Sunteți pe pagina 1din 76

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept

Anul universitar 2017-2018

Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: UZANŢE ŞI TEHNICI DIPLOMATICE


Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): Disciplină opțională

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Prof. univ. dr. Gheorghe Iacob


Contact e-mail: iac@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite


Nu este cazul.

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa


Disciplinei)
1. Obiective:
Cunoaşterea evoluţiei diplomaţiei, precum şi a mecanismelor şi structurilor ei principale, ca
modalitate de a percepe diferitele forme de cultură şi comunicare.
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să :
Descrie fenomene curente în orizontul tehnicilor și uzanțelor diplomatice.
Utilizeze cunoștințele dobândite în cadrul unor discuții și dezbateri privind rolul diplomaţiei
şi negocierii în lumea de azi.
Analizeze uzanţele şi tehnicile diplomatice din perspectiva societăţii actuale, care presupune
hibridarea manifestărilor publice.
2. Competențe:
Cunoașterea și utilizarea corectă a terminologiei de specialitate
Analiza principalelor forme ale diplomației
Cunoașterea uzanțelor diplomatice
Operarea cu principalele norme internaționale în materie

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere


(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

Unitatea de învățare 1 - Introducere în diplomaţie – 2 ore


Unitatea de învățare 2 - Funcţiile diplomaţiei. Calităţile unui diplomat – 2 ore
Unitatea de învățare 3 - Diplomaţia “veche” şi diplomaţia “nouă” – 2 ore
Unitatea de învățare 4 - Vocabularul diplomatic – 2 ore
Unitatea de învățare 5 - Relaţiile diplomatice. Misiunile diplomatice – 2 ore
Unitatea de învățare 6 - Corpul diplomatic – 2 ore
Unitatea de învățare 7 - Statutul Corpului diplomatic al României – 2 ore
Unitatea de învățare 8 - Imunităţi şi privilegii diplomatice – 2 ore
Unitatea de învățare 9 - Protocolul şi precăderea în diplomaţie – 2 ore
Unitatea de învățare 10 - Protocolul şi precăderea în diplomaţie – 2 ore
Unitatea de învățare 11 - Negocierea. Strategii, tehnici, tactici – 2 ore
Unitatea de învățare 12 - Negocierea. Strategii, tehnici, tactici – 2 ore
Unitatea de învățare 13 - Negocierea. Strategii, tehnici, tactici – 2 ore
Unitatea de învățare 14 - Cultură şi comunicare. Semnificaţia diferenţelor culturale în
relaţiile cu străinii – 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs


Realizarea unui eseu.

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 60 %


- Evaluare formativă continuă: 40 %

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel, I.M., Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984.


2. Anghel, I.M., Dreptul consular, Bucureşti, 1978.
3. Barston, R.P., Modern diplomacy, Londra, New York, 1988.
4. Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice, Londra ş.a., 1995.
5. Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules, Cambridge, 1968.
6. Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in International
Relations, Londra, 1969.
7. Bonciog, A., Drept diplomatic, Bucureşti, 1997.
8. Chebeleu, T., Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000.
9. ***, Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979.
10. Clark, E., Corps diplomatique, Londra, 1973.
11. Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris, 1994.
12. Dupont, C., La Négociation: applications et exercices, Paris, 1994.
13. Dussault L., Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996.
14. Denza, Eileen, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976.
15. Dembinski, L., The modern law of diplomacy. External missions of states and
international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.
16. Deutsch, K.W., The analysis of international relations, ed. a II-a, New Jersey, 1978.
17. Dixon, M., Textbook on International law, ed.a III-a, London, 1990.
18. Hall, T., Hall Mildred, Guide du comportement dans les affaires internationales,
Paris, 1990.
19. Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New Diplomacy,
Londra, 1968.
20. Kissinger, H., Diplomacy, New York ş.a. 1994.
21. Lauren, P.G., Diplomcy. New approaches in history, theory and policy, Londra,
1979.
22. Maliţa, M., Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.
23. Marin, G. (coordonator), Uzanţe diplomatice şi de protocol. Caiet de seminar,
Bucureşti, 1996.
24. McClanahan, G.V., Diplomatic Immunity. Principles, Practices Problems, Londra,
1989.
25. Martin, L.W., Diplomacy in Modern European History, New York, Londra, 1966.
26. Năstase, A. şi alţii, Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, 2002.
27. Nicolson, H., Diplomacy, Londra, 1950.
28. Idem, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966.
29. Pistol, G.M., Negocieri şi uzanţe de protocol, Bucureşti, 1999.
30. Plantey, A., La negociation international. Principes et metodes, Paris, 1992.
31. Plischke, E. (ed.), Modern diplomacy. The art and the artisans, Washington, 1979.
32. Pruteanu, Şt., Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.
33. Serres, J., Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
34. Shaw, M.N., International Law, Cambridge, 1995.
35. Tănăsie, P., Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
36. Tănăsie, P., Marin, G., Dumitriu, D., Uzanţe diplomatice şi de protocol, 2000.
37. Thayer, Ch., Diplomat, Londra, 1960.
38. Ury, W., Dincolo de refuz, Timişoara, 1994.
39. Watson, W., Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982.
Unitatea de învățare 1

Introducere în diplomaţie – 2 ore

Adresându-se în primul rând studenţilor, demersul nostru are un caracter


didactic. De aceea, prima problemă la care încercăm să răspundem este cea
privind definiţia diplomaţiei.
Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a ceea ce
înseamnă un „diplomat” am ales mai întâi o menţiune a lui Harold Nicolson,
unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii secolului al XVI-lea au
susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii, ca mesageri ce
făceau legătura între Cer şi Pământ”
Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô care
înseamnă „dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau
diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de
împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest
dublet era numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie
În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe de
metal, erau împăturite şi cusute apoi într-un mod particular. Acestea erau
numite „diplome”. Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins ca semnificaţie şi
asupra altor documente oficiale.
Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu din
studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relaţiilor internaţionale.
Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645. În
1693, Leibniz publică Codex juris gentium diplomaticus şi în 1726, Jean
Dumont tipăreşte culegerea de tratate intitulate Corps universel diplomatique
du droit des gens. În ambele cazuri, termenul se referă la colecţii de documente
privind relaţiile internaţionale. El a fost extins însă şi la persoanele care se
ocupau cu aceste probleme. Astăzi, prin diplomatică se înţelege ştiinţa
auxiliară a istoriei consacrată modului de întocmire a documentelor şi
autenticităţii lor.
Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva.
Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomaţiei cu
o definiţie dată la 1604: „Un ambasador este un om onest trimis să mintă în
străinătate pentru binele ţării sale”. Ea aparţine diplomatului britanic Sir
Henry Wotton, care, în drum spre Veneţia s-a oprit la Augsburg, în casa unui
prieten. La plecare, la cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea
de onoare a oaspeţilor”. Opt ani mai târziu un publicist le descoperă şi publică,
aducând mari neplăceri diplomaţiei britanice şi, mai ales, autorului lor. Ca o
răzbunare, spre sfârşitul carierei, fiind întrebat de un tânăr cum poate fi pus în
încurcătură un adversar, a răspuns scurt: „Spune-i adevărul”, fapt confirmat în
dese rânduri de practică.
La începutul secolului al XIX-lea, De Flassan scria:
„Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani
încoace, ştiinţa raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte
scrise, emanate de suverani. Diplomaţia nu este acelaşi lucru cu diplomatica;
aceasta are ca obiect cunoaşterea cărţilor, a vârstei şi autenticităţii lor”.
Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte diplomaţia
ca „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens
mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”. Totodată, continuă autorul,
„Diplomaţia, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având
principii determinate, pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai
puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect precis şi distinct, acela de a
reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În
accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine
ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”.
Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al
XX-lea şi autor al unui ghid de diplomaţie, consideră că aceasta „reprezintă
modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor oficiale
dintre guvernele statelor independente, extinzându-se uneori şi asupra relaţiilor
cu stalele vecine”.
H. Nicolson dă următoarea definiţie:
„Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea negocierilor;
este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a regulariza şi întreţine
aceste relaţii”.
Diplomatul francez Jean Serres, care s-a preocupat şi de realizarea unor
lucrări teoretice privind diplomaţia şi protocolul, consideră că:
„Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot apărea între
state. Diplomaţii sunt executanţii ei”.
Într-o nouă lucrare, relativ recentă, găsim o prezentare ceva mai
detaliată:
„Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage
simpatiile pentru ţara sa şi de a o înconjura de prieteni, care să-i protejeze
independenţa şi, de asemenea, de a regla în mod paşnic conflictele
internaţionale”. Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei este, pe baza utilizării
metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei ţări cu
guvernele aliate, de a dezvolta relaţii amicale cu ţările neutre şi, de asemenea,
de a ţine la respect guvernele ostile”.
Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomaţiei constă
în a face politica unui guvern înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată de alte
guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine; diplomaţia este procesul
prin care politica este împlinită”.
Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiţii:
diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale; comportament
abil în relaţiile internaţionale, tact; diplomat (subst.) – practician al
diplomaţiei; persoană acreditată pe lânga guvernul altui stat; persoană cu
calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care ţine de diplomaţie (valiză
diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică).
În text autorul nuanţează definiţia diplomaţiei:
Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum este folosit de un
istoric, un jurist sau un specialist în ştiinţe politice. În cazul nostru, termenul
de „diplomaţie” semnifică corpul instituţional al organelor specializate,
guvernate de reguli specifice şi al activităţilor încredinţate acestora în scopul
stabilirii, menţinerii şi dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat cu alţi
subiecţi ai dreptului internaţional. Termenul poate semnifica, de asemenea,
interacţiunea pe scena internaţională a «diplomaţiilor» naţionale”.
W. Watson, diplomat şi autor al mai multor studii şi lucrări privind
diplomaţia, subliniază:
„... prin diplomaţie înţeleg dialogul dintre statele independente ... Cred că este
o greşeală a lega prea mult conceptul de diplomaţie de ambasade şi serviciile
diplomatice, aşa cum se face adeseori. Aceste instituţii alcătuiesc doar o cale
de realizare a dialogului ... De asemenea, am găsit preferabil să nu folosesc
cuvântul diplomaţie sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că şi
această utilizare este frecventă ... Merită realizată distincţia dintre politica
externă ca substanţă a relaţiilor unui stat cu alte puteri ... şi diplomaţie ca
proces de dialog şi negociere, prin care statele dintr-un sistem îşi organizează
relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele prin mijloace paşnice”.
În limba română, termenul de diplomaţie, în sensul de document în
accepţiunea veche (diplomă = hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al
XVIII-lea (în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir), iar ca
termen de drept internaţional şi de politică externă, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea (fiind împrumutat din limba franceză). Termenul „diplomat”, în
accepţiunea pe care i-o dăm astăzi, apare pentru prima dată în Vocabularul
francez-român, din 1840, cu sensul de persoană „care cunoaşte diplomaţia, se
îndeletniceşte cu diplomaţia, se află în diplomaţie”.
Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de „Uzanţe diplomatice”,
consideră diplomaţia „ştiinţă, artă şi activitate”, menită să reprezinte statele, să
ducă la îndeplinire politica lor externă, sa le apere şi să le promoveze
interesele;
• ca ştiinţă, diplomaţia emite idei, concepţii, principii şi norme
privind conducerea relaţiilor internaţionale;
• ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi abilităţile de
a înfăptui în cele mai bune condiţii orientările de politică externă;
• ca activitate, diplomaţia acţionează concret prin mijloacele
care îi sunt specifice, îndeosebi negocierile, pentru punerea în
aplicare a politicii statului.
Există triada relaţii internaţionale – politică externă – diplomaţie, care
sunt strâns legate şi se intercondiţionează între ele, dar nu sunt sinonime.
Relaţiile internaţonale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale, şi neoficiale,
politice, economice şi de altă natură, pe care le întreţine un stat cu alte state sau
cu alte subiecte de drept internaţional, organizaţii şi organisme internaţionale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor şi mijloacelor urmărite şi folosite
de un stat în relaţiile cu alte state.
Diplomaţia serveşte obiectivele externe, fiind ştiinţă, artă şi activitate
depusă în slujba acestei politici”.
În sfârşit, din articolul dedicat diplomaţiei, în Dicţionarul diplomatic,
selectăm câteva paragrafe:
DIPLOMAŢIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat, sau
grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel, deopotrivă,
acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi activitatea specifică a ministrului
afacerilor externe (secretarului de stat), a adjuncţilor săi, ca şi activitatea
şefului de stat, a primului ministru, precum şi a altor persoane în domeniul
politicii externe. În acest fel, d. se prezintă ca un instrument de bază al
ansamblului relaţiilor externe ale unui stat, al apărării drepturilor şi
intereselor acestuia, al conduitei sale practice în viaţa internaţională. Formă
distinctă a raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată
prin întreţinerea unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea, prin
intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin
înţelegeri directe. În această accepţie, vocaţia d. rezidă în asigurarea
bunăstării popoarelor, menţinerea unor relaţii paşnice, de cooperare şi de
înţelegere între ele, cu respectarea personalităţii fiecărui stat şi popor. În cazul
unor neînţelegeri, d. este chemată să contribuie în mod nemijlocit la
identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state,
stingându-se un anumit diferend şi eliminându-se, sau atenuându-se cauzele
care l-au determinat.

*
1. Prezentați câteva argumente pentru care diplomația este prezentată de
unii autori ca fiind „știință și artă”.
2. Comentați de ce diplomația guvernează raporturile dintre dintre state
independente.
Unitatea de învățare 2

Funcţiile diplomaţiei. Calităţile unui diplomat – 2 ore

O a doua problemă la care ne oprim priveşte funcţiile diplomaţiei. După


J. Serres, acestea pot fi caracterizate în patru termeni: a reprezenta, a proteja, a
informa, a negocia.
Funcţia de reprezentare constituie elementul primordial. Ambasadorul
reprezintă guvernul ţării sale faţă de autorităţile ţării unde a fost trimis. El este
dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în numele său, bază indispensabilă a
oricărei negocieri. Însărcinat cu a primi şi cu a transmite comunicările care se
schimbă între cele două guverne, el este intermediarul permanent şi sigur a
raporturilor între state, ca şi sursa oficială de a obţine toate informaţiile privind
propria sa ţară. O altă accepţiune a ideii de reprezentare este la fel de
importantă. Se ştie că diplomaţii sunt pentru masa populaţiei ţării lor de
rezidenţă imaginea ţării care i-a trimis. Conduita publică, ca şi viaţa privată a
ambasadorului şi a misiunii sale trebuie să fie ireproşabilă. Valoarea morală a
agenţilor constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii lor. Un stat care
ştie că este reprezentat printr-un om care nu merită respect, nu se respectă el
însuşi.
Fiecare guvern trebuie, în fine, să dea funcţionarilor pe care îi trimite în
străinătate, mijloacele necesare pentru a crea autorităţilor, ca şi populaţiei, cea
mai bună opinie posibilă despre ceea ce este ţara lor şi, mai ales, de a duce un
mod de viaţă care să provoace consideraţie. Ambasadorii trebuie să poată primi
în mod elevat cănd împrejurările o cer, şi ei au, în această privinţă,
responsabilităţi deosebite.
O altă misiune a ambasadorului este de a proteja resortisanţii săi, ca şi
comerţul şi navigaţia ţării sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia şefului misiunii
trebuie să se exercite pentru a asigura pe concetăţenii săi, pavilioanele ţării sale
şi raporturile comerciale, respectănd acordurile în vigoare. El trebuie să caute să
îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi, să crească traficul comercial şi să
întărească relaţiile culturale, elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor
raporturi şi interese paşnice între cele două ţări. Obiectivitatea în examinarea
afacerilor, ca şi moderaţia limbajului sunt îndispensabile în această privinţă.
O latură esenţială a activităţii ambasadorului este informaţia. Această
muncă este continuă, directă şi bilaterală.
Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înţeleasă şi admisă politica
generală a ţării sale. Totodată, pentru a permite guvernului său să-şi elaboreze
propria judecată, el trebuie să informeze corect despre ceea ce se întâmplă în
ţara sa de rezidenţă şi în statele vecine, îndeosebi despre proiectele autorităţilor,
cu comentariile sale asupra a ceea ce vede şi prevede.
Cercetarea informaţiei se va realiza prin toate mijloacele licite: lectura
presei, întrevederile cu funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe, colegii,
notabilităţile cu care ambasadorul este în relaţii continue sau întâmplătoare,
observaţii în cursul plecării şi deplasării ambasadorului şi membrilor misiunii
sale. Guvernul ţării de rezidenţă nu trebuie să împiedice diplomaţii de a circula
şi de a se întrevedea în mod liber.
În sfârşit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de vedere ale
guvernului său cu cele ale celui unde a fost acreditat. Aceasta este munca de
negociere, care constă în căutarea de soluţii prin mijloace paşnice, a acordurilor
tranzacţionale şi onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile cele mai pasionante
şi, de asemenea, uneori, cele mai ingrate şi înşelătoare ale profesiunii
diplomatice.
S-a definit negocierea ca „arta posibiliului”. Nu se poate, de fapt, negocia
dacă nu există o voinţă reciprocă de întreţinere, pe plan general, a unor relaţii
paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie problemei controversate. De aceea,
temperamentul personal al ambasadorului, simpatiile pe care a ştiut să le obţină,
încrederea pe care a dobândit-o se dovedesc capitale. De asemenea, sunt supuse
probei imaginaţia sa, supleţea inteligenţei sale, simţul situaţiilor şi
oportunităţilor în egală măsură, formarea sa profesională etc..
Aici intră în joc munca de informare a misiunii, care trebuie să cunoască
obiectivele propriului său guvern, obiectivul maximum pe care-l poate aborda,
rezultatul minimum pe care-l poate obţine şi trebuie să fie documentat asupra
punctelor de vedere ale guvernului străin, ale reacţiilor sale, asupra
posibilităţilor şi limitelor în care ele se desfăşoară şi pot evolua.
Există şi o viziune mai realistă – poate chiar prea realistă – asupra
funcţiilor diplomaţiei.
Din această perspectivă, diplomaţia este văzută ca o „tehnică de
coerciţie”, pentru că „şi cea mai firavă structură a diplomaţiei pure conţine
importante resurse de presiune”. Este adus ca exemplu politica regimurilor
autoritare sau dictatoriale care renunţă la curtoazia şi bunele maniere
tradiţionale, preferând o atmosferă emoţională, care uneori este eficientă.
Dacă nu întotdeauna este vorba de „coerciţie”, diplomaţie este cel puţin o
„tehnică de persuasiune”, pentru realizarea influenţei politice a unui guvern.
Totodată, diplomaţia are un rol important în „reglarea” raporturilor dintre state,
căci tensiunile dintre acestea nu pot fi reduse sau eliminate decât prin mijloace
diplomatice.
În final, este recunoscut rolul diplomaţiei în realizarea acordurilor, pentru
că, dacă „un acord poate implica coerciţie, persuasiune, nici un acord nu este
posibil până nu îl acceptă ambele părţi”.
O problemă abordată în aproape toate lucrările privind diplomaţia se
referă la calităţile unui diplomat. H. Nicolson alege „portretul” pe care îl
realizează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul secolului al
XVII-lea:
„Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observaţie, darul
sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să posede o
judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare şi să
meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără a se
împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile.
Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să-i
dezvăluie gândurile oamenilor şi, pornind de la cea mai mică schimbare a
fizionomiei, sentimentele care îi animă.
Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce, să asculte, să rămână
mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputaţia de om
spiritual şi nici, antrenat de dispută, să ajungă la divulgarea unor informaţii
secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun
diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista
tentaţiei de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie
să evite greşeala de a crede că aerele misterioase, care creează secrete din
nimic şi exagerează fleacurile la proporţiile unor probleme de stat, reprezintă
altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un diplomat trebuie sa fie
atent cu femeile, fără a-şi pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze
demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de
gust.
Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un om timid nu
poate trage speranţă să aibă succes în tratativele confidenţiale. Diplomatul
trebuie să aibă o răbdare de ceasornic şi să nu fie victima prejudecăţilor.
Trebuie să fie calm din fire, capabil să-i suporte cu amabilitate pe neghiobi, să
nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror altor
excentricităţi sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze
istoria şi memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine
şi capabil să spună, în orice ţară străină, cui îi aparţine puterea reală.
Oricine vrea să păşească în cariera diplomatică trebuie să cunoască germana,
italiana şi spaniola tot atât de bine ca latina; necunoaşterea celei din urmă
constituie o dezonoare şi o ruşine pentru oricare om de stat, căci latina e limba
generală a naţiunilor creştine. De asemenea, trebuie să mai posede noţiuni de
literatură, ştiinţă, matematică şi jurisprudenţă. În fine, trebuie sa fie o gazdă
pricepută. Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”.
În privinţa raportului adevăr/minciună în diplomaţie, problemă abordată
şi în „diplomaţia curentă”, acelaşi autor aprecia:
„Un diplomat trebuie să ţină minte că baza încrederii o constituie politica
deschisă; el trebuie să împărtăşească celorlalţi orice informaţie, cu excepţia
celor pe care trebuie să le tăinuiască în virtutea datoriei sale... Un bun
diplomat nu-şi va întemeia niciodată succesul misiunii pe rea-credinţă sau pe
făgăduieli imposibil de ţinut. Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un
maestru al înşelăciunii este fundamental eronată, deşi larg răspândită.
În fapt, înşelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzităţii celui care o
foloseşte; ea exprimă lipsa de inteligenţă şi neputinţa lui de a-şi atinge scopul
prin mijloace cinstite şi raţionale. Onestitatea constituie aici, ca şi
pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna lasă întodeauna în urmă dâre de
venin, şi un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă
pe o temelie nesigură deoarece stârneşte la cei invinşi iritare, dorinţă de
răzbunare şi ură, izvoare permanente de adversitate. Utilizarea în diplomaţie
a înşelăciunii e limitată de însăşi natura acestui mijloc, fiindcă nici un blestem
nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracţie făcând de faptul că o
minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea aduce mai mult
pagubă decât folos, căci dacă poate asigura astăzi o izbândă, creează totodată
o atmosferă de suspiciune, care mâine împiedică orice nou succes... Prin
urmare, diplomatul trebuie să fie un om al probităţii şi al adevărului,
altminteri nu va reuşi să inspire încredere” ...
J. Serres, scriind în secolul al XX-lea, nunţează această problemă:
„Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice moment tot
adevărul. Există negocieri în care relevarea prematură poate să impiedice un
sfârşit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i se pune o problemă insidioasă,
de a refuza să răspundă. Depinde de priceperea sa să abată cursul unei
întrevederi dacă vede că ea se orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi
este lui interzis, este să mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să-i dea un
asemenea ordin (să mintă). Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă
ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod sigur, la fel se
întâmplă şi cu guvernul, care prins asupra greşelii, nu a avut curajul şi
demnitatea de a-şi asuma deplina responsabilitate a actelor sale. Mai ales, că
nu este ca în timp de război, când interesul naţional sau al aliaţilor este în joc
şi când declaraţiile false constituie o practică curentă. Dar atunci acestea sunt
mijloace de război şi scepticismul este regula”.
Concluzia unei analize privind „Succesul şi eşecul în diplomaţie” este că
un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerinţe fundamentale. Mai întâi, el
trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care îşi desfăşoară activitatea,
pentru a putea aprecia în orice moment raportul dintre obiectivele sale şi
punctele de vedere ale altor forţe implicate. Apoi, trebuie să facă o evaluare cât
mai exactă a capacităţii sale de acţiune. Nu trebuie să aibă iniţiative fără
acoperire, dar nici să se mulţumească cu realizarea la parametri minimi a
obiectivelor urmărite.
În al treilea rând, trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie pregătit
pentru schimbări neaşteptate, să aibă variante de rezervă, să aplice cu fineţe şi
pricepere metodologia în negocieri. Este necesar „să facă deosebirea pe cât mai
mult posibil, între pincipiile abstracte şi interesele concrete, rămânând ferm
pentru acestea din urmă şi flexibil în privinţa primelor”.
În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar în
limitele pe care şi le-a propus de la început, ştiind foarte clar care sunt
problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze
priorităţile, pentru a putea renunţa la un moment al negocierii, la o prioritate de
mai mică importanţă pentru o alta majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei
bune negocieri diplomatice stă mai puţin în ceea ce s-a renunţat şi mai mult în
cât s-a câştigat”.
Totodată, în numeroase situaţii, un ambasador trebuie să-şi coordoneze
acţiunile cu cele ale altor ambasadori din aceeaşi capitală, care au primit
instrucţiuni asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale unor ţări aliate sau
prietene; în unele probleme coordonarea se poate realiza şi cu trimişi din ţări cu
care legăturile sunt nesemnificative.
De asemenea, un diplomat trebuie să cultive în afara raporturilor oficiale
cu guvernul, relaţii cu diverse personalităţi din administraţie, cultură, partidele
politice, mass-media ş.a.
În legătură directă cu calităţile unui diplomat este problema raportului
profesiune/amatorie sau, cu alte cuvinte, ce este de preferat, diplomatul de
carieră sau un amator din sfera politicii, armatei, afacerilor, culturii etc.? La
întrebare au răspuns atât cercetătorii asupra diplomaţiei, cât şi diplomaţi în
funcţie sau foşti diplomaţi; trebuie poate precizat de la început că în practica
politică s-a ţinut prea puţin seama de concluziile studiilor teoretice sau părerile
diplomaţilor.
Pentru Hugh S. Gibson, „Diplomaţia nu este un lucru ce poate fi stăpănit
pe de-a-ntregul de orice sistem de educaţie şi profesionalismul poate fi asigurat
numai după o experienţă îndelungată”.
Un portret metaforic ne ofera George F. Kennan: „Diplomatul de
profesie este în fond un fel de doctor. El are ca şi doctorul un grup vechi şi
iritant de pacienţi ... El va continua să-i trateze atât timp cât i se permite,
salvându-i cât de mult poate să facă greşeli, cârpind daunele făcute, pe care nu
le-a putut preveni. El va face acestea, deoarece este misiunea sa profesională şi,
probabil, pentru că îndrăgeşte în adâncul sufletului pe aceşti pacienţi, chiar
dacă se chinuie cu ei”.
Lincoln Gordon, reprezentant al ambasadorilor care nu erau de carieră,
consideră că treptat diplomaţii de cariera ar trebui să ocupe „o proporţie tot mai
mare” în posturile diplomatice. În acelaşi timp, continua autorul, „m-ar
surprinde dacă 20-30% din posturile de ambasadori n-ar continua sa fie ocupate
de «semiprofesionişti»„.
Charles W. Thayer, înalt funcţionar diplomatic american, insistă pentru
folosirea în majoritatea cazurilor a profesioniştilor. Este de acord că au existat
şi situaţii când un amator s-a dovedit un ambasador abil, fapt ce nu
compensează nenumăratele eşecuri ale amatorilor. De asemenea, nu este de
acord cu folosirea misiunilor diplomatice drept compensări pentru servicii
politice. Pentru a-şi susţine punctul de vedere citează şi opiniile lui Callières –
diplomat francez din secolul al XVII-lea – conform cărora, „Dacă preoţii,
militarii, avocaţii şi oamenii de afaceri sunt slabi diplomaţi, diletanţii sunt cei
mai slabi dintre toţi. Oamenii cu minte puţină ar trebui să se mulţumească cu
slujbe acasă, acolo unde greşelile lor pot fi uşor reparate; pentru greşelile de
afară, adesea nu se mai poate face nimic”.
Autorul citează numeroase exemple din perioada contemporană, când
alegerea unui ambasador nu avea legătură cu pregătirea sa în diplomaţie.
Preşedintele F.D. Roosevelt a numit în Germania un profesor de limbă
germană, cu vederi antinaziste, dar care ca diplomat „era un dezastru”.
Preşedintele Eisenhower a trimis în Asia de sud-vest un ambasador care avea
meritul că ştie zona respectiva din diverse expediţii.
În astfel de situaţii, chiar dacă un stat nu riscă să refuze agrementul –
uneori poate chiar să nu aibă acest interes ! – găseşte căi să-şi exprime
nemulţumirea. Un exemplu este Canada, care la un moment dat s-a plâns S.U.A
că şi-a primit „partea sa de diletanţi” ca diplomaţi; reacţia a fost promptă şi
S.U.A au trimis o personalitate reprezentativă pentru diplomaţie.
În destule situaţii – care s-au transformat în tradiţie – schimbarea
diplomaţuilor de cariera cu amatori se datorează şi venirii la putere a unui nou
partid sau unui nou preşedinte. Spre exemplu, în urma alegerilor „un
ambasador în Scandinavia a citit în ziarul local că Washingtonul a numit un
succesor al său. Supărat a cerut confirmarea . Imediat a primit-o, alături de o
cerere urgentă pentru „demisia sa”.
Asupra raportului profesionişti/amatori în diplomaţie avem mai multe
informaţii privind situaţia din S.U.A în diferite perioade istorice. De subliniat
că tendinţa generală a fost aceea de a mări ponderea diplomaţilor de profesie.
Faptul a fost impus de creşterea complexităţii problematicii relaţiilor
internaţionale, dar şi al rolului S.U.A în acest cadru.
Astfel, dacă până la declanşarea primului război mondial, procentul
profesioniştilor era de aprox. 40%, după 1915, acesta creşte la 54%, iar după
1940 la peste 60%, depăşind 65% în anii '50.
După al doilea război mondial, o atenţie specială s-a acordat ţărilor
intrate în sfera de influenţă sovietică; în aceste ţări aprox. două treimi dintre
diplomaţi erau profesionişti.
În anumite etape, „fiecare dintre ambasadorii SUA din ţările de după
cortina de fier este profesionist”. Aceeaşi atenţie s-a acordat şi zonelor
considerate sensibile de pe toate continentele globului.
Încercând să stabilească o tipologie pentru diplomaţi, E. Clark consideră că
diplomatul este ca un actor care nu este niciodată sigur când se află sau nu pe
scenă. De aceea frazele alese şi zâmbetul „de serviciu” devin parte intrinsecă a
personalităţii sale.
Munca sa impune calm şi prudenţă. Nu de puţine ori, în convorbirile
oficiale, mimează ignoranţa în probleme foarte bine cunoscute, tocmai pentru a
avea mai mult timp de reflecţie. Deşi are opinii bine întemeiate, un diplomat
este obişnuit să converseze „cu o politicoasă îndoială”.
Un expert în diplomaţia de conferinţă, Johan Kaufmann, oferă câteva
exemple privind frazele convenţionale care nu exprimă ceea ce ar părea pentru
un amator (novice), dar sunt imediat înţelese de către diplomaţi. Astfel,
declaraţia de tipul: „În timp ce au un mare respect pentru distinsul delegat din
... care şi-a exprimat părerile cu inteligenţă şi convingere, trebuie să scot în
evidenţă faptul că .... „ înseamnă, în mod probabil, „Nu sunt de acord cu
delegatul din .....” . Sau, „Propunerea este foarte interesantă, dar trebuie să
evităm suprapunerea activităţilor noastre cu cele ale altor organizaţii – trebuie
„tradusă” în – „Propunerea nu este compatibilă cu statutul acestei organizaţii”.
De altfel, există o adevărată „şcoală” de stabilire a unor formule diplomatice
care să „salveze aparenţele”. Acestea satisfac de multe ori opinia publică, dar
sunt exact înţelese de către cei avizaţi. Formulele găsite la Madrid în privinţa
lărgirii NATO şi anume invitarea tuturor doritorilor, anunţarea celui de-al II-lea
val, parteneriatele ş.a. pot fi citite şi într-o astfel de „cheie” diplomatică.
Încheiem cu opinia lui Sir Harold Nicolson:
„Acestea sunt calităţile diplomatului meu ideal. Adevăr, precizie, răbdare,
bună dispoziţie, modestie şi loialitate. Acestea sunt, în acelaşi timp, calităţile
unei diplomaţii model.
Cititorul poate să obiecteze: aţi omis inteligenţa, cultura, discernământul,
prudenţa, supleţea, farmecul, hărnicia, curajul şi chiar tactul. Nu le-am omis.
Le-am considerat ca subînţelese”.

*
1. Analizați funcțiile diplomației și argumentați care funcție vi se pare
mai importantă.
2. Prezentați calitățile unui diplomat conform lui François de Callières și
Harold Nicolson.
Unitatea de învățare 3

Diplomaţia “veche” şi diplomaţia “nouă” – 2 ore

O problemă, poate de cea mai mare importanţă este cea privind


diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. De când putem vorbi de practică
diplomatică, până când există o diplomaţie „veche”, când începe cea nouă?
Astfel, pentru a delimita cele două epoci se poate opta pentru mai multe
momente istorice: Pacea din Westfalia (1648), Conferinţa de pace de la Paris
(1919-1920), Conferinţa de pace de la Paris (1946), crearea O.N.U., căderea
regimurilor comuniste din Europa ş.a.
În legătură cu începuturile diplomaţiei, W. Watson le fixează în Epoca de
piatră. Oferă exemplul Australiei, în care şefii, cu consimţământul tribului,
încheie alianţe, hotărăsc asupra războiului, păcii şi prieteniei şi trimit soli – la
ocaziile foarte importante, ambasadori – care să trateze cu triburile din
vecinătate. Astfel de soli sunt trataţi cu deplina politeţe şi nu sunt niciodată
molestaţi în nici un fel în timpul misiunilor lor.
În alte grupuri de triburi primitive, ca şi în civilizaţii mai avansate,
crainicilor şi trimişilor le-a fost în mod virtual întotdeauna garantată imunitatea.
Nu este nici o îndoială că aceasta a fost din cauza unui tabu religios, care oprea
oamenii de a atinge sau molesta un trimis care venea cu un steag de armistiţiu;
de asemenea, pentru faptul că legiuitorii, comandanţii şi guvernele au dorit să
trimită mesaje şi să cunoască ce are de spus cealaltă parte, chiar dacă nu credeau
întotdeauna acest lucru.
Aspecte ale diplomaţiei sunt clar ilustrate într-o foarte veche
corespondenţă dintre Faraon şi marele rege al hitiţilor în secolul 14 d.H..
Textele de la Tell el Amarna sunt scrise în cuneiforma aramaică, care nu a fost
nici limba egiptenilor nici a hitiţilor, ci limba internaţională a timpului. Cei doi
conducători par să fi convenit că este în interesul ambilor să păstreze relaţia
dintre ei şi să nu permită ca iritarea la unele manevre sau întârzieri ale celeilalte
părţi să afecteze relaţia diplomatică în sine. Astfel, când regele hitiţilor a primit
de la faraon o plată în lingouri de aur, care s-au dovedit a conţine înăuntru alt
material, el i-a scris, avertizându-l cu foarte mult tact, că există un administrator
necinstit în casa faraonului, care a înlocuit lingourile, sugerând că
administratorul necinstit i-a înşelat pe amândoi.
Atât de mult din diplomaţia modernă poate fi găsit în textelele de la Tell
el Amarna, încât unii autori au sugerat chiar, că nu există nici o idee nouă în
practica diplomatică până la fundarea Ligii Naţiunilor.
Destul de mult timp, raporturile între grupurile tribale, apoi feudale, au
fost doar episodice. Veneau misiuni pentru a stabili o alianţă, o căsătorie, un
tratat comercial, apoi se întorceau fără a lăsa în urma lor un element permanent.
O revoluţie în cadrul metodelor relaţiilor dintre state s-a produs atunci când s-a
dobândit obişnuinţa de a menţine misiuni permanente în capitalele străine.
Această practică, inaugurată în sec. al XVI-lea, s-a impus pe măsură ce state
naţionale puternice şi unificate au înlocuit suveranităţile feudale. Ea s-a
generalizat în Europa în cursul secolului al XVII-lea, atunci cănd, după tratatele
din Westfalia, dezvoltarea relaţiilor a multiplicat problemele ce trebuiau
rezolvate. Cardinalul Richelieu a fost marele teoretician al „negocierii
permanente”.
Lumea, desigur, a evoluat după această epocă, îndeosebi în cursul
secolului al XIX-lea. Se ştie că până în 1914 Europa a condus singură jocul
politicii internaţionale. A fost în fapt, o politică a Curţilor. Amintim că în anul
1900 nu existau decât trei republici în Europa: Franţa, Elveţia şi San-Marino.
Negocierile erau duse prin intermediul misiunilor diplomatice.
Ambasadorii primeau instrucţiuni generale, lăsându-se la latitudinea lor de a
manevra mai bine după circumstanţe; guvernanţii primeau informaţii necesare
pentru a judeca evenimentele. Foarte rar ca un prim-ministru sau un ministru al
afacerilor externe să se deplaseze pentru a negocia. Asemenea călătorii, care
urmăreau totdeauna un obiectiv politic excepţional erau pregătite cu mult timp
înainte şi rezultatele, pe care întrevederea trebuia sa le consacre şi să le facă
publice, erau, în general, cunoscute dinainte.
Primul război mondial a bulversat echilibrul stabilit.
Şi Harold Nicolson consideră că demarcaţia dintre diplomaţia „veche” şi
cea „nouă” o face Conferinţa de Pace de la Paris (1919):
„Nu, nu telefonul a fost pricina trecerii de la vechea la noua diplomaţie după
anul 1919, ci convingerea că în afacerile externe sunt aplicabile aceleaşi idei şi
practici care în afacerile interne au fost timp de multe generaţii considerate
esenţiale pentru democraţia liberală”.
În viziunea sa trăsăturile „vechii diplomaţii” erau:
• concepţia care socotea Europa centrul de greutate internaţional;
• ideea că marile puteri angrenate în concertul Europei erau mai
importante şi cumulau mai multe răspunderi decât micile puteri;
• existenţa în fiecare ţară a unui serviciu diplomatic cu experienţă,
având aceleaşi norme de conduită profesională;
• în sfârşit, convingerea că tratativele trebuie să constituie mai de
grabă un proces decăt un episod şi că fiecare etapă trebuie să rămână
confidenţială.
Oprindu-ne doar la ultima caracteristică a diplomaţiei „vechi” trebuie
subliniat că negocierile, fiind secrete şi nesupuse unor limite temporare, aveau
mai mari şanse de reuşită. Spre exemplu, tratatul anglo-rus din 1907 a fost
rezultatul unor negocieri care au durat 15 luni. În acelaşi timp, însă, o atmosferă
dominată de secret, punea, nu de puţine ori, oameni politici şi diplomaţi în
situaţii delicate. Ca rezultat al unor astfel de practici, în anul 1914 Parlamentul
Franţei nu cunoştea clauzele secrete ale tratatului franco-rus.
Şi în istoria României este cunoscut faptul că tratatul cu Puterile Centrale
din anul 1883 era cunoscut doar de Rege şi câţiva oameni politici.
Diplomaţia capătă noi dimensiuni după al II-lea război mondial şi datorită
creşterii numărului de state independente participante la viaţa internaţională.
Dacă în anul 1945 la Conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state, în
prezent la ONU numărul acestora a crescut de peste trei ori.
O primă consecinţă a fost creşterea numărului de misiuni diplomatice,
atât a celor permanente cât şi a celor temporare, cu unele implicaţii asupra
poziţiei şi prestigiului diplomaţilor şi a misiunilor diplomatice în opinia publica.
Unii autori vorbesc despre o „democratizare” a carierei de diplomat. Noi
credem că are loc o anumită erodare a portretului „clasic” al diplomatului, care
are o cultură generală solidă, cunoaşte perfect scena relaţiilor internaţionale,
manifestă curtoazie şi fineţe în relaţiile publice etc. Prea puţini din membrii
corpului diplomatic dintr-o ţară oarecare mai corespund acestor cerinţe. Mai
ales, că lărgirea spectaculoasă a sferei relaţiilor internaţionale a însemnat şi o
creştere proporţională a diversităţii mediilor culturale, politice, economice etc.
De aceea se poate întâmpla „fie ca diplomatul să nu se comporte aşa cum statul
acreditar se aşteaptă, fie ca acesta din urmă să nu acorde toate garanţiile sau
tratamentul prevăzut prin lege”.
În lucrarea sa „Diplomaţia contemporană”, Robert J. Pranger consideră că
trecerea de la „vechea” la „noua” diplomaţie se datorează creşterii complexităţii
şi sofisticării comunităţii mondiale, a interdependenţelor, mai ales de natură
economică, a naţiunilor. El susţine că „noua” diplomaţie priveşte mijloacele
diplomatice noi, care să răspundă noilor necesităţi ale relaţiilor internaţionale. În
cadrul acestui proces un rol tot mai important trebuie să revină diplomaţilor
înşişi, care trebuie sa se implice tot mai mult în viaţa publică.
Creşterea numărului de state determină sporirea importanţei diplomaţiei
multilaterale. Acest tip de activitate necesită noi genuri de misiuni: misiuni
permanente acreditate pe lânga organizaţiile internaţionale; misiuni ad-hoc
având sarcini impuse de evenimente speciale; delegaţii la organisme şi
conferinţe internaţionale.
Şi D. Hammarskjöld, în lucrarea „Tehnici diplomatice noi într-o lume
nouă”, susţine diplomaţia multilaterală ca principala cale de a corespunde
interdependenţelor mondiale. Ca urmare, un diplomat trebuie să reprezinte pe
lângă interesele statului său şi pe cele ale comunităţii internaţionale. De aceea
este mai eficientă diplomaţia deschisă decât cea secretă specifică „vechii”
diplomaţii.
Noile tipuri de misiuni externe ale statelor diferă de misiunile diplomatice
tradiţionale prin statutul şi forma de organizare şi, adesea, prin activităţile lor –
mai ales în cazul misiunilor speciale. Cooperarea internaţională s-a extins în
zilele noastre la o multitudine de domenii. Multe dintre ele vizează tehnica de
vârf şi nu au foarte multe elemente în comun cu diplomaţia tradiţională. Acest
lucru este valabil în cazul sistemului Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii
internaţionale „active”. În cadrul unor astfel de misiuni şi delegaţii participă mai
mult tehnicieni decât diplomaţi, iar competenţele aparţin mai degrabă de
ministerele aferente decât de cel al afacerilor exterme. Evident, ele acţionează
ca reprezentanţi ai statului lor în relaţie cu alte ţări, indiferent de cât de
„tehnice” sunt problemele pe care le dezbat. De aceea, din punct de vedere
legal, aceste misiuni sunt considerate misiuni diplomatice.
Cu alte cuvinte, participarea experţilor la activitatea diplomatică se poate
realiza ca membri ai corpului diplomatic sau ca principali negociatori în cadrul
unor acţiuni organizate de ambasade. În prima calitate ei sunt consilieri sau
conduc birouri specializate ale ambasadelor. În al doilea caz ei pot conduce
efectiv negocierile asupra unor probleme de strictă specialitate.
Extinderea competenţelor relaţiilor diplomatice are implicaţii şi asupra
interdependenţelor dintre posturile consulare şi cele ale misiunilor diplomatice.
Aceste două tipuri de misiuni externe ale statelor s-au dezvoltat, încă de la
început, independent unul de altul. Diplomaţii reprezentau suveranitatea, pe
când consulii – ale căror titluri oficiale au diferit în timp şi de la ţară la ţară –
reprezentau interesele cetăţenilor şi ale statului acreditant. Distincţia s-a păstrat
mult dimp, atât în teorie, cât şi în practică.
Practica ne arată, însă, că diferenţele mai sus menţionate au devenit de
prisos. În primul rând, ţările direct angajate în comerţul internaţional
încredinţează competenţele directe misiunilor diplomatice sau reprezentanţelor
economice mai degrabă decât consulilor. Ca urmare, posturile consulare în
capitale sau în alte oraşe importante devin redundante atâta vreme cât nu fac
parte din ambasade.
Pe de altă parte, funcţiile consulilor privind cetăţenii statului acreditant
s-au extins considerabil, mai ales ca urmare a călătoriilor şi migraţiei
internaţionale. În consecinţă, din ce în ce mai multe state încredinţează funcţiile
consulare misiunilor lor diplomatice, în virtutea convenţiilor de la Viena din
1961 şi 1963.
În sfârşit, există astăzi un numar considerabil de misiuni ale organizaţiilor
internaţionale în multe state sau acreditate pe lângă alte organizaţii. Până acum,
nu au fost privite în legătură directă cu misiunile statelor. Deşi funcţiile lor
diferă oarecum de cele ale misiunilor statului, sunt totuşi subiecte de drept
internaţional şi se bucură – în grade diferite – de imunităţi şi privilegii
diplomatice.
O deosebită importanţă prezintă diferenţele social-economice şi politice
dintre state. Un diplomat dintr-o ţară în curs de dezvoltare acreditat într-una
industrializată sau invers se va preocupa mai mult de problemele economice
decât de cele politice.
Nu pot fi ignorate – ca elemente de noutate în activitatea diplomatică –
actele de terorism îndreptate impotriva diplomaţilor, fapt care face ca această
profesie să fie astăzi uneori mai periculoasă decât în timp de război.
Dupa cum concluziona L. Dembinski, „toate aceste tendinţe dovedesc că
limitele înguste impuse conceptului de diplomaţie prin tradiţie şi doctrină sunt
astăzi depăşite de impactul noilor cerinţe ale comunităţii internaţionale”.
Şi Eric Clark evidenţiază asemănările, dar mai ales deosebirile, dintre
ceea ce putem numi diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. Datorită
perfecţionării mijloacelor de comunicare, dar şi a creşterii complexităţii
problematicii aflate în faţa diplomaţiei, limita dintre diplomaţia „veche” şi cea
„nouă” evoluează în timp, apropiindu-se, de perioada actuală.
În secolul trecut rolul unui şef de misiune – aflat la mare distanţa de
capitala sa – poate fi hotărâtor. Este citat exemplul ambasadorului Marii Britanii
la Constantinopol, Sir Stratford Canning, căruia i s-a cerut sa promită că ţara sa
va ajuta Turcia în cazul în care va fi atacată de către Rusia şi Austria. Deoarece
consultarea cabinetului de la Londra ar fi durat aproape două luni, el şi-a asumat
acest angajament. Pe când astăzi, „oriunde ar fi diplomatul, este un mesager la
capătul celălalt al telefonului”.
În perioada diplomaţiei „clasice” şefii de stat, primii miniştri sau miniştrii
de externe se deplasau foarte rar. În ultimele decenii a devenit o practică
obişnuită. Spre exemplu, în primele 21 de luni ale administraţiei Kennedy,
S.U.A au fost vizitate de peste 50 de şefi de state sau de guverne.
De asemenea, numărul persoanelor implicate în activitatea diplomatică a
crescut continuu. Primul secretar de stat american, Thomas Jefferson avea 5
funcţionari, 2 mesageri şi un translator cu jumătate de normă. În 1936 întregul
personal al Departamentului de stat putea face o fotografie împreună. În anul
1968 acelaşi departament avea 11.000 de angajaţi, dintre care 7000 peste hotare.
O situaţie asemanătoare găsim în Marea Britanie. În anul 1914 – în plină glorie
a Imperiului Britanic – lucrau în diplomaţie – inclusiv personal auxiliar – 176
persoane la Londra şi 450 în diferite ţări. În anul 1969 existau 6400 diplomaţi,
240 ataşaţi speciali şi 7000 angajaţi locali.
O notă specială pentru „noua” diplomaţie o reprezintă creşterea
numărului de vizite ale personalităţilor politice, ca şi a numărului de tratate,
convenţii, acorduri semnate. Spre exemplu, în anul 1981 SUA au condus 88 de
negocieri legate de relaţiile Nord-Sud. Iar între anii 1980-1985 S.U.A au
încheiat peste 100 de tratate şi aproape 2000 de acorduri internaţionale.
Implicarea personalităţilor politice de prim rang în activitatea diplomatică
a fost caracterizată ca „diplomaţia personală”, fiind considerată una dintre
principalele trăsături ale diplomaţiei „noi”. Încă din anii '50 mass-media folosea
termenul de „diplomaţie de vârf”, iar mai apoi de „diplomaţie la cel mai înalt
nivel”. După opinia lui E. Plischke, exercitarea în SUA de către preşedinte a
funcţiei de „diplomat principal” nu garantează soluţii favorabile în toate
problemele de relaţii internaţionale, în care sunt implicate S.U.A.
Între anii 1970-1974, preşedintele R. Nixon a efectuat 12 călătorii în
străinătate, iar preşedintele G. Ford, 7 între anii 1974-1975. H. Kissinger a
întreprins 23 de călătorii în anii 1975-1976. Conform statisticii Departamentului
de stat, între anii 1970-1977 la Washington au venit 222 delegaţii la nivel înalt.
Volumul comunicaţiilor diplomatice este într-o continuă creştere în ultimele
decenii. Spre exemplu, la Departamentul de Stat al SUA sunt transmise
milioane de mesaje anual, dintre care peste 4000 de telegrame pe zi. Dean Rusk
declara că în cei 8 ani cât a fost secretar de stat a semnat peste 2 milioane de
telegrame, fără a include mesajele unor instituţii care îi erau, de asemenea,
subordonate.
Extinderea activităţii diplomatice este reflectată şi în creşterea
documentaţiei. Din 1970 arhivele Departamentului de Stat au crescut cu peste
357.000 picioare cubice. Din acestea 167.000 picioare cubice au rămas la
Departament, restul fiind transferat la Arhivele Naţionale, urmând a fi puse la
dispoziţia cercetătorilor în termenele legale.
De asemenea, dacă în secolul trecut era publicat câte un volum pe an de
documente diplomatice, în ultimele decenii se publică 8-10 volume, de aprox.
1000 de pagini.
Evoluţii interesante şi complexe au avut şi au loc şi în privinţa
caracterului activităţii diplomatice, „secretă” sau „deschisă”. Până la primul
război mondial rolul diplomaţilor era limitat pe lângă şefii de stat, de guvern,
miniştri afacerilor străine şi elita politică, eventual si cea culturală. La sfârşitul
secolului al XIX-lea ambasadorul Marii Britanii la Washington, Lordul Lyons
nu a rostit cel puţin un discurs în cei 5 ani petrecuţi în S.U.A.
Pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, diplomaţia americană, în frunte
cu preşedintele Wilson, a acreditat ideea că una dintre cauzele războiului a fost
diplomaţia secretă. De aceea politica externă a statelor trebuia adusă sub
controlul opiniei publice. Printre primii care s-a dezis de acest principiu a fost
chiar preşedintele Wilson. Într-o scrisoare adresată secretarului său de stat,
Robert Lansing, el explica: „Când m-am pronunţat pentru o diplomaţie deschisă
n-am vrut să spun că nu vor mai exista discuţii private asupra unor probleme
delicate, ci că nu vor mai exista nici un fel de înţelegeri secrete şi că toate
tratatele şi înţelegerile internaţionale trebuie făcute publice”. De altfel, după
cum este bine cunoscut, tratatele semnate la Paris au fost în bună măsură
rezultatul tratativelor secrete dintre cei patru mari, Wilson, Lloyd George,
Clemenceau, Orlando. Este la fel de adevărat că s-a introdus obligativitatea
înregistrării la Liga Naţiunilor a tratatelor încheiate între state.
Totodată, diplomaţia se caracterizează printr-o gamă nouă de metode şi
mijloace de acţiune. Dacă, în trecut, „tot ceea ce trebuia să faci era să te plimbi
cu regii”, acum „trebuie să fii pe placul şefului ţării, importatorilor locali,
telespectatorilor, sindicatelor comerciale etc.”.
Un ambasador englez dintr-o ţară mică crede că cea mai bună imagine
pentru ţara sa a fost rezultatul impactului pe care l-a avut la televiziune printr-o
declaraţie scurtă, repetată cu atenţie, într-un dialect local. Unul dintre angajaţii
săi i-a declarat: „Aproape am plâns când v-am văzut. Acest interviu a făcut ţării
tale foarte mult bine. Accentul era perfect, mai ales că nu este o limbă uşoară”.
Seria exemplelor este variată. Ambasadorul britanic la Varşovia a invitat grupul
pop „Marmelade” la o masă de „steack and chips” la ambasadă, dupa ce cu o
seară înainte participase împreună cu membri ai ambasadei la spectacol.
Colegul său de la Haga a inaugurat o cârciumă englezească acolo, „Rose and
range”, deschizând prima sticlă cu bere.
Surprinzând această nouă orientare în activitatea diplomatică, un raport al
Seminarului de diplomaţie al ţărilor din Commonwealth susţinea că „Datorită
mass-mediei, ambasadorii vorbesc mai des cu ziariştii, fermierii, studenţii,
muncitorii decât cu monarhii sau şefii statelor”.
Nu în puţine cazuri raportul politică/diplomaţie este văzut diferit de către
politicieni şi diplomaţi.
Pierre Trudeau, în calitate de prim ministru al Canadei consideră că
„întregul concept al diplomaţiei de astăzi este puţin demodat. Cred că mare
parte din acest concept ne duce cu gândul la primii ani ai telegrafului, când
aveai nevoie de o telegramă ca să ştii ce se întâmplă în ţara A, în timp ce astăzi
poţi foarte bine să citeşti un ziar bun”.
Richard Nixon reproşa ambasadorului S.U.A la Tokyo că nu a desfăşurat
o activitate mai eficientă pentru a impune interesele economice americane.
Pentru diplomaţi, misiunea lor nu este de a face politică, ci de a executa.
O astfel de abordare permite două alternative pozitive: dacă misiunea dă greş,
de vină a fost politica; dacă misiunea reuşeşte, politica a fost bună, dar
realizarea ei a depins în bună măsură de acţiunea diplomatului. Un diplomat
canadian sintetiza astfel aceste raporturi:”lucrezi asupra unei probleme mai
multe luni, liniştit şi cu răbdare. Când totul este gata, ministrul vine şi semnează
documentul cu un stilou de aur. Apoi toţi cei de acasă spun cât de extraordinar
este şi susţin că noi, diplomaţii, nu mai suntem necesari de acum încolo”. Mai
mult, în alte situaţii noi „trebuie să găsim metoda de a traduce în fapte ceea ce el
a crezut că a realizat deja”.
În final, apelăm tot la punctul de vedere a lui H. Nicolson:
„După părerea mea, ar fi o greşeală să luăm drept exemplu pentru metodele
diplomatice moderne discuţiile din Consiliul de Securitate şi din Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite. Putem fi indignaţi de risipa de timp, energie şi
bani, putem regreta că în extinderea sistemului parlamentar asupra afacerilor
externe n-a fost ales drept model un tip mai eficient de parlament, putem să
deplângem faptul că schimbul de invective din aceste foruri sporeşte tensiunea
şi dezorientarea în lume. Dar dacă la New York se duc tratative, în nici un caz
ele nu se desfăşoară între zidurile înaltului edificiu de pe East River. Ele au loc
altundeva, potrivit principiilor curtoaziei, încrederii şi discreţiei, care vor
rămâne întotdeauna singurele principii capabile să ducă la reglementarea
paşnică a litigiilor ...
Astăzi (anii '60 – n.ns. – Gh.I.) când vechea putere papală sau imperială,
vechile instituţii ale concertului european şi ale echilibrului de forţe aparţin
trecutului, este regretabil că autoritatea exercitată de Statele Unite nu are mai
multă consistenţă, mai multă putere de convingere şi mai multă fermitate. Nu
sunt însă pesimist cu privire la evoluţia metodelor diplomatice americane. Ştiu
că americanii au mai multe resurse decât a posedat vreodată oricare altă mare
putere. Ştiu că, deşi arborează dispreţul pentru învăţămintele istoriei, sunt
uimitor de prompţi în asimilarea experienţei altora. Şi cred că principiile
diplomaţiei serioase, imuabile prin natura lor, vor triumfa în cele din urmă şi
vor introduce calmul in haosul şi confuzia provocate de trecerea de la vechea la
noua diplomaţie”.

Să sperăm că generaţia secolului XXI va împlini aceste obiective.

O problemă aflată în strânsă legătură atât cu diplomaţia „veche” cât şi cu


cea „nouă” este cea a raportului dintre diplomaţie şi spionaj”.
Într-o interesantă analiză, E. Clark concluziona:
„Adevărul este că toate ţările spionează în funcţie de mijloacele de care dispun
utilizând cele mai convenabile metode: folosirea ambasadelor ca baze de
spionaj este o cale bună din mai multe motive”.
Procesele spionilor, atât din vest cât şi din est, arată cât de mult se
întrepătrunde lumea ambasadelor cu cea a spionilor. Opt diplomaţi englezi şi
cinci americani la Moscova, spre exemplu, erau în legătură cu Oleg Penkorosky,
un ofiţer de informaţii sovietic care dădea informaţii vestului. Într-o ocazie,
Penkorosky a transmis un film prin intermediul unei cutii de bomboane, pe care
i-a dat-o unui copil pentru mama lui – soţia unui ataşat britanic la ambasadă.
Spionajul nu este nou: chinezii îl practicau înainte de naşterea lui Iisus
Hristos şi practic metodele de înşelare şi tipurile de agenţi nu s-au schimbat
mult de-a lungul secolelor. Omul care îl spiona pe Benjamin Franklin pentru
englezi, în timp ce acesta conducea o misiune pentru a asigura asistenţa Franţei
pentru cauza colonială, şi-a transmis mesajele punându-le într-o sticlă în
trunchiul găunos al unui copac. Problema fundamentală – obţinerea de secrete
pe care cealaltă parte doreşte să le păstreze – este de asemenea de când lumea.
Dar aici priorităţile în tipul de material căutat pot diferi. Americanii sunt cel mai
mult interesaţi în echipament militar, capacităţile şi politicile ţărilor comuniste.
În privinţa aspectului politic, se acordă o mare atenţie în strângerea de
informaţii care vor ajuta politicienii să judece în mod corect ce vor face ruşii sau
chinezii „dacă”. Cu toate că în mod normal era interesat de partea militară,
spionajul sovietic era direcţionat şi spre obţinerea de secrete ştiintifice şi
tehnologice. A fost semnificativ când, în 1971, Marea Britanie a trimis acasă 80
de oficiali ruşi si a interzis altor 15 să se mai întoarcă; s-a descoperit că
majoritatea activităţilor clandestine s-au desfăşurat în domeniul industrial,
ştiinţific şi în tehnologia militară.
Un om de ştiinţă şi om de afaceri pe care ruşii au crezut că l-au recrutat în
SUA (el de fapt a informat FBI despre contact şi a lucrat sub instrucţiunile lui) a
descris mai târziu informaţiile pe care îi interesau pe sovietici: „În mod clar ei
doreau rapoarte inginereşti şi ştiinţifice. Ei credeau, aşa am dedus eu, că
tehnologia loc nu era atât de avansată ca a noastră şi cred că de fapt asta doreau.
Ei nu avea, nevoie de informaţii despre mişcări de trupe şi alte asemenea lucruri
pe care le făceau spionii din timpul celui de-al doilea război mondial. Ei vroiau
tehnologie, noi arme, avioane mai rapide, rachete, chestii de genul ăsta”.
Cea mai „ocupată de spioni” capitală din lume era probabil Viena – cel
puţin după spusele Ministrului de Interne Austriac în 1970. El a estimat că, cu
cei peste 50.000 de agenţi secreţi (jumatate din Vest şi jumatate din blocul
ţărilor sovietice) oraşul reprezenta capitala spionajului din toată lumea. Viena
este în mod sigur folosită ca o casă de clearing şi ca un punct de schimb pentru
materiale – câteodată de la o ţara la alta duşmană – prin intermediul unei a treia
părţi.
Este arhicunoscut că ţările îşi spionează mai ales inamicii săi. Cu toate că
o mare agenţie de informaţii îşi va direcţiona cea mai mare parte a muncii sale
spre inamicul ei natural, ea va căuta de asemenea informaţii secrete despre
planurile şi intenţiile chiar ale celor mai apropiaţi aliaţi. S.U.A, de pildă, a ştiut
înainte de invazia Suezului în 1956 ce vor face Israelul, Marea Britanie şi
Franţa. Serviciul american a spionat toate cele 3 ţări, probabil interceptând
mesajele radio.
Reţelele informaţionale pot de asemenea fi „admise” neoficial să opereze
într-un mod clandestin într-o ţară străină, atâta timp cât ţara respectivă simte că
ţinta lor nu o reprezintă proprii cetăţeni. Un exemplu clasic al unei asemenea
operaţiuni este cea a serviciului sud-african la Londra dirijat de ambasadă, care
s-a concentrat asupra propriilor „dizidenţi” naţionali şi asupra organizaţiilor
anti-aparheid. I-a fost permis să funcţioneze pentru o lungă perioadă şi chiar i
s-a oferit cooperare. În schimb, serviciul britanic a cerut informaţii.
Ofiţerul poate fi ceea ce sovieticii numesc „legal” sau poate fi „ilegal”.
Cei legitimi sunt ofiţerii care lucrează pentru ambasade; nelegitimi sunt cei care
se infliltrează într-o ţară, trăind acolo ca cetăţeni cu naţionalitate, probabil
lucrând sub acoperirea unei afaceri.
„Legalii” şi „ilegalii” au propriile lor sisteme de comunicaţii separate.
„Ilegalul” este deseori dotat cu un radio. „Ilegalii” au o problemă de comunicare
prin care semnalele ilicite radio pot fi înregistrate de serviciile de urmărire ale
ţării în care operează. Cu toate acestea, mesajele pot fi iniţial înregistrate şi apoi
transmise cu o viteză mai mare astfel încât aparatul să nu stea niciodată prea
mult în emisie pentru a fi localizat.
Un spion israelian, Eliahu Shaul Cohen, care s-a infiltrat cu succes în
Siria dându-se drept un libanez cu descendenţă siriană, a lucrat atât de bine încât
era pe punctul de a deveni reprezentantul ministerului apărării. El a trimis
rapoarte cu date aproape în fiecare zi timp de aproape 2 ani până când a fost
arestat în 1965. Şi-a ales ca punct pentru transmisiile sale clandestine un loc în
cartierul diplomatic din Damasc. În acest fel, semnalele sale codate erau unele
dintre multe altele care erau monitorizate de serviciile siriene. Schema sa a mers
până în ziua în care sirienii s-au decis să verifice un nou echipament rusesc şi au
ordonat tuturor misiunlor să înceteze transmisiile. Numai semnalul lui Cohen a
rămas şi a fost localizat; a fost judecat şi spănzurat.
În comparaţie cu colegii lor din ilegalitate, diplomaţii spioni de la misiuni
au un mare dezavantaj. Ei se află sub supraveghere şi sunt deseori urmăriţi.
Ataşatul de presă sovietic la Ottawa la mijlocul anilor '60 se plângea: „Sunt
urmărit tot timpul, zi şi noapte. Sunt urmărit când mă duc la pescuit şi cănd îmi
iau soţia şi copilul de trei ani la o îngheţată. Câteodată mă urmăreşte o maşină
de poliţie, câteodată trei. Când se întămplă să mă rătăcesc îi întreb pe ei
drumul”. Numărul celor care trebuie urmăriţi în unele ţări poate fi uriaş (acesta
este o explicaţie de ce englezii au expulzat 105 sovietici, deoarece urmărirea
devenea imposibilă cu atât de mulţi ruşi la Londra; „cea mai mare parte din timp
nu ştiam, pentru cea mai mare parte din ei, unde se află”, spunea un ofiţer).
Experţii spun că este nevoie de 8 oameni pentru a supraveghea zi şi noapte unul
singur.
În serviciile din vest, cel puţin, omul de la informaţii este sub controlul
ambasadorului. Documentul preşedintelui Kennedy din 1961, prin care creşte
autoritatea ambasadorilor asupra staffului misiunii a fost rezultatul, în parte, al
activităţilor CIA din cadrul ambasadelor, care au scăpat de sub control. În mod
normal, astăzi, angajatul CIA spune ambasadorului ce activitate desfăşoară şi îşi
arată rapoartele sale. Dar nu va explica cum plănuieşte să-şi îndeplinească
sarcinile, nici să divulge sursa informaţiilor conţinute în rapoarte.
Din cauză că protecţia codurilor este atât de importantă, camerele pentru
mesajele cifrate sunt păzite în mod special în toate misiunile. La misiunea
americană de la ONU camera de cod are o uşă din oţel groasa de 3 inci şi un
sfert şi gărzi la intrare. Dezertorii în vest au relevat precauţiunile luate de
sovietici la ambasadele lor. În Ottawa cheile cryptografice erau ţinute într-o
valiză sigilată care era pusă în fiecare noapte într-un seif de oţel care se află
intr-o suită de camere închise cu uşi din oţel. În Australia, cheia de la seiful
unde se aflau documentele cifrate era depozitată într-un plic sigilat cu ceară şi
încuiat într-un alt seif. În 1960 la ambasada sovietică din Washington existau
substanţe chimice care puteau distruge un strat de documente în câteva secunde.
Probabil cel mai dramatic exemplu pentru a ilustra cât de bine îşi păstrează
ţările codurile, este acela din 1956 la Ottawa, când a luat foc ambasada
sovietică. Ruşii au lăsat să ardă toată clădirea decât să permită pătrunderea de
străini.
În mod sigur un diplomat aflat într-o ţară „duşmană” ia drept normal
faptul că telefonul său este ascultat. La fel şi în cazul diplomaţilor care se află
într-o serie de ţări care au o astfel de reputaţie. Un ambasador britanic spune:
„Eu adopt sistemul fie nespunând nimic important, fie spunând în mod deliberat
lucruri în timpul conversaţiei pe care eu vreau ca ei să le ştie”.
Ambasadele ţărilor comuniste la Oslo (la mijlocul anilor '60) au încercat
să afle dacă telefoanele lor sunt urmărite. Astfel, la telefon ei schimbau mesaje
despre o presupusă demonstraţie la ambasada americană. Demonstraţia era o
ficţiune. Dar pentru momentul în care ei au spus că va avea loc, ei puteau
observa dacă exista o grupare a poliţiei în zona ambasadei americane.
În 1964 Departamentul de Stat a anunţat că experţii au descoperit 40 de
microfoane care au fost fixate în pereţii ambasadei americane la Moscova cu 11
ani mai devreme. După acelaşi Departament, între 1949 si 1964 peste 130 de
aparate de ascultat de diferite feluri au fost găsite în misiunile americane din
ţările comuniste. Probabil cel mai faimos caz a fost acela al microfonului plasat
în replica din lemn a Marelui Sigiliu al SUA care a fost prezentat la ambasada
americană la Moscova în 1945. A fost descoperit în 1952 şi a fost prezentat de
SUA în timpul dezbaterilor Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din
1960.
Biroul de Securitate al Departamentului de Stat a întâlnit un caz într-o
ţară comunistă unde un microfon a fost descoperit numai datorită urletului unui
câine. Câinele a început că scheune în timp ce un expert verifica casa unui
ataşat militar. Animalul părea că suferă şi că se află într-o luptă încinsă cu un
duşman invizibil într-un colţ al camerei.
Fiind contrariat, inginerul a oprit munca pentru a cerceta. După câteva
minute de studiu, el a observat că pachetul unde luptătorul invizibil se lupta cu
câinele arăta semne că s-a umblat recent – ceea ce i-a crescut curiozitatea.
Ridicând mai multe plăci de parchet, el a descoperit un aparat F.M. care
transmitea către un ascultător aflat la distanţă toate conversaţiile ce se ţineau în
acea cameră.
Experţii de la informaţii spun că echipele de tehnicieni, indiferent dacă au
sau nu succes în căutările lor, au un efect determinant asupra serviciilor secrete
străine:” Printr-o continuă verificare îi descurajezi să facă lucruri pe care le-ar
face excesiv dacă ar fi altfel” spune un ofiţer de informaţii american. „Este la fel
ca verificarea oamenilor. Poţi să găseşti numai 2% dintre ei care prezintă un risc
potenţial – dar nu trebuie să uităm pe toţi aceia căror le este frică să mai facă
ceva din cauză că i-au investigat”.
După cum s-a observat, exemplele citate de E. Clark sunt din anii
războiului rece. Este de presupus că în ultimul deceniu orientarea spionajului
cunoaşte noi coordonate şi mai ales noi mijloace, în pas cu tehnica anului 2000.
Credem, însă, ca nu s-a renunţat cu totul la „mijloacele clasice” pentru a obţine
informaţii.
Am insistat asupra acestei probleme şi am ales un număr mai mare de
exemple pentru a oferi motive de reflecţie acelor politicieni care vorbesc cu prea
multă uşurinţă despre „cinste” în diplomaţie.

*
1. Prin ce se deosebește diplomația „nouă” de cea „veche”?
2. Care sunt legăturile dintre diplomație și spionaj?
Unitatea de învățare 4

Vocabularul diplomatic – 2 ore

Diplomația are un vocabular compus din termeni specifici. În cele ce


urmează prezentăm o serie de termeni esențiali pentru a înțelege limbajul
diplomatic.

Accensiune, este – ca şi aderarea – actul internaţional prin care un stat care nu a


participat la negocierea şi semnarea unui tratat îşi exprimă consimţământul de a
deveni parte la el. Accesiunea sau aderarea este posibilă atunci când prevederile
tratatului o permit (dacă tratatul, conţinând o clauză de accesiune – „accession
clause” – este un tratat „deschis”.
Acord, termenul se aplică în general înţelegerilor intervenite între state în
diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, îndeosebi în domeniile economic,
comercial, financiar, cultural.
Acreditant, stat care numeşte un reprezentant diplomatic într-un stat străin sau
pe lângă o organizaţie internaţională.
Acreditar, stat în care este numit un reprezentant diplomatic al altui stat.
Acreditare, procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei misiuni
diplomatice în străinătate. În practica statelor se cere mai întâi consimţământul
statului străin pentru numirea diplomatului. După primirea consimţământului,
diplomatul este numit în funcţie de către organul competent, conform normelor
metodologice ale statului acreditant. În statul de reşedinţă, după ce diplomatul ia
contact cu ministrul de externe, înmânează scrisorile de acreditare şefului
statului, în cadrul unei solemnităţi (în cazul unui diplomat cu rang de ambasador
sau de ministru plenipotenţiar). Însărcinatul cu afaceri se acreditează pe lângă
ministrul de externe al statului acreditar. Remiterea scrisorilor de acreditare
marchează momentul intrării în funcţie a diplomatului ca reprezentant al statului
său.
Ad-hoc, locuţiune latină cu sensul „pentru acest (scop)”. În dreptul internaţional
public se foloseşte pentru a caracteriza o instituţie creată în vederea îndeplinirii
unei sarcini speciale şi, în general, temporare.
Ad interim. Expresia are în mod curent sensul de „provizoriu”, „care ţine locul
titularului”. În terminologia diplomatică, indică de obicei pe agentul care
îndeplineşte funcţia de şef al unei misiuni diplomatice, atunci când postul de şef
al misiunii este vacant sau şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile.
Ad referendum. Ca o etapă intermediară între redactare şi semnarea definitivă,
un tratat poate fi semnat „ad referendum” („pentru a se referi la el, până la
hotărârea definitivă”).
Semnarea „ad referendum” intervine atunci când reprezentantul este
împuternicit să negocieze, dar nu are împuternicire sa semneze tratatul decât „ad
referendum”, ceea ce înseamnă „sub rezerva aprobării guvernului” său.
Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei misiuni
diplomatice, statul acreditant trebuie să ceară acordul prealabil al statului de
reşedinţă asupra persoanei respective (agréer = a accepta, a aproba).
Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar, care nu este
obligat, în cazul unui dezacord să-şi motiveze refuzul.
Pentru a se evita eventualele refuzuri oficiale, este uzual să se sondeze guvernul
statului străin, în mod neoficial, înainte de a se face o cerere formală pentru
agrement (demande d'agréation).
Alternat. Este denumirea ce se dă ansamblului de reguli procedurale, după care
se efectuează punerea semnăturilor pe tratat, astfel încât să fie respectat
principiul egalităţii statelor. În cazul tratatelor bilaterale, când sunt mai mulţi
plenipotenţiari, semnăturile se pun faţă în faţă, pe partea stângă şi pe partea
dreaptă. Ele alternează în aşa fel încât semnăturile plenipotenţiarilor pe
exemplarul pe care-l reţin pentru statul lor, să fie puse pe primul loc (pe partea
stângă).
Când tratatul se semnează de către un singur împuternicit de fiecare parte,
semnăturile pot fi puse una sub cealaltă, alternând pe cele două exemplare.
La semnarea unui tratat multilateral, plenipotenţiarii semnează în ordinea
alfabetică a statelor părţi.
Aide-mémoire, notă diplomatică înmânată de un agent diplomatic celelalte
părţi, în cursul unor tratative sau convorbiri, cu scopul de a rezuma problema
discutată, a preciza anumite aspecte ale acesteia sau pentru a confirma
declaraţiile făcute verbal. A.m. nu poartă decât menţiunea locului şi datei
remiterii. Nu este semnat si nu conţine nici o formulă de politeţe.
Amendament (în dreptul internaţional), text propus spre a fi introdus într-un
proiect de act (tratat, rezoluţie, cartă, statut, regulament etc.) cu scopul de a
preciza, completa sau modifica una sau mai multe din prevederile iniţiale.
Ataşat. Există trei categorii de ataşaţi. Din prima fac parte ataşaţii navali,
militari, ai aerului sau comerciali pe lângă misiunile diplomatice pentru servicii
de specialitate. A doua categorie o formează ataşaţii diplomatici, reprezentând
primul grad în ierarhia agenţilor diplomatici. În a treia categorie, îi găsim pe
ataşaţii onorari (honorary attachê). Aceştia sunt voluntari nesalariaţi, tineri cu o
anumită poziţie socială care, îndeosebi în sistemul englez, îşi petrec o perioadă
de timp într-o ambasadă sau într-o legaţie la terminarea studiilor universitare,
până la stabilirea lor în societate.
Armistiţiu. Instrument juridic prin care beligeranţii s-au înţeles să suspende
temporar ostilităţile şi care reglementează raporturile dintre beligeranţi în
această perioadă.
Barter, operaţie prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de valori
echivalente, care se derulează în baza acordului de b. În asemenea operaţiuni nu
intervin, practic, transferuri de sume de bani, valorile mărfurilor care se schimbă
compensându-se reciproc. Caracteristic pentru o operaţie de b. este faptul că
fiecare dintre părţile contractante este în acelaşi timp şi vânzător şi cumpărător.
Operaţiunile de b., denumite şi compensaţii sau operaţii de troc, s-au dezvoltat
ca urmare a restricţiilor valutare impuse de diferite ţări.
Beligeranţă, participare a unui stat, a unei mişcări de eliberare naţională la un
conflict armat. Situaţia de b. prezintă importanţă în raport cu legile şi obiceiurile
aplicabile în caz de conflict armat, toate părţile beligerante beneficiind, în
condiţii de reciprocitate, de aceste legi şi obiceiuri. Recunoaşterea b. are drept
scop şi efect asimilarea combatanţilor la un conflict neinternaţional cu
combatanţii participând la conflictele internaţionale.
Beligerant. Termenul defineşte situaţia juridică a unui stat aflat în război cu alt
stat. Statele beligerante au anumite drepturi şi obligaţii prin legile şi obiceiurile
războiului.
Acestea se aplică atât statelor beligerante cât şi părţilor aflate într-un conflict
armat cărora li s-a recunoscut calitatea de răsculaţi sau de beligeranţi.
Boicot, mijloc de constrângere care constă în întreruperea relaţiilor economice,
a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale şi a altor mijloace de
comunicaţii, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. B. a apărut în practica
internaţională la începutul sec. XX. Pe baza Cartei ONU, dreptul de a hotărâ
instituirea b. faţă de un stat aparţine Consiliului de Securitate.
Bulă Papală, act oficial emis de Sf. Scaun pentru soluţionarea unor importante
probleme de drept canonic şi, câteodată, de ordin politic. B.p. sunt redactate de
către cancelaria papală, semnate de Papă şi întărite cu o pecete sferică – bulă. În
general, sunt denumite cu primele cuvinte cu care începe textul lor.
Bune oficii. Prin „bune oficii” un stat intervine în litigiul existent sau pe cale sa
se declare între alte două state, mijlocind soluţionarea paşnică a diferendului.
Punând bunele sale oficii la dispoziţia a două state părţi într-un litigiu, un
guvern joacă un rol mai important decât acela de simplu canal de comunicaţie.
Bunele oficii nu se confundă cu mediaţia – mijloc de rezolvare paşnică a
litigiilor internaţionale – care presupune conducerea efectivă a tratativelor de
către mediator.
Caducitate, încetarea valabilităţii unui tratat ca urmare a faptului că nici una din
părţi nu-l mai aplică sau nu-l recunoaşte, dată fiind apariţia unei situaţii care
face imposibilă executarea sa. Imposibilitatea de executare a unui tratat ca
urmare a dispariţiei definitive a unui element indispensabil executării tratatului.
C. diferă de abrogare, denunţare, şi de ieşirea din vigoare a tratatelor conform
prevederilor lor exprese.
Canal diplomatic, legătura şi comunicarea între două sau mai multe state prin
intermediul ministerelor de externe şi misiunilor diplomatice, în forme şi
metode specifice activităţii diplomatice.
Casus Belli, expresie latină cu sensul „caz (motiv) de război”. Desemnează
actele sau evenimentele care, violând sau ameninţând în mod grav interesele
fundamentale ale unui stat, justifică declararea războiului.
Cifru diplomatic, ansamblul de caractere convenţionale (cifre şi semne) folosite
pentru transmiterea corespondenţei diplomatice, spre a i se asigura respectarea
caracterului său secret. Dreptul misiunilor diplomatice de a folosi un cifru este
unanim recunoscut.
Clase ale consulilor, categorii în care sunt împărţiti şefii posturilor consulare.
Conform Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare (1963), aceste
clase sunt: consul general, consul şi agent consular. Statele au dreptul să-şi
fixeze şi alte denumiri pentru şefii posturilor consulare. Consulii, indiferent de
clasa căreia îi aparţin, se bucură, din partea statului pe al cărui teritoriu
funcţionează, de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri faţă de acel stat.
Cobeligeranţă, situaţie în care se află un stat care participă la război alături de
alte state, împotriva unui inamic comun, dar fără ca această participare să aibă
la bază un tratat de alianţă. Calitatea de c. dă dreptul statului respectiv sa ia
parte, împreună cu celelalte state beligerante, la negocierile pentru încheierea
păcii, să fie parte contractantă la tratatul de pace, să primească reparaţii pentru
daunele cauzate de război etc.
Compromis. Este acordul intervenit între două state care convin să transmită
spre rezolvare, unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale, un litigiu
pendinte între ele.
Prin „compromis” (care mai este denumit şi „compromis de arbitraj”) se
stabileşte şi procedura de urmat pentru soluţionarea litigiului.
Concordat, convenţie încheiată între guvernul unui stat şi papă, în calitatea
acestuia de cap al bisericii romano-catolice. C. reglementează probleme cum ar
fi: exercitarea libertăţii cultului catolic, învăţământul profesional, statutul
clerului (in special în desemnarea şi investirea episcopilor), drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale bisericii (inclusiv eventualele subvenţii de stat),
trimiterea unui nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit sistemului juridic
contemporan, c. au ca obiect esenţial raporturi juridice aparţinând dreptului
intern al unui stat, încheierea lor urmează normele dreptului tratatelor.
Condominium, formă de exercitare în comun – de multe ori cu caracter
provizoriu – de către două sau mai multe state a suveranităţii asupra aceluiaşi
teritoriu. C. reprezintă un mod de rezolvare provizorie a contrarietăţii de
interese între state revendicând un anumit teritoriu.
Consens (înţelegere, acord în practica internaţională), mod de adoptare a unei
hotărâri în cadrul unor conferinţe sau al reuniunilor unor organe internaţionale
multilaterale, nu prin vot, ci prin asentimentul tuturor statelor (organizaţiilor)
participante.
Consul, persoană numită de un stat în calitate de şef al unui post consular al său
pentru îndeplinirea funcţiilor consulare într-o anumită circumscripţie consulară.
C. urmează în grad după consul general. În Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile şi imunităţile consulare (1963), c. este numit „funcţionar consular”,
termen prin care se înţelege orice persoană, inclusiv şeful de post consular.
Procedura de numire şi rechemare a c., sediul şi circumscripţia consulară sunt
reglementate de statul care îl numeşte, în înţelegere cu statul de reşedinţă. Spre
deosebire de diplomaţi, c. nu sunt reprezentanţi politici ai statului lor. Ei nu
reprezintă ţara lor în totalitatea relaţiilor cu statul străin, ci numai în domeniul
relaţiilor consulare. În cazul în care ţara sa întreţine în ţara de reşedinţă şi un
consulat general, c. va fi subordonat consulului general.
Convenţie, înţelegerea realizată între două sau mai multe state prin care se
reglementează relaţiile lor într-un anumit domeniu. După semnarea sa de catre
reprezentanţii împuterniciţi ai statelor contractante, c. intră în vigoare prin
aprobare sau ratificare, dacă această din urmă condiţie este prevăzută în c. Ca şi
pentru orice alt tratat internaţional, principiul de baza care guvernează materia
c. internaţionale este „pacta sunt servanda”, adică obligaţia de a le respecta şi
aplica cu bună credinţă.
Corespondenţa diplomatică, comunicare oficială, făcută în scris, între şefii de
stat şi de guvern, între Ministerul Afacerilor Externe şi alte ministere ale statului
acreditar şi misiunile diplomatice străine, precum şi între misiunile diplomatice
acreditate în capitala aceluiaşi stat. Formele c.d. sunt împărţite, după conţinut şi
după aspectul lor tehnic, în: notă personală; notă diplomatică, aide-mémoire;
memorandum; scrisoare particulară cu caracter semioficial. C.d. se redactează
în limba statului de la care provine şi este însoţită, în semn de curtoazie, de o
traducere neoficială în limba statului destinatar. În corespondenţa diplomatică se
folosesc şi alte limbi de circulaţie internaţională (franceza, engleza, rusa etc.).
C.d. are un caracter oficial. În documentele c.d. nu se admit corecturi,
prescurtări şi sublinieri. C.d. se transmite prin curier special, dar poate fi
înmânată şi personal sau transmisă prin poştă.
Curier diplomatic, persoană care transportă corespondenţă diplomatică. C.d. nu
poate fi reţinut, sechestrat sau percheziţionat. Statele străine pe al căror teritoriu
trece c.d., sunt obligate, conform dreptului internaţional, să-l sprijine şi să-l
ocrotească. C.d. are paşaport diplomatic şi buletin de curier diplomatic.
Cutuma internaţională, izvor al dreptului internaţional, c.i. cuprinde totalitatea
regulilor de conduită apărute în practica relaţiilor interstatale şi recunoscute de
state ca având valoare juridică, în sensul că exprimă o normă de drept
internaţional. La formularea c.i. contribuie existenţa unei practici îndelungate şi
generalizate a statelor (inveterata consuetudo), precum şi recunoaşterea lor că
acea practică are forţă juridică obligatorie (opinio juris). C.i. joacă un rol
important în relaţiile internaţionale, normele dreptului internaţional general, în
bună parte, fiind de origine cutumiară.
De facto, expresie latină ce desemnează existenţa unei anumite situaţii de fapt,
care nu are, ori care nu a dobândit şi consacrarea juridică necesară.
De jure, expresie latină ce desemnează existenţa unei situaţii conforme cu
normele de drept.
Demers diplomatic, acţiune întreprinsă de guvernul unui stat – prin Ministerul
Afacerilor Externe, misiunile diplomatice sau alte organe de relaţii externe – pe
lângă guvernul unui alt stat.
Sub aspect formal, d.d. pot fi clasificate în trei categorii:
a) Demersurile orale, care se fac în cadrul intrevederilor dintre şeful misiunii
diplomatice şi ministrul afacerilor externe al statului acreditar sau un funcţionar
superior din acest minister.
Din categoria demersurilor orale fac parte:
- declaraţia, conţinând afirmarea poziţiei politice a statului acreditant, fie că
este vorba de o poziţie de principiu, fie că se referă la o problemă politică
determinată;
- notificarea este demersul prin care misiunea diplomatică pune în gardă
guvernul statului acreditar cu privire la o anumită stare de lucruri, atrăgăndu-i
atenţia asupra unei situaţii care ar putea avea anumite urmări;
- reprezentarea, demers de o gravitate mai mare, deoarece conţine aprecieri ale
statului acreditant cu privire la o anumită comportare a statului acreditar;
- comunicarea, act pur şi simplu de informare a guvernului din ţara de reşedinţă.
b) Demersurile scrise se concretizează în trimiterea de note diplomatice.
Trăsăturile caracteristice ale notelor diplomatice sunt următoarele:
- sunt comunicări oficiale ale misiunii diplomatice către ministerul afacerilor
externe ale statului acreditar sau ale acestui minister către misiunea diplomatică;
- pot emana de la misiunea diplomatică ca organ permanent al relaţiilor
internaţionale ale unui stat sau de la şeful misiunii;
- cuprind o expresie de voinţă unilaterală;
- trebuie sa satisfacă cerinţele stilului diplomatic.
c) Demersurile mixte care îmbină procedeele demersului oral cu ale celui scris.
Într-o primă fază, demersul se concretizează într-o intrevedere între şeful
misiunii diplomatice şi ministrul afacerilor externe al statului acreditar; în a
doua fază, printr-o notă diplomatică se stabilesc în mod clar şi în detaliu
poziţiile exprimate şi elementele problemei.
Denunţarea tratatelor, act unilateral al unui stat, parte la un tratat, prin care
acesta face cunoscut că nu se mai consideră legat de acel tratat. De regulă d.t. se
poate face în virtutea unei clauze exprese a tratatului, ori atunci când celelalte
părţi consimt la aceasta. D.t. se poate face atât în cazul tratatelor bilaterale, cât
şi în cazul tratatelor multilaterale. În prima ipoteză, denunţarea are ca efect
încetarea aplicării tratatului. În cea de-a doua, tratatul rămâne în vigoare faţă de
părţile care nu l-au denunţat. D.t. trebuie notificată în mod expres. De obicei,
această notificare se face depozitarului tratatului. În situaţia când tratatul nu
conţine prevederi în legătură cu denunţarea, aceasta trebuie notificată cu cel
puţin 12 luni înainte de data de la care statul respectiv nu mai doreşte să se
considere legat de acel tratat.
Depline puteri (plenipotenţe), document care conferă, după caz, persoanei
indicate în cuprinsul lui, dreptul de a semna tratate internaţionale, de a participa
la congrese şi conferinţe internaţionale sau de a purta negocieri în numele
statului de la care emană.
Dreptul de azil, dreptul unui stat de a acorda în virtutea suveranităţii sale
permisiunea de a intra şi de a se stabili pe teritoriul său unor cetăţeni străini sau
unor persoane fără cetăţenie, urmărite pentru activitatea politică, ştiinţifică etc.
desfăşurată în ţara lor. Acordarea d. de a. presupune în mod corelativ şi refuzul
de a dispune extrădarea celui ce a beneficiat de azil politic.
Excelenţă, titlu acordat, în unele ţări, demnitarilor (şefi de state, membri ai
guvernului, ambasadori sau miniştri plenipotenţiari).
Imunităţi consulare, totalitatea drepturilor de care beneficiază un post consular
şi membrii postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă, ca urmare a
exceptării acestora de la jurisdicţia acestui stat. I.c. se acordă pe bază de
reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena, din
1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera şi conţinutul i.c.
apropiindu-le de imunităţile diplomatice.
Imunităţi diplomatice, totalitatea drepturilor de care beneficiază o misiune
diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe teritoriul statului unde îşi
desfăşoară activitatea (statul acreditar), ca urmare a exceptării acestora de la
jurisdicţia statului de reşedinţă. I.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin
convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a statelor, în scopul de a
asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice.
I.d. sunt reglementate şi prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice.
Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt: inviolabilitatea localurilor
misiunii, a arhivei şi documentelor diplomatice; organele statului de reşedinţă
nu au dreptul să pătrundă în localul misiunii decât cu consimţământul şefului
misiunii; misiunea are deplina libertate de a comunica cu guvernul său, inclusiv
prin intermediul curierilor diplomatici, mesaje prin cod sau cifrate şi poate
utiliza, cu asentimentul statului de reşedinţă, un post de radioemisie;
corespondenţa oficială şi valiza diplomatică sunt inviolabile; curierul diplomatic
se bucură de inviolabilitatea persoanei sale.
În ce priveşte i.d. personale ale agenţilor diplomatici, de care beneficiază şi
membrii familiilor acestora, sunt următoarele: inviolabilitatea persoanei
agentului diplomatic (acesta neputând fi reţinut sau arestat sub nici o formă),
precum şi a locuinţei sale particulare, a documentelor, corespondenţei şi
bunurilor sale; se bucură de imunitate deplină de jurisdicţie penală a statului
acreditar şi, cu anumite excepţii, de imunitate de jurisdicţie civilă şi
administrativă. Deşi nu există obligaţia statelor de a acorda i.d. şi membrilor
personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, totuşi, pe bază
de reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă acestor categorii de
persoane anumite imunităţi, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. Această
practică a fost consacrată şi în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 37).
I.d. încep să-şi producă efectul din momentul în care persoana, îndreptăţită să
beneficieze de ele, a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează în momentul
în care acea persoană a părăsit teritoriul statului acreditar. Persoanele ce
beneficiază de i.d. au datoria să respecte legile statului acreditar şi să nu se
amestece în treburile interne ale acestuia. La i.d. nu poate renunţa decât statul
acreditant, agenţii diplomatici neavând un astfel de drept.
Instrument de ratificare, document prin care se confirmă ratificarea unui tratat
bi- sau multilateral de către statul care l-a încheiat. Semnat de persoana care este
competentă să angajeze statul parte la tratat şi care este, de obicei, şeful statului,
documentul este destinat să fie remis fie guvernului celuilalt stat contractant, fie
unui alt guvern, anume indicat în tratat (depozitarul). Nu toate tratatele sunt
supuse ratificării. Sunt tratate care intră în vigoare fără a aştepta procedura
schimbului instrumentelor de ratificare, adică la semnare sau aderare.
Inviolabilitate, imunitate conferită de dreptul internaţional, de care se bucură
anumite persoane când se află în străinatate – şeful statului, şeful guvernului,
membrii reprezentanţelor diplomatice, membrii forţelor armate ş.a., precum şi
bunurile statului aflate în străinatate. I. personală a diplomatului, cea mai
importantă dintre imunităţile şi privilegiile personale ale diplomaţilor. Ea constă
în ocrotirea diplomatului, de către statul de reşedinţă, împotriva oricăror atentate
şi în garanţia că impotriva persoanei lui nu vor fi aplicate nici un fel de măsuri
de constrângere şi nici un fel de presiuni din partea autorităţilor şi a
funcţionarilor ţării de reşedinţă. Diplomatul nu poate fi arestat sau reţinut pe
cale judiciară sau administrativă, iar autorităţile ţării de reşedinţă trebuie să ia
toate măsurile pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei diplomatului,
libertăţii, demnităţii şi onoarei lui. I. sediului şi a arhivelor misiunii diplomatice
obligă autorităţile statului de reşedinţă să nu pătrundă şi să nu permită ca cineva
să pătrundă în sediul misiunii diplomatice fără asentimentul şefului misiunii.
Statul de reşedinţă are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea
sediului misiunii diplomatice şi a arhivei împotriva oricăror atentate.
Însărcinat cu afaceri, şef de reprezentanţă diplomatică de clasă inferioară. Spre
deosebire de ambasador, care este acreditat pe lângă şeful statului, î. cu a. titular
este acreditat pe lăngă ministrul afacerilor externe, printr-o scrisoare de cabinet.
Î. cu a. pot fi permanenţi şi temporari sau ad-interim, când înlocuiesc pe şeful
reprezentanţei în timpul absenţei sale din statul de reşedinţă, sau în cazul
decesului acestuia. În prima situaţie, î. cu a. este numit de ministrul afacerilor
externe, în a doua situaţie, devine însărcinat cu afaceri un membru al
reprezentanţei. Numele acestei persoane se comunică Ministrului Afacerilor
Externe.
Legaţie, misiune diplomatică cu rang diplomatic inferior ambasadei. Primele l.
au fost înfiinţate în sec. 16. L. sunt conduse de un trimis extraordinar şi ministru
plenipotenţiar sau de un insărcinat cu afaceri. Celelalte ranguri diplomatice au
aceleaşi denumiri ca la ambasade. Personalul l. este, de obicei, mai redus decât
cel al ambasadelor.
Ministru consilier, funcţie sau rang dipliomatic într-o misiune diplomatică sau
minister al afacerilor externe.
Ministru plenipotenţiar (trimis extraordinar), agent diplomatic care îndeplineşte
în mod permanent funcţia de şef al unei misiuni diplomatice cu rang de legaţie.
Ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor şefilor
misiunilor diplomatice, stabilită la Congresele de la Viena din 1815 şi
Aix-la-Chapelle, din 1818. În practica actuală a statelor, rangul de m.r. nu mai
este folosit. Convenţia referitoare la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961,
nu a mai menţionat acest rang diplomatic.
Modus vivendi, expresie latină cu sensul de „mod de existenţă”, folosită pentru
a desemna acorduri internaţionale cu caracter temporar, provizoriu, ce urmează
să fie înlocuite ulterior printr-un tratat sau printr-o convenţie definitivă. De
obicei, statele recurg la această formă de acord internaţional atunci când nu au
ajuns decât la o soluţionare parţială a problemelor negociate, ori când situaţia
concretă ce face obiectul tratativelor impune ca până la realizarea unui acord
complet sau de lungă durată să existe o reglementare, fie ea şi provizorie,
rezervându-se poziţia părţilor pentru viitor, când se va reglementa problema în
cauză. Din punct de vedere al forţei sale obligatorii, m.v. are aceeaşi valoare ca
oricare alt acord internaţional.
Notă diplomatică, formă a corespondenţei diplomatice între Ministerul
Afacerilor Externe sau alt organ central al unui stat şi misiunile diplomatice
străine, acreditate în acel stat şi viceversa, precum şi între misiunile acreditate în
aceeaşi capitală. Ea poate avea mai multe forme:
1) Nota verbală: este o comunicare scrisă, nesemnată, redactată la persoana a
III-a şi care emană de la misiunea diplomatică sau de la ministerul afacerilor
externe al statului acreditar; în introducere şi in încheiere, nota verbală conţine
formule consacrate de curtoazie.
Notele verbale se folosesc de obicei în urma unei întrevederi pentru a fixa în
scris ceea ce s-a discutat verbal.
În principiu sunt utilizate în materie de importanţă secundară; totuşi, faţă de
supleţea lor, ele pot fi folosite şi pentru probleme mai importante.
2) Nota semnată: este un document mai solemn; este adresată personal
ministrului afacerilor externe sau şefului misiunii; este semnată de expeditor.
Nota semnată începe prin formula „Domnule ministru” sau „Domnule
ambasador” şi se termină prin formula de curtoazie „vă rog să primiţi, domnule
ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni”.
3) Scrisoarea personală este adresată de şeful misiunii diplomatice ministrului
afacerilor externe şi invers. Este un document mai puţin protocolar decât notele,
ţinând mai degrabă de domeniul relaţiilor personale, amicale, decât de domeniul
relaţiilor oficiale. Scrisoarea personală are aplicaţie limitată; prin ea nu se
angajează statele, cum este cazul notelor diplomatice.
4) Nota colectivă este o formă de comunicare deosebit de solemnă. Nota
colectivă se adresează guvernului statului de reşedinţă de reprezentanţii mai
multor state, exprimând punctul de vedere comun al acestora.
5) Aide mémoire-ul este un document având drept scop să puncteze aspectele
unei probleme care a făcut sau urmează să facă obiectul unor tratative, să
sublinieze consecinţele juridice şi să arate punctul de vedere al statului care
trimite aide-mémoire-ul.
Acest document emană de la misiunea diplomatică ca organ al relaţiilor externe
al unui stat, este adresat ministrului afacerilor externe al statului acreditar, nu
este semnat şi nu conţine formula de curtoazie.
6) Memorandumul, identic ca formă cu aide-mémoire-ul, diferă de acesta în
ceea ce priveşte conţinutul său mult mai complet. Scopul memorandum-ului
este de a face istoricul problemei şi al negocierilor în curs, de a justifica politica
urmată de statul care-l trimite, de a preciza termenii politici şi juridici ai unei
probleme.
Memorandum-ul este adresat adesea si unor state terţe pentru a le demonstra
justeţea pretenţiilor sau poziţiei statului de la care emană. Pe de altă parte, nu
numai misiunile diplomatice, ci şi delegaţiile statelor la conferinţele
internaţionale pot face uz de memorandum-uri.
7) Schimbul de note are loc între ministrul afacerilor externe şi misiunea
diplomatică atunci când negocierile s-au încheiat cu succes, printr-un acord.
Forma şi conţinutul notelor se stabilesc în prealabil de comun acord iar
schimbul lor se face în acelaşi timp.
Notele pot avea forma unor note verbale (în cadrul unor chestiuni secundare, de
exemplu: reglementarea unui incident) sau a unor note semnate (în cazul
încheierii unui acord etc.).
8) Ultimatum-ul este documentul prin care un stat îşi exprimă faţa de un altul,
poziţia sa ultimă şi irevocabilă.
Oficios, ştire sau comunicat ce emană de la o autoritate, fără a avea însă un
caracter oficial. Calificativ dat organelor de presă, agenţiilor de ştiri etc. care
exprimă punctul de vedere al unui guvern, fără ca acesta să fie însă oficial.
Acestea au o strânsă legătură cu autorităţile, redau linia lor politica, însă formal
nu depind de ele şi, în ultimă instanţă, nu le angajează.
Parafare, semnare prealabilă a tratatelor sau a unor părţi ale acestora numai cu
iniţialele numelui împuterniciţilor părţilor contractante. P. marchează acea fază
în procesul de încheiere a tratatului în care părţile s-au înţeles asupra textului
elaborat al tratatului care urmează să fie supus guvernelor respective spre a
hotărâ dacă instrumentul, cuprinzând textul parafat, va fi încheiat. P. are drept
efect, în principiu, certificarea textului rezultat din tratative: acesta nu mai poate
fi modificat de împuterniciţi. P. poate constitui o semnare definitivă atunci când
părţile care au negociat textul tratatului respectiv s-au înţeles în acest sens.
Statele în cauză pot conveni să modifice textul parafat.
Persona grata, expresie latină cu sensul „persoană agreată”, folosită în relaţiile
diplomatice spre a desemna un diplomat pentru a cărui numire în calitate de şef
al misiunii diplomatice, statul acreditar şi-a dat agrementul. Orice alt membru al
personalului diplomatic al misiunii devine p.g. după primirea vizei diplomatice
de intrare pe teritoriul statului de reşedinţă al misiunii sau după ce numirea sa a
fost adusă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă
şi acesta nu a manifestat opunere într-un termen rezonabil.
Persona non grata, expresie latină cu sensul „persoană neagreată” folosită în
practica diplomatică spre a desemna o persoană pentru a cărei numire în calitate
de şef al misiunii diplomatice nu s-a primit agrementul statului acreditar. De
asemenea, este considerat p. non g. diplomatul căruia statul de reşedinţă al
misiunii i-a cerut să părăsească teritoriul său, fie datorită comportării
ofensatoare la adresa guvernului, a intervenţiei în afacerile interne ale acelei
ţări, a nerespectării legilor şi obiceiurilor locale, a folosirii abuzive a
privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, a încălcării normelor generale de com-
portare a diplomaţilor, fie ca retorsiune împotriva declarării p. non g. a unui
diplomat al statului de reşedinţă de către statul trimiţător. Termenul de p. non g.
este folosit doar pentru membrii personalului diplomatic. În urma declarării p.
non g., diplomatul trebuie să părăsească în cel mai scurt timp teritoriul străin; în
caz contrar împotriva lui se poate lua măsura expulzării.
Plenipotenţiar, persoana investită cu depline puteri de către autoritatea
competentă a unui stat, în scopul de a reprezenta acel stat în vederea negocierii,
adoptării, autentificării sau semnării unui tratat internaţional. Spre deosebire de
trecut când p. angaja, de regulă, statul pe care îl reprezenta, în prezent el are
puteri limitate (stabilite prin mandatul primit), a căror depăşire sau încălcare
lipseşte de orice valoare juridică actele încheiate. Termenul de p. este folosit
adesea în preambulul ori în clauzele finale ale tratatelor, pentru a desemna per-
soana însărcinată să negocieze, să redacteze ori să semneze tratatul. P. trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar, rang diplomatic stabilit de Congresul de
la Viena din 1815 şi recunoscut prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire
la relaţiile diplomatice.
Precădere diplomatică, una dintre cele mai importante instituţii ale
ceremonialului diplomatic, conform căreia se stabileşte locul fiecărui diplomat
cu ocazia festivităţilor sau primirilor oficiale. P.d. poate fi de mai multe feluri:
a) precăderea corpului diplomatic invitat la adunări sau festivităţi publice; i se
acordă un loc de onoare, în apropierea şefului statului sau guvernului statului
gazdă, acelaşi pentru toţi membrii corpului diplomatic; b) precăderea între şefii
misiunilor diplomatice; este stabilită conform claselor, rangurilor din care fac
parte, iar în cadrul fiecărei clase după vechimea în acreditare. Precăderea între
ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor, iar la rang egal după vechimea în
rangul actual în statul de reşedinţă. În unele ţări catolice, nunţiul papal se bucură
de precădere faţă de ceilalţi ambasadori; c) precăderea între reprezentanţii
diplomatici şi autorităţile ţării de reşedinţă se stabileşte după regula că
ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului lor, urmează imediat după
şeful statului de reşedinţă; din considerente de curtoazie, ambasadorii străini
cedează însă acest loc primului ministru al ţării de reşedinţă; d) precăderea
diplomaţilor, în cadrul personalului misiunii diplomatice este stabilită de statul
pe care îl reprezintă misiunea diplomatică şi comunicată statului de reşedinţă.
Privilegii consulare, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor juridice, altele decât
imunităţi acordate unui post consular şi membrilor postului consular pe
teritoriul statului de reşedinţă. P.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin
convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la
relaţiile consulare lărgeşte sfera p.c., apropiindu-le astfel de privilegiile
diplomatice. Trebuie făcută distincţia între privilegiile acordate postului
consular şi cele de care beneficiază membrii postului consular. În prima
categorie sunt incluse: dreptul statului trimiţător de a folosi drapelul său
naţional şi stema sa pe clădirea postului consular şi la reşedinţa şefului oficiului
consular; exonerarea de impozite a postului consular pentru taxele percepute în
legătură cu actele consulare. În ce priveşte privilegiile acordate membrilor
postului consular, de care beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt
următoarele: scutirea de toate obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele
statului de reşedinţă în materie de inmatriculare a străinilor şi de permise de
şedere, ori de permise de muncă; scutirea fiscală, cu excepţia impozitelor
indirecte, a celor pe bunuri imobile particulare ori pe venituri particulare, a celor
privind drepturile de succesiune ori a taxelor judiciare, scutirea de taxe vamale
şi de control vamal pentru obiectele de uz personal; scutirea de prestaţii
personale.
Privilegii diplomatice, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor de care beneficiază o
misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe teritoriul şi din
partea statului unde îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar). P.d. se acordă
pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane
a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor
misiunii diplomatice. P.d. îşi găsesc reglementarea şi prin Convenţia de la
Viena, din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele: misiunea şi
şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să aşeze stema statului acreditant pe
localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de
transport ale acestuia; statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice
impozite şi taxe asupra localurilor misiunii, cu excepţia impozitelor sau taxelor
percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate; sunt scutite de
orice impozite şi taxe drepturile şi taxele percepute de către misiune pentru
actele oficiale întocmite.
În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor diplomatici, de care
beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de
orice impozite şi taxe personale sau asupra bunurilor, cu excepţia impozitelor
indirecte, a impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare aflate pe
teritoriul statului de reşedinţă, dacă diplomatul nu le foloseşte în scopul
indeplinirii unor atribuţii de serviciu, a impozitelor pe succesiune, a impozitelor
pe venituri particulare, a impozitelor pentru prestări de servicii şi a taxelor
judiciare; scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului personal al
agentului diplomatic ori a membrilor familiei sale; scutirea de controlul vamal a
bagajului personal. Pe bază de reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele
acordă unele privilegii şi membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum
şi celui de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. P.d. îşi produc
efectul din momentul în care cel îndreptăţit să beneficieze de ele a trecut graniţa
statului de reşedinţă şi încetează atunci când acea persoană a părăsit teritoriul
statului acreditar.
Pro memoria (în practica relaţiilor diplomatice), document fără semnătură şi
lipsit de formule de politeţe, care conţine o simplă expunere a unor fapte sau
redarea unor taxe care privesc obiectul unei convorbiri, înmânat de un diplomat
celeilalte părţi „pentru memorie”.
Promulgare, act prin care organul de stat competent, stabilit de Constituţie,
constată că o lege a fost adoptată de forul legislativ. P. are drept efect de a face
ca legea să devină executorie.
Protocol, înţelegere internaţională încheiată în diferite domenii (de ex.
protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiate,
toxice sau altele asemănatoare şi a mijloacelor bacteriologice). Accesoriu la un
tratat, prin care se modifică, se completează, se înterpretează, se prelungeşte
valabilitatea unui tratat încheiat anterior (protocol adiţional). Document
întocmit pentru a consemna o acţiune în domeniul încheierii tratatelor (de ex.
Protocolul referitor la schimbul instrumentelor de ratificare, la semnarea unor
tratate, la încheierea unor tratative etc.). Procesul-verbal al dezbaterilor
conferinţelor sau al sesiunilor organizaţiilor internaţionale, care este semnat de
participanţi. Ceremonial, etichetă. V. şi protocol diplomatic, totalitatea regulilor
care stabilesc formele ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţi şi dintre aceştia
şi reprezentanţii ţării de reşedinţă, precum şi modul de desfăşurare a diferitelor
manifestări diplomatice.
Publicarea tratatelor, ansamblul de măsuri luate la nivel guvernamental pe plan
intern şi internaţional pentru ca tratatele internaţionale încheiate de un stat să fie
aduse la cunoştinţa generală. P.t. pe plan intern are loc, de regulă, prin inserarea
textului lor în buletinul oficial de publicaţii al statului respectiv. Pe plan
internaţional, p.t., a cărei apariţie se datorează dorinţei de a desfiinţa diplomaţia
secretă, este reglementată din timpul Societăţii Naţiunilor, fiind consacrat în
Pactul acestei organizaţii. P.t. este consacrată în Carta O.N.U., care prevede că
tratatele încheiate de membrii O.N.U trebuie înregistrate la Secretariatul O.N.U
şi publicate de către acesta. Tot astfel, Convenţia de la Viena asupra dreptului
tratatelor (1969) prevede p.t. după intrarea lor în vigoare. De asemenea, orice
schimbări privind părţile la tratat ori clauzele acestuia trebuie să fie înregistrate
la Secretariatul O.N.U. şi publicate în colecţia de tratate ale acestei organizaţii.
Ratificare, act prin care un stat, prin organele sale competente, îşi exprimă
consimţământul de a fi parte la un tratat semnat de plenipotenţiarii săi. Un tratat
supus r. nu are forţă obligatorie decât după r. sa. În general, r. este de
competenţa şefului statului sau a parlamentului. R. constituie un act de
suveranitate a statului; ca atare ea poate fi refuzată, fără a fi necesară motivarea
refuzului. Cu prilejul r. unui tratat multilateral, statele pot face rezerve. R. se
efectuează prin întocmirea unui document special, denumit instrument de r.
Tratatele bilaterale intră în vigoare la data efectuării schimbului instrumentelor
de r. Instrumentele de r. ale unui tratat multilateral se depun spre păstrare
statului depozitar al tratatului, iar în cazul tratatelor încheiate sub egida O.N.U.,
Secretariatului O.N.U. Intrarea în vigoare a unui tratat multilateral, pentru
statele care au r. tratatul, are loc după depunerea unui anumit număr de
instrumente de r. prevăzut în tratat.
Raţiune de stat, teorie politică şi diplomatică după care interesele de stat
primează asupra oricăror considerente de drept şi morală. Expresia se foloseşte
în unele state drept explicaţie, fără alte argumente, pentru măsuri luate în cadrul
politicii externe sau interne a statelor respective.
Resortisant, termen folosit în literatura de drept internaţional, uneori sinonim cu
acela de naţional (cetăţean), iar alteori, într-o accepţie mai largă, desemnând
toate persoanele care sunt supuse suveranităţii unui stat. El se referă atât la
persoanele fizice, cât şi la persoanele juridice care au naţionalitatea unui anumit
stat. În mod excepţional, termenul r. a fost folosit de jurisdicţia franceză în
aplicarea dispoziţiilor tratatelor de pace cu privire la bunurile, drepturile şi
interesele „resortisanţilor” statelor inamice, în legătură cu apartenenţa unei
persoane, care, fără a avea naţionalitatea unui stat inamic, a servit în armata
acestuia.
Schimb de note, mod de realizare a unei înţelegeri între două state, într-o
anumită problemă, pe calea remiterii reciproce a unor note diplomatice, având
acelaşi conţinut şi purtând aceeaşi dată. S. de n. se efectuează de către
Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea diplomatică a celuilalt stat acreditată
în ţara respectivă.
Scrisoare de acreditare, document oficial, emanând de la statul acreditant, prin
care se atestă calitatea oficială a şefului misiunii diplomatice. S. de a. sunt
semnate de şeful statului acreditant şi adresate şefului statului acreditar, în cazul
în care şefii de misiune sunt ambasadori sau miniştri plenipotenţiari. S. de a.
pentru însărcinatul cu afaceri este denumită scrisoare de cabinet. De regulă, s.
de a. cuprind numele, titlul, calitatea specială a diplomatului, obiectul general al
misiunii sale şi apelul de a i se acorda sprijin în îndeplinirea acesteia etc.
Remiterea s. de a. fixează, de regulă, momentul începerii activităţii oficiale a
şefului misiunii diplomatice. Acţiunea de remitere are lor în cadrul unei
ceremonii solemne. Acreditarea concomitentă a aceluiaşi şef de misiune pe
lângă două sau mai multe state este denumită dublă acreditare, acreditare
multiplă sau concurentă. Ea se poate efectua numai cu consimţământul fiecăruia
dintre statele în cauză. Situaţia inversă acreditării multiple este acreditarea de
catre mai multe state a aceleiaşi persoane ca şef de misiune pe lângă un stat,
dacă acesta este de acord.
Scrisoare de rechemare, document care confirmă faptul că şeful misiunii
diplomatice, ambasador sau ministru plenipotenţiar este rechemat din funcţie de
către guvernul său. S. de r. emană de la şeful statului pe care îl reprezintă
diplomatul şi sunt adresate şefului statului de reşedinţă a misiunii diplomatice.
De obicei, în s. de r. sunt explicate, pe scurt, cauzele oficiale ale rechemării
(cererea reprezentantului diplomatic de a fi rechemat, starea sănătăţii,
încredinţarea altor însarcinări etc.). S. de r. sunt înmânate şefului statului de
reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este rechemat, în cadrul
unei audienţe de rămas bun, fără ceremonii speciale, fie, dacă reprezentantul
diplomatic a părăsit teritoriul ţării de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui
în acel post, cu ocazia prezentării de către acesta a scrisorilor de acreditare, ca
şef al misiunii diplomatice.
Sigiliu, pecete, ştampila pe a cărei faţă este desenată stema statului şi înscrisă
denumirea acestuia, şi care se aplică pe un act, tratat, convenţie etc. Împreună
cu semnătura şefului statului sau guvernului, ori a plenipotenţiarului îndrituit,
conferă acestora autenticitate.
Sine die, expresie latină cu sensul „fără termen”, folosită pentru a se arăta că
realizarea unor acţiuni a fost amânată în viitor, fără a se preciza vreun termen
oarecare în această privinţă.
Statu quo, expresie latină, având în limba română sensul: „în situaţia în care”.
Expresia, având o frecventă aplicaţie în limbajul diplomatic, evocă o situaţie de
fapt existentă la un moment dat, determinarea momentului de referinţă fiind
foarte importantă.
În literatura engleză se foloseşte expresia „status quo”, cu aceeaşi semnificaţie.
Se mai folosesc expresiile „statu quo ante bellum” sau „statu quo ante”, având
sensul: „în situaţia dinainte de război”.
Ultimatum. Ultimatum-ul este un document diplomatic redactat de regulă în
formă de notă sau memorandum, în care se pun condiţii irevocabile,
reprezentând „ultimul cuvănt” înainte de ruperea negocierilor. Prin ultimatum,
una din părţi aduce la cunoştinţa celeilalte că dacă nu va primi un răspuns
satisfăcător până la o anumită dată, la o oră determinată, se vor produce anumite
consecinţe.
Aceste „consecinţe” nu trebuie să fie, neapărat, războiul; astfel ultimatum-ul nu
este sinonim cu „declaraţia de război”, aşa cum este privit uneori.
Nu întotdeauna ultimatum-ul constituie un mijloc de intimidare; el poate fi o
ultimă încercare de rezolvare paşnică a unui diferend internaţional.
Valiza diplomatică. Prin această expresie se desemnează în practica diplomatică
coletul sau coletele care conţin documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
Valiza diplomatică nu poate fi deschisă nici reţinută: ea este încredinţată
curierilor diplomatici, persoane care posedă paşapoarte speciale şi care, în
exerciţiul lor, se bucură de protecţie în statul acreditar.
Deşi în practică valiza diplomatică conţine şi corespondenţa particulară, precum
şi obiecte de uz privat, tendinţa practicii diplomatice mai recente este de a limita
folosirea valizei diplomatice la documentele strict personale.

*
1. Pe baza vocabularului de mai sus prezentați etapele numirii unui șef de
misiuni diplomatică.
2. Ce este o notă diplomatică?
Unitatea de învățare 5

Relaţiile diplomatice. Misiunile diplomatice – 2 ore

Relaţiile diplomatice reprezintă raporturi politice cu caracter oficial şi de


continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voinţă reciproc, prin
misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în scopul dezvoltării
colaborării internaţionale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor
săi pe teritoriul celuilalt stat. Totodată, relațiile diplomatice reprezintă forma
superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea şi intensificarea
raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic,
cultural-ştiintific, consulare etc.).
În anumite situații se poate ajunge la ruperea relaţiilor diplomatice.
Ruperea relațiilor diplomatice reprezintă curmarea raporturilor diplomatice
directe între două state prin rechemarea agenţilor diplomatici, la iniţiativa unuia
din statele în cauză. Ruperea relațiilor diplomatice se poate produce în
împrejurări diverse ca urmare a unor dificultăţi intervenite în raporturile dintre
cele două state sau în caz de război. Ruperea relațiilor diplomatice trebuie să
rezulte din declaraţii sau acte fără echivoc. Spre deosebire de starea de război,
ruperea relațiilor diplomatice nu duce la desfiinţarea tratatelor bilaterale între
cele două state (cu excepţia celor care presupun în mod necesar existenţa
acestor relaţii), nici la înlăturarea tuturor raporturilor bilaterale. Statele
respective pot întreţine, în continuare, raporturi consulare, legături comerciale,
pot trimite şi primi misiuni speciale etc. Se face distincţie între ruperea relațiilor
diplomatice (când misiunea diplomatică încetează definitiv, întregul personal al
misiunii este rechemat etc.) şi suspendarea relaţiilor diplomatice (retragerea
temporară a personalului misiunii).
Relațiile diplomatice permanente între state se realizează prin intermediul
misiunilor diplomatice. Misiunea diplomatică reprezintă un organ specific, în
domeniul relaţiilor externe, ce are ca scop asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor
normale dintre state şi promovarea intereselor reciproce dintre acestea. Are
sediul permanent pe teritoriul statului acreditar şi funcţionează pe baza normelor
şi principiilor dreptului internaţional, ale dreptului diplomatic şi a acordului
dintre state. Misiunea diplomatică permanentă a apărut ca instituţie a relaţiilor
internaţionale şi a dreptului internaţional după Pacea Westfalică din 1648,
respectiv în perioada formării şi dezvoltării statelor centralizate europene.
Principalele aspecte ace acestei instituţii au fost pentru prima dată reglementate
pe plan internaţional prin Regulamentul de la Viena, din 1815, și Protocolul de
la Aix-la-Chapelle, din 1818. După al doilea război mondial, ca urmare a
transformărilor profunde înregistrate în relaţiile internaţionale, s-a impus
necesitatea adaptării normelor anterioare privind relaţiile diplomatice, inclusiv
misiunea diplomatică şi, ca atare, a fost negociată şi adoptată Convenţia cu
privire la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961.
Misiunea permanentă este reprezentanţa unui stat pe lângă o organizaţie
internaţională în scopul de a asigura o legătură permanentă între acel stat şi
organizaţia respectivă. Apărute în perioada Societăţii Naţiunilor (în 1930
existau 43 de astfel de reprezentanţe), şi asimilate din punct de vedere al
statutului lor cu misiunile diplomatice (în acest sens Consiliul federal elveţian,
pe teritoriul căreia se aflau, a emis o hotărâre în 1922), misiunile permanente
s-au înmulţit continuu în ultimele decenii, îndeosebi ca urmare a creşterii rolului
organizaţiilor internaţionale în realizarea diferitelor forme de colaborare între
state.
Pe de altă parte, misiunea specială este misiunea temporară,
reprezentativă, trimisă de un stat pe lângă un alt stat, cu consimţământul
acestuia din urmă, pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a
îndeplini, pe lângă el, o anumită sarcină. Misiunea specială este constituită din
unul sau mai mulţi reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre care este desemnat
şeful misiunii şi poate cuprinde, în plus, personal diplomatic, administrativ,
tehnic şi de serviciu. Misiunea specială capătă o importanţă tot mai mare în
prezent, fiind folosite pentru contacte la nivel înalt între state.
Misiunile diplomatice pot fi, așadar, de mai multe tipuri. În funcție de
tipul misiunii și șefii misiunilor diplomatice sunt împărțiți în mai multe ranguri.
Clasele şefilor misiunilor diplomatice au fost stabilite pentru prima dată la
Congresul de la Viena din 1815 şi completate la Congresul de la Aachen din
1818. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18 aprilie
1961, prevede, în art. 14, că: „Şefii de misiune se împart în trei clase, şi anume:
a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state şi a celorlalţi şefi
de misiune cu rang echivalent; a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor
acreditaţi pe lângă şefii de state; a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă
ministerele afacerilor externe”. Şefii misiunilor diplomatice de toate clasele se
bucură de aceleaşi drepturi în îndeplinirea funcţiilor lor. Deosebirea dintre
diferitele clase apare numai în ceea ce priveşte ceremonialul şi protocolul
diplomatic; ambasadorii sunt consideraţi ca reprezentând nu numai statul, ci şi
personal pe şeful statului; ei pot duce tratative cu şeful statului străin; de obicei,
ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt numiţi de către şeful statului, iar
însărcinaţii cu afaceri, de către ministrul de externe. Ambasadorii şi miniştrii
plenipotenţiari sunt acreditaţi pe lângă şeful statului de reşedinţă, iar însărcinaţii
cu afaceri, pe lângă Ministerul de Externe al statului de reşedinţă.

*
1. Explicați tipologia misiunilor diplomatice.
2. Analizați precizările cuprinse în Convenția de la Viena cu privire la
relațiile diplomatice (1961) referitoare la șefii de misiune diplomatică.
Unitatea de învățare 6, 7

Corpul diplomatic. Statutul Corpului diplomatic al României


– 4 ore

În sens larg, corpul diplomatic este compus din totalitatea agenţilor


diplomatici aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă, împreună cu membrii
familiilor lor. Corpul diplomatic este reprezentat de un decan (fr. „doyen”, engl.
„dean”), care este şeful misiunii diplomatice cel mai vechi acreditat în statul de
reşedinţă, cu rangul cel mai înalt.
Decanul corpului diplomatic reprezintă diplomatul, cel mai înalt în rang
şi cel mai vechi acreditat în acest rang într-un stat, care se află în fruntea
corpului diplomatic. În unele state, în care sunt acreditaţi nunţii papali, există
obiceiul ca nunţiul, indiferent de vechimea sa în acreditare, să îndeplinească
funcţia de decan al corpului diplomatic. Decanul corpului diplomatic
îndeplineşte funcţii de ordin protocolar, de acord cu ceilalţi membri ai corpului
diplomatic, prezintă felicitări în numele corpului sau, după caz, exprimă condo-
leanţe guvernului sau şefului statului de reşedinţă; el conduce corpul diplomatic
la diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi consultaţii colegilor săi diplomatici
asupra practicii protocolare din statul de reşedinţă; informează corpul
diplomatic asupra dorinţelor exprimate de Ministerul Afacerilor Externe al ţării
de reşedinţă sau cu privire la diverse dispoziţii protocolare. Decanul corpului
diplomatic poate lua apărarea privilegiilor de ceremonial ale membrilor corpului
diplomatic faţă de autorităţile ţării de reşedinţă (de ex. precăderea membrilor
corpului diplomatic faţă de autorităţile locale, participarea corpului diplomatic
la ceremonii, locul corpului diplomatic la aceste ceremonii etc.). La cerere,
decanul poate avea rolul de arbitru în litigiile dintre membrii corpului
diplomatic. Decanul corpului diplomatic trebuie să se abţină de la intervenţii în
afacerile interne ale ţării de reşedinţă, de la exercitarea de presiuni asupra
guvernului şi de la orice acţiuni care ar duce la încălcarea dreptului
internaţional.
Pe de altă parte, corpul consular reprezintă totalitatea consulilor – consuli
generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari – care funcţionează într-o
anumită localitate (oraş, port, regiune etc.). În cadrul corpului consular,
precăderea consulilor se stabileşte în funcţie de rang şi de clasă, iar în cadrul
aceluiaşi rang, după data intrării în funcţiune, în mod oficial, a consulului, cu
gradul respectiv, în circumscripţia consulară respectivă.

***

LEGE
privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României
Parlamentul României
adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Prezenta lege reglementează Statutul Corpului diplomatic şi


consular al României.
(2) Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de
carieră şi au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi
răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României, conform
prevederilor prezentei legi.
Art. 2. – (1) Au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al
României:
a) ministrul afacerilor externe;
b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;
c) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele,
misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare
ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ
Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune
în străinătate cu grade diplomatice sau consulare.
(2) Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul
general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi
consular al României, pe durata exercitării funcţiei.
Art. 3. – (1) Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se
completează cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul
funcţionarilor publici, dacă prin prezentul statut nu se stabileşte altfel.
(2) Pe perioada cât se află în misiune în străinătate, membrilor Corpului
diplomatic şi consular şi se aplică şi prevederile tratatelor la care România este
parte, precum şi alte reguli care decurg din normele dreptului internaţional.

CAPITOLUL II
Gradele şi funcţiile diplomatice sau consulare.
Modul de acordare, echivalare şi păstrare ale acestora

SECŢIUNEA I
Gradele diplomatice sau consulare

Art. 4. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi


următoarele grade:
a) gradele diplomatice:
– ambasador;
– ministru plenipotenţiar;
– ministru-consilier;
– consilier diplomatic;
– secretar I;
– secretar II;
– secretar III;
– ataşat diplomatic;
b) gradele consulare:
– consul general;
– consul;
– agent consular.
Art. 5. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României ocupă, în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile
diplomatice şi oficiile consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente
gradelor diplomatice sau consulare pe care le deţin.

*
1. Ce rol are decanul corpului diplomatic?
2. Cine sunt membrii corpului diplomatic și consular al României.
Unitatea de învățare 8, 9, 10

Imunităţi şi privilegii diplomatice. Protocolul şi precăderea în


diplomaţie – 6 ore

O problemă, „veche” şi „noua” în acelaşi timp, se referă la „codificarea”


relaţiilor diplomatice. În mod firesc, şeful unei misiuni diplomatice trebuie să
aibă posibilitatea de a reprezenta interesele statului acreditant. Prin tradiţie, el
s-a bucurat de o serie de privilegii şi imunităţi. Oricât ar părea de curios, abia în
anul 1961, prin Convenţia de la Viena, s-a asigurat cadrul juridic pentru relaţiile
diplomatice dintre state.
Imunităţile acordate membrilor misiunilor diplomatice urmăresc ca
aceştia să-şi poată îndeplini misiunea lor. În acelaşi timp, însă, au obligaţii
precise faţa de statul acreditar.
Dintre imunităţi – prezentate în capitolul următor – o menţionăm doar pe
cea din art. 29 al Convenţiei:
„Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei
forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditat îl tratează cu respectul care i
se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice
atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele:

• libertatea de comunicare;
• libertatea de mişcare;
• facilităţi vamale;
• facilităţi fiscale;
• dreptul de a aborda drapelul naţional pe clădirea misiunii, a
locuinţei şefului misiunii şi pe automobilul acestuia;
• facilităţi privind acordarea vizei;
• scutiri de prestaţii personale;
• dreptul de capelă (dreptul de a organiza slujbe în ritul statului
acreditant la sediul ambasadei);
• şi altele, dintre care unele pot fi stabilite în regim de reciprocitate
între doua state.

O problemă importantă priveşte protocolul şi precăderea.


„Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca un ansamblu al formelor de
curtoazie folosite în raporturile dintre state. Protocolul reprezintă totalitatea
regulilor după care se conduce ceremonialul.
În doctrina diplomatică se constată două tendinţe în ceea ce priveşte
importanţa ceremonialului şi protocolului; pe de o parte se recunoaşte
necesitatea respectării curtoaziei si normelor protocolare, pe de altă parte se
consideră că ele generează un formalism care împovărează activitatea
diplomatică. Permanenta lor actualitate este, însă, demonstrată de faptul ca ele
sunt în continuare respectate, deşi în unele privinţe au fost simplificate. Unul
din cele mai importante argumente este că ceremonialul şi protocolul
contribuie la înfăptuirea egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor”.
Unul dintre obiectivele Protocolului este de a determina ordinea ierarhică
după care trebuie dispuse autorităţile unui stat, ale unui organism sau ale
oricărui corp organizat sau grup social.
Respectul prezentărilor şi a formelor este esenţial în recepţiile oficiale şi
private. Orice greşeală protocolară tulbură armonia unei reuniuni. Regulile
curtoaziei intervin mai ales în denumirile şi titlurile date invitaţilor şi în plasarea
notabilităţilor printre personajele oficiale.
Istoria diplomaţiei înregistrează zeci, poate sute de exemple, care
confirmă aceste aprecieri generale. Am selectat doar câteva.
În 1661, ambasadele franceze şi spaniole din Londra au trimis delegaţii,
după obiceiul timpului, pentru a întâmpina un ambasador suedez tocmai sosit pe
cheiurile Londrei. În timp ce escorta noului sosit se forma pentru călătoria de
întoarcere, contingentul francez a încercat să-şi facă loc în locul de onoare în
spatele caleştii suedeze. Delegaţia spaniolă, care în mod providenţial adusese o
escortă armată de aprox. 40 de oameni, a atacat delegaţia franceză, le-a schilodit
caii, au rănit birjarul provocând un dezastru general. Astfel francezii au fost
anihilaţi, spaniolii ocupând locul de onoare. Când Ludovic al XIV-lea a auzit de
incident el a fost atât de mânios încât a rupt relaţiile diplomatice cu Madridul.
O soluţie mai fericită a fost găsită cam în aceeaşi perioadă la Haga, unde
trăsurile ambasadorilor francezi şi spanioli s-au întâlnit pe o stradelă îngustă,
fiecare refuzând în mod solemn sa cedeze trecerea. După o lungă dispută, s-a
decis să se demoleze gardul de la marginea drumului, astfel încât să poată trece
fără a-şi acorda prioritate unul altuia.
Ruşii nu erau mai puţini perseverenţi în apărarea prerogativelor lor. Un
secol după aceste incidente, la un bal la curtea Londrei, ambasadorul Rusiei,
sosind mai devreme, s-a aşezat în locul de onoare în dreapta ambasadorului
austriac al Sfântului Imperiu Roman. Francezul, sosind câteva minute mai târziu
şi găsind ceea ce el considera că fiind locul său ocupat de catre rus, a sărit peste
marginea banchetei pe care şedeau cei doi, şi a reuşit să-şi facă loc între ei.
Cearta care a urmat a dus în cele din urmă la un duel între francez şi rus, în
urma căruia rusul a fost rănit.
Benjamin Franklin şi-a făcut apariţia la curtea de la Versailles îmbrăcat
într-o haină veche, cu capul chel neacoperit de vreo perucă. A descoperit însă
repede că pentru a putea să-şi aducă contribuţia la apărarea Americii
republicane, pe atunci fragilă, ar fi făcut mult mai bine să se conformeze
obiceiurilor locale decât sa adopte o tactică de atac asupra obiceiurilor
europene. În acest scop a născocit ceea ce el numea o uniformă de curte
modestă dar elegantă. Trimişii americani care i-au urmat au adoptat exemplul
său.
În ciuda eforturilor lui Grotius și a altor autorităţi de a stabili ordinea în
acest haos, nimic nu a putut fi făcut până la războiele napoleniene, care au
răsturnat clasamentele ierahice încât unele reguli internaţionale au devenit
esenţiale. La Congresul de la Viena a fost încheiată o convenţie specială care
stabilea întâietatea trimişilor diplomatici. Pentru a înfrânge pretenţiile diferitelor
curţi la locul întâi, convenţia a adoptat principiul „primul sosit, primul servit”.
Astfel, ambasadorul care a servit cel mai mult la post este considerat decan, şi
oricare altul dobândeşte întâietate în funcţie de data la care şi-a prezentat
scrisorile de acreditare. Miniştrii se clasificau după acelaşi principiu.
Existau desigur excepţii. De exemplu în ţările catolice, nunţiul,
ambasadorul Vaticanului, este în mod automat decanul corpului diplomatic.
După L. Dussault, dacă precăderea înseamnă a stabili în mod ordonat ce
personalitate va avea prioritate într-un grup, cine trece înaintea cui, aşezarea se
referă la loc, la spaţiul care va fi ocupat. Cuiva i se atribuie primul loc sau al
doilea sau al treilea, în funcţie de rangul pe care i-l atribuie protocolul. A hotărâ,
că locul său va fi pe scenă sau în sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte
cinci personalităţi, la dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin de
stabilirea locurilor. În acest domeniu posibilităţile sunt infinite. Prin conjugarea
principiilor de ordine protocolară şi a datelor referitoare la aşezarea invitaţilor
se determină locul pe care îl va ocupa o personalitate, fie că este vorba de o
ceremonie, un dineu sau o conferinţă.
Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare. Conform
diplomatului Van Veld Hoven, există 3.268.082 de posibilităţi de a aşeza zece
persoane la o masă! Ceea ce e uşor de înţeles, dacă ţinem seama de toate
variabilele. Este vorba de un dineu unde invitaţii vin în cuplu, sau nu? Cu
oaspeţi din afară? Vor sta la o masă rotundă, dreptunghiulară sau pătrată sau vor
fi aşezaţi la o masă de onoare cu invitaţi plasaţi doar pe o parte? Gazda şi
invitatul său principal sunt aşezaţi alături sau faţă în faţă? Elementele de care
trebuie să ţinem seama sunt adesea foarte numeroase.
Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar trebui sa
stabilim o succesiune a operaţiilor, vom determina mai întâi ordinea protocolară
pe categorii de invitaţi, rezervând fiecăreia dintre ele rangul celor care o
compun, apoi vom stabili locul pe care îl vor ocupa, conform planului de
aşezare stabilit.
De o importanţă majoră este precăderea oficialităţilor unui stat în cadrul a
diverse ceremonii. De aceea statele cu tradiţie au o adevarată legislaţie în
problemă. În penultimul capitol am selectat câteva din regulamentele care
privesc „Ordinea protocolară” în diferite ţări. Cu regret trebuie să o spunem, că
deşi am făcut mari eforturi, nu am găsit aşa ceva pentru ţara noastră.
Studii de caz:

În 1982, un om a fost împuşcat într-un bar din Washington, de către un


tânăr de 18 ani, fiul unui diplomat de la Ambasada Braziliei în S.U.A. Acesta nu
a fost nici arestat şi nici judecat şi, beneficiind de imunitate ca membru al
familiei unui agent diplomatic, i s-a permis să părăsească liber teritoriul S.U.A.

În 1984, o poliţistă britanică, Yvonne Fletcher, a fost ucisă cu focuri de


armă trase din clădirea ambasadei Libiei la Londra. Măsura întreprinsă de
guvernul britanic a fost aceea de a rupe relaţiile diplomatice cu Libia, ceea ce
impunea părăsirea Marii Britanii de către toţi agenţii diplomatici libieni. În
conformitate cu imunitatea la care au dreptul agenţii diplomatici, s-a asigurat
ieşirea liberă din ţară a întregului personal diplomatic libian, inclusiv făptuitorul
omorului, iar curierul diplomatic al ambasadei, care cu certitudine conţinea şi
arma cu care s-a tras, nu a fost confiscat.

**

Violarea dreptului inviolabilităţii poate lua forme mai puţin vizibile, însă
mult mai sofisticate. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în Varşovia, când
dispozitive de ascultare au fost descoperite în noile clădiri ale ambasadelor
americană, engleză şi franceză, locaţii construite prin contracte locale. Cazuri
similare au avut loc şi în alte capitale. O instalaţie de o importanţă particulară a
fost găsită în 1978 în ambasada americană din Moscova. Ca replică la protestul
american, autorităţile sovietice au afirmat că dispozitivul era pur şi simplu o
măsură de protecţie împotriva spionajului şi activităţilor subversive ale
serviciului secret american. Departamentul de Stat a descoperit totodată că
ambasada americană din Moscova a fost expusă timp de 10 ani unor radiaţii
misterioase, a căror natură şi origine nu au putut fi determinate. Presupunea era
că acestea serveau fie pentru blocarea echipamentului electronic de
supraveghere al ambasadei, fie ca telecomandă pentru dispozitivele secrete de
înregistrare.

***
Un caz semnificativ de refuzare a azilului diplomatic s-a produs din
partea ambasadei Israelului la Washington. Jonathan J. Pollard, un cetăţean
american care lucra pentru serviciile de informaţii israeliene, aflat sub
supravegherea F.B.I., a solicitat, la 21 noiembrie 1985, ambasadei Israelului din
Washington azil diplomatic, împreună cu soţia sa, Anne Henderson-Pollard.
Azilul i-a fost refuzat, probabil pentru a se evita complicaţiile politice care ar fi
apărut în relaţiile dintre S.U.A. şi Israel, de altfel deosebit de strânse. Cele două
persoane de contact ale lui Pollard din ambasadă, care aveau, bineînţeles,
imunitate diplomatică, au fost retrase imediat de la post. Pollard şi soţia lui au
fost arestaţi, iar în procesul care a urmat, Pollard şi-a recunoscut vinovăţia la
acuzaţia de spionaj.

Un caz deosebit s-a petrecut în iulie 1984, când un camion de 9 tone,


sigilat împotriva inspecţiei vamale, a venit din Uniunea Sovietică în Elveţia cu
titlu de „valiză diplomatică“. Vama elveţiană nu a acceptat să trateze camionul
sigilat drept valiză diplomatică şi a cerut fie să inspecteze camionul, fie ca
acesta să fie retras. Camionul a fost deplasat de sovietici în Germania federală,
unde autorităţile, de asemenea, au apreciat că o „valiză diplomatică“ motorizată,
capabilă să se deplaseze singură, nu se înscrie în înţelesul pe care Convenţia de
la Viena îl dă valizei diplomatice. În cele din urmă, camionul a făcut cale
întoarsă în Uniunea Sovietică.

**

Presa română a relatat cazul a doi diplomaţi nord-coreeni acreditaţi la


Bucureşti, care au fost reţinuţi de autorităţile bulgare la punctul de frontieră
Giurgiu-Ruse. Cei doi călătoreau cu un microbuz aparţinând ambasadei R.P.D.
Coreene la Bucureşti şi au declarat că transportau valiza diplomatică.
Documentele prezentate au trezit suspiciunea vameşilor bulgari, care au insistat
că verifice transportul. Diplomaţii au refuzat, cerând asistenţa consulului nord-
coreean de la Bucureşti, care s-a deplasat la faţa locului. După 10 ore de
proteste, diplomaţii nord-coreeni au acceptat controlul vamal, în urma căruia au
fost descoperite ţigări de contrabandă în valoare de 20.000 dolari, cumpărate în
Bulgaria. Autorităţile bulgare au dispus confiscarea întregului transport, precum
şi a microbuzului cu care călătoreau diplomaţii nord-coreeni, cărora li s-a
permis a doua zi să părăsească teritoriul bulgar.

*
Deosebit de interesant este cazul cardinalului Joszef Mindszenty care, în
timpul evenimentelor din Ungaria din 1956, s-a refugiat la ambasada S.U.A. de
la Budapesta. A rămas în localul ambasadei S.U.A. timp de 15 ani, dat fiind că
autorităţile ungare au refuzat să-i permită părăsirea ţării. S.U.A., care nu
recunosc instituţia azilului diplomatic, l-a tratat pe cardinal ca „oaspete“ al am-
basadei lor la Budapesta; pentru guvernul ungar, prezenţa cardinalului în localul
ambasadei S.U.A. era un act ilegal, pentru repararea căruia nu putea însă face
nimic, dat fiind că ambasada se bucura de inviolabilitate. Cardinalul a putut
părăsi ambasada cu consimţământul autorităţilor ungare abia în 1971, ca urmare
a unei înţelegeri între guvernele celor două ţări, care s-a putut realiza în
condiţiile destinderii intervenite în acei ani în relaţiile dintre statele occidentale
şi cele aşa-numite socialiste.

*
1. Explicați însemnătatea câtorva imunități și privilegii diplomatice.
2. Analizați rolul protocolului și precăderii în diplomație.
Unitatea de învățare 11, 12, 13

Negocierea. Strategii, tehnici, tactici – 6 ore

I. Tehnici şi tactici integrative (cooperative, constructive)

• Tehnica concesiilor simetrice

• Negocierea tip „salam“ (felie cu felie, punct cu punct)

• Tehnica lărgirii câmpului de negociere

• Tehnica transformării câmpului de negociere

• Tehnica de folosire a circumstanţelor

• Tehnica apelării la un terţ

• Jocul cu cărţile pe faţă

• Tactica prieteniei şi a ospitalităţii

• Reformularea propunerilor

• Promisiunea condiţionată

• Apelul la legislaţie

• Testările

• Abţinerea sau punerea între paranteze a unei probleme dificile

• „Ceea ce pot accepta este doar 60%“

• Persuasiunea
II. Tehnici şi tactici manipulatoare

• Scurtarea perioadei de negociere

• Tehnica concesiei limită

• Tehnica enervării partenerului

• Tehnica culpabilizării

• Tehnica apelării la „marele patron“

• Tehnica „Da, dar...“

• Ultimatumul

• „Bluff“-ul sau praful în ochi

• Dezinformarea sistematică

• Minciuna sistematică

• Atacul la persoană

• Adresarea agresivă

• Ameninţarea

• Ironizarea

• Apelarea la informaţii false

• Politica faptului împlinit

• Surpriza

• Tactica tăcerii

• Pauzele

• Schimbarea planului negocierii


• Mimarea ignoranţei

• Revenirea la punctele deja discutate

• Obiecţiile sistematice

• Apelul la tactici nonverbale (mimică, gesturi etc.)

III. Principii privind acordarea concesiilor

• Nu se fac concesii înainte de a fi nevoie

• Este necesară pregătirea unei motivaţii credibile pentru o marjă de


negociere de 10-20%

• Nu se acceptă prima oferă a partenerului

• Nu se cedează de la început într-un aspect major; se începe cu o


concesie minoră

• Concesiile nu se acordă pe gratis

• Concesiile se contabilizează – ca număr şi ca valoare – pentru a se


putea reacţiona corespunzător
• Ritmul concesiilor trebuie să fie reciproc – ca valoare – între părţi

• Dacă nu se obţine o concesie trebuie să se încerce cel puţin o


promisiune

• Eşalonarea concesiilor trebuie să urmeze o „schemă“, care să


asigure „beneficiul“ final

Studiu de caz

Tactica tăcerii

În cursul celui de-al doilea război mondial, primul ministru englez


Chamberlain a demisionat, propunându-i regelui George al V-lea să-l numească
pe Lord Halifax în locul său şi rugându-l pe Churchill să primească să fie
„numărul doi“. Aflând acest lucru, Beaverbrook, magnatul presei conservatoare,
se duce glonţ la Churchill acasă strigând: „Winston, nu ţi se potriveşte rolul de
strălucit secund“. El îi smulge omului politic o promisiune: „Când veţi fi
convocaţi pentru acceptul definitiv, jură-mi că vei păstra trei minute de tăcere
înainte de a spune «da»“. Chamberlain îi cheamă pe Churchill şi pe Halifax. El
îi cere lui Churchill să confirme că acceptă să fie „numărul doi“. Churchill
aşteaptă 20 de secunde, 30, 60, un minut şi jumătate... Atunci, Halifax se ridică
şi afirmă flegmatic: „Am înţeles. Nu eu trebuie să fiu prim-ministru, ci Winston
Churchill“.

*
1. Enumerați și explicați cinci tehnici și tactici integrative/ tehnici și
tactici manipulatoare.
2. Prezentați cinci principii privind acordarea concesiilor.
Unitatea de învățare 14

Cultură şi comunicare. Semnificaţia diferenţelor culturale în


relaţiile cu străinii - 2 ore

Un american la Ploieşti...

Printr-un concurs de împrejurări, vara anului trecut societatea la care


lucrez a avut ca vizitator un om de afaceri din S.U.A. (unul din cei mai mari
distribuitori de produse alimentare şi nealimentare de pe coasta de vest).
Surpriza cea mare pentru mine a fost momentul în care directorul general m-a
întrebat dacă mă simt în stare să fiu translator. Spun surpriză, pentru că trebuie
să recunosc cu toată sinceritatea că nu stăpânesc limba engleză la perfecţie. În
plus, mai era un punct delicat; omul trebuia să plece din ţară convins că una din
cele mai sigure investiţii ale sale ar putea fi în România, iar singura şansă pentru
a reuşi era să o facă prin noi. Eu, ca translator şi însoţitor trebuia să-i răspund la
întrebări şi să-i înfăţişez lucrurile în aşa manieră, încât să fie convins că numai
aici şi numai prin noi putea da lovitura vieţii lui.
În fine, a venit ziua cea mare. Toată lumea la aeroport; şeful, un prieten al
celui ce urma să vină (stabilit de câţiva ani buni în America), şoferii şi,
bineînţeles, eu. Bănuiesc că fiecare din noi, mai puţin prietenul lui, şi-l imagina
în felul său pe marele om de afaceri venit să salveze o parte a economiei
naţionale de la ruină.
În momentul apariţiei, toată lumea a scos un suspin. Aveam în faţă un
bărbat înalt, gras, cu ochelari şi mustaţă, în blugi şi cămaşă cadrilată, ceva între
un şofer de camion din filmele americane şi un bunic sfătos şi glumeţ. În plus,
părea aproape la fel de dezorientat ca noi. Şeful a murmurat printre dinţi
„Ăstuia, vaca-i mai lipseşte“ şi a pornit zâmbind spre el. Momentul în care toată
lumea a făcut cunoştinţă a mai fost cum a mai fost; s-au folosit câteva cuvinte
uzuale, întâlnite de altfel în orice ghid de conversaţie. Disperarea mea a început
în maşină, în drum spre Ploieşti, unde urma să fim cazaţi. Omul nostru şi
românul americanizat stăteau de vorbă bine mersi pe bancheta din spate. Din
cauza accentului tipic (care nu semăna cu nimic din ceea ce auzisem eu până
atunci) şi a emoţiei, nu reuşeam să înţeleg o iotă din ce spunea.
Drumul Bucureşti – Ploieşti nu e un traseu din cele mai pitoreşti, dar fiind
oră de după-amiază, în tipic stil românesc, prin sate lumea ieşise în faţa porţii la
o vorbă, se aduceau vitele de la păşune şi aşa mai departe. La un moment dat,
omul nostru se apleacă spre mine şi mă întreabă: „De ce fiecare bărbat şi femeie
plimbă câte o vacă?“. Zbang. Fie că-mi convine sau nu, acesta a fost realul
început al conversaţiei noastre.
Ajungem la hotel. Ne aşezăm, coborâm la masă. Aşezaţi alături, încercăm
fiecare din noi să ne spunem câte ceva. Până la urmă, ca să ajungem la un
oarecare fir, mă roagă să-i povestesc despre România. Îl întreb ce ştie despre
noi.
Răspunsul vine prompt – sângeroasa „revoluţie“, împuşcarea soţilor
Ceauşescu în seara de Crăciun şi copii handicapaţi şi abandonaţi. În plus –
Dracula. În concluzie, o imagine „de râs“ a ţării noastre. Cert este că discuţia
despre România a durat pe parcursul celor zece zile cât a durat vizita sa.
După masă – întâlnire în holul hotelului. Urma să-i prezint în detaliu
programul celor zece zile ce urmau (în mare, acest program îi fusese prezentat
cu două săptămâni înainte de venirea în ţară). Tot programul fusese alcătuit
după gustul celor de aici şi nimeni nu se gândise că omul ar fi putut avea şi alte
gusturi decât ale noastre, că venea dintr-o ţară cu o civilizaţie, dacă nu complet,
atunci în foarte mare parte diferită de a noastră, că ar fi putut avea anumite
preferinţe în privinţa programului. Asta am aflat-o de la el mai târziu. Pentru el,
întâlnire de afaceri înseamnă văzut, discutat, stabilit, strâns mâna, eventual, şi la
revedere.
Se fixează întâlniri cu prefecţi, primari, directori de societăţi comerciale
ale marilor oraşe, vizite în ministere, bănci, în fine, întâlniri cu tot felul de
personaje şi formalităţi.
Orice european, nu mai vorbesc de un român, ar fi fost flatat de această
avalanşă de întâlniri oficiale şi de vizite (care s-au dovedit ulterior a se
desfăşura cu mare tam-tam din partea românească – doar veneau americanii,
nu?).
În momentul în care s-au terminat de înfăţişat programele, omul nostru cu
toată prestanţa pe care o avea, s-a făcut mic şi a întrebat: „Chiar trebuie să fiu
arătat tuturor acestor oameni? Chiar trebuie să am toate aceste întâlniri
plictisitoare? Aş fi vrut în zilele astea să fac pur şi simplu un studiu al pieţei din
punctul de vedere al consumatorului“. Până la urmă a trebuit să-i explic că în
România oricât de mulţi bani ai avea, ori marfă extraordinară, ori idei de
investiţii nemaipomenite, nu poţi realiza nimic fără o relaţie potrivită, la locul
potrivit.
Exact în momentul în care discuţia prinsese cheag, cu cea mai mare
nonşalanţă din lume, omul şi-a pus picioarele pe masă (era o măsuţă joacă, ca-n
orice hol de hotel). În momentul acela m-am blocat, mi-am cerut scuze şi am
încercat să-i explic că a-ţi pune picioarele pa masă, la noi, este un act cât se
poate de nepoliticos.
Cu cea mai mare naturaleţe mi-a spus că în cazul acesta se poate descălţa.
Am crezut că leşin şi i-am explicat că, în general, a-ţi pune picioarele pe masă,
acolo unde se pune paharul sau farfuria, nu este acceptat sub nici o formă.
Şi-a cerut scuze, explicându-mi că la ei a te simţi bine este cel mai important
lucru.

(D.T., studentă anul IV, Finanţe)


Femeia în lumea musulmană

Implicaţiile educaţiei religioase în raporturile cu străinii trebuiesc privite


cu cea mai mare atenţie, pentru că acestea pot genera conflicte cu implicaţii şi
importanţă deosebite.
În acest sens, voi exemplifica cu o întâmplare reală, trăită personal la
locul de muncă.
Ca referent, în cadrul Serviciului Operaţiuni Necomerciale, una din
sarcinile mele de serviciu este de a efectua operaţiuni de cont curent personal
pentru persoanele fizice străine. Într-o zi obişnuită de lucru am terminat
operaţiunile cu clienţii de la ghişeul meu. Deoarece la ghişeul de alături erau
mai multe persoane, am chemat două dintre acestea să vină să le efectuez eu
operaţiunile dorite. Două persoane s-au deplasat pentru aceasta. Erau doi tineri
din Pakistan, studenţi la U.M.F. Tânărul, care stătea mai în faţă, a aruncat două
paşapoarte pe ghişeu şi s-a instalat confortabil, cu spatele la tânăra care îl
însoţea. Am luat paşaportul de deasupra în vederea efectuării operaţiunilor de
cont. Am solicitat ca posesoarea paşaportului să se apropie, pentru a putea
discuta cu ea. În acel moment, s-a declanşat starea conflictuală: tânărul
pakistanez a început să vocifereze pe un ton agresiv, susţinând că pe mine nu
trebuie să mă intereseze persoana cealaltă, că el este cel cu care trebuie să discut
şi, în asemenea condiţii normale pentru el, eu nu trebuie să apelez la titulara
paşaportului. Educaţia islamică îşi spunea cuvântul.
I-am explicat cu calm că nu am nimic personal cu el şi că îmi făceam doar
datoria de a verifica identitatea fiecărui client şi a asculta cererea verbală a
acestuia în vederea efectuării operaţiunii. Cred că am făcut o greşeală în
momentul în care i-am spus tânărului că în România, de obicei, tinerii sunt
politicoşi cu doamnele sau domnişoarele şi le acordă întâietatea în cele mai
multe cazuri. Această remarcă a mea a determinat ca tânărul pakistanez să se
înfurie şi mai tare şi să ceară lichidarea ambelor conturi, spunând că el nu va
mai apela niciodată la serviciile băncii. Am cerut confirmarea celor spuse şi de
la tânăra clientă, după care am procedat la efectuarea dorinţelor lor.
Am fost ameninţat că voi fi reclamat directorului pentru comportamentul
meu şi i-am răspuns că, dacă doreşte cu adevărat, îl voi conduce personal la
biroul acestuia. Am spus aceasta din două motive: în primul rând pentru a-i
tempera avântul şi, în al doilea rând, pentru a putea înfăţişa evenimentul şi din
punctul meu de vedere.
Totul s-a terminat fără alte incidente verbale dar, la plecarea clienţilor, am
observat că fata îl urma pe băiat la câţiva paşi în urmă, cu capul plecat şi am
realizat că în tot timpul incidentului aceasta nu a vorbit din proprie iniţiativă, ci
numai în momentul în care eu am insistat să-mi confirme cerinţele însoţitorului
ei.

(M.T., studentă la Şcoala Postuniversitară SCOP-2M)


Să doarmă, dar de ce cu lumina aprinsă?...

Întâia oară când am avut posibilitatea să cunosc îndeaproape un străin – şi


nu un român stabilit în străinătate – a fost în primul an de liceu, imediat după
1989. În acea perioadă a venit în România primul val de profesori „misionari“,
după cum le spuneam noi, din alte ţări. Deşi ad litteram apelativul nu era
valabil, ne consideram îndreptăţiţi să-i numim astfel, dacă fiind structura şi
motivaţia lor personală, unele dintre ele erau foarte tinere, care nu-şi mai găseau
locul sau utilitatea acolo, sau cum am spune cu puţină răutate, se plictiseau şi au
venit să sondeze noi terenuri. Pe-atunci nu-mi amintesc să mă fi frapat, în
primul rând, diferenţele culturale. Este adevărat că îi priveam ca venind din altă
lume (şi aşa şi era), lume la care, dată fiind vârsta şi „epoca“ plină de speranţe,
aşteptam să accedem în curând. Le ascultam, aşadar, povestirile ca pe ceva ce ni
se va întâmpla, şi la noi.
Ulterior, într-o lume care dacă se mişcă atunci involuează în cele mai
frecvente cazuri, starea de spirit s-a schimbat. Însă noi, românii, am fost mai
întâi furioşi, apoi am început să ne amuzăm (un umor oarecum „disperat“) pe
seama a ceea ce ni se întâmpla; ca popor, devenisem incorigibili. Interesant,
totuşi, că reacţionăm plini de indignare atunci când străinii în vizită în România,
extrapolând puţin starea de fapt, ne încadrau în rândul ţărilor din lumea a treia.
Şi aceasta nici măcar explicit, ci relatând ceea ce au văzut sau li s-a întâmplat în
România. Se pare că oricât de realist ar fi, omului nu-i place să i se spună în faţă
un adevăr, chiar dacă acceptat. Şi apoi, cum să nu te înfurii când eşti întrebat
dacă toată lumea în România are televizor! Deşi...
Aceasta, legat de impresiile pe care ni le-au produs întâlnirile cu străinii
veniţi în România.
Aş mai avea ceva de adăugat, ceva ce are de-a face cu faptul că, oricât de
cunoscut, chiar legendar ar fi un lucru, acesta nu are un efect atât de puternic ca
atunci când iei contact cu el. Într-una din întreprinderile ieşene lucrează
temporar un maistru german. Venit să supravegheze realizarea unor lucrări
pentru firma germană la care lucrează şi care „înnebuneşte“ pe toată lumea,
chiar şi numai prin energia de care se arată capabil. Cei de acolo spun că numai
cinci ca el ar pune pe roate întreaga economie ieşeană. Într-o noapte, trecând
printr-o secţie, şi-a exprimat uimirea că, deşi aceasta era în funcţiune, nu era
nimeni care să lucreze. Cum putea fi altfel, dacă imediat i-a găsit pe toţi
dormind de-a binelea pe la vestiare. Reacţia pe care a avut-o spune multe, dacă
mai era nevoie, despre ei: „Că dormeau, nu ar fi un capăt de ţară, vor fi
concediaţi (deşi, bineînţeles, nu a fost aşa); dar de ce ţineau lumina aprinsă?“

(G.A., student anul IV, REI)


Salutul la francezi

Îmi amintesc de primul meu contact cu o familie de francezi. Ajungând


dimineaţa în Chambery, profesorul care s-a ocupat de noi pe timpul sejurului în
Franţa, ne-a condus de la gară direct acasă la el. Atunci când ne-a prezentat
soţia, eu, ca un „bine crescut român“, am luat mâna pe care dumneaei mi-o
întinsese şi i-am sărutat-o. Am simţit o uşoară împotrivire, dar gestul meu sigur
şi neaşteptat a luat-o prin surprindere. Mai târziu, după ce ne cunoscusem mai
bine, ne-a povestit amuzată cât de surprinsă a fost de gestul meu. A fost chiar
puţin speriată. Pentru ei, gestul de a săruta mâna este un gest de galanterie rar
utilizat. Este un gest care s-ar potrivi mai ales unei relaţii amoroase, gest expri-
mând sentimentele profunde, împărtăşite de două persoane între care există o
legătură afectivă puternică. Strângerea uşoară a mâinii ce ţi-o întinde o femeie,
însoţită de formule verbale, este gestul de salut obişnuit la francezi.
După câteva săptămâni, am asistat amuzat la o situaţie în care un alt
român, în acelaşi context, a „forţat“ mâna doamnei Bartelémy, cu acelaşi gest
galant.
Când am început să frecventăm cursurile de la D.E.S.S. (studii
aprofundate), am observat alte diferenţe între modul de salut. În primul rând, mi
se părea puţin ridicolă formula de salut folosită între colegii mai apropiaţi. La
intrarea în sala de curs, fiecare dintre fete (de regulă, ele aveau privilegiul de a
iniţia acest „ritual“), după banalul „bonjour“, se apropia de fiecare şi îşi lipea în-
tr-un gest scurt faţa de cea/cel salutat, schiţând cu buzele un sărut. Când am fost
pus şi eu într-o astfel de situaţie „delicată“, am reprodus (credeam eu!) acelaşi
gest. Mai târziu am remarcat că nu trebuie să atingi cu buzele obrazul celuilalt,
ci doar să îţi lipseşti uşor obrazul şi să schiţezi acel sărut imaginar, însoţit de un
sunet discret, exprimând simbolic sărutul.
Într-o zi, am înţeles că acel banal „bonjour“ poate şi el avea sensuri
diferite. Înainte de începerea unui curs, pe măsură ce ne adunam în sala în care
avea să aibă loc întâlnirea cu profesorul, fiecare nou venit saluta cu un
„bonjour“, iar ceilalţi răspundeau. La un moment dat, fiind prins într-o discuţie,
am răspuns mai târziu celui care tocmai intrase şi ne salutase. El s-a întors sur-
prins şi mi-a spus că m-a salutat deja. Am rămas puţin contrariat şi nu am
înţeles de ce mi-a replicat. Într-o altă zi, mi se întâmplă acelaşi lucru cu o
colegă. După o discuţie puţin confuză la început, am înţeles în sfârşit. Cel care
salută primul rosteşte un „bonjour“ sonor, uşor cântat, cu ridicarea tonului spre
finalul cuvântului. Cel care răspunde la salut rosteşte acelaşi „bonjour“, dar pe
un ton mai jos. Aceleaşi reguli sunt respectate şi în cazul formulei „Salut“.

(T.C., preparator, Catedra de psihologie)


Bahus şi marcajul

La serbarea tradiţională a firmei Microsoft Seattle am sesizat o brăţară din


plastic la încheietura soţului meu. Cum îi ştiam rafinamentul şi refuzul categoric
kitsch-ului, m-a mirat, aşa că, evident, l-am chestionat. Răspunsul a fost total
neaşteptat pentru mine. Era semnul că, „în conformitate cu legislaţia americană,
era major“ pentru licori bahice şi acces la punctele unde se distribuiau. Nu am
putut să nu remarc şi să compar diferenţa faţă de lumea românească tradiţională,
în care Bahus intră dezinvolt chiar şi în lumea copilăriei ca... tămăduitor.
Acelaşi zeu, alte credinţe şi, mai ales, uzanţe.

(D.R., absolventă Psihologie)

Analizați impactul diferențele culturale asupra relațiilor diplomatice.


***

CADRUL POLITICO-JURIDIC
AL ACTIVITĂŢILOR DIPLOMATICE

Regulamentul de la Viena din 1815


cu privire la rangul agenţilor diplomatici

Pentru a preveni neînţelegerile care au avut loc frecvent şi care s-ar mai
putea ivi din pretenţiile de precădere între diferiţii agenţi diplomatici,
plenipotenţiarii puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris au convenit asupra
articolelor care urmează şi ei găsesc necesar să invite pe reprezentanţii altor
suverani să adopte acelaşi regulament:
Art. 1. Funcţionarii diplomatici se împart în trei clase:
a) aceea a ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau altora, acreditaţi pe lângă suverani;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă miniştri însărcinaţi cu
portofoliul Afacerilor Externe.
Art. 2. Ambasadorii, legaţii sau nunţii sunt singurii care au caracter
reprezentativ.
Art. 3. Funcţionarii diplomatici în misiune extraordinară nu au în această calitate
nici o superioritate de rang.
Art. 4. Ordinea de precădere a funcţionarilor diplomatici va fi determinată, în
fiecare clasă, de data notificării oficiale a sosirii lor. Prezentul regulament nu va
aduce nici o modificare în ceea ce priveşte pe reprezentanţii Papei.
Art. 5. În fiecare stat se va stabili un mod uniform de primire a funcţionarilor
diplomatici din fiecare clasă.
Art. 6. Legăturile de rudenie sau de alianţa între curţi nu au nici o influenţă
asupra rangului funcţionarilor lor diplomatici. Acelaşi lucru este valabil şi în
cazul alianţelor politice.
Art. 7. În actele şi tratatele dintre mai multe puteri care admit alternanţa, ordinea
în care miniştrii vor trebui să-şi aplice semnăturile va fi stabilită prin tragere la
sorţi.
Prezentul regulament va fi inclus în protocolul plenipotenţiarilor celor opt puteri
semnatare ale Tratatului de la Paris în şedinţa lor din 19 martie 1815.

Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818

Pentru a evita discuţiile dezagreabile care ar putea avea loc în viitor într-o
chestiune de etichetă diplomatică pe care anexa la actul general final de la
Viena, prin care au fost reglementate problemele de rang, pare să nu o fi
prevăzut, cele cinci Curţi au hotărât că miniştrii rezidenţi acreditaţi pe lângă ele

62
vor forma în raport cu rangul lor o clasă intermediară între miniştrii de ordin
secund şi însărcinaţii cu afaceri.

(Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p. 529-530)

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice


(18 aprilie 1961)

Statele părţi la prezenta convenţie, amintind că, dintr-o epocă îndepărtată,


popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor diplomatici, conştiente de
scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalitatea
suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea
de relaţii prieteneşti între naţiuni, convinse că o convenţie internaţională cu
privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar contribui la
favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor
lor constituţionale şi sociale, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi
este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a
funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor, afirmând
că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie sa continue a guverna
materiile care n-au fost reglementate în mod expres în dispoziţiile prezentei
convenţii, au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
În sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se
precizează mai jos:
a) prin expresia „şef de misiune” se înţelege persoana însarcinată de statul
acreditant să acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii
personalului misiunii;
c) prin expresia „membrii personalului misiunii” se înţelege membrii
personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului
de serviciu al misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic” se înţelege membrii
personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia „agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un membru al
personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se înţelege
membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al
misiunii;
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu” se înţelege membrii

63
personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege persoanele folosite în
serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului
acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau părţile din clădiri
şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea
scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.

Articolul 2
Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice
permanente se fac prin consimţământul mutual.

Articolul 3
1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant in statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în
limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului
statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi
ştiintifice între statul acreditant şi statul acreditar.
2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând
misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

Articolul 4
1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o
acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele
refuzului agrementului.

Articolul 5
1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor acreditare
interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al
personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul
dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai multe alte
state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri
ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa sa
permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate

64
reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.

Articolul 6
Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune
într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.

Articolul 7
Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant numeşte la
alegerea sa pe membrii personalului misiunii. În ceea ce priveşte pe ataşaţii
militari, navali sau aerieni, statul acreditar poate cere ca numele lor să-i fie
supuse mai înainte spre aprobare.

Articolul 8
1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu,
naţionalitatea statului acreditant.
2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii
statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l
retragă.
3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept ce priveşte cetăţenii unui al
treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.

Articolul 9
1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să
informeze statul acreditant că şeful sau oricare alt membru al personalului
diplomatic a misiunii este persoana non grata sau că orice alt membru al
personalului misiunii nu este acceptabil.
În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt
funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non
grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar.
2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen
rezonabil obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului
articol, statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de
membru al misiunii.

Articolul 10
1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt
ministru asupra căruia va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea
funcţiilor lor la misiune;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru
al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi
membru al familiei unui membru al misiunii;

65
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi în
serviciul persoanelor menţionate în alineatul de mai sus şi, dacă este cazul,
faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar,
în calitate de membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari
având dreptul la privilegii şi imunităţi.
2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să facă de
asemenea obiectul unei notificări prealabile.

Articolul 11
1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul acreditar poate
cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră ca
rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest
stat şi nevoile misiunii în cauză.
2. Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără discriminare, să
refuze a admite funcţionari de o anumită categorie.

Articolul 12
Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil
consimţământul expres al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în
alte localităţi decât cele în care este stabilită misiunea însăşi.

Articolul 13
1. Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de
îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat
sosirea şi o copie a scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată Ministrului
Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se
va fi convenit, conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie
aplicată în mod uniform.
2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori
este determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

Articolul 14
1. Şefii de misiuni se împart în trei clase, şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a
celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor
externe.
2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă între şefii de
misiune în raport cu clasa lor.

66
Articolul 15
Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor.

Articolul 16
1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care şi-au
asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.
2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune, care nu
implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.
3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de
statul acreditar în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.

Articolul 17
Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii este
notificată de către şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt
minister asupra căruia se va fi convenit.

Articolul 18
În fiecare stat procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de misiuni
trebuie sa fie uniformă faţă de fiecare clasă.

Articolul 19
1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este
împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim
funcţionează cu titlul provizoriu ca şef al misiunii. Numele insărcinatului cu
afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul în care
acesta este impiedicat să facă acest lucru, de catre Ministerul Afacerilor Externe
al statului acreditant Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau
oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii nu este
prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic
poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de către statul
acreditant pentru a gira afacerile administrative curente ale misiunii.

Articolul 20
Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului
acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune şi pe
mijloacele de transport ale acestuia.

Articolul 21
1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul său, în
cadrul legislaţiei sale, de către statul acreditant al localurilor necesare misiunii
sale, fie să ajute statul acreditant să-şi procure localuri în alt fel.

67
2. El trebuie de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în obţinerea de
locuinţe convenabile pentru membrii lor.

Articolul 22
1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar
să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a
împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii
misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo,
precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei
percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.

Articolul 23
1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe
naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari
sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie
pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi
taxe când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care
tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.
Articolul 24
Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc
s-ar afla.

Articolul 25
Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 26
Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul
este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar
asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriuul său tuturor
membrilor misiunii.

Articolul 27
1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în orice
scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni
şi consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acesta, misiunea poate
folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi
mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala si utiliza un post de
radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar.
2. Corespondenţa oficiala a misiunii este inviolabilă. Prin expresia

68
„corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la
misiune şi la funcţiile sale.
3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.
4. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare
vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau
obiecte de uz oficial.
5. Curierul diplomatic care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce
atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie valiza
diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale, de statul acreditar. El se
bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de
arestare sau de detenţiune.
6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici adhoc. În acest
caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea
aplicabile, sub rezerva ca imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se
aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o
are în grijă.
7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave
comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest
comandant trebuie sa fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul
coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier diplomatic.
Misiunea poate trimite pe unul dintre membrii săi să ia în posesie, în mod direct
şi liber, valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.

Articolul 28
Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt
scutite de orice impozite şi taxe.

Articolul 29
Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei
forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se
cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere
adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.

Articolul 30
1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi
inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.
2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva paragrafului 3 al art. 31,
bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate.

Articolul 31
1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului
acreditar. El se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă şi

69
administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului
acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului
acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca
executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlul particular, şi
nu în numele statului acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea,
exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale
oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici o măsură de executare, în
afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale paragrafului 1 din
prezentul articol şi numai dacă executarea poate avea loc făra a se aduce atingere
inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate
scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.

Articolul 32
1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor
diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de
jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea
de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct legată de cererea
principală.
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau
administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind
măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare
deosebită.

Articolul 33
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul
diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de
dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.
2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi oamenilor
de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu
condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici reşedinţa lor
permanentă;
b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în
statul acreditant sau într-un al treilea stat.

70
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică
scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte
obligaţiile pe care dispoziţiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le
impun celui care angajează.

Articolul 34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale,
naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în
preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul
statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul
statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva
dispoziţiilor paragrafului 4 din articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul
acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în
întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare
prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile
imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor articolului 23.

Articolul 35
Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie
personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, şi de sarcinile
militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.

Articolul 36
1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul
acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor
drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi
cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor
familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate
instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de
cazul că ar exista motive serioase să se creadă ca acesta conţine obiecte care nu
beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol, sau
obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţia sau supus
regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz, controlul nu

71
trebuie sa se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului
său autorizat.

Articolul 37
1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa
beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu
condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar.
2. Membrii personalului administratriv şi tehnic al misiunii, precum şi membrii
familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu
sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor
permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar
imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la
paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării
funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la
paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importante cu ocazia
primei lor instalări.
3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului
acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate
pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi
taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea
prevăzută la articolul 33.
4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai
statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa lor permanentă, sunt sctutiţi de
impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. În toate
celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura
admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite
jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 38
1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au fost acordate
de statul acreditar, agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar
sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază de imunitate de
jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor sale.
2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu particulari care
sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu
beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute
de acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra
acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii.

72
Articolul 39
1. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele de
indată ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în primire postul
său, dacă ea se află deja pe acest teritoriu, de indată ce numirea sa a fost
notificată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia
se va fi convenit.
2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii iau sfârşit, aceste
privilegii şi imunităţi incetează în mod normal în momentul în care această
persoană părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi
acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în caz de
conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele indeplinite
de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii.
3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să
beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază, până la expirarea
unui termen potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar.
4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al statului
acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acesta sau al unui membru al
familiei sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar permite retragerea
bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia acelora care au fost achiziţionate în
ţară şi care fac obiectul unei interziceri de export în momentul decesului său. Nu
se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în
statul acreditar se datora în mod exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în
calitate de membru al misiunii sau de membru al familiei unui membru al
misiunii.

Articolul 40
1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui
al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în care această viză
este cerută, pentru a merge să-şi asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul sau
pentru a se intoarce în ţara sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate
celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. În acelaşi
fel va proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de
privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau care călătoresc pentru a-l întâlni sau
pentru a se întoarce în ţara lor.
2. În condiţiile similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al prezentului
articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a
membrilor personalului administratriv şi tehnic sau de serviciu al misiunii şi a
membrilor familiilor lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit,
inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul
acreditar. Ele acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de
paşaport, dacă această viză este cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi
inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o
73
acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului
articol se aplică de asemenea persoanelor respective menţionate la aceste
paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa
lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.

Articolul 41
1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care
beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi
regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se
amesteca în treburile interne ale acestui stat.
2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de
catre statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al
statului acreditar sau prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra
căruia se va fi convenit.
3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile
misiunii aşa cum sunt ele anunţate în prezenta convenţie, sau în alte reguli ale
dreptului internaţional general, sau în acordurile speciale în vigoare între statul
acreditant şi statul acreditar.

Articolul 42
Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profesională
sau comercială în vederea unui câştig personal.

Articolul 43
Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:
a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile agentului
diplomatic au luat sfârşit;
b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în conformitate cu
paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză sa recunoască agentul diplomatic
ca membru al misiunii.

Articolul 44
Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care
să permită persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât
cetăţenii statului acreditar, ca şi membrilor familiei acestor persoane, indiferent
de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite.
El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de
transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor.

Articolul 45
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este

74
rechemată definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să
ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;
b) statul acreditant poate incredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se
găsesc aici, precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;
c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi
unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.

Articolul 46
Cu consimţământul prealabil al statului acreditat şi la cererea unui stat terţ
nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea temporară a
intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia.

Articolul 47
1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face
discriminare între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul acreditar aplică in mod restrictiv una dintre dispoziţiile
prezentei Convenţii pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii
sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îsi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de
acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei
Convenţii.

Articolul 48
Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi
oricărui stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat
invitat de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la
Convenţie, dupa cum urmează: până la 31 octombrie 1961, la Ministerul Federal
al Afacerilor Externe al Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962, la Sediul
Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

Articolul 49
Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine uneia
din cele patru categorii menţionate la articolul 48. Instrumentele de aderare vor
fi depuse la Secretariatul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

75
Articolul 51
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi
doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la aceasta
după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de
aderare, Convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea de către
acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.

Articolul 52
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor
care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48:
a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor de
ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu
articolul 51.

Articolul 53
Originalul prezentei Convenţii ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez şi
rus au aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care va transmite o copie certificată conformă tuturor statelor
aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48.
Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit de
guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie.
Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi unu.
(„Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968)

76

S-ar putea să vă placă și