 cm). Roba are o culoare ruginie -
cenuşie – roşcată pe linia superioară şi părţile laterale ale corpului şi alb-
murdar pe abdomen (fig. 1). Această culoare, apropiată de cea a solului îl
ajută să se camufleze perfect.

Fig.1. Iepurele de câmp

Maturitatea sexuală este atinsă mai târziu în comparaţie cu iepurele de


vizuină, respectiv la vârsta de 8 - 9 luni. În funcţie de vreme, împerecherea
începe în februarie-martie, după o gestaţie de 42 - 43 zile (35 - 50 zile),
iepuroaicele fată 1 - 4 pui putând produce 3 – 4 generaţii de pui/an.
Iepurele de vizuină are talie mică, o lungime corporală cuprinsă între
38 şi 55 cm şi o greutate de 1,3 - 2,2 kg. Urechile au o lungime de 5 - 6 cm.
8
Culoarea robei este cenuşiu-ruginie cu abdomenul, partea inferioară a gâtului
şi a cozii mai deschisă (fig. 2). Iepurele de vizuină sapă galerii în care îşi
creşte puii şi se adăposteşte pe timpul zilei. Noaptea părăseşte vizuina ieşind
la suprafaţă pentru a se hrăni şi reproduce. Maturitatea sexuală este atinsă
vârsta de 5 - 7 luni, perioada de împerechere are loc în februarie-septembrie.
Gestaţia durează 30 zile la sfârşitul căreia o femelă fată 4 - 8 pui. Puii sunt
alăptaţi circa 35 - 40 zile, după care părăsesc cuibul şi se hrănesc singuri.
Această specie produce 4-5 generaţii de pui/ an.

Fig. 2. Iepurele de vizuină

Între iepurele de câmp şi cel de vizuină nu există atracţie sexuală, între


aceştia existând multe diferenţe de ordin biologic (tabelul 4).
Tabelul 4
Deosebiri între iepurele de câmp şi cel de vizuină

Iepurele de
Specificare Iepurele de câmp
vizuină
Număr de cromozomi 48 44
Lungimea corporală (cm) 75 38-55
Greutatea corporală (kg) 3,8-4 1,3-2,2
Durata gestaţiei (zile) 42-43 30
Număr de pui/fătare 1-4 4-8
Număr fătări/an 3-4 4-5
- lipsiţi de păr
- îmbrăcaţi cu păr
- ochii închişi
- ochii deschişi
Biologia puilor la naştere - pavilioanele
- pavilioanele
urechilor
urechilor desfundate
înfundate
Vârsta înţărcării puilor (zile) 10 35-40
Adăpost vizuini tufişuri
9
1.4. SISTEME DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE A
IEPURILOR DE CASĂ

În funcţie de gradul de intensivizare a procesului de producţie,


creşterea iepurilor de casă poate fi făcută în trei sisteme:
- Sistem de creştere extensiv
- Sistem de creştere semiintensiv
- Sistem de creştere intensiv

1.4.1. Sistemul de creştere extensiv

Acest sistem se practică în crescătorii de tip familial, în leporarii,


garene forţate, ţarcuri sau voliere cu acces în adăposturi şi hrană de obicei din
flora spontană.
1. Creşterea în leporarii (garene libere) (fig. 3) a apărut ca o formă
de ocrotire a iepurilor sălbatici de vizuină, garenele fiind de fapt rezervaţii
naturale, nelimitate ca suprafaţă. Iepurii erau prinşi şi sacrificaţi în funcţie de
necesităţi. În vederea asigurării resurselor de hrană se alegeau zone bogate în
vegetaţie spontană, în special din zona de deal şi care aveau surse permanente
de apă potabilă.

Fig. 3. Creşterea în leporarii

2. Creşterea în garene forţate constă în limitarea deplasării


iepurilor prin folosirea şanţurilor umplute cu apă sau a gardurilor,
împiedecând astfel pătrunderea animalelor de pradă. Acest sistem permite

10
creşterea gradul de intensificare a producţiei faţă de cel din garenele libere.
Iarna se administrează suplimentar paie, fân, coceni etc.
3. Creşterea în voliere (ţarcuri) (fig. 4) constă în împrejmuirea cu
garduri sau voliere, a unor suprafeţe de cca. 50-60 m 2 pentru o femelă şi puii
ei sau pentru pui înţărcaţi de la o femelă. Sistemul permite utilizarea unui
material biologic superior genetic celui crescut în garene.

Fig. 4. Creşterea iepurilor în ţarcuri

Hrănirea materialului biologic se face cu masă verde dar se pot


administra suplimentar suculente şi concentrate iar adăparea se realizează din
adăpători simple sau semiautomate. În acest fel se asigură o furajare
echilibrată iar acţiunile sanitar-veterinare pot fi efectuate cu uşurinţă.
Un alt avantaj al acestui sistem este acela că există posibilitatea
ţinerii unei evidenţe zootehnice a provenienţei produşilor şi a performanţelor
reproducătorilor deoarece monta se realizează dirijat.

11
Dezavantaje practicării acestui sistem sunt:
- nu se poate face o curăţenie corespunzătoare a spaţiului de creştere,
pardoseala se îmbibă cu urină şi dejecţii şi favorizează apariţia infecţiilor
respiratorii şi podale;
- transmiterea coccidiozei se face uşor în cadrul ţarcului şi chiar în
întreaga crescătorie;
- folosirea ineficientă a suprafeţelor de teren;
- realizarea unor indici de reproducţifluctuanţi.
4. Creşterea la sol (în harem) (fig. 5) se realizează în grajduri,
şoproane, magazii etc., cu ventilaţie naturală şi cu pardoseală din pământ.
Sistemul constă în formarea unor loturi de 6-10 iepuroaice şi un iepuroi, care
se cresc împreună într-un adăpost. Adăposturile mari care permit cazarea mai
multor loturi vor fi obligatoriu compartimentate. Femelele îşi fac cuiburi
subterane în care fată şi îşi cresc puii până la înţărcare. Hrănirea se face cu
masă verde, fibroase, suculente şi furaje de concentrate. Monta se face liber
cu un mascul cunoscut, permiţând ţinerea evidenţelor zootehnice.

Fig. 5. Creşterea iepurilor la sol

12
Fig. 6. Creşterea iepurilor în harem

Cu excepţia creşterii densităţii iepurilor (15-20 m2 pentru o femelă şi


produşii ei) celelalte dezavantaje prezente la creştere în voliere se menţin.
Acest sistem poate fi recomandat crescătoriilor de tip familial.

1.4.2. Sistemul de întreţinere semiintensiv

Creşterea iepurilor de casă în sistem semiintensiv este larg răspândit


şi elimină unele neajunsuri întâlnite în cadrul sistemului de creştere extensiv.
Amplasarea crescătoriilor semiintensive mari impune respectarea
următoarelor cerinţe:
- să fie amplasată în apropierea unor localităţi pentru a putea asigura
forţa de muncă necesară;
- să fie apărată de vânturile dominante puternice de păduri sau
perdele de arbori plantaţi special;
- terenul trebuie să fie uscat, cu apa freatică la adâncime mare şi să
poată asigura evacuarea apelor rezultate din precipitaţii;
- să existe căi de acces în orice anotimp;
- să asigure o sursă permanentă de apă potabilă şi sursa de energie
electrică;
- locul trebuie să fie împrejmuit astfel încât să nu permită accesul
dăunătorilor.
Creşterea iepurilor se face în cuşti care pot fi confecţionate din
cărămidă, lemn sau plasă de sârmă. Acestea pot fi individuale sau grupate în
baterii dispuse pe un singur nivel sau etajate dar protejate de acoperişuri din
carton asfaltat, ţiglă, azbociment etc.
13
Fig. 7. Creşterea în sistem gospodăresc în cuşti din lemn cu acces la padoc
(http://www.bobvila.com/MyProjects/Rabbit_Condo_Bunny_Hutch-P4475.html )

Fig. 8. Creşterea în sistem gospodăresc în cuşti din lemn pe două nivele


(http://bunnyhero-herofamily.blogspot.ro/2011/01/my-new-rabbit-cage.html)

14
Fig. 9. Creşterea în cuşti din plasă de sârmă dispuse pe trei nivele
(http://www.iepuri.webs.com/)

Fig. 10 Creşterea în cuşti din plasă de sârmă dispuse pe un nivel


(http://www.clasf.in/rabbit-farming-in-karnal-452389)

15
Indiferent de tip şi materialul din care este construită, cuşca trebuie
să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să protejeze iepurii împotriva frigului sau caniculei dar şi împotriva
curenţilor de aer;
- să nu permită intrarea unor dăunători dar nici ieşirea iepurilor sau
căderea puilor;
- să asigure spaţiu suficient de odihnă şi loc de mişcare;
- să fie ieftină, uşor de folosit şi să permită o igienizare
corespunzătoare.
Dimensiunile cuştilor trebuie să fie corelate cu rasa, producţia şi
vârsta iepurilor (tabelul 5).
Tabelul 5
Dimensiunile cuştilor pentru iepuri

Rase
Dimensiuni
Mari Mici Mijlocii
Lungime (cm) 100 60 80
Adâncime (cm) 60 60 60
Înălţime (cm) 60 50 60

Cuştile pentru creşterea tineretului şi ale iepuroilor sunt dotate cu


hrănitor pentru fibroase şi rădăcinoase, hrănitor pentru concentrate şi
adăpătoarea iar cele pentru femele au în plus cuibul de fătare.

1.4.3. Sistemul de întreţinere intensiv (industrial)

Acest sistem de creştere a iepurilor asigură coordonare perfectă între


necesităţile fiziologice ale iepurilor, materialul biologic folosit, reproducţie
alimentaţie raţională, adăposturi, microclimat, flux tehnologic etc., care
creează un ansamblu de condiţii favorabile exprimării potenţialului productiv
al iepurilor, în vederea obţinerii unor producţii mari cu o eficienţă economică
cât mai bună.
În acest sistem, creşterea iepurilor se face în hale închise în baterii
supraetajate (fig. 11) sau în baterii montate pe fose profunde (fig. 12).

16
Fig. 11. Hală de creştere a iepurilor în sistem intensiv

Fig. 12 Creşterea iepurilor în baterii montate pe fose profunde


(http://galaxyaxis.com/rabbit-farming.html)

Unitatea funcţională a sistemului de creştere intensiv este reprezentat


de maternitate şi hala de creştere a tineretului. Indiferent de dimensiunea
fermei, acest sistem impune utilizarea unui material biologic reprezentat de
hibrizi industriali, hrăniţi cu furaj combinat granulat şi cărora trebuie să le
asigurăm un microclimat controlat (tabelul 6).

17
În cazul unor efective mari este destul de greu ca aceşti factori de
microclimat să fie ţinuţi la parametrii normali. Temperatura, umiditatea,
compoziţia aerului şi intensitatea luminii influenţează starea de sănătate a
iepurelui şi prin urmare şi potenţialul productiv al acestuia.
Tabelul 6
Parametrii ce trebuie asiguraţi în adăposturile de creştere a iepurilor
(după Gruűn citat de Bud şi colab., 2011)

Compartimente
Compartimente
Parametri U/M închise pentru
închise pentru fătare
îngrăşare
optim 16-20 optim 15-20
o
Temperatura C minim 8 minim 6
maxim 28 maxim 30
optim 60-70 optim 55-70
Umiditatea % minim 55 minim 55
maxim 85 maxim 85
Amoniac ppm maxim 8 maxim 10
Viteza de iarna maxim 30 iarna maxim 20
deplasare
aerului la cm/sec
nivelul vara maxim 50 vara maxim 40
cuştii
durata 16 ore durata 8 ore
Iluminatul
intensitate 3-4 W/ m2 intensitate 1-2 W/ m2
minim 3 m3/ femelă la minim 0,3 m3/ cap la
Necesarul ventilaţia naturală ventilaţia naturală
m3/cap
de aer minim 2 m3/ femelă la minim 0,3 m3/ cap la
ventilaţia artificială ventilaţia artificială
iarna: max. 20 capete
cuşcă externă 0,25-
tineret/ m2; min. 9
m 2
0,40 m2/ femelă
Densitate capete tineret/ m2
cuşcă/cap
cuşcă internă 0,40- Vara: max. 18 capete
0,50 m2/ femelă tineret/ m2

Fluxul tehnologic din cadrul sistemului intensiv de creştere a


iepurilor cuprinde mai multe etape, dintre care mai importante ar fi
următoarele:

18
- pregătirea compartimentului în vederea populării
În acest scop cu cel puţin o săptămână înainte de populare
compartimentul se curăţă mecanic, se dezinfectează şi se văruieşte. Totodată
se face dezinsecţia şi deratizarea, se verifică şi repară sistemul de ventilaţie,
sistemul de încălzire, hrănitorile, adăpătorile, sistemele de închidere ale uşilor
etc. Se trece apoi la aşezarea, numerotarea şi echiparea cuştilor iar cu 3 zile
înainte de populare se face dezinfecţia compartimentului cu formol 40 ml şi
20 g hipermanganat de potasiu/ m3 şi se etanşează adăpostul 24 ore. Cu o zi
înainte de populare, compartimentul se aeriseşte şi se aduce la temperatura şi
umiditatea optimă de populare.
- popularea compartimentului se face cu tineret în greutate de 2,7-
2,8 kg în vârstă de minim 14 săptămâni astfel ca peste două săptămâni să
poată fi utilizat la reproducţie. La populare materialul de reproducţie se
introduce în cuşti individuale sau în grupuri de 8-10 femele şi un mascul.
Zilnic îngrijitorul are obligaţia de a verifica starea generală a animalelor,
funcţionarea adăpătorilor, consumul de furaje şi microclimatul halei.

19
1.5. REPRODUCEREA IEPURILOR DE CASĂ

Reproducerea iepurilor cuprinde mai multe etape şi anume:


împerecherea, fecundaţia, nidaţia, gestaţia, fătarea şi alăptarea. Activitatea de
reproducere este influenţată de dezvoltarea aparatelor genitale a celor două
sexe.

1.5.1. Morfologia aparatului genital mascul

Aparatul genital mascul cuprinde: organe esenţiale, căile genitale şi


glandele anexe (fig. 13).

Fig. 13. Aparatul uro-genital la iepuroi


1. rinichi; 2. uretera; 3. uretra; 4. vezica urinară; 5. testicul; 6. scrot;
7. epididim; 8. canal deferent; 9. prostata; 10. penis

Organele esenţiale la iepuroi sunt reprezentate de testiculele care au


aspect alungit, acoperite parţial de epididim. Ele sunt situate în regiunea
perianală fiind orientate cu marele ax vertical În funcţie de perioada de
20
activitate sexuală sau repaus, iepuroiul este în mod alternativ exorhid şi
enorhid. Puii de iepure au testiculele situate în cavitatea abdominală până în
jurul vârstei de 2-3 luni când coboară în bursele testiculare.
Căile genitale mascule sunt reprezentate de epididim, canale
deferente şi uretră.
Epididimul este un organ alungit, de formă semilunară, destul de
voluminos şi care aderă de testicul pe aproape toată lungimea sa. Canalul
epididimar are o lungime de cca 3 m.
Canalul deferent este relativ lung, face legătura între epididim şi
uretră iar în partea terminală formează o ampulă.
Uretra este ultimul segment al căilor genitale mascule, fiind un
organ comun pentru aparatul urinar şi cel genital.
Penisul este relativ scurt şi orientat oblic în jos şi înapoi în repaus,
iar în erecţie, înainte. Prepuţul prezintă două aglomerări glandulare care se
deschid, printr-un canal propriu de o parte şi de alta a penisului.
Glandele anexe sunt reprezentate de prostata şi glandele bulbo-
uretrale.
Prostata este formată din doi lobi largi, uniţi printr-un istm situat pe
partea dorsală a porţiunii craniale a uretrei. Produsul de secreţie este eliminat
prin 4 canale excretoare în uretră.
Glandele bulbo-uretrale (Cowper) au formă ovoidală şi sunt
dispuse simetric de o parte şi de alta a extremităţii caudale a uretrei
intrapelvine fiind acoperite de un muşchi compresor, redus.

1.5.2. Morfologia aparatului genital femel

Aparatul genital al iepuroaicei este alcătuit din: gonade şi căile


genitale (fig. 14).
Ovarele la iepuroaică au formă alungită, aproape simetrice sunt
suspendate în regiunea sublombară. Lungimea lor este de 10-15 mm iar
lăţimea de 6-8 mm.
Căile genitale sunt reprezentate de oviducte, uter, vagin, vestibul
vaginal.
Oviductele (trompele uterine) la iepuroaică sunt relativ lungi (10
cm), se termină cu infundibulumul (pavilionul) care foarte dezvoltat.
Uterul este dispus între oviducte şi vagin şi are rolul de a adăposti şi
hrăni produşii de concepţie până când aceştia ating gradul de dezvoltare optim
pentru a fi expulzaţi la exterior. Iepuroaica are uter duplex, format din două
coarne distincte cu col propriu.

21
Fig. 14. Aparatul uro-genital la iepuroaică
1. rinichi; 2. uretera; 3. vezica urinară; 4. uretra; 5. ovar; 6. oviduct;
7. uter; 8. infundibul; 9. vagin; 10. vestibul vaginal

Vaginul are o lungime de 6-8 cm aspect tubular iar împreună cu


vestibulul vaginal şi cu vulva formează organul copulator
Vestibulul vaginal situat în cavitatea pelvină are pereţii prevăzuţi cu
glande vestibulare.
Vulva reprezintă partea externă a organelor genitale fiind delimitată
de două perechi de labii.
Clitorisul este organul erectiv fiind evident la comisura inferioară a
vulvei.
1.5.3. Fiziologia reproducţiei la iepure

Activitatea de reproducţie la iepuri este influenţată de integritatea


funcţională a aparatelor genitale, starea de sănătate, alimentaţie şi condiţiile
de întreţinere.
22
Maturitatea sexuală apare înaintea maturităţii corporale ea fiind
strâns legată de rasă, alimentaţie şi starea de întreţinere şi este cuprinsă între 4
şi 9 luni. Introducerea la montă a tineretului cunicul înainte de vârsta şi
dezvoltarea corporală optimă de reproducţie (70% din cea de adult) determină
apariţia distociilor la fătare, producţie de lapte foarte mică, produşi cu stare de
sănătate fragilă iar la masculi epuizare sexuală rapidă şi obţinerea unei sperme
necorespunzătoare.
În prezent se practică următoarele sisteme de reproducţie a iepurilor:
- Sistemul de reproducţie moderat: se practică în gospodăriile
populaţiei şi se bazează pe planificarea a două fătări pe an. Se pot obţine anual
cca. 12-18 pui înţărcaţi de la fiecare femelă.
- Sistemul de reproducţie semiintensiv: se caracterizează prin
obţinerea a trei fătări pe an, totalizând 26-28 pui înţărcaţi/femelă.
- Sistemul de reproducţie intensiv :constă în realizarea a patru
cicluri de reproducţie, în care pot fi obţinuţi cca. 30-35 pui înţărcaţi/ femelă.
- Sistemul de reproducţie foarte intensiv: fătările au loc la intervale
de 2 luni, ceea ce conduce la obţinerea a 6 fătări pe an, respectiv 45-50 pui/
femelă.
Monta la iepure
La iepuroaice, ovulaţia se produce la 10-12 ore de la montă.
Momentul efectuării montei este corelat de cel al depistării
căldurilor, semnele caracteristice estrului fiind următoarele: femelele sunt
neliniştite, se agită în cuşcă, răscolesc aşternutul, îşi smulg părul de pe
abdomen şi îl folosesc pentru construirea cuibului, consumă mai puţină hrană
dar beau mai multă apă, vulva este de culoare roşu-aprins, tumefiată. Dacă
introducem iepuroaica în acel moment în cuşca masculului îl acceptă.
Căldurile se manifestă cu intensitate maximă la o temperatură de 16-
o
18 C şi o luminozitate de 16 ore pe zi, cele mai pronunţate călduri
manifestându-se după fătare la 1-3 zile, la 9-12 zile şi la 28-30 zile.
În momentul depistării căldurilor, iepuroaica se transportă în cuşca
masculului repartizat prin planul de potrivire a perechilor. Actul montei se
desfăşoară rapid (câteva secunde), după care iepuroaica este readusă în cuşca
ei. Îngrijitorul notează pe fişa individuală a femelei data montei, numărul
matricol al masculului care a efectuat monta şi data estimată a fătării.
În cazul femelelor care refuză monta, deşi sunt în călduri, li se poate
repartiza un alt mascul sau vor fi date la montă mai multe zile. Este indicat ca
monta să se efectueze dimineaţa sau seara când este mai răcoare şi linişte.
În sistemul de creştere intensivă raportul între sexe este de 1 mascul
la 9 femele.
Gestaţia este procesul fiziologic prin care ovulul fecundat se
dezvoltă în cavitatea uterină, devine embrion apoi făt iar când este complet

23
dezvoltat este expulzat la exterior. La iepuroaică durata gestaţiei este în medie
de 30-32 zile.
Diagnosticul gestaţiei se poate face prin metoda împerecherilor de
control, la 5 zile după efectuarea montei sau prin metoda palpării efectuată la
10-15 zile după împerechere.
Fătarea (parturiţia) marchează sfârşitul gestaţiei, moment în care
fătul este expulzat în mediul exterior, viu şi viabil. Iepuroaica fată de obicei
noaptea sau dimineaţa devreme, dar sunt şi iepuroaice care fată în timpul zilei.
Înaintea fătării, cuştile populate cu iepuroaice gestante vor fi
igienizate, se va introduce aşternut curat şi uscat, se va pregăti cuibul, se va
asigura apa etc. Iepuroaica mărunţeşte paiele, le amestecă cu firele de păr
smulse de pe abdomen astfel încât acestea să asigure temperatura necesară
puilor în cuib (fig. 15).

Fig. 15. Cuib de fătare

La începerea fătării, iepuroaica ia poziţie ghemuită, care îi permite


acesteia să ajungă uşor cu gura la vulvă pentru a extrage puii, uşurând în acest
fel expulzarea.
După expulzarea produşilor, iepuroaica-mamă desface cu dinţii
placenta, taie cordonul ombilical, linge puii şi îi ghidează cu botul către
sfârcuri pentru supt. După ce fătarea s-a încheiat, iepuroaica consumă
placenta, împreună cu cordoanele ombilicale.
Fătarea decurge uşor şi durează câteva minute (10-25 minute), puii se
nasc fără păr şi cu ochii închişi. Iepuroaica mama îi acoperă cu părul smuls de
pe abdomen asigurându-le temperatura optimă pentru supravieţuire.
24
Înţărcarea iepurilor se realizează în 4 sisteme de înţărcare, în
funcţie de direcţia de exploatare, rasă, de gradul de dezvoltare al puilor şi
anume:
- înţărcarea precoce sau foarte timpurie (14-20 zile);
- înţărcarea timpurie (21-29 zile);
- înţărcarea tradiţională (30-40 zile);
- înţărcarea tardivă (50-60 zile);
În funcţie de sistemul de creştere şi direcţia de exploatare, după
înţărcare, tineretul cunicul este transferat în cuşti individuale, cuşti colective
sau padocuri. Concomitent se apreciază greutatea corporală şi se face
individualizarea şi lotizarea acestora.
În sistemul extensiv şi semiintensiv, cazarea tineretului cunicul poate
fi făcută în grupuri de 15-20 capete, la o densitate de doi indivizi/m 2, ţinând
cont ca aceştia să fie cât mai omogeni ca dezvoltare corporală şi de acelaşi
sex.
În cazul creşterii în sistem industrial, tineretul cunicul poate fi
întreţinut în cuşti individuale sau în cuşti colective (2-4 indivizi).
Indiferent de sistemul de creştere şi direcţia de exploatare, tineretul
cunicul trebuie să beneficieze de hrană echilibrată, completă şi administrată
diferenţiat în funcţie de cerinţe.

25
1.6. ALIMENTAŢIA IEPURILOR DE CASĂ

1.6.1. Morfologia aparatului digestiv

Aparatul digestiv (fig. 16) este alcătuit din tub digestiv (cavitatea
bucală, faringe, esofag, stomac şi intestine) şi glande anexe ( ficat şi
pancreas).

Fig. 16. Aparatul digestiv la iepure


(http://www.springfieldrabbits.co.uk/foodnutrition.htm)

Cavitatea bucală comunică la exterior cu orificiul bucal iar la


interior cu faringele. Orificiul bucal este delimitat de două buze foarte mobile
cea superioară fiind despicată vertical de un şanţ naso-labial.
Cavitatea bucală adăposteşte 28 de dinţi dispuşi astfel:
I 4/2, C 0/0, P 6/4, M 6/6 = 28
Datorită faptului că dinţii la iepure au un proces de creştere continuă,
pentru ai păstra în limite normale, iepurii trebuie să consume nutreţuri solide
care să le asigure tocirea.
Esofagul face legătura între faringe şi stomac.
Stomacul are volumul de 50-200 ml, este unicompartimentat şi
comunică cu esofagul prin orificiu cardia. Dispune de o bogată activitate
secretorie datorită numeroaselor glande aflate în mucoasa sa. Musculatura
acestuia este slab dezvoltată cu excepţia celei de la nivelul orificiului cardia
care face actul vomitării la iepuri imposibil, cu efecte negative în cazul
ingestei de substanţe toxice. Musculatura pilorului nu permite golirea în
totalitate a stomacului.
26
Datorită tranzitului rapid de la nivelul stomacului iepurii se hrănesc
permanent consumând 70-80 de tainuri pe parcursul a 24 ore, durata unui tain
fiind de 1-2 minute. Lipsa hranei pe o perioadă de 7-8 ore pot determina
apariţia deranjamentelor gastro-intestinale.
Intestinul subţire format din duoden, jejun şi ileon, are la adult o
lungime de 3-5 m şi un diametru de cca. 9 mm.
Cecumul, primul segment al intestinului gros, are o lungime la adult
de cca. 1 m, volumul acestuia reprezentând cca. 40% din totalul tubului
digestiv.
Colonul are o lungime de 140 cm cu pereţii boselaţi.

1.6.2. Fiziologia digestiei la iepure

Cea mai importantă particularitate a digestiei la iepuri o constituie


recircularea conţinutului digestiv proces numit cecotrofie (coprofagie) (fig.
17). Pe parcursul acestui proces fiziologic materialul cecal (crotinele) sunt
ingerate de la nivelul anusului cu ajutorul buzelor. Doar crotinele moi care au
un conţinut de apă mare sunt ingerate.
Digestia glucidelor începe în cavitatea bucală şi se continuă la nivelul
stomacului. Tot la nivelul stomacului, sub acţiunea pepsinei proteinele
complexe sunt transformate în produşi intermediari. Lipidele suferă un proces
de digestie redus, lipaza gastrică desface grăsimile în glicerol şi acizi graşi.
În prima parte a intestinului subţire (duoden), sub acţiunea sucului
intestinal, a sucului pancreatic şi a bilei, procesele de digestie sunt complexe
astfel că toate substanţele nutritive suferă transformări:
- glucidele nehidrolizate în cavitatea bucală, sub acţiunea amilazei
pancreatice şi a celorlalte enzime sunt scindate până la stadiul de dizaharide
(maltoză) iar apoi în oze;
- proteinele în prezenţa tripsinei pancreatice sunt scindate până la
stadiul de aminoacizi putând fi absorbiţi prin mucoasa intestinală în fluxul
sanguin;
- lipidele sunt digerate sub acţiunea lipazei pancreatice;
- celuloza este descompusă sub acţiunea celulazelor produse de flora
microsimbiontă, însă acest proces începe numai în porţiunea terminală a
intestinului subţire şi se desfăşoară în totalitate la nivelul cecumului.
Trecerea bolului alimentar prin intestinul subţire este rapidă, de 1-1,5
ore, respectiv de câteva minute în duoden, 10-20 minute în jejun şi 30-60
minute în ileon. Digestia cecală are o durată medie de 6-9 ore, apoi trecerea
prin colon cu formarea de cecotrofe şi crote tari se efectuează în cca. 2-3,5 ore
(Bura, 2010).

27
Fig. 17. Digestia la iepure
(http://www.therabbithouse.com/diet/rabbit-digestive-system.asp)

1.6.3. Furajele utilizate în hrana iepurilor

Furajele verzi pot constitui un component de bază al raţiilor


administrate vara iepurilor crescuţi în sistemul gospodăresc, fiind consumate
cu plăcere. Acestea conţin substanţe nutritive cu digestibilitate ridicată şi au
un cost redus, reprezentând una din principalele căi de reducere a costurilor
raţiei. Se va avea în vedere ca acestea să se administreze sub formă proaspătă

28
să nu conţină plante toxice şi să nu provină de pe terenuri pe care s-au aplicat
tratamente cu pesticide.
Dintre plantele furajere cultivate, importanţă mare prezintă: lucerna,
trifoiul, măzărichea, sparceta etc iar dintre cele prezente în flora spontană:
trifoiul sălbatic, cimbrul, cimbrişorul, salvia, troscotul, măghiranul etc.

Fig. 18. Hrănirea iepurilor cu furaje verzi

Furajele fibroase reprezentate de fânuri, constituie hrana de bază a


iepurilor în sezonul rece, favorizând dezvoltarea tubului digestiv şi
întreţinerea activităţii microflorei simbionte cecale. Pentru păstrarea calităţilor
nutritive dar şi pentru prevenirea apariţiei mucegaiurilor, fânurile trebuie
recoltate şi depozitate în condiţii corespunzătoare.
Fânurile de calitate superioară sunt cele provenite de la leguminoase
(lucernă, trifoi, ghizdei etc) dar în lipsa acestora crescătorul poate administra
şi fânurile de graminee (festucă, timoftică, lolium, etc). Acestea pot fi
administrate ca atare sau sub formă tocată, ca componentă în structura
furajelor granulate.
Cantitatea de fân consumată zilnic diferă de vârstă şi starea
fiziologică:
- iepurii adulţi în perioadele neproductive cca. 100 g/zi;
- iepuroaice gestante 100-150 g/zi;
- iepuroaice care alăptează 250-300 g/zi;
- tineretul cunicul în vârstă de 2-3 luni 50-75 g;
- tineretul cunicul în vârstă de 3-4 luni 75-100 g;
- tineretul cunicul în vârstă de 4-5 luni 100-200 g.

29
Furajele grosiere reprezentate de paie se administrează iepurilor
doar în cazul neasigurării ingestei de celuloză, ele putând participa în
proporţie de 15-20% în structura nutreţurilor granulate. Administrarea unei
cantităţi insuficiente de celuloză determină o hipomotilitate a tubului digestiv
şi apariţia diareii.
Rădăcinoasele şi tuberculiferele sunt furajele preferate ale
iepurilor. Din această categorie fac parte morcovii, sfecla, cartofii. Acestea pot
fi administrate în cantitate de 300-400 g la iepuroaicele în gestaţie, 400-500 g
la cele în lactaţie, iar la tineret între 200-500 g.
Grăunţele de cereale reprezentate prin porumb, orz, ovăz, secară,
grâu, sorg sunt componente importante ale structurii raţiilor datorită
conţinutului ridicat de energie pe care o furnizează. Ele pot fi administrate ca
atare sau sub formă măcinată în structura reţetelor granulate.
În sistemul gospodăresc grăunţele de cereale pot fi administrate în
următoarele cantităţi:
- la iepurii în repaus sexual 50 g;
- la iepuroaicele în gestaţie 50-100 g;
- la iepuroaicele care alăptează 100-140 g;
- la tineret cunicul în vârstă de 2-3 luni 50-60 g
- la tineret cunicul în vârstă de 3-4 luni 60-75 g;
- la tineret cunicul în vârstă 4-5 luni şi de 75-100 g.
În structura nutreţurilor combinate granulate administrate iepurilor
crescuţi în sistemul intensiv ponderea grăunţelor de cereale poate fi
următoarea:
- la iepuroaicele gestante 40-45%;
- la iepuroaicele care alăptează 35-50%;
- la reproducătorii masculi 40-45%;
- la tineretul cunicul 25-35%;
Boabele de oleo-proteoginoase şi produsele lor secundare
reprezentate de boabele de mazăre, soia, bob, şroturile şi turtele de soia, de
floarea-soarelui, de in, arahide, bumbac şi rapiţă sunt furaje bogate în
proteină. Cantităţile care pot fi administrate iepurilor variază în funcţie de
categoria de produse, vârsta iepurilor, starea de activitate sau repaus şi starea
fiziologică, astfel:
- boabele de leguminoase la iepurii adulţi în repaus sexual 40 g, la
iepuroaice 50-100 g, la tineretul în vârstă de 2-3 luni 20-30 g şi 40-60 g la cel
în vârstă de 4-5 luni;
- şroturile, la iepurii adulţi în repaus sexual şi la iepuroaicele în
gestaţie 30 g, la iepuroaicele în lactaţie 50-70 g, la tineretul în vârstă de 2-3
luni 5-10 g şi 15-20 g la cel în vârstă de 4-5 luni.

30
Făinurile animale pot participa în structura furajelor combinate
granulate în proporţii ce nu depăşesc 2-3%.
Resursele furajere ocazionale: frunze de varză, gulii, resturile
diferitelor fructe, crenguţe ale arborilor de pădure pot fi utilizate în hrana
iepurilor crescuţi gospodăriile populaţiei.

1.6.4. Tehnica hrănirii iepurilor de casă

Tehnica hrănirii iepurilor de casă se realizează diferenţiat în funcţie


de sistemul de creştere.
În sistem gospodăresc hrănirea iepurilor se realizează cu furaje
verzi, fânuri, rădăcinoase la care se adaugă amestecuri de concentrate.
Administrarea furajelor se poate realiza în hrănitori sau direct pe pardosea
(fig. 19). Dezavantajul acestui sistem de hrănire este acela că iepurele nu-şi
reglează consumul în funcţie de cerinţele în substanţe nutritive consumând
cantităţi mai mari din unele categorii de furaje în detrimentul altora.

Fig. 19. Hrănirea iepurilor în sistem gospodăresc

Crescătorul trebuie să asigure echilibrarea raţiilor conform cerinţelor


iepurilor (tabelul 7 şi 8) şi să asigure depozitarea corespunzătoare a furajelor
în vederea păstrării calităţii acestora.

31
Tabelul 7
Norme nutritive pentru iepurii de casă adulţi
(după Drânceanu şi Luca, 1991)

Greutatea Necasar/cap/zi
Specificare corporală SU Ca P Caroten Sare
U.N. P.B.D.
(kg) (g) (g) (g) (g) (g)
0,090-
3 90-120 12-14 0,7 0,5 1 1
Masculi şi 0,112
femele în 120- 0,105-
4 14-18 1 0,6 1,2 1
perioada de 160 0,0135
repaus 150- 0,120-
5 18-20 1,2 0,7 1,4 1
200 0,160
Masculi în 100- 0,130-
3 20-25 0,9 0,7 1,6 1,5
perioada de 150 0,150
pregătire 150- 0,155-
4 25-30 1,2 0,8 1,8 1,5
pentru montă 200 0,180
şi în timpul 200- 0,180-
5 30-35 1,5 1 2 1,5
montei 250 0,215
100- 0,140-
3 25-30 1,2 0,8 1,6 1
150 0,160
Femele în 150- 0,170-
4 30-35 1,6 1 1,8 1
gestaţie 200 0,195
200- 0,195-
5 35-40 2 1,2 2 1
250 0,230
200- 0,220-
Femele care 3 35-40 1,8 1,2 2,8 1,5
250 0,250
alăptează
250- 0,255-
iepuraşi în 4 40-45 2,4 1,6 3 1,5
300 0,285
prima parte a
300- 0,315-
lactaţiei 5 45-50 3 2 3,2 1,5
350 0,340
300- 0,300-
Femele care 3 50-55 1,8 1,2 2,8 1,5
350 0,340
alăptează
350- 0,345-
iepuraşi în a 4 55-60 2,4 1,6 3 1,5
400 0,385
doua parte a
400- 0,425-
lactaţiei 5 60-65 3 2 3,2 1,5
450 0,460

32
Tabelul 8
Norme nutritive pentru tineretul cunicul de reproducţie
(după Drânceanu şi Luca, 1991)

Greutatea Necasar/cap/zi
Specificare corporală SU Ca P Caroten Sare
U.N. P.B.D.
(kg) (g) (g) (g) (g) (g)
Tineret de 0,070-
3 65-85 9-9,5 0,7 0,4 1,6 0,5
1-2 luni 0,095
provenit din 0,085-
4 85-115 10-11 0,7 0,4 1,8 0,5
părinţi cu 0,100
greutate 100- 0,090-
5 11-12 0,7 0,4 2,0 0,5
corporală de: 125 0,115
Tineret de 110- 0,100-
3 20-17 0,7 0,5 1,8 0,5
2-3 luni 130 0,115
provenit din 120- 0,120-
4 21-22 0,8 0,5 2,0 0,5
părinţi cu 145 0,138
greutate 130- 0,140-
5 22-25 0,9 0,6 2,2 0,5
corporală de: 150 0,160
Tineret de 140- 0,140-
3 24-27 0,9 0,7 2,2 1
3-4 luni 170 0,155
provenit din 170- 0,160-
4 27-30 1,0 0,7 2,4 1
părinţi cu 200 0,180
greutate 200- 0,180-
5 30-32 1,2 0,8 2,6 1
corporală de: 240 0,200
Tineret de 150- 0,160-
3 26-30 0,9 0,8 2,5 1
4-5 luni 180 0,180
provenit din 180- 0,175-
4 30-35 1,0 0,9 2,7 1
părinţi cu 210 0,185
greutate 210- 0,200-
5 35-40 1,2 0,9 2,9 1
corporală de: 250 0,225

În sistemul semiintensiv hrănirea iepurilor se face combinat cu


furajele utilizate în sistemul gospodăresc la care se adaugă nutreţuri folosite în
sistemul intensiv (tabelul 9 şi tabelul 10 ).
Vara, iepurilor adulţi li se administrează 800-1000 g masă verde, la
tineret 300-700 g iar în completare primesc nutreţuri concentrate 120-150
g/zi.
În sezonul rece, iepurii adulţi sunt hrăniţi cu fân în cantitate de 150-
250 g/zi, rădăcinoase 200-400 g şi nutreţuri concentrate 120-150 g/zi.
Tineretul primeşte în raţia zilnică 50-100g fân, 100-200 g rădăcinoase şi 120-
150 g nutreţuri concentrate.

33
Tabelul 9
Raţii destinate iepurilor de casă iarna
(Dinescu şi colab., 2004)

Categoria de iepuri Furajul Cantitatea (g)


Cereale 70-75
Tărâte de grâu 10-15
Şrot floarea-soarelui 15-20
Femele şi masculi în
Fân de lucernă 80-100
repaus
Rădăcinoase 250-300
Paie 150
Sare 1,5
Cereale 80-90
Tărâte de grâu 20-25
Şrot floarea-soarelui 20-25
Fân de lucernă 100-125
Femele gestante
Rădăcinoase 400-450
Paie 150
Cretă furajeră 1-1,5
Sare 1,5
Cereale 100-120
Tărâte de grâu 30-40
Şrot floarea-soarelui 20-30
Femele în lactaţie Fân de lucernă 180-250
Rădăcinoase 350-400
Paie 150
Sare 1,5
Furaj concentrat 40-50
Tineret la îngrăşat în
Fân de lucernă 50-70
vârstă de 30-60 zile
Suculente 200-250
Furaj concentrat 50-60
Tineret la îngrăşat în
Fân de lucernă 65-80
vârstă de 61-90
Suculente 250-300
Furaj concentrat 60-75
Tineret la îngrăşat în
Fân de lucernă 70-90
vârstă de 90-120
Suculente 350-400

34
Tabelul 10
Raţii destinate iepurilor de casă vara
(Dinescu şi colab., 2004)

Categoria de iepuri Furajul Cantitatea (g)


Cereale 65-70
Tărâte de grâu 10-15
Femele şi masculi în Şrot floarea-soarelui 10-15
repaus Lucernă masă verde 800-850
Paie 150
Sare 1,5
Cereale 70-80
Tărâte de grâu 15-20
Şrot floarea-soarelui 15-20
Femele gestante Lucernă masă verde 850-900
Paie 150
Cretă furajeră 1-1,5
Sare 1,5
Cereale 90-100
Tărâte de grâu 20-30
Şrot floarea-soarelui 15-20
Femele în lactaţie
Lucernă masă verde 1000-1300
Paie 150
Sare 1,5
Tineret la îngrăşat în Furaj concentrat 30-40
vârstă de 30-60 zile Lucernă masă verde 250-300
Tineret la îngrăşat în Furaj concentrat 40-50
vârstă de 61-90 Lucernă masă verde 300-400
Tineret la îngrăşat în Furaj concentrat 60-70
vârstă de 90-120 Lucernă masă verde 450-500

În sistemul intensiv de creştere al iepurilor hrănirea se face cu


amestecuri furajere unice cu granulaţie şi diametru diferit în funcţie de vârstă
şi anume de 2,5-3 mm la tineret şi 4-5 mm la adulţi. În aceste reţete intră un
număr mare de componente şi anume: cereale, şroturi, lucernă deshidratată şi
măcinată, tărâţe, săruri minerale.
În funcţie de vârsta iepurilor, direcţia de exploatare şi starea
fiziologică, nutreţul combinat folosit în sistemul intensiv de creştere trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe nutriţionale (tabelul 11). O atenţie deosebită se
va acorda asigurării necesarului de vitamine şi microelemente prin
încorporarea în structura nutreţului combinat a unui premix vitamino-mineral.
35
Tabelul 11
Cerinţe nutriţionale pe care trebuie să le îndeplinească
nutreţurile combinate destinate iepurilor

Femele Femele Tineret


Furaj
Specificare gestante şi care 4-12
unic
reproducători alăptează săptămâni
Energie
metabolizabilă 2600 2600 2400 2400
(kcal/kg)
Proteină brută (%) 15 18 15 17
Lizină (%) - 0,75 0,6 0,7
Metionină+citină
- 0,6 0,5 0,6
(%)
Treonină (%) - 0,8 0,55 0,6
Triptofan (%) - 0,22 0,18 0,20
Celuloză brută (%) 14 12 14 14
Calciu (%) 0,8 1,1 0,5 1,1
Fosfor (%) 0,5 0,8 0,3 0,8
Sodiu (%) 0,4 0,4 0,4 0,4

Hrănirea cu nutreţuri combinate se face la discreţie, cuştile fiind


dotate cu hrănitori automate (fig. 20).

Fig. 20. Hrănirea iepurilor la discreţie din hrănitori automate

36
Indiferent de sistemul de creştere practicat, de mare importanţă este
asigurarea apei de băut. Necesarul de apă pentru iepuri depinde de vârstă,
greutate corporală, stare fiziologică, structura hranei administrate şi
temperatura mediului ambiant. Acesta este de 0,6-0,7 litri/zi la adulţi, 1,2-1,6
litri/zi la femelele care alăptează şi de 0,4-0,6 litri/zi la tineret.
Apa se administrează la discreţie, în adăpători automate (fig. 21) şi
trebuie să corespundă calitativ din punct de vedere fizic, chimic şi biologic.

Fig. 21. Sisteme de adăpare a iepurilor

Insuficienţa apei determină reducerea consumului de hrană, cu


efecte negative asupră scăderii în greutate iar lipsa apei timp de două zile duce
la sistarea consumului de hrană.
Canibalismul prezent la unele iepuroaice poate fi consecinţa lipsei
apei în momentul fătării sau alăptării sau carenţa în săruri minerale.

37
1.7. VALORIFICAREA IEPURILOR DE CASĂ
ŞI A PRODUSELOR LOR

Iepurele de casă poate fi valorificat în stare vie sau după sacrificare. În


viaţă, iepurele poate fi utilizat pentru cercetări ştiinţifice, pentru reproducţie şi
pentru lână iar după sacrificare producţia principală o constituie carnea.
Produsele secundare de sunt reprezentate de pielicele, blăniţe, păr, lână iar
subprodusele de abator de sânge, creier, limbă, stomac, pulmoni, rinichi etc.

1.7.1. Valorificare iepurilor de casă pentru cercetări ştiinţifice

Dat fiind caracteristicile biologice, dimensiunile reduse, docilitatea şi


preţul de achiziţionare mic, iepurii pot fi utilizaţi ca animale de laborator
pentru experimente de microbiologie, imunologie, toxicologie, genetică,
fiziologie dar şi pentru producerea unor seruri sau vaccinuri.

1.7.2. Valorificarea iepurilor de casă pentru reproducţie

Producerea iepurilor de reproducţie este o activitate rentabilă însă


necesită cunoştinţe solide în ceea ce priveşte selecţia şi hibridarea materialului
biologic. Din acest motiv materialul de reproducţie se procură din unităţi
specializate în acest domeniu şi care pentru fiecare exemplar comercializat
eliberează certificat de origine şi certificat sanitar-veterinar.

1.7.3. Valorificarea iepurilor de casă pentru producţia de lână

Lâna provenită de la rasele Angora şi Vulpe reprezintă o materie


primă importantă pentru industria textilă fiind mai călduroasă şi mai fină
comparativ cu lâna de oaie. Obţinerea unei lâni de calitate superioară impune
îngrijirea corespunzătoare a iepurilor, îngrijirea tegumentului şi a stratului
pilos, tunderea, sortarea şi depozitarea lânii.

1.7.4. Valorificarea iepurilor de casă pentru producţia de carne

Procesul de industrializare a cărnii de iepure de casă presupune


parcurgerea mai multor etape şi anume:
1. Aprecierea iepurilor vii destinaţi sacrificării pentru carne este
deosebit de importantă întrucât în cadrul acestei etape se apreciază calitatea
iepurilor iar în funcţie de aceasta se stabileşte preţul de achiziţie. Aceasta se
realizează evaluând iepurii după greutatea corporală, conformaţia corporală,

38
starea de întreţinere. Nu vor fi recepţionaţi iepurii care au o stare de
întreţinere şi sănătate necorespunzătoare chiar dacă au greutatea dorită.
2. Transportul iepurilor de casă se face cu ajutorul cuştilor de
transport, câte 8-12 iepuri/ cuşcă cu excepţia masculilor necastraţi are trebuie
transportaţi în cuşti individuale.
Pe timpul transportului, furajarea iepurilor de casă se face cu raţii de
întreţinere (concentrate, fibroase şi suculente) şi se va asigura apa pentru băut.
Se recomandă ca durata transportului să fie cât mai scurtă şi să fie efectuată în
aşa fel încât în interiorul mijlocului de transport să se asigure condiţii optime
de microclimat.
3. Pregătirea iepurilor de casă pentru sacrificare începe cu
recepţionarea acestora la intrarea în unitatea de abatorizare. Iepurii se numără,
se cântăresc, sunt evaluaţi din punct de vedere sanitar-veterinar după care se
introduc în cuşti de material plastic şi sunt transportaţi în apropierea sălii de
sacrificare.
4. Sacrificarea şi jupuirea iepurilor de casă face în abatoare
mecanizate, care dispun săli special amenajate. Există mai multe metode de
asomare a iepurilor şi anume: cu pistolul electric, răsucirea capului,
tensionarea corpului sau prin aplicarea unei lovituri puternice la baza
occipitalului.
După asomare, iepurii sunt aşezaţi la 40 cm unul de altul, suspendaţi
de membrele posterioare pe o linie transportoare care îi va transporta către
locul de sângerare (fig. 22).

Fig. 22. Aşezarea iepurilor după asomare

39
În vederea realizării sângerării, se secţionează venele jugulare şi artera
carotidă. După sângerarea completă se face jupuirea iepurilor care se poate
realiza“în burduf” sau “prin despicare”.
Jupuirea “în burduf” începe prin secţionarea pielii la nivelul jaretului
şi a genunchiului fiecărui membru după care se face o incizie pe partea internă
a membrelor posterioare de la jaret până la anus. Se taie pielea în jurul
anusului şi se trage de blăniţă în jos. În vederea detaşării pielii de pe cap,
aceasta se taie în jurul urechilor, ochilor şi buzelor, după care se smulge,
pielea de pe cap şi de pe membrele anterioare (fig. 23).

Fig. 23. Jupuirea iepurelui


(http://www.raising-rabbits.com/)

40
Jupuirea “prin despicare” constă în despicarea blăniţei pe linia
mediană inferioară a corpului începând de la buza inferioară şi continuând sub
bărbie, gât, piept, abdomen, până la vârful cozii. Blăniţa se desprinde de pe
corp procedând ca şi în cazul metodei de jupuire în burduf.
După jupuire, iepurii suspendaţi de membrele posterioare, cu capul în
jos, pe linia transportoare, vor fi evisceraţi. Această constă în efectuarea unei
o incizii pe linia mediană a corpului, de la anus până la stern. Se extirpă
anusul şi rectul iar apoi se scoate masa gastrointestinală, splina, esofagul,
traheea şi organele genitale. Rămân ataşate de carcasă cordul, ficatul,
pulmonul şi rinichii (fig. 24).

Fig. 24. Eviscerarea iepurelui


(http://www.raising-rabbits.com/)
41
După eviscerarea iepurilor şi îndepărtarea picioarelor de la genunchi în
jos urmează spălarea carcaselor la duş cu apă rece şi fasonarea acestora.
Carcasele astfel pregătite se lasă la zvântat, se răcesc (fig. 25), se ambalează şi
se refrigerează sau congelează în funcţie de cerinţe.

Fig. 25. Zvântarea carcaselor de iepure

5. Sortarea, ambalarea şi depozitarea cărnii de iepure


Comercializarea cărnii de iepure poate fi făcută sub formă de carcasă
cu cap, carcasă fără cap (fig. 26), carne tranşată, carne semipreparată şi
conserve de carne.
Carcasele fără cap, în funcţie de greutate se clasifică în:
- carcase mari (A) = 3,3-4,3 kg/buc;
- carcase mijlocii (B) = 2,3-3,3 kg/buc;
- carcase mici (C) = 1,3-2,3 kg/buc;
- carcase foarte mici (D) = 0,9-1,3 kg/buc.

42
Fig. 26. Carcase de iepure fără cap

După sortare, carnea de iepure se ambalează sub formă de carcasă sau


se tranşează şi apoi se ambalează pe părţi componente în funcţie de cererea de
consum după care se etichetează. Se livrează formă de carne refrigerată sau
congelată (fig. 27).

Fig. 27. Ambalarea cărnii de iepure

43
1.7.5. Valorificarea blăniţelor şi a pieilor de iepure de casă

Blăniţele obţinute în urma sacrificării iepurilor de casă se valorifică în


funcţie de calitatea lor, care este dată raportul dintre cele trei tipuri de fibre,
lungime, fineţe, desime, culoare şi mărimea blăniţei. Cele de calitate
superioară se utilizează în industria blănăriei iar celelalte se folosesc în
marochinărie.

1.7.6. Valorificarea subproduselor cunicule

Pe lângă carne, blăniţe, piei, lână, păr, din creşterea şi valorificarea


iepurilor de casă se obţin şi o serie de subproduse dar şi deşeuri de abator.
Subprodusele de abator sunt reprezentate de: organe (inima, plămânii,
ficatul, rinichii, splina), capul, picioarele, coada, tubul digestiv, oasele,
unghiile, sângele, pieile, părul.
Deşeurile de abator sunt: organele necomestibile, tendoanele,
cărnurile confiscate, organele sexuale, fetuşii şi conţinutul stomacului.

44
2. CREŞTEREA CHINCHILLEI

Originară din America de Sud, chinchilla este un rozător


preponderent nocturn, de talie mică (400-600 g) şi care se aseamănă foarte
mult cu veveriţa.

2.1. IMPORTANŢA CREŞTERII CHINCHILLEI

În ultimul timp, creşterea chinchillei în ţara noastră a luat o marea


amploare întrucât aceasta s-a dovedit a fi un animal ce poate fi crescut cu
costuri mici şi care poate aduce beneficii mari.
Blana este considerată principala producţie a chinchillei (fig. 27).
Aceasta este foarte deasă, moale şi strălucitoare.

Fig. 27. Blănuri de Chinchilla laniger

Carnea chinchillei este comestibilă, poate fi valorificată obţinându-


se venituri suplimentare. Însuşirile chimice şi organoleptice ale cărnii de
chinchilla sunt apropiate cu cele ale cărnii de iepure. Caracteristicile nutritive
ale cărnii de chinchilla sunt prezentate în tabelul 12.
Tabelul 12
Caracteristicile cărnii de chinchilla
(Echalar şi colab., 1998)

Carne prelucrată termic


Specificare Carne crudă
uscat umed
Apa (g/100 g) 68,24 65,09 62,49
Proteine (g/100 g) 20,03 20,03 20,03
Fier (mg/100 g) 13,76 12,43 12,37
Digestibilitate - 96,75 96,84
45
2.2. ÎNTREŢINEREA CHINCHILLELOR

În ţara noastră, chinchillele se cresc în adăposturi închise,


climatizate, care asigură o temperatură de 12-18oC şi de 17-18oC în timpul
fătării şi două săptămâni după aceea. Umiditatea relativă poate varia între 60-
80%. Adăposturile trebuie amplasate în zone liniştite şi lipsite de curenţi.
Chinchillele nu agreează expunerea directă la razele soarelui. Se consideră că
o alternanţă de 12 ore lumină şi 12 ore întuneric pe întreg anul asigură o
constanţă a fătărilor şi o calitate bună a blăniţelor. Intensitatea optimă a
luminii este de 21-80 lucşi.
Cuştile în care se cresc chinchillele sunt confecţionate din plasă de
sârmă sudată cu diametrul de 1,4 mm, au dimensiuni şi dotări diferite în
funcţie de categoria căreia îi este destinată. Se folosesc două tipuri de cuşti:
un tip pentru tineret şi animale destinate sacrificării iar celălalt pentru
reproducători (fig. 28).

1 2

Fig. 28. Cuşti folosite pentru creşterea chinchillelor de către SC FALNIC SRL
1. Cuşcă pentru tineret; 2. Cuşcă pentru reproducători

Cuştile pentru tineret şi animale destinate sacrificării sunt dotate cu


jgheab pentru furajele concentrate sau granulate, jgheab pentru fibroase şi
adăpător tip sticlă prevăzut cu suzetă. În interiorul cuştii se află o lădiţă în
care se pune praf de marmură sau nisip curat în care chinchillele îşi curăţă
blana (fig. 29). Lipsa acestei băi sau dimensionarea necorespunzătoare a
acesteia duce la deprecierea calităţii blăniţelor care vor avea un aspect
îmbâcsit, unsuros.

46
Fig. 29. Baie de nisip pentru chinchilla

Cuştile pentru reproducători sunt compuse din 5 compartimente în


care sunt cazate femelele. Compartimentele comunică între ele printr-un
culoar situat median prin care circulă masculul. Masculul nu dispune de o
cuşcă proprie, el putând intra în fiecare cuşcă pentru a monta femela aflată în
călduri. Orificiul de intrare în cuşca femelei are un diametru de 7 cm.
Femelele nu pot părăsi compartimentul întrucât au la gât un colier cu
diametrul de 7,5 cm (fig. 30). După împerechere accesul masculului la femelă
este oprit iar cu 10 zile înainte de fătare în fiecare compartiment se introduce
cuibul de fătare.

Fig. 30 Coliere pentru femelele de Chinchilla


47
Cuştile pot fi aşezate pe un singur nivel sau supraetajate de 2-4
nivele, pe aşternut permanent sau pe pardosea de grătar (fig. 31).

Fig. 31. Dispunerea cuştilor pe 4 nivele

2.3. REPRODUCŢIA CHINCHILLELOR

2.3.1. Morfologia aparatului genital femel

Aparatul genital la femele (fig. ) este format din organe esenţiale


(ovare), căi genitale (oviducte, coarne uterine, vagin) şi organ genital extern
(vulva).

48
Fig. 31. Aparatul genital femel (după Călămar, 2011)
1 - ovar; 2 - trompă uterină; 3 - corn uterin;
4 - corp uterin; 5 - vagin; 6 - vestibul vaginal; 7 – vulvă

Ovarele sunt localizate în regiunea sublombară, în spatele rinichilor,


au culoare albă-roz şi suprafaţa uşor neregulată.
Oviductele (salpinxuri) sunt lungi şi flexibile.
Coarnele uterine leagă oviductele de vagin. Chinchilla prezintă uter
dublu (duplex), fiecare corn uterin are deschidere separată în vagin.
Vaginul este organul copulator femel şi are o lungime de 4-5 cm.
Vulva este situată sub anus

49
2.3.2. Morfologia aparatului genital mascul

Aparatul genital mascul este alcătuit din: testicule, căi genitale


(epididim, canal deferent, canal ejaculator şi uretră), organ copulator (penis)
şi glande anexe (prostată şi glande seminale) (fig. 32).

Fig. 32. Aparatul genital mascul (după Călămar, 2011)


: 1 - testicul; 2 - epididim; 3 - canal deferent; 4 - uretra intrapelvină; 5 - vezica
urinară; 6 - glanda prostată; 7 - glande seminale; 8 – penis

Testiculele sunt menţinute pe traiectul canalului ingvinal până la


pubertate când coboară în bursele testiculare. Au funcţie dublă, produc
spermatozoizi şi secretă testosteron.
Epididimul se prezintă sub forma unui organ alungit, situat pe
marginea fixă a testiculului.
Canalul deferent formează deasupra vezicii urinare dilataţie
ampulară.
Uretra are funcţie dublă (urinară şi genitală) şi două porţiuni:
intrapelvină şi extrapelvină (peniană).
Penisul prezintă pe extremitatea craniană a porţiunii libere un
tegument prevăzut cu papile cornificate. În repaus penisul este adăpostit
furou.
Glandele anexe sunt reprezentate de prostată şi glandele seminale,
prostata fiind foarte dezvoltată în comparaţie cu dimensiunile acestei specii.
Glandele seminale participă la elaborarea spermei.

50
2.3.3. Funcţia de reproducţie la chinchilla

Chinchillele sunt animale poliestrice, cu o intensitate mai mare a


căldurilor în sezonul de toamnă şi primăvara. Ele ating maturitatea sexuală la
vârsta de 7-9 luni însă vârsta primei monte este de 8-10 luni pentru femele şi
de peste 12 luni la masculi. Împerecherea femelelor înaintea vârstei de 8 luni
duce la obţinerea unor pui cu viabilitate scăzută iar masculii împerecheaţi prea
timpuriu manifestă o fecunditate scăzută.
Căldurile apar la 24 ore de la fătare, pe o perioadă de 2-3 zile şi se
repetă la intervale de 28-34 zile. Femelele în perioada de estru pot fi
identificate după următoarele semne: sunt neliniştite, se agită în cuşcă, iau
poziţia de împerechere, vulva este congestionată iar pe pardoseală cuştii este
prezent dopul vaginal de călduri, de culoare portocalie şi consistenţă ceroasă.
Actul montei are loc seara sau noaptea şi mai rar dimineaţa, durează
30-60 secunde şi se repetă de câteva ori. Sfârşitul montei este semnalat de
mascul printr-un horcăit repetat şi formarea dopului de montă (culoare
albicioasă) care împiedică ieşirea spermei din vaginul femelei. După acest
moment femelele se liniştesc şi îşi fac toaleta.
Gestaţia la chinchilla durează 111 zile (105-120 zile), diagnosticul
acesteia se poate realiza prin cântăriri săptămânale, prin palparea coarnelor
uterine şi a mamelelor, dar şi după unele semne clinice şi comportamentale
(femelele gestante sunt mai liniştite, consumă mai multă hrană şi apă, se
odihnesc mai mult). După săptămâna a 13-a de gestaţie, este interzisă
cântărirea, contenţia şi palparea abdomenului femelei.
Fătarea are loc de obicei noaptea sau dimineaţa şi decurge uşor. În
timpul expulzării puilor, femelele taie cu dinţii învelitorile fetale şi cordonul
ombilical, linge puii pentru ai usca şi îi direcţionează către mamele pentru
supt.
În funcţie de numărul puilor (2-4), fătarea poate dura 2-3 ore,
produşii sunt expulzaţi la intervale de 20 minute. Puii se nasc cu ochii
deschişi, cu dinţi şi acoperiţi cu păr.
După expulzarea ultimului pui femela elimină placenta, pe care o
consumă imediat. În lipsa apei sau dacă cordoanele ombilicale nu au fost
secţionate, femela poate consuma şi puii împreună cu placenta.
După fătare, este indicată introducerea băii de nisip în care femela îşi
va curăţa şi usca blana şi se schimbă aşternutul murdar. La 3-4 ore de la fătare
se administrează masă verde sau suculente care asigură rehidratarea femelei
dar şi apa proaspătă pentru adăpare.
A doua zi după fătare, masculul poate fi introdus în cuşca femelei
pentru împerechere.

51
Înţărcarea puilor de chinchilla se realizează la vârsta de 35-45 zile,
moment în care femela mamă este scoasă din cuşcă şi transferată într-o cuşcă
de reproducţie iar puii sunt individualizaţi şi cântăriţi. La vârsta de 3-4 luni
tineretul de chinchilla va fi separat pe sexe şi i se va stabili destinaţia.
În ceea ce priveşte alimentaţia, după înţărcare, tineretul trebuie să
beneficieze de aceleaşi furaje cel puţin încă 8-10 zile, după care se pot
introduce în raţie nutreţuri noi. Hrana şi apa trebuie să fie de bună calitate şi
administrate la discreţie.

Fig. 33. Femelă de Chinchilla împreună cu puii ei

52
2.4. ALIMENTAŢIA CHINCHILLELOR

2.4.1. Morfologia aparatului digestiv

Aparatul digestiv al chinchillei este alcătuit din tub digestiv


(cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac şi intestine) şi glande anexe ( ficat şi
pancreas). Tubul digestiv are o lungime de 10-15 ori mai mare decât a
corpului.
2 0 2 6
Cavitatea bucală prezintă 20 de dinţi şi anume: I C P M
2 0 2 6

Ca şi la iepure, incisivii au un proces de creştere continuă. În vederea


menţinerii acestora la dimensiuni normale, se poate administra chinchillelor
lemn de salcâm pentru ros.
Din gură, bolul alimentar trece prin faringe şi a esofag în stomac.
Stomacul este format dintr-un singur compartiment şi este dispus în
spatele diafragmei (fig. 34).

Fig. 34. Stomacul la Chinchilla


(după Călămar, 2011)

Intestinul subţire este format din duoden, jejum şi ileon.


Intestinul gros are o capacitate de 120-150 cm3 şi este alcătuit din
cecum, colon şi rect. La nivelul cecumului are loc digestia celulozei.

53
2.4.2. Nutreţuri utilizate în alimentaţia chinchillei

Nutreţurile de bază din hrana chinchillelor sunt fibroasele şi


concentratele. În completarea raţiei se mai poate administra masă verde de
bună calitate şi furaje suculente (morcovi, sfeclă, mere).
Fibroasele, reprezentate de fânuri sunt indispensabile pentru buna
funcţionare a tubului digestiv la chinchilla. Cel mai bun fân pentru această
specie s-a dovedit a fi cel provenit de la graminee.
Nutreţurile combinate granulate (fig. 35) asigură necesarul de
substanţe nutritive ale chinchillelor. Acestea se asigură la discreţie, ţinându-se
seama de faptul că această specie este foarte sensibilă în ceea ce priveşte
orarul de furajare. Hrana se administrează de obicei seara, când chinchillele
sunt mai active.

Fig. 35. Furaje combinate granulate pentru Chinchilla

Consumul de nutreţuri combinate granulate depinde de vârsta şi


sistemul de întreţinere a chinchillelor fiind de 16-23 g/zi la tineret şi de 35-52
g/zi la adulte (tabelul 13).
Tabelul 13
Consumul de furaj combinat granulat la chinchilla
(Botha şi Bud, 2008)

Consumul de furaj (g/zi)


Nr.
Categoria de vârstă La întreţinerea pe La întreţinerea pe
crt.
aşternut grătar
1. Tineret 23,68 16,83
2. Adulte 35,18 52,30

Apa trebuie asigurată chinchillelor la discreţie. Aceasta trebuie să fie


lipsită de impurităţi, proaspătă şi să aibă o temperatură de 15oC. Cantitatea de
apă consumată de un animal este în medie de 80 ml/zi.
54
2.5. VALORIFICAREA CHINCHILLELOR

2.5.1. Valorificarea chinchillelor pentru blană

Chinchillele sunt valorificate când blana lor a atins maturarea. Acest


moment este semnalat de:
- păr ,care şi-a terminat creşterea;
- pigmenţii din piele au trecut în blană;
- aspectul general al acesteia, care este moale şi lucioasă.
Procesul de maturizare a blăniţei este influenţat de mai mulţi factori,
printre care cei mai importanţi sunt: vârsta animalului, alimentaţia şi factorii
de microclimat (temperatura şi lumina).
Asomarea chinchillelor poate fi făcută prin următoarele metode:
- răsucirea capului
- cloroformizare
- tensionarea corpului
- injectare.
Răsucirea capului este metoda care se practică cel mai frecvent. Ea
constă în ruperea măduvei spinării la nivelul regiunii cervicale în momentul
răsucirii capului, aceasta provocând moartea rapidă a animalului.
Cloroformizarea constă în introducerea chinchillelor în borcane în
care pe fundul acestora s-a aşezat o tăviţă cu cloroform. Chinchillele se aşează
pe o plasă de sârmă deasupra tăviţei, fără să vină în contact direct cu
cloroformul. Capacul borcanului se închide etanş. Carnea chinchillelor
asomate prin această metodă nu se consumă.
Tensionarea corpului constă în ruperea măduvei spinării prind
întinderea bruscă a corpului. Moartea se realizează rapid.
Injectarea unor substanţe (Nembutal 1 ml) în inimă provoacă
moartea imediată a animalului.
Jupuirea se realizează imediat după asomare, prin metoda despicării
sau în burduf.
În cazul jupuirii prin despicare, blăniţa se secţionează pe partea
ventrală a corpului, pornind de la coadă spre la bot. Se îndepărtează membrele
anterioare de la nivelul genunchiului, cele posterioare de la nivelul jaretului şi
coada. Urmează apoi jupuirea membrelor, se îndepărtează blana de pe
abdomen, părţile laterale ale corpului, spate şi cap.

55
1 2
Fig. 36. Fixarea chinchillei pentru a fi jupuită ( după Călămar, 2011)
1. cu cleme; 2. pe tambur

În vederea jupuirii în burduf, animalul se fixează de membrele


posterioare cu capul în jos. Se procedează ca la jupuirea iepurelui în burduf.
Indiferent de metoda practicată, după jupuire blăniţele de chinchilla
se întind pe suporturi de lemn în vederea uscării. Acestea se introduc în
camere de uscare, la temperatură de 20-220C şi umiditate relativă de sub 60%
unde stau 2-4 zile. Urmează apoi curăţirea acestora, sortarea, depozitarea şi
livrarea.
Blănurile uscate se pot păstra timp de 1-2 luni într-un spaţiu răcoros
(fig. 37).

Fig. 37. Depozitarea blăniţelor de chinchilla

56
3. CREŞTEREA ALBINELOR

3.1. IMPORTANŢA CREŞTERII ALBINELOR

Creşterea albinelor prezintă importanţă economică, ecologică şi


socială.
Importanţa economică: este dată de valoarea produselor apicole
(miere, polen, propolis, lăptişor de matcă, ceară, venin) dar mai ales de
sporurile de producţie rezultate din polenizarea plantelor entomofile, care
depăşesc de 10-15 ori valoarea produselor apicole.
Se poate spune despre albine că asigură un element de echilibru
ecologic întrucât este polenizează circa 80% din plantele entomofile existente.
Albinele sunt utilizate ca detectori ai zonelor poluate deoarece în urma
recoltării nectarului şi polenului de pe o suprafaţă de1.256 ha, pot furniza
informaţii cu privire la gradul de poluare a zonei respective.
Importanţa socială: apicultura poate constitui o ramură
complementară pentru alte activităţi. În prezent foarte multe persoane se
ocupă de creşterea albinelor în paralel cu alte activităţi, numărul de familii de
albine şi producţia de miere crescând de la an la an (tabelul 14).
Tabelul 14
Numărul de familii de albine ţi producţia de miere obţinută în
România (după FAOSTAT, 2012)

Producţia totală de
Anul Nr. familii albine
miere (tone)
1990 1.201.000 10.579
1995 747.000 10.435
2000 614.000 11.746
2005 888.000 19.200
2006 888.200 18.195
2007 891.043 16.767
2008 892.368 19.833
2009 998.000 19.937
2010 1.057.190 22.222

În Europa, ţara noastră ocupă locul 3 în ceea ce priveşte producţia


totală de miere, după Spania şi Germania (tabelul 15).

57
Tabelul 15
Producţia totală de miere obţinută în Europa
(după FAOSTAT, 2012)

Nr. Anul
Ţara
crt. 2005 2006 2007 2008 2009 2010
1 Austria 6.100 6.000 6.500 5.300 5.600 4.700
2 Belgia 2.150 1.842 2.169 1.693 2.185 2.600
3 Bulgaria 11.221 10.199 6.139 11.377 9.529 10.595
4 Cipru 562 610 720 630 530 590
5 Cehia 8.371 9.081 8.467 6.079 6.892 7.455
6 Danemarca 1.500 1.500 1.500 1.500 1.500 1.300
7 Estonia 638 1.033 756 501 575 681
8 Finlanda 2.300 3.041 1.400 1.500 1.500 1.700
9 Franţa 15.965 13.383 16.000 14.860 15.527 15.974
10 Germania 21.232 25.199 18.266 15.727 16.460 23.137
11 Grecia 16.297 16.218 14.945 15.682 1.600 14.300
12 Ungaria 19.714 17.319 15.996 22.394 22.500 16.500
13 Italia 13.000 10.000 12.000 10.248 10.224 9.400
14 Lituania 1.333 1.388 1.599 1.907 1.608 1.764
15 Polonia 9.955 13.546 14.954 14.007 14.007 12.467
16 Romania 19.200 18.195 16.767 19.833 19.937 22.222
17 Slovacia 4.258 4.360 4.628 4.243 4.491 4.500
18 Slovenia 1.650 2.250 1.480 1.480 1.580 1.910
19 Suedia 3.301 3.500 3.400 3.500 3.000 2.300
20 Spania 27.230 30.661 31.840 30.361 32.330 34.000
21 Marea Britanie 4.824 7.000 7.200 7.408 8.216 6.300

58
3.2. SISTEMATICA ZOOLOGICĂ

Albinele melifere fac parte din:


Regnul Animalia,
Subregnul Nevertebrata,
Încrengătura Arthropoda,
Subîncrengătura Mandibulata,
Clasa Insecta
Subclasa Pterygota,
Ordinul Hymenoptera,
Subordinul Apocrita,
Grupul Aculeata,
Suprafamilia Apoidae,
Familia Apidae,
Subfamilia Apinae,
Tribul Apini,
Genul Apis
Specia: Apis dorsata F.
Apis florea F
Apis indica F (Apis cerana F)
Apis mellifera L

3.3. COMPONENŢA FAMILIEI DE ALBINE

În perioada activă, o familie de albine este alcătuită dintr-o matcă,


câteva sute de trântori şi câteva zeci de mii de albine lucrătoare (fig. 38).

Fig. 38. Componenţa familiei de albine (Apis melifica)

59
Matca părăseşte stupul doar pentru împerechere sau atunci când
roieşte, restul timpului şi-l petrece în interiorul stupului. Prezintă câteva
particularităţi şi anume:
- are aparat bucal slab dezvoltat;
- aripile ajung doar până la jumătatea abdomenului;
- nu are glande cerifere şi corbiculă;
- utilizează acul pentru poziţionarea oului în celulă sau împotriva
altei mătci;
- asigură coeziunea familiei de albine şi perpetuare acesteia.
Mătcile, trăiesc în medie 3-5 ani, dar după doi ani prolificitatea
acestora scade şi este recomandat să fie înlocuite. Pe faguri, matca este
însoţită în permanenţă de 10-12 albine tinere care o apără, îngrijesc şi o
hrănesc.
Trântorii au corpul rotund, capul alungit, globulos, abdomenul
voluminos şi aripile mai lungi decât abdomenul. Întrucât rolul trântorilor în
familia de albine este doar de reproducere, aceştia nu corbiculă, ac şi glande
cerifere iar aparatul bucal şi guşa sunt slab dezvoltate.
Deoarece albinele lucrătoare participă la cules şi efectuează toate
lucrările din stup, ele au următoarele adaptări:
- au aparat bucal bine dezvoltat care le ajută la cules şi construirea
fagurilor;
- prezintă ac, cu rol în apărarea cuibului;
- au glande cerifere care le ajută la construirea fagurilor;
- au glande faringiene cu rol în secreţia lăptişorului de matcă, utilizat
în hrănirea puietului şi a mătcii;
- pot să-şi realizeze depozite de substanţe nutritive, sub forma
corpului gras, care le ajută să supravieţuiască în timpul iernii;
- în lipsa mătcii, au capacitatea de a depune ouă nefecundate din care
vor ecloziona doar trântori (situaţie nedorită de apicultori).
În stup, albinele lucrătoare efectuează următoarele activităţi:
- prelucrează şi transformă nectarului în miere;
- tasează polenului în celule în vederea transformării acestuia în
păstură;
- curăţă celulele şi le pregătesc pentru ouatul mătcilor;
- curăţă fundul stupului de albine moarte, resturi de ceară, hrană şi
albine moarte rezultate în perioada de iernare;
- hrăneşte puietului şi matca;
- clădesc faguri;
- ventilează cuibului în vederea menţinerii microclimatului optim dar
şi pentru reducerea procentului de apă din miere în vederea maturării acesteia;

60
- apără cuibului prin postarea la urdiniş a albinelor care efectuează
paza.
Durata vieţii albinelor lucrătoare este de 30 zile în timpul sezonului
activ, de 40-60 zile primăvara şi toamna şi de 5-8 luni cele care hibernează.
Datorită activităţii complexe pe care o desfăşoară în stup şi afara
acestuia, albinele au organe de simţ dezvoltate.
Organul vederii este compus din 3 ochi simpli şi doi ochi compuşi
(fig. 39).

Fig. 39. Ochii albinei: A. ochi compuşi; B. ochi simpli


(http://www.apiculturaonline.ro/anatomia_albinei.html)

Ochii simplii ajută albinele se orientează în interiorul stupului şi în


floare iar cei compuşi în timpul zborului.
Albinele percep diferit culorile în comparaţie cu omul. Ele disting 4
culori ale spectrului: galben-verde, verde-albăstrui, albăstrui-violet şi
ultraviolet. Culoarea roşie este confundată cu cea neagră, albul este perceput
ca albastru-verzui, galbenul ca purpuriu iar verdele galben-cenuşiu.
Simţul mirosului este foarte bine dezvoltat, albinele reuşind să
distingă substanţe mirositoare în diluţie de 1:1000000, chiar şi când acestea se
găsesc în amestec. Receptorii pentru miros sunt localizaţi în special pe
antenele albinei.
Organele gustative sunt prezente pe aparatul bucal, pe antene şi pe
tars. Albinele simt gusturile dulce, sărat, acru şi mai slab amar.
Organele tactile sunt prezente pe toată suprafaţa corpului, dar mai
ales pe antene, pe aparatul bucal şi pe picioare. Datorită prezenţei organelor
tactile pe antene, simţul tactil este legat de simţul mirosului ceea ce ajută
albina să se orienteze folosindu-se doar de aceste simţuri.
61
La baza antenei se află receptorul pentru auz (organul lui Johnson), cu
ajutorul căruia albinele pot percepe sunete cu o frecvenţă cuprinsă între 8-
40000 vibraţii/secundă.
S-a observat că albinele posedă şi un simţ al timpului. Aprecierea
timpului este făcută pe baza unui ceas biologic şi după repere exterioare
(poziţia soarelui pe cer).

62
3.4. TEHNOLOGIA CREŞTERII ALBINELOR

3.4.1. Întreţinerii familiilor de albine în perioada de toamnă şi iarnă

Pregătirea sezonului apicol următor începe cu pregătirea familiilor


de albine încă din toamna anului precedent. În acest scop, se iau următoarele
măsuri:
1. Schimbarea mătcilor necorespunzătoare constă în schimbarea
mătcilor vârstnice, a celor cu defecte corporale, a mătcilor care au realizat
producţii slabe, a celor care aparţin familiilor agresive precum şi cele a căror
familii prezintă semne clinice de boală (nosemoză, locă) cu mătci tinere şi
prolifice. Matca nou introdusă va fi protejată într-o cuşcă (fig. 40) până la
obişnuirea albinelor lucrătoare cu mirosul acesteia, în acest fel fiind mai uşor
acceptată.

Fig. 40. Cuşcă pentru introducerea mătcii

2. Hrănirea de stimularea a familiilor de albine se face la


începutul lunii august cu faguri de miere căpăcită sau sirop de zahăr.
Aplicarea hrănirilor trebuie să înceteze cu cel puţin 3 săptămâni înainte ca
albinele să mai iasă la zbor.
3. Efectuarea tratamentului profilactic antiparazitar se face cu
scopul sporirii rezistenţei albinei pe perioada iernării. Pentru obţinerea unei
eficienţe maxime, se recomandă schema de tratament conform tabelului 16.

63
Tabelul 16
Schemă de tratament profilactic împotriva varoozei
(după Chirilă şi Pătruică, 2005)

Medicamentul Număr
Parazitoza Observaţii
utilizat admnist.
- primele 3 administrări trebuie
făcute la interval de 7 zile,
începând de la data la care s-a
făcut organizarea cuibului, după
Varooza Varachet 5 ultima extracţie din sezonul apicol;
- următoarele două tratamente se
fac în a II-a jumătate a lunii
octombrie la interval de 7 zile, în
lipsa puietului.
- o dată cu prima administrare de
Varooza Mavrirol 1 varachet din seria celor trei
tratamente.

4 Asigurarea rezervelor de hrană necesare iernării şi anume de


18 - 20 kg miere şi 2 - 3 kg păstură/ familie de albine.
5. Asigurarea regimului termic se realizează prin izolarea termică a
familiilor de albine în vederea asigurării unei temperaturi interioare
corespunzătoare, cu scopul reducerii consumul de hrană şi a pierderilor prin
mortalităţi în timpul iernării Ca materiale de protecţie pot fi folosite: ziare,
polistiren expandat, salteluţe din materiale textile etc. Izolarea termică a
cuibului se face diferit în funcţie de tipul de stup şi puterea familiei de albine.
Pentru a evita formarea condensului şi asigurarea unei bune ventilaţii
urdinişul stupului va fi dimensionat conform puterii familiei de albine şi
anume 1 cm pentru fiecare ramă ocupată cu albine (fig. 41).

64
Fig. 41. Dimensionarea urdinişul în funcţie de puterea familiei de albine

6. Supravegherea iernării familiilor de albine se face cu scopul de


a depista şi remedia la timp problemele care pot apărea în interiorul stupului
iarna. Acest lucru se realizează prin efectuarea control auditiv al familiilor de
albine şi prin examinarea periodică a resturilor de pe fundul stupului.
Controlul auditiv constă în ascultarea activităţii din stup a albinelor
cu ajutorul unui furtun de cauciuc lung de 1 m şi cu diametrul interior de circa
1 cm, cu stetoscopul medical sau lipind urechea de peretele din faţă a stupului.
Acest lucru se face obligatoriu din două în două săptămâni, în lunile
noiembrie şi decembrie şi săptămânal în ianuarie-martie. Pot fi întâlnite
următoarele situaţii:
- zumzet uniform, moderat ca intensitate, indică o iernare normală;
- zumzet intens indică faptul că iernarea nu decurge normal;
- zumzet slab, ca foşnetului de frunze, sugerează lipsa hranei;
- zumzet prelung, plângăreţ, denotă absenţa mătcii;
- lipsa zumzetului chiar şi în cazul lovirii uşoare a peretelui stupului
indică moartea familiei de albine
Examinarea resturilor de pe fundul stupilor se realizează cu ajutorul
unei tije metalice îndoită la capăt şi înfăşurată în tifon. Se efectuează lunar şi
permite diagnosticarea stării familiei de albine şi remedierea situaţiilor
anormale. Pot fi întâlnite următoarele situaţii:
- cantitatea de albină moartă este mică iar cantitatea de rumeguş de
ceară rezultată din descăpăcirea mierii este mare indică faptul că familia
iernează bine;
65
- cantitatea de albină moartă este mare, albinele au trompele scoase,
cantitatea de rumeguş de ceară rezultată din descăpăcirea mierii este mică
semnalează hrană insuficientă;
- albină moartă, cu trompa scoasă, amestecată cu cristale de miere
indică faptul că hrană este cristalizată şi este inaccesibilă albinelor din cauza
lipsei de apă;
- cantitatea mare de albină bătrână moartă, puţin rumeguş de ceară
denotă prezenţa în stup a unei mătci bătrâne dar şi hrană insuficientă;
- cantitatea medie de albină moartă şi rumeguş de ceară, cu urme de
diaree pe ele semnalează prezenţa nosemozei;
- resturi cu fragmente de albină moartă, de faguri şi dejecţii de
şoareci denotă prezenţa şoarecilor în stup.
În funcţie de situaţia existentă, se impun luarea de măsuri urgente
pentru remedierea acesteia.

3.4.2. Întreţinerea familiilor de albine primăvara

Încă înainte de sfârşitul perioadei de iernare, când temperatura


aerului depăşeşte 11-130C, albinele efectuează zborul de curăţire în timpul
căruia îşi golesc punga rectală de excrementele acumulate în timpul iernii.
Pentru a uşura zborul albinelor, se efectuează următoarele operaţiuni:
- se scot gratiile pentru şoareci şi blocurile de la nivelul urdinişului;
- urdinişurile se verifică să nu fie blocate cu albine moarte sau
rumeguş de ceară;
- se verifică ca urdinişurile să prezinte scândurica de zbor;
- se instalează un adăpător care să asigure albinelor necesarul de apă.
După golirea pungii rectale, albinele reintră în stup până când
condiţiile meteorologice permit începerea culesului la plantele entomofile.
Când temperatura aerului depăşeşte în mod constant 120C se poate
efectua revizia de primăvară a familiilor de albine, în urma căreia se
urmăreşte puterea familiei, prezenţa mătcii, existenţa proviziilor de hrană,
starea fagurilor şi starea generală a cuibului. Acest control se efectuează rapid,
evitându-se răcirea puietului.
Când temperatura aerului depăşeşte 150C este momentul efectuării
controlului de fond. La acest control se verifică atent ramă cu ramă, fiecare
familie de albine şi se remediază deficienţele apărute. Se apreciază puterea
familiei, prezenţa şi calitatea mătcii, cantitatea de miere, starea de sănătate a
familiilor de albine, rezistenţa la iernare.
Puterea familiei se apreciază numărând intervalele ocupate de albine.
Se consideră familie puternică cea care are peste 8 intervale ocupate cu albine,
cele de putere medie au 6-7 intervale iar cele slabe 3-4 intervale cu albine.
66
Remedierea familiilor slabe se face prin unificarea între ele cu păstrarea
mătcii cea mai bună.
Calitatea mătcii se apreciază după numărul ramelor ocupate cu puiet,
gradul de extindere a puietului pe ramă şi uniformitatea acestuia (fig. 42).
Prezenţa unui puiet neuniform, cu multe celule de trântor indică o matcă
bătrână dau bolnavă. Remedierea acestei situaţii se realizează prin înlocuirea
mătcii în cauză cu o matcă prolifică şi sănătoasă.

Fig. 42. Ramă cu puiet căpăcit provenită dintr-o familie cu matcă de calitate

Cantitatea de miere existentă în cuib se estimează, cunoscând că un


fagure de stup orizontal, având miere căpăcită pe ambele feţe, conţine circa
3,5 kg miere, iar un fagure de stup multietajat conţine circa 2,5 kg miere.
Remedierea lipsei de hrană se realizează prin introducerea de faguri cu miere
sau administrând familiilor de albine sirop de zahăr, turte energo-proteice,
plăci de zahăr candi, şerbet de zahăr.
Starea de sănătate a familiilor de albine se stabileşte urmărind
comportamentului şi aspectului albinelor. Prezenţa petelor de diaree pe faguri
sau pe pereţii stupului pot fi semne de Nosemoză.
Rezistenţa la iernare se apreciază făcând diferenţa între cantitatea de
albine prezentă în stup toamna şi cea existentă la controlul de fond dar şi între
cantitatea de miere din cuib toamna şi primăvara.
La finele controlului de fond se reorganizează cuibul menţinând doar
ramele bine acoperite de albine, separarea acestora printr-o diafragmă şi
împachetarea cu materiale termoizolatoare.

67
3.4.3. Îngrijirea familiilor de albine în perioada premergătoare
culesului principal de la salcâm

În vederea valorificării superioare a culesului principal la salcâm, se


execută două operaţiuni importante şi anume:
1. Hrănirea de stimulare se aplică cu cel puţin 6 săptămâni înainte
de declanşarea culesului de salcâm, pe o perioadă de 2-3 săptămâni şi are ca
scop suplinirea culesurilor de întreţinere şi dezvoltarea cât mai bună a
familiilor de albine. Aceasta se poate face miere, turte energo-proteice (fig.
43), şerbet, zahăr candi, sirop de zahăr (fig. 44), polen şi înlocuitori de polen.

Fig. 43. Hrănirea de stimulare cu turte energo-proteice

Fig. 44. Hrănirea de stimulare cu sirop de zahăr în hrănitor tip uluc


(http://ciprianboiciuc.wordpress.com/tag/hranirea-albinelor)
68
2. Lărgirea cuibului (fig. 45) se face diferit în funcţie de tipul de
stup în care se întreţine familia de albine şi constă în introducerea de rame cu
faguri goi şi a ramelor cu foiţe de faguri pentru clădit în vederea măririi
spaţiului pentru depunerea de ouă, provizii de miere şi păstură.

Fig. 45. Lărgirea cuibului prin introducerea de rame cu faguri pentru clădit

3.4.4. Întreţinerii familiilor de albine în vederea valorificării


intensive a culesurilor

Prin cules de producţie se înţelege colectarea de către albine a unor


cantităţi de mari de substanţe energetice (nectar, mană) şi proteice (polen)
care depăşesc nevoile consumului zilnic al familiei.
Pentru o valorificare intensivă a culesurilor de producţie albinelor
trebuie să li se asigure cea mai bună dezvoltare prin aplicarea unor metode
tehnologice care să favorizeze acest lucru dar şi asigurarea spaţiului suficient
pentru depozitarea proviziilor.
În ţara noastră, principalele culesuri de producţie pot fi realizate la
următoarele plante: salcâm, zmeur, tei, floarea-soarelui, fâneţe de deal,
zburătoare.

69
Salcâmul alb (Robinia
pseudoacacia) (fig. 46) este cea mai
răspândită specie meliferă. Înfloreşte
începând din primele zile ale lunii
mai şi până la sfârşitul lunii iunie, pe
o perioadă de 8-20 zile. Secreţia
nectarului începe în jurul temperaturii
de 10oC, este maximă între 20-30oC
iar după temperatura de 35oC este
sistată. Plantaţiile tinere pot produce
300-700 kg miere/ha iar cele ajunse
la maturitate, în funcţie de densitate,
900-1700 kg miere/ha.

Teiul alb (Tilia tomentosa) (fig. 47) sau teiul argintiu, înfloreşte în a
doua jumătate a lunii iunie pe o perioadă de 7-21 zile. Poate produce circa
1200 kg miere/ha.

Fig. 47. Teiul alb


70
Teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos) sau teiul fluturesc,
înfloreşte în mai-iunie, timp de 8-15 zile şi poate produce 800 kg miere/ha.
Teiul cu frunza mică (Tilia cordata) sau teiul pucios, înfloreşte în
prima decadă a lunii iunie, timp de 8-12 zile şi produce circa 1000 kg
miere/ha, în funcţie de condiţiile meteorologice.
Zmeurul (Rebus idaeus) (fig. 48) înfloreşte la câmpie în aprilie-mai,
timp de 10-14 zile iar la deal şi munte în lunile iunie-iulie, timp de circa 25
zile. Poate produce 50-250 kg miere/ha.

Fig. 48. Zmeurul


(http://ro.beekeeping.wikia.com/wiki/Zmeur)

Floarea-soarelui
(Helianthus annuus) (fig. 49)
înfloreşte în ultima decadă a lunii
iunie pe o perioadă de circa 30 de zile
când produce 30-60 kg miere/ha.
Optimul pentru secreţia de nectar este
de 28-30oC în timpul zilei şi de peste
20-22oC noaptea.

71
Zburătoarea
(Chamaenerior angustifolium)
(fig. 50) creşte în alături de
zmeuriş, în zona montană. Poate
produce 200-600 kg miere/ha, iar
în anii favorabili chiar până la
1000 kg miere/ha.

Arborele de miere
(Evodia hupehensis)
(fig. 51): înfloreşte în
iulie- august, pe o
perioadă de înflorire de
30-32 zile. Producţia de
miere a fost evaluată la
3000 kg/ha, ceea ce
înseamnă 5-6 kg/arbore
ajuns la maturitate (10-
12 ani).

72
3.5. PRODUSELE APICOLE

Produsele apicole sunt reprezentate de: miere, ceară, lăptişor de


matcă, polen, păstura, propolis, venin şi apilarnilul.

3.5.1.Mierea

Mierea (fig. 52) este produsul principal al stupului, obţinut de albine


prin prelucrarea nectarului florilor sau a manei.

Fig. 52. Miere de salcâm

Albinele depozitează nectarul şi mana în guşă în vederea transportării


în stup. În guşă, în prezenţa invertazei, diastazei şi a inhibinei încep primele
transformări chimice. La întoarcerea în stup, albina regurgitează conţinutul
din guşă în trompă, de unde este preluat de o altă albină lucrătoare şi prelucrat
în acelaşi mod. Numărul de albine care participă la prelucrarea nectarului în
miere este influenţat de abundenţa culesului şi puterea familiei de albine.
Regurgitarea şi reingerarea mierii se repetă până când procentul de
apă scade la circa 40% când mierea este depusă în celulă în strat subţire.
Albinele ventilează intens suprafaţa fagurelui până când concentraţia în apă
scade până la 20%, după care completează celulele cu miere de aceeaşi
concentraţie în apă şi o căpăcesc, fiind considerată miere maturată.

73
3.5.1.1. Proprietăţile organoleptice ale mierii

Culoarea mierii depinde de sort şi poate varia de la galben deschis,


la mierea de salcâm, până la brună, la mierea de pădure (fig. 53). Culoarea
mierii se deschide prin păstrarea îndelungată în ambalaje transparente la
lumină.

Fig. 53. Miere de diferite culori

Consistenţa (vâscozitatea) mierii este dată de raportul dintre


zaharuri, fiind dependentă de raportul dintre fructoză şi glucoză. Mierea
florală, se caracterizează printr-un conţinut ridicat în fructoza în detrimentul
glucozei, ceea ce face ca această miere să prezinte o fluiditatea prelungită
(circa 2 ani l acea de salcâm).
Gustul mierii maturate (căpăcite) este dulce, cu tente diferite, în
funcţie de sort.
Aroma mierii este dată de cantitatea şi compoziţia uleiurilor eterice
volatile, din plantele din care provine mierea. Mierea cea mai aromată provine
de la florile de coriandru, tei şi din fâneţele de deal.

3.5.1.2. Compoziţia chimică a mierii

Mierea de maturată conţine 18% apă şi 82% substanţă uscată (94,6%


zaharuri dintre care fructoza şi glucoza 70-75% iar zaharoza şi maltoza 5%).
74
Raportul fructoză/glucoză, la mierea florală este de circa 1,15 fiind mai mare
în cazul mierii de salcâm (1,35).
Proteinele sunt slab reprezentate în miere, ele provin în special din
grăuncioarele de polen prezente în aceasta.
Mineralele prezente în miere sunt: potasiu, clor, sulf, calciu, fosfor,
magneziu, siliciu, fier dar şi microelemente. Conţinutul în minerale al mierii
este diferit chiar şi în cazul aceluiaşi sort de miere dacă acesta provine din
zone diferite.
Mierea conţine puţine vitamine, doar câteva din grupul B care provin
din grăuncioarele de polen şi câteodată vitamina C care provine din nectarul
de mentă.
Mierea conţine un amestec de acizi organici (acidul gluconic, acetic,
lactic, malic, succinic, butilic, citric, piroglutanic şi formic) care imprimă
acesteia un pH acid.
Mierea mai conţine enzime dar şi factori neidentificaţi cu proprietăţi
antimicrobiene.

3.5.1.3. Importanţa terapeutică a principalelor sorturi de miere

Datorită multitudinii de plante melifere prezente, sorturile de miere


de nectar sun numeroase. Cele mai importante sunt considerate a fi
următoarele: miere de salcâm, tei, zmeură, mentă, floarea-soarelui, miere
polifloră, miere de fâneaţă etc. Se mai pot recolta în cantităţi mai mici: miere
de salcie, trifoi, lucernă, castan, muştar, rapiţă, coriandru, cimbrişor etc.
Mierea de salcâm este considerată o miere de calitate superioară.
Are culoare galben-deschis, pH=4,0 şi îşi păstrează fluiditatea cel puţin 1,5-2
ani. Poate fi utilizată ca întăritor general, în insomnii, la îmbolnăviri ale
tubului digestiv, ale vezicii biliare şi ale rinichilor.
Mierea de tei este bogată în vitamine (mai ales vitamina B 1) şi
aminoacizi, fiind un sort foarte apreciat. Culoarea acesteia este gălbui închis
până la brun-roşcat. Are proprietăţi expectorante şi antiinflamatoare fiind
utilizată în tratamentul anghinei, guturai, laringită, bronşită, traheită, astm
bronşic, tuberculoză pulmonară, abces pulmonar. Se mai poate utiliza în
tratarea inflamaţiei tubului digestiv, în îmbolnăviri ale vezicii biliare şi ale
rinichilor, în arsuri.
Mierea de floarea-soarelui are culoare galbenă, galben-pai sau
brună şi cristalizează foarte repede.
Mierea de mentă are culoare verzui-brun-roşcată, foarte bogată în
vitamina C şi prezintă următoarele efecte: liniştitoare, contribuie la eliminarea
bilei, contra durerilor biliare şi antiseptic.

75
Mierea de fâneaţă are culoare de la galben-deschis până la galben-
închis, aromă plăcută, şi un pH de 3,5. Dacă în miere predomină polenul de
păpădie, aceasta are o acţiune emolientă, antiinflamatoare şi calmantă.
Mierea de salcie are culoare galben-deschis, gust foarte plăcut,
aromat fiind foarte bogată în vitamine (în special vitamina B6 şi C ).
Mierea de castan are culoare deschisă, gust amărui fiind
recomandată în afecţiunile gastro-intestinale şi ale rinichilor.
Mierea de lucernă prezintă culoare deschisă şi are proprietăţi
diuretice, expectorante şi antidiareice.
Mierea de muştar are culoare galben-aurie când este lichidă după
care culoarea devine crem. Are însuşiri terapeutice bune în afecţiunile
aparatului respirator.
Mierea de trifoi este bogată în vitamine (B1, B2, C) având proprietăţi
diuretice, expectorante şi antidiareice.
Mierea de rapiţă este de culoare galben-deschis şi cristalizează
foarte repede motiv pentru care recoltarea trebuie făcută rapid după
terminarea înfloririi
Mierea de coriandru are culoare deschisă, asemănătoare cu cea de
salcie. În primele 2 săptămâni de la extracţie are un gust neplăcut fapt pentru
care trebuie lăsată în acest timp la maturat.
Mierea de cimbrişor are gust plăcut şi însuşiri antimicrobiene,
contra tusei, antiinflamatorii şi antidureroase.
Mierea de mană: se obţine prin colectarea şi prelucrarea de către
albine manei de origine vegetale (secretată direct de plante, frunze, muguri)
sau de origine animală (produsă de către insecte din familia LACHNIDAE şi
LECANIDAE, ordinul HOMOPTERA, care se hrănesc cu seva plantelor).
Această miere este deosebit de valoroasă pentru consumul uman
întrucât conţine o cantitate însemnată de inhibină şi de 12-20 de ori mai multe
săruri minerale în comparaţie cu mierea obţinută din nectarul florilor.
Mierea de conifere, cea de molid are culoare verde închis iar cea de
brad galbenă-aurie. Are acţiune antiseptică, antiinflamatoare, diuretică şi
laxativă.

3.5.2.Ceara

Ceara de albine este un produs al metabolismului albinelor


lucrătoare, fiind secretată de glandele cerifere ale acestora care ating
capacitatea maximă de secreţie la vârsta de 12-18 zile (vezi îndrumător de
lucrări practice).

76
Ceara are în compoziţie esteri ai acizilor cerici 71%, acizi cerici
liberi 13,5-14%, hidrocarburi 10,5-13,5%, alcooli liberi 1-1,25%, esteri ai
colesterolului 1%, umiditate şi impurităţi (polen, răşini etc.) 1-2%.

Fig. 54. Albine care clădesc celule pe un fagure artificial

În timpul culesurilor de producţie, albinele lucrătoare clădesc intens


faguri, apicultorul fiind atent să introducă în stup în permanenţă rame cu foiţe
de faguri artificiali. Acest comportament este influenţat de abundenţa hranei
depozitate în stup.
Periodic, apicultorul trebuie să înlocuiască fagurii vechi (închişi la
culoare) cu faguri noi (deschişi la culoare). Fagurii vechi se topesc cu ajutorul
topitoarelor de ceară (fig. 55) iar ceara rezultată (fig. 56)se comercializează
sau se dă la schimb pentru foiţe de faguri artificiali.

77
a b

Fig. 55. Topitoare de ceară


a. solar; b. cu abur

Fig. 56. Calupuri de ceară

78
3.5.3. Lăptişorul de matcă

Lăptişorul de matcă este un produs apicol secretat de lobul anterior


al glandelor hipofaringiene, al albinelor lucrătoare (doici) în vârstă de 3-12
zile. Este utilizat în hrănirea larvelor de albine lucrătoare şi trântor în primele
3 zile şi a celor de matcă până în momentul căpăcirii botcilor (fig. 57).

Fig. 57. Larve plutind în lăptişor de matcă

Lăptişorul de matcă conţine: apă 58-67%, substanţă uscată 33-42%,


proteine 13-18%, glucide 7,5-12,5%, lipide 3-6%, cenuşă 0,8-1,5%, substanţe
nedeterminate 3,7-4%. În stare proaspătă conţine circa 1 g vitamine, cele mai
importante fiind vitaminele B1, şi B2, niacină, biotină, acid folic, acid
pantotenic, piridoxină şi puţină vitamina C.
Componenta proteică este reprezentată de 18 aminoacizi, dintre care
în proporţie mai mare se găsesc acidul glutamic, acidul aspartic, alanina,
glicina, leucina, lizina, metionina, prolina, valina, tirozina
Componenta minerală a lăptişorului de matcă este reprezentată de:
potasiu, calciu, magneziu, fier, sulf, mangan, crom, zinc, argint, fosfor, cobalt,
siliciu, nichel.

79
Lăptişorul de matcă mai conţine: acizi graşi poli şi mono-nesaturaţi,
acizi graşi saturaţi, inclusiv acizi graşi esenţiali linoleic şi alfa-linoleic dar şi o
substanţă antibiotică, bactericidă (royalisina).
Colectarea lăptişorului de matcă se face cu ajutorul unui aspirator
special (fig. 58).

Fig. 58. Aspirator pentru recoltarea lăptişorului de matcă


(http://eurohonig.com)

Lăptişorul de matcă fiind un produs natural concentrat este utilizat în


alimentaţia şi terapeutica umană cu foarte bune rezultate.
Este utilizat cu succes în:
- endocrinologie;
- boli interne;
- anemii, stări de slăbiciune, oboseală;
- stagnare in creştere;
- lipsa poftei de mâncare;
- neurologie;
- pediatrie;
- astenii, convalescente după diferite boli.
Are acţiune imunostimulatoare şi acţionează sinergic cu alte produse
apicole. Astfel că, administrat împreună cu propolis şi miere acţionează

80
favorabil împotriva ulcerelor şi a infecţiilor virale iar alături de polen sau
păstură poate fi utilizat ca supliment vitaminic cu o foarte bună absorbţie.

3.5.4. Propolisul

Propolisul este un produs apicol provenit din recoltarea de către


albine a unor răşini pe care le prelucrează adăugând secreţii glandulare, resturi
de la digerarea polenului, ceară. Plantele de la care albinele recoltează răşini
pentru producerea propolisului sunt: coniferele, salcia, fagul, plopul, ştejarul,
frasinul, castanul, arinul, etc.
În compoziţia propolisului intră materiile răşinoase şi balsamurile
50-55%, ceară 20-30%, uleiuri eterice 10-15%, polen 5-10%, impurităţi 5-
10%, flavonoizi, taninuri, fitoncide, oligoelemente. La frig devine casant, la
peste 200C este maleabil, iar între 60-700C devine lichid.
În stup, albinele utilizează propolisul la:
- etanşeizarea şi igienizarea cuibului (fig. 59);
- la lustruirea pereţilor stupului şi a celulelor;
- acoperirea dăunătorilor omorâţi de albine.

Fig. 59. Podişorul stupului etanşeizat cu propolis

Prin curăţirea pereţilor stupilor şi a ramelor se poate obţine anual 100-


300 g propolis/ familia de albine. O cantitate mai mare poate fi recoltată
utilizând colectorului de propolis (fig. 60). Acesta se poate instala de
primăvara până toamna în locul podişorului. Albinele încercând să izoleze
cuibul, propolizează ochiurile colectorului. După umplere, colectoarele se
scot, se introduc în congelator unde propolisul devine casant. La scoaterea din
congelator propolisul se desprinde uşor prin frecarea colectorului deasupra
unui vas.

81
Fig. 60. Colectoare de propolis

Alte metode de recoltare a unei cantităţi mai mari de propolis (după


Chirilă şi Pătruică, 2005 ) sunt:
- aşezarea unei bucăţi de folie din plastic peste cuib sub care s-au
introdus, pe margini, bucăţele de lemn de 3-5 mm grosime;
- distanţarea uşoară a ramelor, golurile create vor fi acoperite de
albine cu propolis;
- crearea de spaţii de 3 mm prin distanţarea scândurelelor de podişor
la stupul orizontal, goluri care vor fi acoperite cu propolis.
După recoltare propolisul de curăţă de impurităţi (aşchiile de lemn,
fragmentele de albine, ceară) se strânge sub formă de bulgăre (fig. 61) şi se
depozitează ambalat în pungi de plastic sau borcane închise etanş. Se
păstrează la temperaturi de sub 200C, la loc uscat lipsit de mirosuri.

Fig. 61. Bulgăre de propolis

82
Propolisul prezintă însuşiri deosebite (antibiotice, antimicrobiene,
antifungice, antioxidante, antitumorale, antibacteriene şi cicatrizante) care îl
recomandă în terapia umană. Este utilizat în tratarea unor afecţiuni respiratorii
superioare, oftalmologice, dermatologice şi ale cavităţii bucale.

3.5.5. Veninul

Este produsul secretat de glandele cu venin al albinelor lucrătoare,


stocat în punga de venin (fig. 62) şi eliminat la exterior în momentul înţepării.
Folosită, rezerva de venin nu se mai reface.
Secreţia de venin este influenţată de vârsta albinelor, cantitatea
maximă de venin fiind acumulată la vârsta de 15-20 zile (0,30 mg), dar şi de
abundenţa hranei şi sezon.

Fig. 62. Punga cu venin la albina în vârstă de două săptămâni

Recoltarea veninului albinelor se poate face cu ajutorul colectorului


de venin (fig. 63) compus dintr-un generator de impulsuri electromagnetice şi
4 membrane colectoare confecţionate dintr-un material special care permite
albinei să-şi retragă acul după ce punga cu venin a fost golită. Generatorul
funcţionează 10 minute, urmează o pauză 30 minute, după care este repus în
funcţiune încă 10 minute. Intervalul între recoltări la aceeaşi familie este de 3
zile.

83
1 2

Fig. 63. Colector de venin EPS 03 AP-uC


1 generator de impulsuri; 2. membrana colectoare

Fig. 64. Colectoare de venin montate la urdinişul stupului


(http://stuparitul.3xforum.ro/post/36/1/venin/)

Recoltarea veninului de albine cu ajutorul colectorului de venin se


bazează pe instinctul puternic a albinelor de a apăra cuibul. Prin punerea în
funcţiune a aparatului, albinele simt pericolul şi înţeapă membrana colectoare.
Mirosul de venin semnalează şi mai mult existenţa pericolului iar albinele
lucrătoarea vin în număr mare şi înţeapă membrana. Veninul de albine ajunge
sub formă lichidă pe sticla situată sub membrana colectoare unde cristalizează

84
şi de unde este recoltat de către apicultor prin raclare (fig. 65). Se păstrează în
vase de sticlă de culoare închisă acoperite cu dop rodat.

Fig. 65. Raclarea veninului de albine

Veninul de albine conţine 65-75% apă, proteine, lipide,


hidrocarbonaţi, acizi, substanţe minerale.
Tratamentul cu venin se recomandă în reumatism, artroze, artrite,
arterioscleroză etc. De asemenea, veninul de albine are un rol important în
creşterea imunităţii organismului prin stimularea funcţiei antimicrobiene.

3.5.6. Polenul

Polenul recoltat de albine se prezintă sub formă de ghemotoace cu


diametrul de 2-3 mm (fig. 66). Acesta este depozitat în celulele fagurilor
marginali şi pe părţile laterale ale fagurilor cu puiet. După depozitare, albinele
scot aerul din celulă prin tasarea polenului cu capul după care îl căpăcesc cu
un amestec de miere şi ceară. În interiorul celulei astfel pregătite au loc
procese de fermentaţie lactică în urmă căreia rezultă păstura.

85
Fig. 66. Polen recoltat de albine

Apicultorul poate obţine cantităţi însemnate de polen (pentru


perioadele deficitare sau comercializare) prin utilizarea colectoarelor de
polen. Exista mai multe tipuri de colectoare, cele mai uzuale fiind cele care se
montează la urdinişul stupului (fig. 67).

Fig. 67. Colector de polen care se montează la urdiniş:

Colectoarele de polen se instalează 2-3 zile fără placa activă pentru


ca albinele să se obişnuiască cu acestea şi doar la familiile care au cel puţin 7-
86
8 rame ocupate cu albine. După instalarea plăcilor active, ca să poată intra în
stup albinele trebuie să treacă prin acestea, moment în care o parte din polen
este reţinut în sertăraşul colectorului(fig. 68).

Fig. 68. Albine intrând în stup prin placa activă a colectorului de polen

Anual, o familie de albine poate colecta între 6-37 kg polen şi cca


70% din acesta este recoltat înainte de ora 13.
Polenul colectat în sertăraş se goleşte zilnic, se condiţionează şi se
usucă cu ajutorul uscătorului de polen (fig. 69).

Fig. 69. Uscător de polen


(http://anunturiapicole.stuparitul.com)

87
După uscare, polenul se cerne şi se păstrează până la valorificare în
vase din sticlă sau în saci de material plastic. În cazul comercializării, acesta
se ambalează şi se etichetează (fig. 70).

Fig. 70. Modalităţi de ambalare a polenului

Compoziţia polenului este deosebit de complexă întrucât conţine 185


ingrediente nutritive, dintre care 22 de aminoacizi, 27 de săruri minerale şi
întreaga gamă de vitamine, hormoni, carbohidraţi, lipide, enzime şi coenzime.
Consumul de polen este recomandat în:
- profilaxia şi tratamentul hepatitelor cronice;
- detoxifierea ficatului;
- afecţiunile gastro-intestinale;
- afecţiuni cardiovasculare (scade nivelul de colesterol);
- afecţiuni ale sângelui;
- tulburări nervoase;
- diabet etc.

3.5.7. Apilarnilul

Apilarnilul este produsul apicol rezultat din colectarea larvelor de


trântori în vârstă de 7 zile împreună cu rezervele de hrană din celulele pe care
le ocupă. Recoltarea larvelor se poate face de primăvara până toamna,
operaţie care se realizează cu spatula sau cu un miniaspirator special.

88
Fig. 71. Larve de trântor

Apilarnilul se prezintă ca o masă neomogenă, culoare albă,


consistenţă untoasă, gust astringent şi miros caracteristic. Compoziţia acestuia
este complexă şi anume: substanţe proteice 9-12%, 65-75% apă, lipide 5-8%,
glucide 6-10%, cenuşă 2%, substanţe nedeterminate 1,1-1,2%.
Se utilizează cu rezultate bune în farmaceutică, cosmetică şi ca
biostimulator în alimentaţia omului şi a animalelor.

89
4. CREŞTEREA VIERMILOR DE MĂTASE

4.1. IMPORTANŢA CREŞTERII VIERMILOR DE MĂTASE

Creşterea speciilor sericicole fac obiectul unei ramuri ale zootehniei


numită sericicultură (ser-seris=mătase).
Sericicultura este o îndeletnicire uşoară, rentabilă (sunt necesare
construcţii simple şi o perioadă de creştere a larvelor scurtă), poate fi
practicată şi ca activitate auxiliară.
Cea mai mare pondere în creşterea speciilor sericicole este deţinută de
viermele de mătase al dudului (Bombyx mori L.) (90%) urmată de viermele
de mătase al ricinului (Phylosamia ricini) şi stejarului (Antheraea pernyi).
Mătasea naturală, principalul produs al sericiculturii, este considerată
fibra de lux a industriei textile (fig. 72). Datorită rezistenţei ridicate, fineţii
mari şi a luciului intens, ţesăturile din mătase sunt elegante şi foarte căutate.
Ea se utilizează la confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte, a paraşutelor,
sitelor de morărit.

Fig. 72. Gogoşi şi mătase naturală

Din glandele secretoare ale viermelui de mătase se obţine aţa


chirurgicală cu proprietăţi deosebite fiind fină, rezistentă şi se resoarbe
complet. Tot din aceste glande se extrage serina utilizată în prepararea
peliculelor din industria cinematografică.
În urma prelucrării gogoşilor rezultă sericina, utilizată în prepararea
unor uleiuri speciale, obţinerea unor soluţii pentru protejarea obiectelor de
artă dar şi a unor medii de cultură utilizate în laboratoarele de microbiologie.

90
După filarea gogoşilor, crisalidele por fi utilizate în hrana peştilor,
animalelor de blană, porcilor şi păsărilor fiind bogate în proteine şi grăsimi.
Dejecţiile larvelor speciilor sericicole împreună cu resturile de frunze,
după fermentare se utilizează ca îngrăşământ natural.
4.2. SISTEMATICA ZOOLOGICĂ A VIERMILOR DE MĂTASE
Speciile care produc mătase şi prezintă importanţă pentru sericicultură
au următoarea sistematică zoologică:
Clasa Insecte
Ordinul Lepidoptere
Familia Bombycide:
- specia Bombyx mori (larvele se hrănesc cu frunze de dud).
Familia Saturnidae
- Phylosamia ricini (larvele se hrănesc cu frunze de ricin);
- Antheraea pernyi (larvele se hrănesc cu frunze de stejar).
Toate ce trei specii sericicole au metamorfoză completă şi anume: ou,
larvă, crisalidă, adult (fig. 73)

Fig. 73. Ciclul biologic al viermilor de mătase

91
4.3. TEHNOLOGIA CREŞTERII LARVELOR LA SPECIA
BOMBYX MORI

Stadiul larvar cuprinde 5 vârste, în primele 3 vârste, larvele speciei


Bomby mori sunt considerate larve tinere, iar în ultimele două vârste larve
adulte.

4.3.1. Creşterea larvelor tinere de Bombyx mori

Larvele tinere se caracterizează prin:


- ritm intens de creştere;
- exigenţă mărită faţă de calitatea frunzei de dud;
- sensibilitate faţă de aerul viciat;
- consum mic de hrană;
- rezistenţă la temperatură ridicată şi umiditate.
Înainte de populare, spaţiile destinate creşterii larvelor tinere se curăţă
mecanic şi se dezinfectează cu soluţie de lapte de var 20%, sulfat de cupru
5%, formol 4%, sodă caustică 4%, iar apoi prin arderea sulfului (100 g/10
m3). Spaţiul dezinfectat se închide ermetic 24 de ore asigurându-se în interior
o temperatură de 22-240C şi o umiditate de 70-75%, după care se aeriseşte.
Dezinfecţia aleilor de furajare cu soluţie de formol 4% şi lapte de var 20% se
va face zilnic, pe toată perioada de creştere a larvelor. Intrarea în spaţiul de
creştere a larvelor se va face doar după schimbarea ţinutei de stradă cu
echipamentul de lucru şi dezinfecţia mâinilor şi a încălţămintei.

Fig. 74. Larve tinere aparţinând speciei Bombyx mori

92
Creşterea larvelor tinere se poate realiza în hale construite din
cărămidă, prevăzute cu surse de climatizare şi dotate cu stelaje suprapuse (fig.
75).

Fig. 75. Stelaj sericicol pentru creşterea larvelor în primele vârste


(http://web-japan.org/trends/09_sci-tech/win_sci09022703.html)

Factorii de microclimat: temperatura, umiditatea, lumina şi aerul


sunt deosebit de importanţi pentru creşterea viermilor de mătase influenţând
direct creşterea şi dezvoltarea larvelor.
Temperatura optimă pentru dezvoltarea larvelor speciei Bombyx
mori în primele două vârste este de 26-270C iar pentru vârsta a treia la 25-
260C. Pentru asigurarea acestei temperaturi se pot folosi instalaţii de
climatizare, instalaţii de încălzire electrice sau sobe de teracotă.
Umiditatea aerului trebuie să fie de 80-85% în timpul primelor
două vârste larvare şi de 75-80% în decursul celei de-a treia vârste.
Lumina are influenţă favorabilă asupra creşterii şi dezvoltării
larvelor. Se consideră că aceasta trebuie să fie cuprinsă între 10-20 lucşi/m 2 şi
asigurată în regim de 16 ore lumină de intensitate slabă, urmat de 8 ore de
întuneric.
Ventilaţia halelor de creştere realizează mecanic cu ajutorul
instalaţiilor de ventilaţie sau natural prin deschiderea uşilor şi ferestrelor la
interval de 3 ore, timp de 15 minute. Viteza curenţilor de aer trebuie să fie sub
0,05-1 m/secundă iar concentraţia în dioxid de carbon sub 0,03%.
93
Hrănirea larvelor tinere se face cu frunzele de pe ramurile tinere
de dud, culese pe răcoare, dimineaţa şi seara, când acestea au o valoare
nutritivă ridicată. După recoltare, frunzele se aşează în depozite, în strat
subţire de 10-15 cm, pentru a nu fermenta.
Cantitatea de frunză administrată larvelor tinere diferă în funcţie
de vârstă (tabelul 17).
Tabelul 17
Cantitatea de frunză administrată larvelor din 10-12 g ouă
(după Matei Alexandra şi colab., 2002)

Vârsta larvelor Cantitatea de frunză/kg Nr. de hrăniri/zi


Vârsta I
- ziua 1 0,150 4
- ziua 2 0,600 5
- ziua 3 0,800 5
- ziua 4 0,250 2
Total vârsta I 1,800 -
Vârsta a II-a
- ziua 1 1,300 4
- ziua 2 1,600 4
- ziua 3 0,800 3
Total vârsta a II-a 3,700 -
Vârsta a III
- ziua 1 2,500 4
- ziua 2 6,000 4
- ziua 3 7,500 4
- ziua 4 1,500 3
Total vârsta a III-a 19,500 -
Total vârsta I-III 25,000 -

Frunza necesară a fi administrată la singură masă se toacă (fig. 76)


în fâşii subţiri de 2-3 mm pentru vârsta întâi, de 3-5 mm pentru vârsta a doua
şi de 10-15 mm pentru vârsta a treia (Bura şi Pădeanu, 1992).
Înainte de fiecare somn, frunza se taie la dimensiuni mai mici,
pentru ca cea neconsumată să se usuce mai repede.

94
Fig. 76. Frunze administrate tocate (Benţea, 2006)

Fig. 77. Frunze administrate întregi (Benţea, 2006)

Rărirea larvelor se face pentru a asigura o densitate optimă


larvelor şi se realizează o dată cu schimbarea aşternutului prin transferarea
larvelor împreună cu hârtia perforată pe suprafeţe de creştere libere.
Suprafaţa optimă, necesară pentru dezvoltarea larvelor tinere, în
funcţie de vârstă sunt prezentate în tabelul 18.

95
Tabelul 18
Suprafaţa de creştere (larve rezultate din 10-12 g ouă)
(după Matei Alexandra şi colab., 2002)

Vârsta larvelor Suprafaţa de creştere (mp)


Vârsta I
- început 0,2
- sfârşit 1,0
Vârsta II
- început 1,2
- sfârşit 2,0
Vârsta III
- început 2,5
- sfârşit 5,0

Schimbarea aşternutului se face de obicei dimineaţa, la prima


hrănire din cea de-a doua zi după ieşirea larvelor din somn, cu ajutorul hârtiei
perforate care are orificii cu dimensiuni corespunzătoare fiecărei vârste
larvare (5 mm pentru vârsta a II-a şi de 8 mm pentru vârsta a III-a).
Pentru a schimba aşternutul, pe suprafaţa de creştere se aşează hârtia
perforată, peste care se împrăştie frunzele de dud (fig. 78). Larvele atrase de
mirosul frunzei proaspete, urcă prin orificiile hârtiei. După ce larvele au ajuns
pe hârtia curată sunt mutate împreună cu aceasta pe o altă etajeră iar
aşternutul îndepărtat se arde.

Fig. 78. Schimbarea aşternutului cu ajutorul hârtie perforate


(http://ses-vratza.bacsa-silk.org)
96
Îngrijirea larvelor în timpul somnului. Fiecare vârstă este urmată de
o perioadă de repaus (20-24 ore) numită somn. În apropierea somnului,
larvele consumă mai puţină frunză, îşi golesc intestinul, ţin partea anterioară a
corpului ridicată şi se fixează pe aşternut cu picioarele abdominale (fig. 79).

Fig. 79. Larve în timpul somnului

În timpul somnului are loc procesul de năpârlire şi larvele nu vor fi


deranjate, temperatura se ridică cu 10C, umiditatea se reduce cu 5%, se reduce
lumina şi se asigură o bună aerisire. Frunzele rămase neconsumate se
pudrează cu var praf pentru a nu fi consumate de către primele larve care ies
din somn iar prima hrănire se face când circa 90% din larve au ieşit din somn.
Uneori după al doilea dar obligatoriu după al treilea somn se
efectuează sortarea larvelor în vederea asigurării unei bune uniformităţi.

4.3.2. Creşterea larvelor adulte de Bombyx mori

Larvele adulte se caracterizează prin:


- exigenţă mai scăzută faţă de calitatea frunzei;
- consum mare de frunză (80% din cantitatea de frunză necesară în
perioada larvară);
- valorificarea hranei este mai scăzută decât la larvele tinere;
- rezistenţă redusă faţă de temperaturile de peste 280C, umiditatea de
peste 75% şi aerisirea necorespunzătoare (Bura şi colab., 1995).
În vederea populării halelor cu larve adulte se fac următoarele
pregătiri:
- se repară părţilor deteriorate ale spaţiilor şi utilajelor de creştere;
- se face curăţirea mecanică a spaţiilor şi utilajelor;

97
- se efectuează dezinfecţia spaţiilor prin stropirea pardoselii, a
pereţilor interiori şi a plafonului halei soluţie de sodă caustică 5% şi
flambarea stelajelor de creştere şi a grătarelor de îngogoşare;
- văruirea halelor cu lapte de var şi presărarea pe pardoseală de var
nestins, praf de var sau clorură de var;
- fumigarea spaţiului de creştere prin ardere de sulf 4-5 ore,
închiderea ermetică timp de 24 ore asigurându-se 22-240C şi o umiditatea de
70-75% după care se aeriseşte iar terenul din jurul halelor se dezinfectează cu
soluţie de formol 4% şi sodă caustică 3%.
După populare, se face dezinfecţia zilnică a aleilor de furajare cu
soluţie de formol 4% şi lapte de var 2% iar la ieşirea larvelor din somn,
înainte de prima masă, acestea se pulverizează cu soluţie de formol 1 % (50
ml / larve provenite din 10 g ouă) sau sodă caustică 2% sub formă de aerosoli.
Creşterea larvelor adulte se face în corturi sericicole, şoproane sau
hale sericicole tip I.F.E.T în interiorul cărora se instalează stelaje de creştere
pe 3-4 nivele (fig. 80 şi 81).

Fig. 80. Modulul sericicol multifuncţional tip MSM1-2000 şi MSM2-2000


(după Matei Alexandra şi colab., 2002)

98
Fig. 81. Creşterea viermilor de mătase în şoproane
(http://revistagloborural.globo.com/GloboRural/0,6993,EEC1674242-4530,00.html)

Temperatura aerului în hala de creştere trebuie să fie de 23-24 0C


pentru vârsta a patra şi de 22-230C pentru vârsta a cincea (tabelul 19).
Tabelul 19
Condiţiile optime de temperatură şi umiditate
(Matei Alexandra şi colab., 2002)

Vârsta şi Durata vârstei sau Temperatura Umiditatea


0
somnul somnului (zile) C %
Vârsta a IV-a 5-6 24-23 70-75
Somnul IV 2 24 65-70
Vârsta a V-a 8-9 23-22 65-70

Hrănirea larvelor adulte se face cu frunză întreagă (fig. 82) sau


cu lăstari. În acest stadiu, cea mai eficientă metodă de hrănire a viermilor de
mătase este administrarea frunzei de dud pe lăstari (fig. 83) deoarece se
reduce la jumătate timpul pentru recoltarea frunzei, creşte gradul de
consumabilitate a hranei (pe lăstari frunzele se menţin proaspete mai mult
timp), sporeşte densitatea larvelor pe aceeaşi suprafaţă de creştere şi se
simplifică operaţiile de îngrijire a larvelor, aşternutul schimbându-se doar o
dată în vârsta a patra şi de 2-3 ori în vârsta a cincea.

99
Fig. 82. Hrănirea larvelor cu frunză de dud
(după Matei Alexandra şi colab., 2002)

Fig. 83. Hrănirea larvelor cu lăstari de dud

Recoltarea lăstarilor se face începând din 15-20 mai în zona de şes


şi 25-30 mai în zonele colinare şi durează până la 10-15 iunie. Aceştia dar şi
frunza detaşată se recoltează pe timp răcoros şi se transportă în cel mai scurt
timp în depozite, unde se aşează în strat subţire pe grătare de lemn.
În cazul hrănirii larvelor adulte cu lăstari, numărul de tainuri se
reduce la 3-4 /zi, deoarece pe lăstari frunza se păstrează proaspătă mai mult
timp.

100
Consumul cel mai mare de frunză se realizează în ziua a cincea şi a
şasea din cadrul vârstei a cincea, ("zile de furie"), când are loc dezvoltarea
glandei sericigene, care produce mătasea (tabelul 20).
Tabelul 20
Cantitatea de hrană administrată larvelor adulte
(după Matei Alexandra şi colab., 2002)

Cantitatea de hrană (kg) Număr de


Vârsta larvară
Frunză Lăstari hrăniri/zi
Vârsta a IV-a
- ziua 1 5 10 4
- ziua 2 10 20 4
- ziua 3 15 30 4
- ziua 4 20 40 4
- ziua 5 10 20 3
Total vârsta a IV-a 60 120 -
Vârsta a V-a
- ziua 1 15 30 3
- ziua 2 20 40 4
- ziua 3 30 60 4
- ziua 4 35 70 4
- ziua 5 40 80 3
- ziua 6 40 80 3
- ziua 7 40 80 3
- ziua 8 30 60 3
- ziua 9 15 20 3
Total vârsta a V-a 265 520 -
Total vârstele IV-V 325 640 -

Rărirea larvelor în cazul hrănirii cu frunză se face o dată cu


schimbarea aşternutului. La hrănirea cu lăstari, această operaţie nu mai este
necesară dacă la începutul vârstei a patra s-a asigurat un spaţiu de creştere
suficient (3 m2 pentru larvele provenite dintr-un gram de ouă).
Schimbarea aşternutului. Când hrănirea larvelor se face cu frunză
detaşată se realizează de 2 ori în vârsta a patra şi o dată la două zile în vârsta a
cincea cu ajutorul hârtiei perforate, cu orificii de 10 mm şi respectiv 13-15
mm, procedând ca şi în cazul larvelor tinere. În cazul hrănirii larvelor cu
lăstari aşternutul se schimbă o dată în vârsta a patra şi de 2-3 ori în vârsta a
cincea prin introducerea sub ultimele 1-2 rânduri de lăstari proaspeţi a unor
frânghii sau a unor şipci, cu care acestea vor fi ridicate uşurând scoaterea
statului de lăstari care urmează a fi evacuat.

101
Îngrijirea larvelor în timpul somnului
Semnele premergătoare intrării în somn sunt: larvele nu mai consumă
hrană, caută locuri retrase şi mai întunecoase, devin imobile, partea anterioară
a corpului rămâne ridicată aproape vertical.
În timpul somnului temperatura se ridică cu 1 0C, umiditatea se scade
cu 5%, lumina se reduce, nu se mai administrează hrană şi se presară praf de
var peste suprafeţele de creştere a larvelor, în vederea uscării aşternutului.
Primul tain de hrană se administrează când aproximativ 90% din larve au ieşit
din somn. Somnul dintre vârsta a patra şi a cincea durează 36-48 ore, este
ultimul somn şi poartă denumirea de somnul mătăsii.
Îngogoşarea
La finalul vârstei a cincea, larvele se pregătesc să îngogoşeze. Urzirea
gogoşilor durează 3 zile, perioadă în care larvele nu trebuie deranjate.
Semnalarea începutului îngogoşării este dată de:
- corpul larvelor devine uşor transparent şi se scurtează;
- larvele merg către marginile stelajelor şi îşi rotesc mereu partea
anterioară a corpului în căutarea punctelor de sprijin pentru urzirea gogoşii;
- prin filieră se elimină un fir subţire de mătase (fig. 84).

Fig. 84. Urzirea gogoşii

Înainte de începerea îngogoşării, sericicultorul schimbă aşternutul şi


aşează materialele de îngogoşare (fig. 85). Acestea pot fi reprezentate de:
plante uscate (sorg, rapiţă, pir, paie de cereale), crengi de stejar, grătare de
lemn, arici de paie sau de material plastic, rame celulare "tip rotativ", talaş de
brad, celule din carton etc..

102
Fig. 85. Materiale de îngogoşare

În timpul îngogoşării trebuie să se asigure în hală temperatura de


0
23 C, umiditatea de 65%, o bună ventilaţie şi lumină moderată.

103
BIBLIOGRAFIE

1. BENŢEA M. 2006. Caracterizarea unor hibrizi de viermi de


mătase crescuţi în zona Transilvaniei, Teză de doctorat, USAMV Cluj-
Napoca.
2. BOGDAN A.T., POPESCU MICLOŞAN Elena, Bura M., BUD I.,
BUNACIU P., FELVARI D. 2002. Tratat introductiv pentru mica zootehnie,
vol. 1. Animale de blană şi iepuri. Editura BIOTERA.
3. BOTHA M., BUD I. 2008. Comparative studies regarding forage
intake at Chinchilla function of applied breeding system and it is
technological involves, Animal Science and Boitechnology Scientific Papers,
Timişoara, 41:2, 530-533.
4. BUD I. – 1991 – Tehnologia creşterii iepurilor, animalelor de
blană şi vânatului; Tipo Agronomia Cluj-Napoca.
5. BUD I., DINEA Mariana, LADOŞI Daniela. 2000. Iepurii – mică
enciclopedie cuniculă. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
6. BUD I., RECA ŞT. 2006. Animale de blană: creştere, reproducere,
valorificare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
7. BUD I., VLĂDĂU V., PETRESCU MAG V. 2011. Creşterea
iepurilor, Editura Ceres, Bucureşti.
8. BURA M., PĂDEANU I. 1992. Curs de tehnologia producţiei
sericicole, Lito U.S.A.B. Timişoara.
9. BURA M.-1993- Tehnologia produselor sericicole, Îndrumător de
lucrări practice, Lito U.S.A.B. Timişoara.
10. BURA M. 1995. Iepurii de casă: creştere şi valorificare, Editura
Ceres, Bucureşti.
11. BURA M., ACATINCĂI S., PĂDEANU I. 1995. Viermii de
mătase: bilogie şi creştere, Editura Helicon, Timişoara.
12. BURA M. 2001. Proiect tehnologic pentru creşterea iepurilor de
casă, Revista Ferma, Timişoara.
13. BURA M. 2003. Chinchilla: biologie, întreţinere, nutriţie,
reproducere, ameliorare, valorificare, patologie, Editura Agroprint, Timişoara.
14. BURA M. 2010. Tehnologia creşterii animalelor de blană
erbivore, Editura Agroprint, Timişoara.
15. BURA M. 2012. Proiectarea fermelor de iepuri de casă, Editura
Eurobit, Timişoara.
16. BURA M., PĂTRUICĂ Silvia. 2002. Tehnologia creşterii
viermilor de mătase, lucrări practice, Editura Agroprint, Timişoara.
17. BURA M., PĂTRUICĂ Silvia. 2004. Cuniculicultură, animale
de blană şi vânat, lucrări practice, Editura Eurobit, Timişoara.

104
18. BURA M., PĂTRUICĂ Silvia. 2004. Elemente practice de
tehnologie apicolă, Editura De Vest, Timişoara.
19. CĂLĂMAR C. 2011. Cercetări privind morfofiziologia,
reproducerea şi parametrii de normare a muncii la chinchilla crescută în
sistem intensiv, Teză de Doctorat, USAMVBT.
20. CHIRILĂ Aurelia, PĂTRUICĂ Silvia. 2005. Tehnologii apicole
moderne şi stupăritul pastoral, Editura SATUL ROMÂNESC, Bucureşti
21. CIUEDIN ELENA .2005. Rozătoare de companie - creştere şi
patologie, Editura M.A.S.T., Bucureşti
22. DE BASTIANI D. 1991. Il baco da Seta. Edizioni per
l'agricoultura REDA, Roma.
23. DINESCU Şt., POPESCU I. CRISTESCU P., DOGARU D.,
CLIZA D. 2002. Creşterea animalelor de fermă; vol. IV; Ed. Agris Bucureşti
24. DRÂNCEANU D., LUCA I. 1991. Îndrumător de lucrări
practice Alimentaţia animalelor domestice, lito I.A.T.
25. ECHALAR S.R., MORON M.J.J., RAMON A.N., 1998.
Nutritive value and acceptability of chinchilla meat, Arch Latinoam Nutrition,
48: 77-81.
26. LAZĂR Şt. 2003. Morfologia şie creşterea albinelor; Ed. Terra
Nostra Iaşi.
27. MATEI Alexandra, TĂNASE Doina, PAU Elena, BRASLĂ Ana.
2002. Ghidul practic al sericicultorului, Editura Carol Davila, Bucureşti.
28. MĂRGHITAŞ L.A. -1995- Creşterea viermilor de mătase, Ed.
Ceres, Bucureşti.
29. MĂRGHITAŞ L. Al, DEZMIREAN D. 2008. SERISTECH:
Proceedings of the first international conference, Sericulture from tradition to
modern biotechnology, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
30. PĂTRUICĂ Silvia. 2005. Tehnologia creşterii albinelor, Editura
Eurobit, Timişoara.
31. PĂTRUICĂ Silvia. 2006. Tehnologia creşterii viermilor de
mătase, Editura Eurobit, Timişoara.
32. PĂTRUICĂ Silvia. 2012. Metode biotehnologice de hrănire a
familiilor de albine, Editura Eurobit, Timişoara.
33. REBREANU Şt. L. 1994. Creşterea erbivorelor cu blană
preţioasă; Editura de Vest Timişoara.
34. REBREANU L.ŞT. 1989. Tehnologia creşterii iepurilor de casă,
Editura Facla, Timişoara.
35. REBREANU L.ŞT. 1990. Creşterea iepurilor, animalelor de
blană şi laborator, Curs. Lito I.A. Timişoara.

105
36. TOBĂ Daniela. 2009. Studiul efectului heterozis în exprimarea
fenotipică a potenţialităţii producţiei de casă la hibrizi de iepure de casă, Teză
de doctorat, USAMVB Timişoara.
37.***http://www.bobvila.com/MyProjects/Rabbit_Condo_Bunny_
Hutch-P4475.html
38.***http://bunnyhero-herofamily.blogspot.ro/2011/01/my-new-
rabbit-cage.html
39.***http://www.iepuri.webs.com
40.***http://www.clasf.in/rabbit-farming-in-karnal-452389
41.***http://galaxyaxis.com/rabbit-farming.html
42.***http://www.springfieldrabbits.co.uk/foodnutrition.htm
43.***http://www.therabbithouse.com/diet/rabbit-digestive-
system.asp
44.***http://www.raising-rabbits.com/
45.***http://www.apiculturaonline.ro/anatomia_albinei.html
46.***http://ciprianboiciuc.wordpress.com/tag/hranirea-albinelor
47.***http://ro.beekeeping.wikia.com/wiki/Zmeur
48.***http://eurohonig.com
49.***http://stuparitul.3xforum.ro/post/36/1/venin
50.***http://anunturiapicole.stuparitul.com
51.***http://web-japan.org/trends/09_sci-
tech/win_sci09022703.html
52.***http://ses-vratza.bacsa-silk.org
53.***http://revistagloborural.globo.com/GloboRural/0,6993,EEC16
74242-4530,00.html
54. http://faostat.fao.org

106