STUDIU

Vasc (viscum album)

Vascul face parte din familia Loranthaceae si este originar din Europa si Asia. In Romania,
aceasta planta semi-parazita se gaseste mai ales in padurile de foioase, dar si pe unii
arbori coniferi si creste pe tulpinile copacilor. Ajunge la inaltimea de maxim 1
metru, creste sferic pe tulpinile plantei gazde, avand aspectul unor tufe ramuroase, drepte
sau aplecate. Tulpina este scurta, cilindrica si groasa, ramificata din 2 in 2, ingrosata la
noduri (de unde se rupe cu usurinta), are culoarea galben- verzuie. Frunzele cresc opuse,
sunt lunguiet- ovale, mai late la baza, pieloase, de culoare galben- verzui, raman verzi tot
timpul anului. Florile cresc la subsuara frunzelor, grupate cate 2-3. fructele sunt rotunde,
sticloase, verzi la inceput si apoi albe, gresc cate 2-3, si au in interior seminte acoperite de o
substanta cleioasa, sunt toxice si apar din octombrie pana in decembrie.
In scop fitoterapeutic se folosesc ramurile tinere cu frunze. Recoltarea se poate face tot
timpul anului, dar se recomanda perioada de iarna, deoarece se distinge mai usor de
ramurile copacului si se evita confuzia cu vascul de stejar sau in martie- prilie cand nu mai
sunt fructele lipicioase.
Dintre substantele chimice continute amintim: saponine triterpenice, acid
oleanolic, acetilcolina,inozitol, viscina, viscitoxina, substante minerale, aminoacizi liberi, acid
viscic, polizaharid.
Stejarul are efect: vasodilatator coronarian si periferic, hipotensiv puternic,
cardioatonic, antispasmodic, antimicotic, brahicardizant, antitumoral.

Uz intern:

- accidente vasculare, afectiuni cardiace, afectiuni vasculare, albuminurie, ameteli, astm,

astmul pe fond de stres, arteroscleroza, bronsita, cancer, convulsii, crize
nervoase, epilepsie, epistaxis, guta, hematurie, hemoptizii, hemoragii uterine sau de alta
natura, hipertensiune arteriala, insuficienta cardiaca compensata, ischemie cardiaca,
impotenta, imunitate scazuta, isterie, leucoree, leziuni pulmonare provocate de infectii,
migrene, nevralgie, palpitatii, paralizie, afectiuni ale prostatei, spasme, sterilitate, sughituri
persistente, tahicardie, tulburari renale cauzate de hipertensiune, tulburari de menopauza,
tulburari nervoase, tumori (inclusiv canceroase), tuse convulsiva, tuse spastica, tuse rebela,
zgomote in urechi – sub forma de decoct, tinctura, praf de planta tinut sub limba, infuzie.
Uz extern:

- dureri reumatice, sciatica – sub forma de bai locale.

Efecte adverse:
- La folosirea acestei plante se vor respecta respectate dozele recomandate de medic, deoarece in
cantitati mai mari produce intoxicatii, manifestate prin incetinirea pulsului, aritmie si tahicardie
 http://www.sfatulmedicului.ro/plante-medicinale/vasc-viscum-album_14429

 Denumire populară: vâsc, stoletnic

 Denumire științifică: Viscum album

Descriere

Vâscul este o plantă erbacee semiparazită, care creşte pe tulpinile plantei gazde, având aspectul
unor tufe rămuroase, îngroşată la noduri, de unde se rupe cu uşurinţă.

Fructele sunt sticloase, verzi la început apoi albicioase, toxice şi apar din octombrie până în
decembrie, recomandat fiind doar cel care creşte pe mesteacăn, brad, frasin, trandafir, măr şi păr
pădureţ.

În tradiţia populară românească, vâscul se pune la uşi şi ferestre în noaptea Anului Nou pentru a
aduce spor în casă şi să apere gospodăria de lucruri necurate, fiind totodată un simbol al ospitalităţii
şi prieteniei.

În scop terapeutic se folosesc ramurile tinere cu frunze , recoltate tot timpul anului dar mai ales in
perioada de iarna cand se disting de ramurile copacului gazdă.
Compoziţie

Ramurile de vâsc conţin saponozide triterpenice, viscina, viscitoxina, colina, acetilcolina, inozitol,
beta- amirina şi derivaţi ai acidului oleanoic, beta şi alfa viscol, fenil-etil-amina, mucilagii, aminoacizi
liberi, acid viscic, polizaharid, glicozide, evercetina, minerale.

sus

Acţiune

Preparatele fitoterapeutice pe bază de vâsc au acţiune vasodilatatoarere, hipotensivă şi

bradicardiantă, scade tensiunea arterială şi reduce ritmul cardiac, efect cardiotonic, calmează inima
agitată, antispasmotic, acţiune antitumorală, hemostatică.

sus

Indicaţii teraputice

V\scul este indicat în ateroscleroza generală, ateroscleroza coronariana, accidente vasculare,

afecţiuni cardiace, ischemie cardiacă, tumori, tuse convulsivă, astm pe fond de stres, tuse
convulsivă, tuse spastică rebelă, sughiţuri persistente, zgomote în urechi, epilepsie, convulsii,
nevralgie, paralizie, isterie, spasme, impotenţă, sterilitate, afecţiuni ale prostatei, hemoragii diverse,
tulburări cauzate de hipertensiune, sciatică, dureri reumatice.

Administrare:

Maceratul la rece se obţine din 3 linguriţe de frunze şi ramuri uscate şi mărunţite de vâsc, la o cană
de apă rece lăsate la macerat de seara până dimineţa; cantitatea se consumă în 24 de ore.

Pulberea se obţine prin măcinarea plantei uscate şi se administrează 2 vârfuri de cuţit pe 24 de ore,
timp de 7 zile cu pauză de o săptămână după care se poate relua tratamentul dar nu mai mult de 3-
4 ori pe an.

Vinul de vâsc se prepară din 40 grame pulbere de vâsc la un litru de vin alb natural, se lasă 5-6 zile
la macerat, se strecoară şi se pune în sticle; se administrează zilnic câte un păhărel (100ml) de vin
pentru ateroscleroză sau boli cardiovasculare, boli de piept, hemoragii.
Precauţii şi contraindicaţii

Nu se recoltează vâscul de pe arţar, tei, salcie, plop care sunt foarte toxice. A nu se confunda
cu vâscul de stejar (Loranthus europaeus) care nu este medicinal, cu frunze căzătoare iarna,
fructele de culoare gălbuie aşezate în ciorchine, spre deosebire de vâscul medicinal cu fructele
grupate câte trei.

Nu se recomandă depăşirea dozelor admise, deoarece la supradozaj se produc fenomene de

intoxicare manifestate prin scăderea pulsului, aritmii cardiace, tahicardie; deoarece din vâsc s-au
izolat substanţe cu acţiune cardiotoxică care pot produce leziuni la nivelul miocardului se recomandă
respectarea dozelor stabilite.

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/vasc-viscum-album-11510313/

Hrana este o necesitate a tuturor organismelor, dar în câte moduri diferite se pot ele hrăni?
Plantele se hrănesc prin fotosinteză, unele animale se hrănesc ucigând alte animale, unele
consumă vegetale, altele cadavre. Mai multe despre tipurile de nutriţie, în continuare.

Nutriţia organismelor este de trei tipuri: autotrofă, heterotrofă şi mixotrofă.

Fiecare tip de hrănire are particularităţile sale, aşa cum veţi observa în
continuare.

Există fiinţe care folosesc surse de hrană din cele mai diverse şi transformă substanţele
în diferite moduri.

Tipurile de nutriţie

Nutriţia sau hrănirea este de trei tipuri: autotrofă (în cazul organismelor care îşi obţin
substanţele organice sintetizându-le din substanţe anorganice), heterotrofă (în cazul
organismelor care se hrănesc cu substanţe organice gata sintetizate) şi mixotrofă, care
combină celelalte două tipuri de hrănire.
Nutriţia autotrofă

Există două tipuri de nutriţie autotrofă: fotosintetizantă şi chemosintetizantă. Nutriţia

fotosintetizantă se realizează prin fotosinteză. Fotosinteza este specifică plantelor
verzi şi algelor.
Organismele care se hrănesc prin fotosinteză prezintă pigmenţi care absorb lumina.
Cel mai cunoscut pigment este clorofila (de culoare verde), specifică plantelor şi
algelor verzi. Algele roşii folosesc pigmentul numit ficoeritrină (roşu), algele albastre-
verzi ficocianina (albastru), iar algele brune fucoxantina (brun).
Lumina este absorbită de către clorofila prezentă în frunze. Toate părţile verzi ale
plantelor conţin celule cu clorofilă: tulpina, frunzele, uneori chiar şi rădăcina - la plantele
a căror rădăcină este supraterană. Procesul fotosintezei are loc în organite celulare
specializate denumite cloroplaste. Cloroplastele sunt specifice doar celulelor din
straturile superficiale ale plantelor. Când clorofila absoarbe lumina, ea eliberează un
electron, acest electron înmagazinează energia luminoasă convertind-o în energie
chimică, folosită la sintetizarea substanţelor organice.
Există două faze ale fotosintezei: faza de lumină, în care are loc absorbţia luminii şi
fotoliza apei şi faza de întuneric în care se sintetizează substanţele organice. Fotoliza
apei reprezintă reacţia de descompunere a apei în atomi componenţi, oxigenul este
eliberat în atmosferă, iar hidrogenul este folosit la sintetizarea substanţelor organice.
Reacţia fotosintezei: 6 CO2 + 6 H2O + lumină solară -> C6H12O6 + 6
O2. C6H12O6 reprezintă glucoza, o glucidă foarte răspândită. Astfel planta extrage din sol
săruri minerale şi apă, din atmosferă CO2 şi le transformă în substanţe organice folosind
energia luminii. Fotosinteza este procesul invers respiraţiei, ea eliberează oxigen şi
preia CO2, iar respiraţia preia oxigen şi eliberează CO2.
Al doilea tip de hrănire autotrofă este chemosinteza. Chemosinteza presupune sinteza
substanţelor organice prin reacţii de oxido-reducere ale unor substanţe anorganice. Prin
chemosinteză se hrănesc unele bacterii şi ciuperci microscopice etc. Bacteriile
sulfuroase, care trăiesc în mâlurile apelor stătătoare sulfuroase transformă hidrogenul
sulfurat (H2S) în sulf, acid sulfuros (H2SO3) şi acid sulfuric (H2SO4). Bacteriile
nitrificatoare trăiesc în apele bogate în amoniac (NH3) şi îl oxidează în acid azotic
(HNO3) şi acid azotos (HNO2). Bacteriile metanogene produc metanul, iar
hidrogenobacteriile oxidează hidrogenul. Aceste bacterii au un rol important, deoarece
redau unele substanţe circuitului substanţelor din natură şi reduc toxicitatea unor
substanţe.

Hrănirea heterotrofă
Hrănirea heterotrofă este specifică animalelor, ciupercilor şi unor plante etc. Acest
tip de hrănire este de două tipuri: hrănire parazită şi saprofită.
Hrănirea parazită este specifică organismelor care se hrănesc cu substanţe organice
obţinute din organismele vii. Organismele care utilizează acest tip de hrănire sunt
majoritatea animalelor (nu vă gândiţi doar la paraziţi în sensul obişnuit al termenului, ci
toate animalele care consumă alte organisme sau părţi ale acestora), ciupercile
parazite, precum şi unele plante parazite (torţelul, lupoaia, de exemplu).

Hrănirea saprofită este specifică organismelor care se hrănesc cu substanţe organice

obţinute din cadavre. Organisme saprofite sunt râma (se hrăneşte cu humus format din
resturi de plante şi organisme), precum şi alţi viermi, ciupercile cu pălărie, mucegaiurile,
precum şi unele insecte. Ele au o mare importanţă deoarece descompun cadavrele şi
asigură circuitul elementelor în natură.

Hrănirea mixotrofă
Hrănirea mixotrofă este un tip de hrănire care combină hrănirea autotrofă cu cea
heterotrofă. Tipurile de hrănire mixotrofă sunt semiparazitismul, hrănirea
specifică plantelor carnivore şi simbiozele.

Organismele semiparazite se hrănesc prin fotosinteză, dar spre deosebire de alte

plante care îşi extrag apa şi sărurile minerale din sol, ele îşi extrag aceste substanţe din
corpul altor plante prin rădăcini specializate în acest scop, numite haustori. Un
exemplu de organism semiparazit este vâscul.
Plantele carnivore se hrănesc atât prin fotosinteză, cât şi prin capturarea insectelor.
Ele trăiesc de obicei în soluri sărace în azot şi asigură necesarul acestui element prin
consumul de insecte. Ele prezintă glande digestive, care eliberează enzime care
degradează corpul insectelor.
Simbiozele sunt asocieri între organisme care se ajută reciproc. Micorizele sunt un
exemplu de simbioză între rădăcinile unor plante (de obicei arbori) şi unele ciuperci.

Ciupercile ajută plantele în extragerea substanţelor minerale din sol, iar acestea
transmit ciupercilor o parte din seva elaborată. Rădăcinile cu nodozităţi ale
leguminoaselor reprezintă un alt tip de simbioză. Rădăcinile leguminoaselor prezintă
nişte formaţiuni denumite nodozităţi în care trăiesc bacterii capabile să extragă azotul
necesar plantei din aer.
http://www.scientia.ro/biologie/concepte-fundamentale/2411-nutritie-tipuri.html

Detalii
Scris de David Jelescu
Categorie: Concepte fundamentale din biologie
Publicat: 26 Septembrie 2011

Vascul este o planta vesnic verde, din care cauza i s-au atribuit calitati mistice: era cunoscut
in mitologia unor popoare antice (celti si greci), precum si de poporul nostru, care -i acorda o
importanta deosebita.
Vascul este de fapt un arbust ale carui ramuri se divid totdeauna cate doua, cu frunze verzi,
care nu cad iarna. Acest arbust paraziteaza ramurile unor pomi, cum este marul de exemplu
(cel mai bun vasc din punct de vedere calitativ). Apoi, in ordine descrescatoare, valoarea
terapeutica a vascului scade, dar creste din punct de vedere al toxicitatii, la par, mesteacan,
trandafir si frasin. Pentru evitarea erorilor, procurarea vascului se face prin magazinele de
specialitate.
In medicina populara, vascul se foloseste sub forma de infuzie (decoct) preparata la rece,
mai ales pentru tratamentul astmului, emfizemului, tuberculozei sau deficientelor
circulatorii cerebrale, simplu sau amestecat cu alte plante, dintre care, nelipsit este
usturoiul, mai ales in cazurile de hipertensiune arteriala.
Compozitia chimica a vascului
Planta are o compozitie chimica variata si foarte activa. De aceea, preparatele cu vasc se
manipuleaza cu multa atentie in ceea ce priveste doza administrata, iar acolo unde este
cazul, se cere avizul medicului.
Dintre compusii chimici ai vascului, pot fi amintiti: acetilcolina (cu efect antiseptic, ce este
indicata si pentru combaterea sughitului spastic, persistent), acidul oleanolic
(imunostimulator), vitaminele C si E etc.
Scheme de tratament
Vascul se foloseste sub forma de decoct preparat la rece. Se pun 2 lingurite de planta
(frunzele si ramurelele maruntite) intr-un vas cu o cana de apa rece si se lasa la macerat
timp de 8 ore. Se administreaza dimineata si seara cate o jumatate de cana de solutie
indulcita. Se mai poate folosi si sub forma de pulbere, cate 3 grame pe zi – un g. dupa
fiecare masa.
Vascul este indicat pentru cazurile de sughit spastic
persistent, astm, tuse, hipertensiune(ca adjuvant). In cazul hipertensiunii se asociaza cu
cantitati egale de paducel, coada calului, cimbrisor si coada soricelului. Se prepara o infuzie
cu o lingurita de amestec la o cana de apa. Se beau treptat cate 2 cani pe zi.
Pentru tratamentul hipertensiunii se mai foloseste urmatoarea schema: in prima saptamana
se bea zilnic cate o cana de infuzie in doua reprize, in a doua saptamana cate 2 cani pe zi, iar
in cea de-a 3-a saptamana cate 3 cani pe zi. Incepand cu saptamana a 4-a se inverseaza
dozajul: se scade cate o cana pe zi, pana se ajunge la o singura cana si se tine timp de un an.
Tratamentul va fi insotit de consumarea de usturoi.
Decoctul de vasc se mai foloseste in scleroze cerebrale, acufene (zgomote sau vajaituri in
urechi), tulburari de vedere datorate irigarii cerebrale insuficiente, pentru regularizarile
circulatorii ale membrelor inferioare, in tulburarile de menopauza, de menstruatie, in diabet
si hemoragie nazala, in diabet si boli de pancreas. Decoctul de vasc este activ la bolnavii de
cancer pentru calmarea durerilor.
In cazurile de arteroscleroza se poate face o infuzie, folosind un amestec de vasc, coada
calului, traista ciobanului, urzica, izma si fructe de macese (prealabil zdrobite). Plantele se
utilizeaza in cantitati egale, cate 2 lingurite la o cana de apa. Infuzarea se face timp de 15
minute.
Decoctul rece de vasc este citostatic si imunostimulator, efectul lui adaugandu-se celui al
medicatiei specifice, ca remediu adjuvant.
https://www.farmaciata.ro/vascul-o-planta-cu-insusiri-curative/
JUSTIFICARE

Vâscul (Viscum album) este o plantă ce parazitează pomii fructiferi și unii arbori. În popor,
această plantă este numită vâsc de brad, stoletnic, vâsc de păr.

De la această plantă se folosesc frunzele împreună cu ramurile tinere, ce conțin vitaminele C și

E, acidul oleanolic și o serie de principii active ca saponine, alcooli, colina, acetilcolina etc.
Recoltarea se poate face tot timpul anului. Uscarea vâscului se face numai pe cale naturală, în
încăperi bine aerisite, ferite de lumină. Fructele (bobițele) nu sunt pentru consum.

Trebuie știut însă că vâscul care are efecte benefice se dezvoltă doar în pomi cum ar fi măr, păr,
prun, brad, gutui, pin, mesteacăn, trandafir și frasin. Cel mai valoros vâsc este cel crescut pe măr.
Vâscul care crește în copaci precum arțar, salcie, tei, stejar și nuc este toxic și nu poate fi
consumat, deoarece poate fi fatal organismului.

Tratamentul cu vâsc se face numai sub control medical.

Vâscul întărește sistemul imunitar și este eficient în dereglările hormonale.

Tratamentul cu vâscul macerat încetinește evoluția cancerului. Vâscul are proprietatea de a

inhiba creșterea tumorilor canceroase. O serie de studii efectuate în Germania au demonstrate că
injecțiile subcutanate cu extract de vâsc stimulează sistemul imunitar și îi ajută pe bolnavii de
cancer.

Ceaiul de vâsc tratează și hipertensiunea arterială. Aceasta plantă poate diminua simptomele
hipertensiunii arteriale: senzația de amețeală, vâjâitul în urechi, tulburările de vedere,
tahicardiile. Acesta fortifică activitatea cardiacă, care este legată de tensiunea arterială anormală.
Ulterior, s-a constatat că vâscul poate scădea și nivelul tensiunii arteriale. Este un leac foarte bun,
vindecă sechelele în urma unui accident vascular.

Este recomandat în tratarea bolilor de inimă (ateroscleroza, ischemie cardiacă, hipertensiune,

palpitații). Menopauza determină tulburări circulatorii, cardiace, stări nervoase care sunt tratate
cu această plantă, folosind pulberea de vâsc.

Ceaiul de vâsc este recomandat în cazurile de hemoragie sau de sângerări, datorită efectului
hemostatic. Se consumă zilnic o cană cu ceai de vâsc. Tratamentul se face pe o durată scurtă de
timp.

Vâscul reglează nivelul glicemiei. Ceaiul de vâsc are efecte stimulatoare asupra metabolismului
și o acțiune benefică asupra pancreasului, iar o cură de câteva luni cu ceai sau macerat de vâsc
reglează nivelul glicemiei.

Vâscul sub formă de ceai este benefic și în cazul bolilor de ficat. Nutrientul conținut de vâsc
împiedică acumularea de grăsimi în ficat.

Pulberea de vâsc este indicată în cazul balonărilor, a problemelor digestive, a ulcerului.

Calmează crizele respiratorii, fiind benefic pentru cei care suferă de astm. S-a constatat că
frunzele acestei plante fluidizează secrețiile bronșice, măresc rezistența la stres (ce declanșează
crize astmatice) și calmează spasmele.

Alte preparate din vâsc se foloseau în trecut în tratamentul crampelor și chiar al epilepsiei.

O altă virtute terapeutică a vâscului, evidențiată de pe poziții științifice în ultimele decenii, ține
de efectele benefice exercitate de această plantă în domeniul combaterii “bolii secolului”, cum pe
bună dreptate este denumită ateroscleroza sau ateromatoza.

În trei țări, și anume în Austria, Germania și Elveția, există medicamente anticanceroase extrase
din vâscul alb.

http://www.doctorulzilei.ro/ceaiul-de-vasc-leacul-minune-al-iernii-afla-de-ce-boli-te-scapa/

Speciile de vasc sunt plante semiparazite care cresc pe arbori si

arbusti. Cu toate ca isi ia apa si sarurile minerale de la gazda, vascul
poata sa-si produca prin fotosinteza carbohidratii, cu rol energetic in
metabolism. Viscum album este o specie care creste in Europa si alte
zone pe glob. Aceasta planta, intotdeauna verde, cu bobite albe si flori
mici galbui, este utilizata pentru diverse decoratii, oferita ca dar in
perioada Craciunului, sau mentionata in Mitologia a numeroase
popoare si ca remediu in medicina antroposofica (se tine cont de fiinta
umana in intregime pentru a prilejui vindecarea). In prezent, extractul
standardizat de vasc a demonstrat efectul sau imunomodulator.
Activeaza microcirculatia, fiind un avantaj in stimularea globulelor albe
cu efect imunologic la locul infectiei, care poate fi folosit si in
tratamentul de Ulcus crusis.
Vascul, mit sau medicament, aduce speranta si fericire.
Mistletoes are semi-parasitic plants that grow on trees and bushes.
They draw water and mineral salts from hosts, but they also carry out
photosynthesis and produce carbohydrates, with energetic role in
metabolism. Viscum album is the only mistletoe species that grows
wild in Europe and other arias. This evergreen plant with its white
berries and small yellowish flowers is used as a decoration and a gift
at Christmastime but it is also mentioned in Mythology and is a
remedy of anthroposophical medicine used by many people.
Today, standardized mistletoe extract has demonstrated the
immunomodulating effect. After administration of mistletoe extract, an
improved function of the dermal microcirculation and an
immunologically advantageous behavior of white blood cells were
determined at the infection point. This effect can be used in the
treatment of Ulcus crusis.
Mistletoe, myth or medicine brings hope and happiness.
Mitologia, stiinta a miturilor si sistem etnic de mituri, cuprinde si mitul
originii leacurilor. Fitomitologia, ca parte integranta in mitul
cosmogonic, prezinta
Plante sacre si plante consacrate anumitor sarbatori sau ciclului
familial, dar si plante fara rol mitic precis.
Una dintre aceste plante sacre este si vascul, subiect al multor mituri,
superstitii, opere literare, prezentat ca simbol al vietii eterne.
Istoric
Crengutelor de vasc, mai cu seama celor ce cresteau pe stejar, li se
atribuiau insusiri magice. Scriitorul latin, Pliniu cel Batran, aminteste in
operele sale despre venerarea superstitioasa a vascului la druizii celti
din Galia ori cei din Insulele Britanice. Dupa enumerarea diferitelor
feluri de vasc, el adauga: Studiind acest subiect, nu ar trebui sa
omitem admiratia cu care este privit vascul pretutindeni in Galia.
Druizii, caci astfel isi numesc ei magicienii, nu socotesc nimic mai
sacru decat vascul si arborele pe care acesta creste, cu conditia sa fie
stejar. Insusi numele druizilor se compune din doua radacini dru – vid,
care au sensul de forta si intelepciune sau de cunoastere, si care sunt
reprezentate de stejar si vasc. Cele doua calitati sunt inseparabile in
acelasi individ. Ei cred ca tot ce creste pe acesti arbori e trimis din cer,
fiind un semn ca zeul insusi a ales arborele.
Cand intalnesc vascul, il culeg cu ceremonii solemne. Il culeg in a VI-a
zi a Lunii, zi in care isi incep lunile, anii si chiar ciclul lor de 30 de ani,
deoarece in a VI-a zi, Luna isi are nestirbite puterile si inca nu a
strabatut jumatate din cursul ei ceresc. Dupa pregatiri pentru sacrificii,
ospat sub arbore, vascul este salutat ca mijloc universal de vindecare
si se aduc in acel loc doi tauri ce n-au cunoscut franghia, iar un preot
invesmantat in alb se urca in arbore cu o secera de aur, taie vascul pe
care-l pune intr-o panza alba. Apoi sacrifica victimele inaltand
rugaciuni ca Zeul sa-i inmulteasca darurile pe care i le-a oferit. Ei cred
ca bautura pregatita cu vasc va darui fecunditate animalelor sterpe si
ca planta este folositoare impotriva oricarei otraviri (Pliniu cel Batran,
Naturalis Historia, XVI, XXIV, XXXIII).
Celtii aveau credinta ca vascul e un dar al cerului, deoarece nu creste
direct pe pamant, puterea si forta lui fiind legate de forta si sacralitatea
stejarului, pe care creste o planta parazita.
Simbolismul vascului nu este strain nici de cel al astrului zilei. Poetul
latin Virgiliu, in poemul sau Eneida (VI, 136-148, 205-211), descrie
cum Enea, la sfatul Sybillei, obtine o creanga de vasc, Creanga de
aur, luminata de stralucirea unei aureole supranaturale (aureola
mitica) cu ajutorul careia coboara in Infern pentru a se intalni cu
umbra tatalui sau. Ramura era o nuielusa si frunze cu totul de aur,
dosita intr-un copac stufos. Inarmata cu ea si condusa de doi
porumbei in cautarea crengii de aur viziteaza Infernul.
Creanga de (aur) vasc capata astfel atat semnificatia vietii, mai
puternica decat moartea, cat si pe cea a lumii capabila sa invinga
puterea intunericului. Ea reprezinta forta, intelepciunea, cunoasterea.
Simbolismul de nemurire al vascului este subliniat si de faptul ca el
este vehiculat de pasarile cerului.
Vascul, planta a tineretii vesnice, este cautat si de eroul
mesopotamian Ghilgames, care coboara sub pamant, dar „creanga de
aur” ii este furata de un sarpe, conform asiriologului Samuel Noah
Kramer „Istoria incepe la Sumer” (History Begins at Sumer).
Incitat de atatea credinte, superstitii si mituri, celebrul etnolog James
George Frazer i-a dedicat acestei plante o carte in mai multe volume,
cu titlul sugestiv „Creanga de aur” (The Golden Bough), tradusa in mai
multe limbi.
Asupra functiei mitologice a vascului J. G. Frazer explica uciderea
Zeului tineretii Balder (mitologie scandinava) prin atingerea acestuia
cu o crenguta de vasc, ca si a preotului dumbravii sacre a Dianei de
langa lacul Nemi (mit de origine italica) de catre barbatul care
mostenea creanga de aur.
Autorul lucrarii „Creanga de aur” prezinta credinte ale diferitelor
popoare antice sau contemporane lui asupra vascului, cum ar fi:
• Leac pentru toate bolile la japonezii aino (frunzele de vasc
consumate ca aliment). Vascul de salcie era socotit mai eficace,
deoarece salcia este considerata arbore sacru;
• Populatia Wolo (Africa) folosea, in război, frunzele de vasc pentru
rani;
• In Elvetia, era folosit ca panaceu, mai ales pentru copii;
• In Franta era considerat antidot impotriva otravurilor de orice fel;
• Era utilizat si ca remediu antiepileptic: „epilepticul tratat cu vasc nu
cade in criza, la fel ca vascul ce nu cade pe pamant”.
Culegerea vascului trebuie facuta aproape de solstitiul de vara, cand
puterea lui este maxima, precum soarele ajunge la apogeu in cea mai
lunga zi a anului. Cu toate acestea, J. G. Frazer mentioneaza ca in
opinia lumii medicale moderne, vascul nu vindeca nimic.
Pana in secolul al XVIII-lea, vascul era recomandat si de medici in
Anglia si Olanda.
Istoricul I. C. Dragan, prezentand paralelismul intre celti si traco-daci,
subliniaza si traditia culegerii vascului, ce ramane mereu verde, de
Anul Nou, pastrat in casa tot anul, ca simbol al vietii eterne (I. C.
Dragan, „Vascul” in „Noi tracii” nr. 68, 1980, 4).
De Anul Nou si romanii agata vasc deasupra usii, iar la miezul noptii
ies in prag. In acest fel, anul vechi este lasat in urma si Anul Nou este
chemat inauntru. Iubitii se saruta sub vasc sa le mearga bine inca un
an si fetele pot fi sarutate sub vasc fara sa li se ceara voie.
Referindu-se la mitologia romana, Alecu Russo spunea: aceasta e
frumoasa ca si cea latina sau greaca si de ar fi editata, ar fi inteleasa
de tot omul ce stie numai romaneste.
Tot despre vasc vom intalni idei in romanul de dragoste cu subiect
esoteric „Creanga de aur” a lui M. Sadoveanu, idei despre
intelepciune si cunoastere.
Credinta in virtutile misterioase ale vascului se explica prin faptul ca el
este intotdeauna verde si infloreste deja prin luna martie, parand a fi
astfel el singur imaginea vietii, in mijlocul naturii sterile si vestede.
Calea urmata de gandire pana astazi poate fi asemuita cu o panza
tesuta in trei fire diferite al carui ultim si alb fir este stiinta. Dar si teoria
stiintifica a lumii nu este completa si nici definitiva, aşa cum vom
vedea si din prezentarea valorificarii acestei plante, vascul, de la
medicina populara la cea moderna.
Continuare in numarul viitor
Autor: Maria Soporean, Farmacist Primar,
Dr. biolog Iuliana Crisan, SRIF Bucuresti
https://www.revistagalenus.ro/fitoterapie/vascul-viscum-album-mituri-si-adevar/

Vâscul este o plantă semiparazita, înaltă de 30-60 cm. Creşte pe

ramurile arborilor, având aspectul unor tufe rămuroase, drepte sau
aplecate în jos. Tulpina este scurtă, cilindrică şi groasă, ramificata din
2 în 2, îngroşata la noduri, de unde se rupe foarte uşor, de culoare
galben-verzui, uneori galben-cenuşie. Frunzele sunt opuse cu
marginile întregi, lipsite de petioli, de culoare verzuie-galbenă, groase
şi pieloase la pipăit, ovale, mai late la vârf decât la bază, cu vârful
rotunjit, fără peri, având pe partea inferioară 4-5 nervuri vizibile.

Fructele sunt de forma rotundă, la început de culoare verde, apoi albă,

aşezate câte 2-3 la un loc, prezentând 2 seminţe acoperite cu o
substanţă cleioasă. Coacerea lor se termină în luna decembrie. O
plantă trăieşte cca 70 ani. Înfloreşte în lunile martie-aprilie. Vâscul
parazitează de preferinţă plopii, salcia, mesteacănul, perii, merii,
scoruşii, păducelul, prunul, cireşul, salcâmul, arţarul, castanul, teiul, în
general toate foioasele, coniferele şi foarte rar frasinul, carpenul şi
arinul.

Recoltarea:
De la vâsc se adună ramurile tinere cu frunze. Recoltarea se poate
face tot timpul anului.
Mod de uscare:
Uscarea vâscului se face numai pe cale naturală, în încăperi bine
aerisite, ferite de lumină. Din 2-3 kg planta proaspătă se obţine 1kg
produs uscat.

Întrebuinţări:
Vâscul se foloseşte ca hipotensiv.
Intern: cardiotonic, antimiotic, brahicardizant.

Observaţii:
A nu se confunda vâscul medicinal cu vâscul de stejar sau mărgăritar
(Loranthus europaeus), caracterizat prin: fructe de culoare gălbui-
închis, de formă ovală, aşezate în formă de strugure, şi tulpini de
culoare brun-negricioasă până la cenuşiu-închis.

Tratamentul cu vâsc se face numai sub control medical. Vâscul este o

plantă parazita pe pomi fructiferi şi unii arbori. S-a stabilit că există o
corelaţie între toxicitatea plantei şi provenienţa sa(pe ce pom a
crescut). Cel mai valoros vâsc este cel crescut pe măr. În ordine
descrescătoare urmează cel crescut pe păr, brad, mesteacăn, trandafir
şi frasin.

Cum se foloseşte vâscul

Prepararea ceaiului – se foloseşte ca extract rece. Se pune la macerat

o linguriţă de plantă în 100 ml apă timp de 8-10 ore, apoi se încălzeşte
puţin şi se filtrează.
Sucul proaspăt, tulpinile şi frunzele proaspete se zdrobesc cu
storcătorul.
Prepararea alifiei – se amestecă bobitele albe proaspete cu untura de
porc, obţinându-se o alifie care se foloseşte extern, mai ales în cazul
degerăturilor.
Tinctura în sticluţe se găseşte la plafare şi farmacii. Acasă se obţine
astfel: se pun frunze uscate într-o sticlă, se adăugă alcool, se lasă la
macerat 10-12 zile, apoi se strecoară.

Tratamente cu vâsc:
Boli de inimă (ateroscleroza, ischemie cardiacă, hipertensiune,
palpitaţii) se recomanda un tratament cu tinctura 2 linguriţe înainte de
fiecare masă, timp îndelungat, cel puţin o lună.
Astmul înainte de fiecare masă se mestecă încet o frunză de vâsc, timp
de 10 minute. S-a constatat că frunzele acestei plante fluidizează
secreţiile bronşice, măreşte rezistenta la stres (ce declanşează crize
astmatice) şi calmează spasmele.
Accident vascular se fac e o cură cu această plantă: 2 linguriţe de
pulbere pe zi, înainte de mesele principale. Este un leac foarte bun,
vindeca sechelele în urma unui accident vascular.

Menopauza determina tulburări circulatorii, cardiace, stări nervoase

care sunt tratate cu această plantă. Pulberea de vâsc se ia înainte de
mesele principale, câte o linguriţă, de 3 ori/ zi, timp de 3 luni.

Tulburări metabolice, hormonale, diabet este recomandat ceaiul din

această plantă, care se bea înainte de fiecare masă.

Hemoragii intestinale, pulmonare, nazale este eficient ceaiul, deoarece

vâscul are proprietăţi hemostatice.
Senzaţie de ameţeală, tulburări de vedere, vârtejuri în urechi sunt
eliminate cu tratamentul cu ceai. Acesta fortifica activitatea cardiacă,
care este legată de tensiunea arterială anormală. Zilnic se beau 3 căni
de ceai rece, care va normaliza circulaţia sângelui, activitatea inimii,
va îndepărta senzaţia de moleşeala, iar persoana în cauză va avea o
putere mai mare de muncă. O dată pe an se face o cură cu ceai: timp
de 3 săptămâni se beau 3 căni de ceai/ zi, timp de 2 săptămâni se
beau 2 căni de ceai/ zi şi apoi o săptămână se bea o cană de ceai/ zi.
Acest tratament echilibrează tensiunea arterială şi circulaţia sângelui.

Isterie, nervozitate, epilepsie în cazul acestor afecţiuni există o

legendă: se consideră că aceste tulburări sunt cauzate de spirite rele
ce vin la cei slăbiţi sufleteşte. Tratamentul începea de Crăciun, se
postea, se puneau cununi de vâsc în camere, de Ajun venea preotul şi
le sfinţea, apoi din ele, cel bolnav lua câte o frunză şi o mânca la
fiecare masă, spunea ,,Tatăl nostru şi făcea semnul crucii de trei ori.
De asemenea, cununa de vâsc era considerată un protector magic,
alunga visele urâte.

În popor această plantă este numită: vâsc de brad, stoletnic, vâsc de

păr. Este considerată o plantă de leac încă din cele mai vechi timpuri.
Preoţii celţi o considerau un leac universal care înlătura orice rău, o
plantă sfântă. Obişnuiau să o taie cu seceri de aur în ceremonii festive.
Cei mai vechi medici naturişti utilizau plantă în tratarea epilepsiei.
În toate zonele ţării se ştie că de Crăciun, vâscul ţinut în casa aduce
noroc şi belşug, menţine armonia în familie, îndepărtează certurile,
sperie demonii şi îndepărtează bolile. Cununa de vâsc este asemănata
cu aureolă de lumină care înconjoară capul micuţului Isus, încă din
momentul naşterii sale.

https://www.efemeride.ro/proprietatile-miraculoase-ale-vascului/

INTRODUCERE

Vâscul este cunoscut ca planta ce aduce norocul în dragoste, nu lipseşte din case de sărbători, însă are şi
proprietăţi benefice organismului uman.

Vâscul creşte ca o plantă semi-parazit în alţi copaci. Nu este doar o plantă decorativă, ci ascunde multe beneficii.
Atenţie însă, vâscul care creşte în copaci precum arţar, salcie, tei, stejar şi nuc nu trebuie consumat ca atare căci
este toxic şi poate fi fatal organismului.

Indicat pentru proprietăţile sale benefice este vâscul ce creşte în măr, păr, prun, gutui, pin şi brad. Frunzele şi
tulpina de vâsc sunt sănătoase, dar fructele - bobiţe nu sunt pentru consum.

Ca plantă parazit, creşte pe ramurile sau trunchiul unui copac şi, de fapt, îşi trimite rădăcini care penetrează copacul
pentru a-şi lua substanţele nutritive. Planta îşi produce singură mâncarea prin fotosinteză.
Vâscul are efect antiseptic, combate sughiţul, conţine vitaminele C şi E, conţine acidul oleanolic care este
imunostimulator, are efecte citostatice.
Ceaiul de vâsc este recomandat în cazurile de hemoragie, sângerări. Se consumă zilnic o cană cu ceai de vâsc.
Tratamentul se face pe o durată scurtă de timp.

Vâscul macerat este indicat ca remediu naturist pentru cancer. Acesta încetineşte evoluţia bolii. Se consumă seara
o cană cu macerat de vâsc. Tratamentul se ţine un an de zile. În magazinele de specialitate se găseşte şi extractul
de vâsc, cu aceleaşi proprietăţi. Se pune o linguriţă de plantă mărunţită într-o cană cu apă la temperatura camerei,
de seara până dimineaţa. La finalul zilei se încălzeşte uşor lichidul, se strecoară şi se consumă înainte de culcare.

Crizele respiratorii se calmează cu vâsc. O linguriţă de miere se amestecă cu un vârf de cuţit de praf de vâsc, 3
picături de ulei volatil de cimbru şi o picătură de ulei volatil de mentă. Tratamentul se ia de 4 ori pe zi timp de o lună.

Ceaiul de vâsc reglează şi nivelul glicemiei, are efecte benefice asupra metabolismului, a pancreasului. O cură de
ceai ţinută câteva luni reglează glicemia.

Ceaiul de vâsc tratează şi hipertensiunea arterială. Timp de şase săptămâni se bea două căni pe zi. Este
recomandat ca o cană de ceai de vâsc să se bea jumătate înainte de micul dejun, iar cealaltă jumătate după.

Ceaiul de vâsc este bun şi pentru cei care au probleme cu stările nervoase. Timp de trei luni, dimineaţa şi seara, bea
câte două căni cu ceai de vâsc.

Vâscul sub formă de ceai este benefic şi în cazul bolilor de ficat. Nutrientul conţinut de vâsc impiedică acumularea de
grăsimi în ficat. Tratamentul cu ceai de vâsc se ţine 45 de zile.

Pulberea de vâsc este indicată în cazul balonărilor, a problemelor digestive, a ulcerului. Se ia o linguriţă de pulbere
de vâsc, de două ori pe zi, înainte de masă.

Nu luaţi tratamentele înainte de un consult de specialitate la medicul de familie. Nu este recomandat copiilor şi
femeilor însărcinate.

http://stiri.apropotv.ro/news/util/vascul-proprietati-terapeutice-12503093

50g
Compozitie: frunze de vasc cu ramurele – Viscum album, familia Loranthaceae.
Actiune: hipotensoare accentuata, vasodilatatoare coronariana si periferica, antispasmodica.
Utilizare: in mod traditional in hipertensiune, tulburari circulatorii.
Mod de preparare: Macerat. Se pun 2 lingurite de frunze de vasc in 500 ml apa rece, se lasa 6-8
ore, se strecoara, se incalzeste usor si se bea caldut.
Mod de administrare: maceratul preparat se consuma in cursul unei zile, in portii mici.
http://www.plafar.com/ro/ceai-de-vasc/

Susţine funcţia cardiacă şi contribuie la sănătatea vasculară

„Viscum album determină scăderea tensiunii arteriale şi este una dintre principalele plante folosite în
ateroscleroză şi hipertensiune, precum şi în ameţeli cauzate adesea de hipertensiune.”
Gerhard Madaus, Lehrbuch der Biologischen Heilmittel, 1938

Întrebuinţări principale
Hipertensiune arterială; tulburări de ritm cardiac.
Alte întrebuinţări
Ateroscleroză; tulburări circulatorii; reumatism.
Ingrediente
Rămurelele cu frunze ale speciei Viscum album L., fam. Loranthaceae conţin compuşi triterpenici,
aminoacizi, amine, vitaminele C şi E, polipeptide, glicozizi, acid viscic, săruri minerale, mucilagii.

Beneficii

Hipotensor, cardiotonic, vasodilatator coronarian şi periferic, antiaterosclerotic, antiinflamator,

sedativ.
Mod de administrare
Maceratul obţinut se bea în cursul unei zile. Cura durează 3-4 săptămâni. Se poate face de 3-4 ori
pe an.
Preparare
Se prepară un macerat la rece din 2 linguriţe de plantă la 500 ml apă. Se lasă la extras 10 ore, apoi
se strecoară.
Contraindicaţii
Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la această plantă.
La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.
Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.

https://fares.ro/produs/vasc-frunze/

Preparatele pe bază de vâsc au acţiune vasodilatatoarere, hipotensivă şi

bradicardiantă, scad tensiunea arterială şi reduc ritmul cardiac, efect cardiotonic,
calmează inima agitată, antispasmotic, acţiune antitumorală, hemostatică.
Există câțiva compuși activi care îi conferă vâscului proprietăți medicinale de
necontestat: viscotoxinele, beta amirina și derivați ai acidului oleanolic, evercetina,
acidul viscic (cu puternică acțiune antitumorală), derivații de colină și alcaloizii.
Pulberea îți crește aportul de vitamina C

Fiind bogat în flavonoizi, dar şi în vitamina C, vâscul este de mare ajutor atunci când ai
răcit. Tusea este calmată cu ajutorul unei căni cu ceai de vâsc.
Totodată, pulberea obţinută din această plantă, câte o linguriţă de două ori pe zi, creşte
imunitatea. Poţi apela şi la un extract de mlădiţă de vâsc, 30 de picături pe zi (le pui într-
un pahar cu apă).
Sucul combate oboseala

Sucul de vâsc este un remediu indicat în caz de sterilitatea feminină şi pentru oboseală
cronică. Îl prepari din frunze şi din tulpini proaspăt culese. Le speli şi le pui în storcător.
Apoi, diluezi 20 de picături într-un pahar cu apă. Ca să aibă efect, remediul se ia o dată
pe zi, timp de două-trei luni.

Femeile care au probleme de fertilitate pot bea 20-25 de picături de suc dizolvat într-un
pahar cu apă, pe stomacul gol, dimineaţa, cât şi seara, la o jumătate de oră după cină.

Tinctura și ceaiul de vâsc normalizează tensiunea

Vâscul este de mare ajutor în tratarea hipertensiunii arteriale. Poţi apela la tinctura de
vâsc, care se găseşte la magazinele cu produse naturale, cât şi la ceai.
Ceaiul trebuie băut şase săptămâni, într-o cură care trebuie ţinută o dată pe an. Se
beau câte trei căni pe zi timp de trei săptămâni, două căni timp de două săptămâni şi o
cană timp de o săptămână.
Vâscul stabilizează ritmul cardiac excesiv și dilată arterele, prin reducerea tensiunii
arteriale. Acesta acționează în mod direct asupra nervului pentru a reduce frecvența
cardiacă în timp ce conduce la consolidarea pereților capilarelor periferice.
Zilnic se beau 3 căni de ceai rece, care va normaliza circulaţia sângelui, activitatea
inimii, va îndepărta senzaţia de moleşeală, iar persoana în cauză va avea o putere mai
mare de muncă.

O dată pe an se face o cură cu ceai: timp de 3 săptămâni se beau 3 căni de ceai /zi,
timp de 2 săptămâni se beau 2 căni de ceai/ zi şi apoi o săptămână se bea o cană de
ceai/ zi.
Acest tratament echilibrează tensiunea arterială şi circulaţia sângelui. Pentru
ateroscleroză, ischemie cardiacă, hipertensiune, palpitaţii se recomandă un tratament
cu tinctură-2 linguriţe înainte de fiecare masă, timp îndelungat, cel puţin o lună.
Pentru tratamentul hipertensiunii se mai folosește următoarea schemă: în prima
săptămână se bea zilnic câte o cană de infuzie în două reprize, în a doua săptămână
câte 2 căni pe zi, iar în cea de-a 3-a săptămână câte 3 căni pe zi.
Începând cu săptămâna a 4-a se inversează dozajul: se scade câte o cană pe zi, până
se ajunge la o singură cană și se ține timp de un an. Tratamentul va fi însoțit de
consumarea de usturoi.
Infuzia alungă migrenele și nevralgiile
Fiindcă are proprietăţi vasodilatatoare, hipotensoare, antispasmodice, decongestive,
antitumorale şi de eliminare a ureei, vâscul este recomandat în tratarea afecţiunilor
cardiovasculare, respiratorii, ale sistemului nervos, dar şi cele tumorale.
Îl poţi folosi şi în caz de convulsii, migrene de origine nervoasă şi nevralgii. În uz extern
este utilizat sub forma de comprese în nevralgii, sciatică si dureri reumatismale sau sub
forma de băi de şezut în cazul leucoreei abundente. Pentru uzul intern se poate opta
pentru infuzii, macerate în vin alb, pulbere în capsule, sirop sau pilule.
http://www.clicksanatate.ro/Ce-poti-trata-cu-remedii-din-vasc_0_20142.html
În decursul istoriei, s-a dovedit că măsura cea mai importantă care trebuie luată după recoltarea
plantelor medicinale, care nu se prelucrează imediat, este uscarea acestora. Ea este necesară deoarece
produsele recoltate conţin cantităţi de apă mai mari decât conţinutul maxim la care acestea se conservă
bine.

Astfel, acest conţinut este: pentru coji - 13-14%, muguri - 13-15 %, frunze - 8-14%, flori - 7-14%, ierburi
- 12-14%, fructe - 13-20%, seminţe - 10-13%, rizomi - 12-15%, rădăcini - 12-14 %. Plantele recoltate
corespunzător nu se vor spăla înainte de a se pune la uscat, dar se pot tăia mărunt. Uscarea se poate realiza
pe cale naturală şi pe cale artificială.

Uscarea pe cale naturală se face la soare şi la umbră. Uscarea la soare este posibilă numai pe timp
călduros, în timpul verii. Pentru aceasta, ceea ce s-a cules, se aşază în strat subţire (pe rame prevăzute cu
carton, hârtie netipărită, rogojini, site dese etc.), care se înalţă la cel puţin 40 cm de pământ. Pentru
majoritatea produselor se practică uscarea la umbră, caz în care se pot folosi încăperi uscate, curate,
aerisite, călduroase, ca: şoproane, şure, poduri etc. În vederea valorificării cât mai bune a spaţiului de
uscare se pot confecţiona stelaje acoperite cu plasă fină, hârtie, carton, bucaţi de tifon etc. Pe acestea se
pun produsele la uscare: în strat mai subţire, florile (până la 0,5 kilograme pe metrul pătrat), apoi stratul
poate fi mai gros pentru frunze şi ierburi (până la 1 kilogram pe metrul pătrat), iar pentru cozi şi rădăcini
şi mai mare, dar să nu depaşească 1,2 kilograme pe metrul pătrat. Foarte important de ştiut în acest caz
este faptul că nu este permisă uscarea plantelor otrăvitoare în aceeaşi încăpere cu celelalte plante,
deoarece curenţii de aer pot transporta în stratul de plante netoxice (neotrăvitoare) părţi de plante toxice
(otrăvitoare). De asemenea, nu se vor usca în acelaşi timp plante puternic mirositoare în aceeaşi încăpere
cu celelate specii mai puţin mirositoare.

Uscarea pe cale artificială se practică, în general, pentru rădăcini, scoarţe sau porţiuni foarte zemoase ale
plantelor culese din flora spontană sau în fermele specializate privind cultivarea acestora. Numai plantele
foarte bine uscate pot fi păstrate pentru iarnă. În acest scop, sunt indicate borcanele colorate (cele verzi
sunt cele mai bune) sau cutii de carton ce pot fi închise.

https://www.agrimedia.ro/articole/uscarea-plantelor-medicinale

INTRODUCERE

Unul dintre aspectele cele mai eliberatoare ale cunoaşterii ierburilor e abilitatea
de a ne plimba pe afară şi a culege o plantă cu mâinile noastre şi apoi de a o
folosi pentru a ne hrăni şi vindeca.

Tehnicile etice de recoltare şi preparare a plantelor necesită cunoaştere şi

respect. Cea mai grea parte e să înveţi primele tale plante. Deîndată ce învăţăm
să diferenţiem câteva plante din multitudine, vom descoperi că nu se poate să ne
plimbăm prin zona în care trăim fără să observăm noi plante, şi să ne
familiarizăm cu propria bioregiune. Un ajutor extrem de folositor pentru culegerea
începătoare sau experimentată poate fi un ghid botanic specific regiunii; nu ştii
niciodată când dai peste o nouă plantă prietenă, sau vrei doar sp îţi verifici
cunoştinţele.

Putem fi uşor intimidaţi de câtă informaţie medicinală şi botanică există în jurul

nostru. Dar nu vă descurajaţi; tot ce trebuie să ştiţi sunt câteva buruieni cu care
să vă hrăniţi şi vindecaţi. Dacă sunteţi abia la început, încercaţi să culegeţi cinci
sau şase plante pe care să învăţaţi să le identificaţi, şi concentraţi-vă doar
asupra lor, pentru a nu vă supraîncărca. Când faceţi plimbări prin natură,
încercaţi să le identificaţi vizual în diverse stadii ale ciclului lor de creştere.
Alegeţi o frunză sau o floare pe care să o purtaţi cu voi şi pe care să o memoraţi.
Dacă e o plantă medicinală sau care se poate mânca, gustaţi-o şi mirosiţi-o des,
şi fiţi atente(-nţi) la cum vă face să vă simţiţi. Aceasta vă va face să cunoaşteţi
intim plantele din regiunea voastră.

Câteva lucruri sunt demne de luat în seamă odată ce aţi învăţat câteva plante şi
sunteţi gata să le recoltaţi. Primul lucru e răspândirea acelei plante în
bioregiunea în care trăiţi. E bine să recoltaţi cu grijă plantele care sunt rare,
periclitate, sau care nu sunt comune regiunii în care vă aflaţi. O regulă bună e să
evităm recoltarea plantelor dintr-un grup unde sunt mai puţin de douăzeci, şi să
nu recoltăm mai mult de zece procente din ceea ce vedem. La fel de important e
să ne asigurăm că ajutăm la propagarea plantelor pe care le recoltăm, fie prin
împrăştierea seminţelor toamna, sau dacă recoltăm rădăcini, să replantăm
câteva dintre ele. (…)

Extras din: Simon the Simpler, „Etica şi metodele recoltării plantelor medicinale”,
în engleză din „An Herbal Medicine-Making Primer”, 2010, în limba română,
tradusă de către Ciumafaiu în „Buruieni”, nr. 1.

II. CÂTEVA DATE PRIVIND RECOLTAREA, USCAREA ŞI CONSERVAREA

PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Pentru început trebuie să subliniem faptul că plantele medicinale nu se

recoltează niciodată dimineaţa, înainte de a se ridica roua, pe ploaie sau la mai
puţin de 24 de ore după ploi abundente, sau când este ceaţă, recoltarea oprindu-
se o dată cu apusul soarelui. Plantele medicinale ce conţin uleiuri volatile se
recoltează în special pe timp noros sau dimineaţa, înainte de răsărit. Desigur,
recoltarea plantelor medicinale trebuie făcută în zone nepoluate, cât mai
îndepărtate de unităţi industriale, aşezări umane şi căi de acces, de genul
drumurilor şi căilor ferate. Ca şi obiecte necesare pentru modalităţile de recoltare
manuale amintim secera, cuţitul, cazmaua, piepteni speciali, etc.
Fiecare specie are momentul său optim de recoltare, atunci când principiile
active se află în cantitate maximă. Conceptul de „principiu activ” a apărut cândva
după anul 1570, când cărturarul şi practicianul Paracelsus a arătat că în plantele
medicinale, doar o anumită compoziţie a acestora (circa 0.5 grame la 1 kilogram)
prezintă efecte curative asupra organismului. Mai târziu aceste principii active au
fost clasificate după structura lor chimică (alcaloizi, glicozizi, fenoli, uleiuri
volatile, etc.).

De la plantele medicinale se colectează întreaga plantă (destul de ror, totuşi),

sau doar anumite părţi precum:

a) Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) şi tuberculii

(Tubera), cu alte cuvinte, părţile subterane ale plantelor, se recoltează primăvara
timpurieu, înainte de formarea mugurilor sau a părţilor aeriene ale plantei sau
toamna târziu, după ofilirea părilor aeriene. La recoltarea acestor organe ale
plantei, datorită lipsei părţilor vegetal superioare (tulpini, frunze, flori) se ivesc
cele mai multe confuzii. Deci se va acorda o atenţie deosebită identităţii botanice
a speciilor respective.

b) Părţile aeriene (Herba) ale plantei, impropriu numite „iarbă” prin vulgarizarea
termenului latin „herba” (în limba română având altă semnificaţie) se recoltează,
de obicei, cu puţin înainte de înflorirea completă sau în timpul înfloririi. Momentul
optim de recoltare ale plantelor în acest caz este foarte diferit, în funcţie de
specie, altitudine şi zona geografică unde creşte planta. Recoltarea se face
manual, cu foarfeca sau cu secera, în nici un caz prin smulgere.

c) Mugurii florii (Gemmae sau Turianes) se recoltează primăvara devreme,

când seva începe să circule, uneori chiar pe la sfârşitul lunii februarie. Se
recoltează când sunt complet dezvoltaţi, înainte de deschiderea lor.

d) Scoarţa sau coaja (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se recoltează

în special primăvara, la începutul vegetaţiei, când se desprind mult mai uşor. Şi
în acest caz se vor lăsa suficiente ramuri necojite pentru refacerea arbustului sau
arborelui. De obicei scoarţa se recoltează de pe ramurile şi tulpinile plantelor
care au cel puţin 3 ani, prin incizii circulare practicate la distanţe de 20-30 de
centimetri şi apoi longitudinal.

e) Frunzele (Folium) se recoltează numai pe timp frumos şi uscat, după ce au

ajuns la maximum de dezvoltare, manual, dar nu prin strujire pentru a nu se
zdobi, mărind astfel suprafaţa de contact cu aerul şi pentru a nu se distruge
celulele ce conţin uleiuri volatile.
e) Recoltarea florilor (Flores) pentru unele specii se recomandă să se facă în
boboc (de exemplu, salcâmul galben japonez), iar pentru altele la începutul
înfloririi sau în timpul înfloririi, înainte de ofilire.

f) Fructele (Fructus) se recoltează unele în pârgă (de exemplu, măceşele) când

conţin maximum de vitamine, iar altele când au ajuns la coacere (de exemplu,
afinele, ienuperele, porumbele).

g) Seminţele (Semen) se recoltează cu puţin înainte de completa maturizare,

apoi se întind imediat pentru uscare în straturi subţiri.

Toate aceste materii prime vegetale se usucă imediat după recoltarea. Pentru
utilizarea lor în „farmacia casnică”, plantele sau părţile de plantă se usucă în
snopuri mici, atârnate în aer, la umbră sau la soare, de la caz la caz, sau în
poduri bine aerisite, puse pe coli de hârtie, site, rogojini sau prelate curate.
Înainte de uscare se va proceda la o condiţionare a părţilor de plantă, înţelegând
prin aceasta îndepărtarea corpurilor străine, a părţilor din plantă care nu sunt
indicate, părţile alterate sau atacate de insecte. La materia primă care nu se
prelucrează imediat după recoltare se face uscarea pe cale naturală la soare sau
la umbră. În tabelul următor sunt prezentatecanti cantităţile şi durata uscării la
umbră a materiei prime:

Produsul de uscat Cantitatea (kg/m²) Perioada uscării (zile)

Vara Primăvara sau toamna

Flori 025-0.50 3-8 8-14

Frunze şi ierburi subţiri 0.50-1.0 3-8 10-14

Frunze şi ierburi groase 0.50-1.0 10-14 12-21

Rădăcini subţiri 1-2 14-21 21-31

Rădăcini groase 1-2 30-35 35-60

În timpul uscării produsul se întoarce, pentru a evita decolorarea, încingerea şi
deprecierea calităţii.

Uscarea artificială se realizează în funcţie de produsul vegetal în uscătorii

speciale, unde este reglată temperatura în funcţie de compoziţia principiilor
active. temperatura de uscare este de 40-50 de grade Celsius, rareori 60-70 de
grade Celsius, iar pentru plantele cu ulei volatil este de 30-35 de grade Celsius.

Conservarea se face în spaţii curate, uscate, bine aerisite cu o umiditate

constantă şi iluminare indirectă. În timpul depozitării, produsele vegetale nu
rămân într-o stare inertă, ele suferind o serie de procese biochimice şi
transofmrări. Temperatura şi umiditatea sunt factorii care favorizează degradarea
principiilor active. Aerul şi iluminarea reprezintă doi factori importanţi cu privire la
conservare, sub influenţa lor principiile active suferă reacţii de hidroliză, oxidare
şi enzimatice. Poluarea microbiană şi fungică reprezintă pericolul cel mai grav al
produselor vegetale care compromit total principiile active.

După uscare, materiile prime vegetale vor fi ambalate în pungi de hârtie, săculeţi
de pânză sau cutii de carton, în nici un caz în ambalaje din material plastic.

III. RECOMANDĂRI PRIVIND PREPARAREA UNOR FORME

FARMACEUTICE SIMPLE

Maceratul este soluţia extractivă apoasă cea mai simplă obţinută din plante la
temperatura mediului ambiental. Acest procedeu este indicat pentru speciile care
conţin principii active care se extrag la rece, ca de exemplu nalba mare, inul,
vâscul, etc. Materia primă vegetală fragmentată sau întreagă se menţine în
contact cu cantitatea de apă potabilă prescrisă un timp de 1-12 ore, agitând din
când în când. Se filtrează prin tifon şi se administrează în aceeaşi zi.

Infuzia se recomandă, de obicei, a fi preparată din flori sau din părţile de plantă
cu ţesuturi friabile. Materia primă fragmentată se umectează cu 3 părţi de apă,
lăsându-se în repaus 5 minute. După acest timp, plantele umectate se aduc într-
un vas smălţuit, cu apă la fierbere, acoperit cu capac. Vasul se menţine timp de 5
minute pe o baie de apă fierbinte, iar apoi se lasă în repaus 15-30 de minute. Se
filtrează printr-un tifon care se stoarce uşor.

Decoctul este tot o soluţie extractivă apoasă obţinută la cald prin materia priă
vegetală fragmentată, umectată la fel ca în cazul infuziei, dar menţinută la
fierbere cu cantitatea de apă prescrisă, timp de 30 de minute, la foc domol sau
pe o baie de apă în clocot. Soluţia extractivă apoasă astfel obţinută se filtrează
fierbinte, apoi peste plante se mai adaugă o cantitate de apă fierbinte pentru a
completa pierderile prin evaporare. Acest procedeu se întrebuinţează în special
în cazul materiilor prime vegetale cu consistenţă dură: rădăcini, scoarţe, unele
fructe şi seminţe.

Toate aceste tipuri de soluţii extractive apoase se prepară pentru maximum o zi

şi se administrează îndulcite sau neîndulcite.

Tinctura este o soluţie extractivă hidroalcoolică obţinută la temperatura camerei.

În medicina casnică, această formă farmaceutică se obţine, de obicei, prin
macerarea materiei prime în alcool etilic diluat de 40-70 de grade, timp de circa 7
zile, după care se urmează filtrarea. Se administrează sub formă de picături în
puţină apă.

Siropul, care face parte din categoria soluţiilor extractive apăase, se obţine din
macerate, infuzii, decocturi sau sucuri de plante la care se adaugă cel puţin 60%
zahăr, care asigură o bună conservare în timp. În siropuri se pot adăuga tincturi
sau alte substanţe medicamentoase care le măresc eficienţa.

Vinul medicinal este o formă farmaceutică obţinută din materii prime vegetale
fragmentate, dar macerate în vin. Sunt destinate uzului intern, în special pentru
stimularea poftei de mâncare, în care scop se administrează cu jumătate de oră
înainte de masă. Nu se recomandă celor cu gastrite hiperacide, hipertensivilor şi
celor cu afecţiuni hepatice.

Inhalaţia se obţine prin plante medicinale bogate în uleiuri volatile sau chiar din
uleiuri volatile care se pun în vase smălţuite sau din porţelan, peste care se pune
o anumită cantitate de apă clocotită. Vaporii de apă saturaţi în uleiuri volatile
acţionează când pătrund prin inhalare în căile respiratorii.

Gargarisme. Se prepară sub formă de infuzie sau decoct din plante şi se

utilizează sub formă de gargară în stamatite, afte, amigdalită, abcese dentare,
etc.

Cataplasmele, prişniţele sau compresele sunt destinate uzului extern şi se obţin

din diferite soluţii extractive apoase sau hidroalcoolice, cu care se îmbibă un tifon
sau o bucată de pânză de bumbac curat. Cataplasma se aplică direct pe piele
pentru a se obţine un efect revulsiv, emalient sau anti-inflamato. Prin acest mod
de utilizare se aplică şi unele măşti cosmetice.

Băile fitoterapeutice sunt forme de utilizare a plantelor medicinale în uzul extern

sub formă de băi. Pentru a obţine un amestec de plante pentru băi (ceaiuri
balneologice), plantele fragmentate se introduc într-un săculeţ din tifon dublu.
După umectare, săculeţul d’cu plante se fierbe, conform indicaţiei, 10-30 de
minute, la foc domol, în 3-5 litri de apă care se pune apoi în cada de baie cu apă,
la o temperatură potrivită.

Băi locale. Acestea se prepară la fel ca băile fitoterapeutice, dar în cantităţi mai
mici de lichid, şi se recomandă în cazul unor plăgi purulente, hemoroizi, etc.

Oţeturile aromatice se prepară prin macerarea plantelor în oţet de vin, în

cantitatea de 50-100 de grame de plante mărunţite la 1 litru de oţet. Timpul de
macerare este de 7-8 zil, după care se filstrează prin tifon, iar la sfârşit, conţinutul
tifonului se presează. Oţeturile aromatice se utilizează sub formă de fricţiune.

Uleiurile medicinale se obţin prin macerarea plantelor în ulei comestibil, timp de

4-6 săptămâni. Astfel se prepară uleiurile de sunătoare, de muşeţel sau alte
plante. Se folosesc pentru răni greu vindecabile şi arsuri.

https://centruldecultura.wordpress.com/2012/08/20/recoltarea-uscarea-conservarea-si-prepararea-
plantelor-medicinale-si-aromatice-un-scurt-ghid/

Uscarea

Aceasta este cea mai importantă parte a procesării deoarece afectează calitatea produsului
finit. Este important ca uscarea boabelor de piper să decurga cât mai rapid astfel încât să nu
înceapă să se dezvolte mucegai pe suprafața fructelor în timpul uscării.
Uscarea artificială se realizează în instalaţii de uscare, denumite uscătoare. De obicei,
încălzirea materialului în uscătoare, pentru evaporarea umidităţii acestuia, se face prin: convecţie
(transfer termic convectiv de la un agent de încălzire), conducţie (transfer termic conductiv de la
o suprafaţă încălzită de un agent termic) sau radiaţie (transfer termic radiativ de la o sursă de
radiaţii infraroşii). În unele instalaţii, însă, încălzirea materialului se face prin generarea energiei
termice în interiorul acestuia.

Tipuri de instalaţii de uscare:

 uscătoarele convective;
  uscătoare de tip cameră;
 uscătoare de tip tunel;
 uscătoare cu benzi transportoare.

Figura 1.Uscător de tip camera

1 – ventilator; 2 – baterie de încălzire
3 – clapetă; 4 – raft; 5 – material

Figura 1. Uscător de tip cameră

Figura 2. Uscător cu benzi

1 – benzi transportoare;
2 – palnie de alimentare cu dozator;
3 – tamburi pentru antrenarea benzilor;
4 – role pentru sustinerea benzilor;
5 – sicane pentru dirijarea circulatiei aerului;
6 – baterie de incalzire;
7 – transportor pentru materialul uscat

Figura 2. Uscător cu benzi

Figura 3.Uscător de tip tunel:

1 – intrare material; 2 – ieşire material
3 – intrare aer proaspăt; 4 – ieşire aer;
5 – aparat de încălzire; 6 – suflantă;

Figura 3. Uscător de tip tunel

http://www.plante-medicinale.ro/pm/procesare.php

1. Rășenescu L., Operații și utilaje în industria alimentară, Vol. II. – Editura Tehnică:
București 1972.
2. Băcăoanu A., Operații și utilaje în industria chimică și alimentară. – Editura Tehnică:
Iași, 1997.
3. Bibire L., Operații și aparate: industria alimentară. – Editura Tehnica: Info Chișinău,
2004.

2.2.2.RECOLTAREA PLANTELOR

a. Perioada şi momentul recoltării

Perioada de timp cea mai potrivită pentru recoltarea unei plante este de mare
însemnătate. Este necesar să se cunoască în ce epocă, la care vârstă din timpul creşterii şi
dezvoltării, părţile care trebuie recoltate sunt mai bogate în principii active, adică în substanţele
care le dau acţiunea şi valoarea terapeutică.

Este necesar să se cunoască mai întâi în ce lună a anului poate să înceapă recoltarea
fiecărei plante, adică aşa-zisul calendar al recoltatorului. Se urmăreşte apoi, din timp în timp,
apropierea epocii potrivite pentru recoltare, mai ales, că dintr-o parte în alta a ţării şi de la un
an la altul sunt diferenţe climatice care grăbesc sau întârzie viaţa plantelor.
De cele mai multe ori trebuie să se cunoască şi momentul din zi, în care urmează să se
facă recoltarea. Unele plante se recoltează în zori pe rouă, ca să nu li se scuture fructele; dacă
nu se poate în zori, se vor recolta noaptea la lumina lunii. Altele se pot recolta numai după ce se
ridică rouă.
Nici starea timpului nu este indiferentă pentru stabilirea momentului de începere a
recoltării. Plantele medicinale nu se recoltează pe timp de ploaie. Mai mult, unele dintre ele se
recoltează pe timp uscat şi însorit, altele pe timp uscat şi noros, dar cald, altele pe timp noros şi
răcoros. Recoltarea plantelor aromatice necesită trecerea unui interval de timp de una sau două
zile însorite după ploaie, pentru ca vremea să fie uscată, dar cel mai bun pentru recoltarea lor este
timpul cald şi noros.
Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) şi tuberculii (Tuber), adică părţile
subterane ale plantelor medicinale, se recoltează primăvara timpuriu, înainte de formarea
mugurilor sau părţilor aeriene, deci în perioada de repaus. înainte de recoltarea acestor organe
trebuie să se acorde multă atenţie şi siguranţă identificării speciei, deoarece acum se pot ivi
cele mai multe confuzii.
 Părţile aeriene (Herba) se recoltează, de obicei, cu puţin înainte de înflorirea completă
sau în timpul înfloririi. Momentul optim de recoltare al plantei în acest caz este foarte diferit în
funcţie de specie, altitudine şi zona geografică unde creşte planta.
Mugurii foliari (Gemmae sau Turionea) se recoltează primăvara devreme, înainte de
desfacerea lor, când planta îşi intensifică activitatea ei de vegetaţie.
Scoarţa sau coaja (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se recoltează, în special,
primăvara, la începutul vegetaţiei, când seva începe să circule, deoarece, pe de o parte, scoarţa
conţine o cantitate suficientă de principii active şi, pe de altă parte, se poate uşor desprinde de
partea lemnoasă a organului vegetativ.
Frunzele (Folium) se recoltează după ce au ajuns la maximum de dezvoltare. In cazul
plantelor ierboase, recoltarea cea mai bună corespunde epocii de înflorire a lor. Mai trebuie
amintit că frunzele, care conţin uleiuri volatile, trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe
vreme cu soare.
Recoltarea florilor (Flores sau Flos) se face cu puţin înainte de înflorire, adică în boboc,
cât şi în timpul înfloririi, dar în nici un caz mai târziu.
Recoltarea fructelor (Fructus) variază în funcţie de natura fructului. Astfel, în cazul
fructelor cărnoase (afine, porumbe, etc.) recoltarea se face în faza de pârgă, când ele sunt
complet dezvoltate, iar în cazul fructelor uscate înainte de deshidratarea lor.
Seminţele (Semen) se recoltează cu puţin înainte de completa maturizare, apoi se întind
imediat pentru uscare în straturi subţiri. [1]

b. Tehnici generale de recoltare

Pentru obţinerea unor produse de bună calitate, se aplică anumite tehnici sau metode,
procedee de recoltare. Pentru unele părţi de plantă se utilizează anumite metode şi cu totul
altele se folosesc pentru alte părţi. In plus, sunt unele produse care se recoltează prin tehnici cu
totul speciale, care nu se potrivesc la recoltarea altor produse.
Scoarţele de pe ramuri şi de pe tulpini se recoltează cu bricege sau cuţite. Se crestează
mai întâi scoarţa într-un loc, de jur împrejurul ramurii sau tulpinii, cu o tăietură inelară,
pătrunzând până la partea tare, lemnoasă, tară a reteza de pe copaci ramuri sau tulpini prea
mari sau prea multe, pentru a nu se usca copacul. La distanţe de 10-20cm se fac tăieturi inelare
asemănătoare. Intre două inele, se face altă tăietură de-a lungul ramurii sau tulpinii şi, începând
de la această tăietură, se dezlipeşte de jur împrejur, cu vârful cuţitului scoarţa, care gata
recoltată se aseamănă cu un jgheab. Pe tulpinile sau ramurile mai groase se fac de-a lungul mai
multe tăieturi, iar scoarţa nu se mai desface în jgheaburi, ci în fâşii late şi lungi. Nu se vor tăia
mai multe ramuri şi tulpini de câte se pot decoji în aceeaşi zi, deoarece mai târziu nu se mai
desprind de pe lemn.
Mugurii se culeg cu mâna, unul câte unul, căutându-i pe cei de mărime corespunzătoare,
observând să nu fie deschişi.
 Frunzele se recoltează manual, prin strujire sau prin culegere, mai rar prin tăiere cu
foarfecă. Strujirea se aplică atunci când se recoltează deodată toate frunzele de pe tulpină sau
de pe ramuri. Tulpina, de exemplu, se prinde de vârf cu o mână, apoi se cuprinde din apropiere
cu cealaltă mână care, trasă în josul plantei, adună în palmă toate frunzele, detaşându-le una
după cealaltă. La fel se recoltează şi frunzele de pe ramuri. Dacă se recoltează numai frunzele
ajunse la maturitate, celelalte fiind lăsate să-şi continue creşterea urmând să fie recoltate în
alte etape, se culeg una câte una. Frunzele foarte mari, care crescând la baza plantelor se întind
în apropierea pământului, se recoltează prin tăiere cu secera sau foarfecă. În general, frunzele
se culeg fără codiţe (peţiol). In puţine cazuri, ca la mătrăgună, când şi peţiolii sunt bogaţi în
principii active, se recoltează împreună cu frunzele.
Florile şi inflorescenţele, înţelegând prin inflorescenţe formaţiuni care cuprind mai multe
flori la un loc sau alăturate, se recoltează cu mâna sau cu foarfecă. Florile mari se recoltează cu
mâna. La fel se recoltează, când este cazul, numai anumite părţi din floare (petale). Cu foarfecă
se taie inflorescenţele.
Părţile aeriene ale plantelor, tulpinile înfrunzite cu ramuri şi flori se recoltează prin
rupere şi prin smulgere cu mâna, dar şi prin tăiere cu foarfecă, secera. De la plantele prea înalt
crescute, precum şi de la cele cu baza lemnoasă, se recoltează numai vârfurile înflorite,
ierboase.
Fructele se recoltează cu mâna, prin secerare, treierare şi uneori prin batere şi scuturare.
Rădăcinile şi rizomii se recoltează prin smulgerea plantelor, prin scoaterea cu cazmaua
sau hârleţul, prin săparea unor gropi sau şanţuri. Plantele uşor înrădăcinate se smulg. Cele cu
rădăcini mai puternice se scot cu cazmaua sau hârleţul; când rădăcinile sau rizomii sunt mari şi
adânc înfipte în pământ, se sap gropi sau şanţuri care urmăreşte traseul rădăcinilor lungi,
pentru a nu lăsa îngropate părţile căutate şi de valoare. Şanţurile şi gropile, indiferent de
mărimea lor, se astupă imediat, pentru nivelarea terenului. Recoltarea rădăcinilor şi rizomilor se
face cu grijă, lăsând în teren destule plante, încât recoltarea să nu fie urmată de distrugerea
speciei prin dispariţia ei din locurile de creştere.
Plante toxice (otrăvitoare). Plantele care conţin substanţe toxice (otrăvitoare) se
recoltează, se transportă, se prelucrează şi se păstrează astfel, încât să nu pună în pericol viaţa şi
sănătatea celor care le recoltează şi le mânuiesc, a altor persoane, viaţa şi sănătatea animalelor,
precum şi puritatea mediului înconjurător. Plantele toxice se recoltează numai de persoane
adulte. Cea mai mare importanţă trebuie să se acorde faptului că recoltarea, mânuirea şi
prelucrarea plantelor toxice nu se vor face în nici un caz cu ajutorul copiilor. Lipsa de
experienţă, atenţia redusă, imposibilitatea de a înţelege consecinţele, sensibilitatea mărită a
organismului în creştere faţă de unii agenţi toxici sunt argumente suficiente pentru a explica
necesitatea excluderii copiilor de la această activitate, ori câte măsuri de protecţie s-ar lua.

Folosirea mănuşilor de protecţie este obligatorie. De asemenea, este absolută necesară

spălarea mâinilor cu apă şi săpun după lucru şi înainte de a mânca, fuma, etc; ducerea mâinilor
la ochi, gură, nas pe tot timpul lucrului este interzisă.
 Ultima observaţie se referă la interzicerea de a arunca apa în care se spală plantele
toxice în heleşteiele, iazurile, bălţile, lacurile, din care se adapă animalele domestice şi
sălbatice, în fântâni sau ape curgătoare. [1]

c. Transportarea plantelor proaspăt recoltate

Imediat după recoltare şi înainte de a fi transportate spre locurile de uscare, produsele

vegetale medicinale nu se aşează direct pe pământ. O astfel de mânuire înseamnă lipsă de grijă
faţă de păstrarea lor în stare de curăţenie. Se interzice, de asemenea, aşezarea lor în grămezi,
pentru că este urmată de transpiraţie şi încălzire. Produsele încinse fermentează; căldura şi
fermentarea distrug principiile active. Are loc tot atunci schimbarea culorii produselor, adesea
până la înnegrirea totală, apoi dezvoltarea unor mucegaiuri, apariţia unor mirosuri străine.

Pentru transport, frunzele se încarcă, aşezându-le cât mai afânat cu putinţă în coşuri sau
lăzi. Folosirea sacilor sau pungilor de plastic este total interzisă, deoarece nu permit circulaţia
aerului în interior, grăbesc foarte mult transpiraţia, încălzirea şi urmările lor duc la degradarea
rapidă a produselor vegetale. în plus, materialele plastice absorb în proporţie mare uleiurile
volatile care dau mirosurile plăcute plantelor aromatice şi au adesea acţiuni medicinale
importante.

Florile se transportă în lăzi căptuşite cu hârtie curată (nu ziar) sau în coşuri.

Fructele zemoase se adună şi se transportă în lădiţe înalte de 10-15cm., ca să nu se

strivească, deoarece sucurile fructelor strivite se preling pe fructele întregi, grăbind apariţia
proceselor de fermentaţie.

Transportarea plantelor toxice se face separat de alte plante. [1]

d. Curăţirea, selectarea şi fasonarea plantelor medicinale

Înainte de uscare se efectuează mai multe lucrări pregătitoare: curăţirea, selectarea şi

fasonarea, care au ca scop obţinerea unui produs cât mai curat, uniform, aspectuos şi de bună
calitate, corespunzător viitoarei sale utilizări în scopuri medicinale.

Curăţirea şi selectarea urmăresc înlăturarea corpurilor străine cum sunt: pământul,

nisipul, pietrişul, plantele străine sau părţi din plante străine şi, de asemenea, înlăturarea
părţilor nefolositoare din planta medicinală recoltată. Acestea din urmă sunt denumite şi
impurităţi.
 Pământul, nisipul şi pietrele rămase pe rizomi şi rădăcini sau cuprinse între firele lor se
îndepărtează prin scuturare puternică, uneori prin frecare cu peria şi adesea prin spălare cu apă
multă. Aceste corpuri străine aderă puternic la produse în timpul uscării, aşa încât îndepărtarea
lor ulterioară se face cu mult mai greu.

Din cauză că prin dizolvare unele principii active se pot pierde, pierzându-se astfel
valoarea terapeutică a produselor, spălarea trebuie să se facă repede, după care apa se va
scurge bine, iar rădăcinile şi rizomii se vor întinde la soare până se zvântă.

Se înlătură şi părţile nefolositoare din planta medicinală, care nu constituie produsul

cerut şi se consideră impurităţi: resturile de tulpini aeriene recoltate odată cu rădăcinile şi
rizomii plantelor, codiţele unor frunze, flori sau fructe, părţile lemnifiate ale tulpinilor ierboase,
resturile de lemn de pe scoarţe, frunzele dintre flori sau fructe, uneori fructificaţiile din
inflorescenţe, rădăcinile ajunse prin smulgere între părţile aeriene, părţile îngălbenite,
brunificate, uscate, mucegăite, atacate de dăunători, etc.

Pentru produsele din grupa fructelor, separarea corpurilor străine şi a impurităţilor se

face prin cernere, prin vânturare manuală ori mecanică sau, chiar, prin afundare în apă.

Lucrările de fasonare sunt necesare pentru a da produsului vegetal medicinal mărimea

corespunzătoare, forma potrivită şi aspectul pe care trebuie să-1 aibă. De mărimea diferitelor
produse depinde în mare parte aspectul lor, uniformitatea, dar şi bunul mers al uscării,
ambalării, prelucrării ulterioare.

Fasonarea scoarţelor, care la decojire capătă dimensiuni prea mari, se face prin tăiere în
fragmente de mărimi corespunzătoare, de obicei de 10-20cm.

Când produsul este format din părţi aeriene ale plantei, se scurtează tulpinile prea lungi,
îndepărtând părţile desfrunzite.

Rizomii şi rădăcinile prea lungi se taie în fragmente de lungimi potrivite, de obicei între
10-15cm. Dacă sunt mai groase, rădăcinile şi rizomii se despică de-a lungul, o dată sau de mai
multe ori sau se toacă în felii subţiri denumite rondele.

Dacă timpul şi alte condiţii sunt favorabile, unele dintre operaţiile de curăţire, selectare
şi fasonare se pot face chiar la locul recoltării. în mod obişnuit, operaţiile pregătitoare se
efectuează însă numai după ce produsele recoltate se transportă la locul de uscare. [1]

2.2.3. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE

Uscarea înseamnă îndepărtarea apei din produse. După cum se ştie, apa din produsele
vegetale proaspăt recoltate produce transpiraţie, încălzire şi fermentaţii, procese care distrug
principiile active, permit mucegăirea, schimbă culoarea şi mirosul produselor. Plantele uscate
nu mai suferă aceste modificări şi îşi păstrează calităţile timp îndelungat. De asemenea,
greutatea lor scade mult, în oarecare măsură scade şi volumul.

Uscarea plantelor medicinale se începe cât se poate de repede după recoltare. In

realitate, pierderile de apă prin evaporare încep de la sine, imediat după recoltare, dar
asigurarea unor anumite condiţii este absolut necesară pentru a mării viteza de uscare şi pentru
a favoriza uscarea întregului material. în special, florile, frunzele şi fructele moi trebuie puse la
uscat în cel mult 2-3 ore de la recoltare. întârzierea, ca şi încetinirea, prelungirea uscării au ca
urmări descompunerea principiilor active, brunificări, mucegăiri.

Uscarea se poate organiza în încăperi goale, poduri, magazii, pătule, şuri, şoproane, pe
prispe, balcoane, sub acoperişuri improvizate, precum şi la soare, în locuri deschise.

La soare se usucă, de obicei, rădăcinile de păpădie, rizomii de pir, scoarţele de călin, de

cruşin, cozile de cireşe şi vişine, florile albe, florile de lumânărică. Celelalte produse, dacă se
usucă la soare, se decolorează sau îşi pierd principiile active. Pentru uscare se mai obişnuieşte
ca unele produse, mai ales vârfurile înflorite (de exemplu sunătoarea), să fie legate în
mănunchiuri sau buchete care se agaţă pe sfori, sârme întinse în locuri adăpostite.

Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile pentru flori, frunze şi ierburi subţiri, 10-14
zile pentru frunze groase şi părţi aeriene, 14-21 zile pentru scoarţe, rădăcini. Primăvara şi
toamna, aceste termene sunt aproximativ de două ori mai lungi. Pentru uscare pot fi folosite
rame confecţionate din nuiele, şipci, scândură sau plase de sârmă.

Curăţenia în spaţiile de uscare este foarte importantă. Deoarece adesea plantele trebuie
întinse pe podele, după curăţire acestea se acoperă cu rogojini sau cu hârtie curată, dar nu cu
folii de material plastic.

Produsele toxice se vor usca separat, în condiţii de siguranţă.

Trierea produselor vegetale medicinale după uscare este necesară, deoarece prin uscare
mai au loc unele schimbări de culoare. Fructele fermentate, florile şi frunzele îndoite sau
presate în timpul transportului se înnegresc, cele recoltate prea târziu se îngălbenesc, se
brunifică ori se înnegresc. Trierea se face manual.

Când produsul vegetal este destul de bine uscat, se sfarmă între degete, cu mici
trosnituri. Scoarţele, rădăcinile şi rizomii nu rezistă la îndoire şi se rup cu zgomot. Fructele
uscate pot fi sfărâmate, iar când sunt mişcate şi se lovesc unele de altele produc un sunet
caracteristic.

Plantele medicinale uscate poartă denumirea de droguri. [1]

 2.2.4. CONSERVAREA PLANTELOR MEDICINALE

Plantele uscate destinate utilizărilor casnice se păstrează în borcane bine închise, pungi
de hârtie, cutii de tablă, carton sau de lemn, tapetate în interior cu hârtie albă. La păstrarea
plantelor uscate este foarte important ca acestea să fie ferite de umiditate. Toate recipientele
ce conţin produse vegetale medicinale, trebuie să aibă o etichetă lizibilă cu numele plantei
pentru a nu fi confundate. Recolta veche nu trebuie amestecată cu cea nouă, ci trebuie
ambalate separat. Cu cât planta este mai veche, cu atât şi-a pierdut din proprietăţile sale
terapeutice. Spaţiile de depozitare trebuiesc să fie complet uscate, bine aerisite pentru a nu
păstra umiditatea. [1]

Mihaela Temelie, 2005 - Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România –

Editura Rovimed Publishers, Bacău.

Uscarea înseamnă îndepărtarea apei din produse. După cum se ştie, apa din produsele
vegetale proaspăt recoltate produce transpiraţie, încălzire şi fermentaţii, procese care distrug
principiile active, permit mucegăirea, schimbă culoarea şi mirosul produselor. Plantele uscate nu
mai suferă aceste modificări şi îşi păstrează calităţile timp îndelungat. De asemenea, greutatea lor
scade mult, în oarecare măsură scade şi volumul.
Uscarea plantelor medicinale se începe cât se poate de repede după recoltare. In realitate,
pierderile de apă prin evaporare încep de la sine, imediat după recoltare, dar asigurarea unor
anumite condiţii este absolut necesară pentru a mării viteza de uscare şi pentru a favoriza uscarea
întregului material. în special, florile, frunzele şi fructele moi trebuie puse la uscat în cel mult 2-3
ore de la recoltare. întârzierea, ca şi încetinirea, prelungirea uscării au ca urmări descompunerea
principiilor active, brunificări, mucegăiri.
Uscarea se poate organiza în încăperi goale, poduri, magazii, pătule, şuri, şoproane, pe
prispe, balcoane, sub acoperişuri improvizate, precum şi la soare, în locuri deschise.
Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile pentru flori, frunze şi ierburi subţiri, 10-14 zile
pentru frunze groase şi părţi aeriene, 14-21 zile pentru scoarţe, rădăcini. Primăvara şi toamna,
aceste termene sunt aproximativ de două ori mai lungi. Pentru uscare pot fi folosite rame
confecţionate din nuiele, şipci, scândură sau plase de sârmă.
Imediat dupa uscare, florile ligulate uscate şi inflorescenţele se ambalează în lăzi,
căptuşite cu hârtie, pentru a se evita decolorarea lor. Păstrarea până în momentul livrării are loc
în încăperi întunecoase, curate, uscate şi bine aerisite.
În timpul uscării produsul se întoarce, pentru a evita decolorarea, încingerea şi
deprecierea calităţii.
Uscarea artificială se realizează în funcţie de produsul vegetal în uscătorii speciale, unde
este reglată temperatura în funcţie de compoziţia principiilor active. temperatura de uscare este
de 40-50 de grade Celsius, rareori 60-70 de grade Celsius, iar pentru plantele cu ulei volatil este
de 30-35 de grade Celsius.
După uscare, materiile prime vegetale vor fi ambalate în pungi de hârtie, săculeţi de
pânză sau cutii de carton, în nici un caz în ambalaje din material plastic.[13]
https://centruldecultura.wordpress.com/2012/08/20/recoltarea-uscarea-conservarea-si-
prepararea-plantelor-medicinale-si-aromatice-un-scurt-ghid/

VALORIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE

Vlorificarea speciilor
1. Flux tehnologic general.

Operatiile tehnologice
 RECEPTIE – Materia prima se receptioneaza pe loturi, functie de provenienta si
calitate, pe baza de buletin de analiza, bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de
materii prime, bon de consum in procesul de productie.
Receptia calitativa se face prin verificarea urmatorilor parametrii:
- autenticitatea plantei;
- umiditate;
- continut in corpuri straine organice si minerale;
- continut in impuritati .
CONDITIONARE - se indeparteaza impuritatile (definite conform specificatiei
tehnice a materiei prime), corpurile straine organice si minerale. La sfarsitul operatiei se
preleveaza probe din produsul vrac si se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia
tehnica a produsului. Rezultatele se inregistreaza in buletinul de analiza si trebuie sa se
incadreze in limitele prevazute.
MARUNTIRE: CONCISARE/SITARE – Produsul vegetal conditionat se trece
prin tocatorul reglat pentru o lungime a fragmentelor egala cu 10 mm. Pe parcursuloperatiei, se
preleveaza probe din produsul concisat si se verifica corectitudinea operatiilor efectuate. Deseul
valorificabil (fragmentele cu dimensiuni mai mari) se reintroduc in sistemul de tocare, daca
rezultatele analizei de laborator confirma recuperarea produsului util se face in conditii de
eficienta economica.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de
predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în secţia de ambalare. Se
inscripţionează şi/sau se etichetează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data
fabricaţiei. Se cântăresc în pungi de hârtie, câte 50 g sau 100 g produs; se verifică prin sondaj
cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de carton.
Acesta se eticheteaza corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a
produsului. Se verifică mărimea lotului, a eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea
ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de
umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux,
produse finite, ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi se încheie fişa de producţie
căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi certificatul de calitate al lotului
realizat.

http://www.plante-medicinale.ro/pm/procesare.php