UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CURSUL
Uzanțe și Tehnici Diplomatice

REFERAT
Eficiența negocierii și medierii în soluționarea conflictelor internaționale

Realizat de Rusu Gheorghe

Grupa 1704, anul II
Data remierii 10 Decembrie 2018

Chișinău 2018
 2

Cuprins
I. Analiza teoretică a principalelor concepte: negociere, mediere,
conflict internaţional ............................................................................... 3
II. Negocierea şi medierea ca factor stabilizator al relaţiilor
internaţionale ........................................................................................... 8
2.1. Eficiența negocierilor diplomatice în soluționarea conflictelor
internaționale: premise și impedimente............................................. 8
2.2 Impactul medierii în rezolvarea conflictelor internaţionale .. 20
Concluzii și recomandări ...................................................................... 31
 3

I. Analiza teoretică a principalelor concepte: negociere,

mediere, conflict internaţional

Conflictele sunt o realitate a vieţii sociale, politice şi economice, care sunt determinate de
cauze multiple şi interconectate, iar factorii care genereaza conflictele violente pot avea un
caracter intern sau extern în raport cu arealul aflat în conflict. Intenţiile de rezolvare a conflictelor
se traduc în decizii de a acţiona într-un anumit mod în cadrul unei situatţi conflictuale. Pentru a
putea fi pregatit să reacţionezi la comportamentul celeilalte părţi, trebuie cunoscute mai întai
intenţiile pe care aceasta le are. Multe conflicte intra în faza de escaladare pentru că nu se cunosc
intenţiile celeilalte părţi. Pe de alta parte, poate interveni şi o dedublare, deoarece comportamentul
nu reflectă întotdeauna inţentiile unei persoane. Taxonomia intenţiilor de abordare a conflictelor
se poate realiza prin folosirea a doua dimensiuni: gradul de cooperare sau dorinţa de satisfacere a
dorinţelor celuilalt (cît de cooperantă este fiecare parte în a satisface interesele celeilalte părţi) şi
gradul în care o parte încearca să-şi satisfacă propriile interese (cît de determinată este fiecare parte
în urmarirea propriilor interese). Soluţionarea conflictelor presupune o multitudine de metode şi
mijloace paşnice care au drept scop evitarea de mai departe a confruntărilior violente. Prin urmare
se propun două modalităţi de soluţionare a conflictelor, şi anume negocierea şi medierea.
Complexitatea vieţii social-economice şi politice, fac ca negocierea să se impună drept unul
din cele mai importante dar şi preţioase atribute ale vietţi contemporane. În acest context „ele
servesc, într-o mare masură, eforturilor de diversificare a direcţiilor şi domeniilor afacerilor, avînd
rolul de a da raspunsuri problemelor complexe pe care acestea le presupun”. 1În ultimele trei
decenii, cercetatorii au devenit extrem de preocupaţi de acest subiect, abordîndu-l din diverse
puncte de vedere ca urmare a complexităţii şi diversităţii sale. Seriozitatea cu care trebuie privită
negocierea ca proces şi dobandirea abilităţilor de a corespunde ca individ cerinţelor sale, îşi găsesc
expresia în aprecierea lui W. Zartman, unul dintre cei mai de seama specialişti în domeniu, care
consideră că “epoca noastra este cea a negocierilor”2. În acelaşi timp, alţi autori remarcă faptul că
negocierea a existat din totdeauna fiind la fel de veche ca şi omenirea, şi constituind “articulaţia
unei enorme varietăţi de activităţi”3, trezind mirarea că un asemenea subiect nu a fost abordat de
cercetători cu mult inainte.
Fenomen complex, negocierea a facut posibilă existenţa a numeroase interpretari şi moduri de a
o defini. Cele mai simple o definesc ca “o serie de întrevederi, demersuri întreprinse

1
Pistol Gheorghe, Pistol Luminiţa. Negocieri comerciale:uzanţe si protocol. Bucuresti:Tribuna Economică, 2000, p.7
2
W.Zartman. The50 percent solution. New York: Anchor Book, 1976, p.74
3
Anselm L.Strauss.Negotiations: Varieties, Processes, Contexts, and Social Order. San Francisco: Jossey-Bass,1978,
p.23
 4

pentru a se ajunge la un acord, pentru a se incheia o tranzacţie”4 , altele, mai complexe, ca aceea a
lui W. Zartman, consideră negocierea - o decizie colectivă (cel puţin bilaterală) bazată pe
interacţiune, orientată spre un rezultat, implicand o deplasare spre celalalt, îndreptata spre
complementaritate sau transformarea valorilor şi centrată spre găsirea unei formule rezultată din
interdependenţă. O alta abordare teoretică a procesului de negociere, o prezintă drept “forma de
comunicare ce presupune un proces comunicativ, dinamic, de ajustare, de stabilire a acordului în
cazul apariţiei unor conflicte de interese, prin care două sau mai multe parţi, animate de mobiluri
diferite şi avînd obiective proprii, îşi meditează poziţiile pentru a ajunge la o înţelegere mutual
satisfăcătoare.”5 Aceasta de fapt reprezintă o definiţie apropiată negocierii, implicînd principalele
aspecte ale sale: comunicare, parţi participante, obiective, acorduri, etc. .
O abordare foarte interesantă şi bine structurată o realizează Cristophe Dupont, considerand
negocierea din punct de vedere procesual şi, din această perspectivă, definind-o ca “o acţiune care
plasează faţă în faţă doi sau mai mulţi parteneri care, confruntaţi atît cu divergenţe cît şi cu
interdependenţe, consideră oportun să gasească în mod voluntar o soluţie reciproc acceptabilă care
să le permită să creeze, să menţină şi să dezvolte - cel puţin temporar - o relaţie”.6 Desigur toate
aceste abordari conceptuale prezintă una din fetţe negocierii, şi anume pe acea pozitivă, care are
menirea să contribuie la soluţionarea litigiului şi ambele părţi să beneficieze de anumite avantaje
de pe urma rezolvarii situaţiei date. Însă sunt şi pareri contrare celor mentţonate mai sus, care
definesc şi critică într-un mod mai sever procesul de negociere.
În acest sens se pronunţă un specialist american în negocieri internaţionale, Ikle, care nu se
sfidează să compare negocierea cu fariseismul: ”ceea ce contează nu sunt ideile, scopul urmărit
sau acţiunile; ceea ce contează este că protocolul să se desfăşoare conform riturilor potrivitte.”7
Dace e să analizăm aceasta abordare vizavi despre esenţa negocerii, atunci ea nu prezintă altceva
decît o formă, fară conţinut, şi totul se rezumă la norme şi proceduri protocolare.
Tot în aceasta direcţie, un alt cercetator francez, H.P. Jeudy, vede în negociere un ”principiu de
autodistrugere”, aceasta pentru că “cîştigă cel care face să fie acceptat de altul propriu capriciu,
demonstrîndu-i totdată, că aceasta nu este al său.“ În cazul dat aş putea să argumentez următoarele
: că pîna la urmă negocierea păstreaza într-o oarecare măsură dimensiunea sa etimologică, care
presupune capacitatea de a tîrgui sau negocia anumite lucruri, cu scopul de a obţine un oarecare
profit, deja cine este cîştigător, pierdant, reprezintă un alt aspect al negocierii, iar aceasta pune la
îndoială sinceritatea si dorinta uneia dintre părţi să resolve problema comună.

4
Robert Paul. Dicţionarul Micro Robert. Paris: Garnier – Flammarion, 1973, pag 704
5
Ioan deac. Introducere in teoria negocierii. Bucureşti: Polideia, 2002,p.9
6
Dupont Christophe.Negotiation as Coalition Building. In: International negotiation. Netherlands: Kluwer
Academic Publishers, 1996, vol.I, nr.8, p.11
7
Christian Thuderoz. Negocierile.Eseu de sociologie despre liantul social. Chişinau:Ştiinţa, 2002, p.25
 5

Din multitudinea de definiţii şi abordări teoretico conceptuale putem afirma că negocierea apare
ca o formă concentrată şi interactivă de comunicare interumană, în care două sau mai multe părţi
aflate în dezacord urmaresc să ajungă la o înţelegere care rezolvă o problemă comună sau atinge
un scop comun, ajungînd la un aranjament reciproc avantajos.

O alta formă de soluţionare a direndelor şi conflictelor este medierea. Termenul 'mediere'

provine din latinescul mediare. El a fost introdus în SUA ca termen de specialitate în 1970 şi a fost
preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este o „formă de acomodare menită
să rezolve conflictele şi sa găsească eventual solutţi.” 8 Medierea ca activitate permanentă
presupune un mediator care poate ajuta la atingerea unui rezultat de succes, începînd prin faptul
să stabilească sau să refacă procesul de comunicare dintre părţi, pentru a facilita soluţionarea
conflictului. Imparţialitatea şi neutralitatea pot fi considerate condiţii esenţiale pentru un mediator.
În concepţia academicianului australian John W. Burton, comunicarea eficientă între adversari ,
realizată prin intermediul mediatorilor, este cheia soluţionarii unui conflict. Medierea este
necesara într-un conflict şi se face de catre terţe persoane, nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a
găsi o soluţie acceptată de toate părţile implicate. Experienţa a aratat că, de la un anumit punct din
dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi soluţionat de către părţi. Acesta este momentul în
care trebuie să intervină o terţa parte, acceptată de toţi cei implicaţi. Este situaţia în care o persoană
sau echipă specializată sau, o persoana iî care părţile au încredere, gestionează procesul de
comunicare şi ajută la găsirea unor soluţii care sa conducă la rezolvarea problemei.

În politica internaţională medierea vine adesea din partea altor state dintr-o anumită regiune
sau din partea marilor puteri dintr-un sistem anarhic. Acestea din urmă pot să exercite presiuni
asupra părţilor şi să elaboreze în plus o reglementare cu garanţii şi plăţi colaterale. Despre rolul
medierii în plan internaţional este menţionat în cadrul actelor internaţionale, cum ar fi Convenţia
de la Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaţionale, ulterior şi rezolvarea paşnica
a diferendilor internaţionale. În acest sens poate fi remarcată şi practica O.N.U. , în 1948, unde
Adunarea Generală a numit un mediator pentru soluţionarea problemei cipriote , iar Secretarul
General al O.N.U. a delegat un mediator pentru conflictul din Orientul Apropiat.

Medierea diferă de celelalte metode de rezolvare a conflictelor prin simplitatea și claritatea

cu care este realizată. Este de preferat să se ajungă la un consens între persoanele implicate şi ăa
nu se ajungă la impunerea unei soluţii de către un judecator, care nu poate cunoaşte problemele în
profunzimea lor. Dat fiind faptul că medierea presupune o satisfacţie morală a părţilor, atunci cînd

8
Graham Evans. Jeffrey Newnham. Dicţionar de relaţii internaţionale.UK: Universal Dalsi, 2001, p.230
 6

acestea din urmă înţeleg că anume ele determină mersul procesului de mediere şi în special,
rezultatul acestuia, dar şi efectele ce vor urma, parţile sesizează că nimeni nu este în drept şi nu
poate să le impună opinia proprie. Anume din aceste considerente, Martin Wight califică medierea
drept un “proces uman”, comparativ cu procesul judiciar. Ransshe N. Christie este primul care a
declarat: ‘’Conflictul trebuie să apartină celor care particiă la el; cu regret aceasta a fost “furat” de
jurişti şi alte personae care se ocupă de justiţie’’. În acest context putem afirma că medierea este
vazută si ea cu suspiciune, ca şi negocierea, iar amestecul unei terţe părţi , mai ales daca este
delegat de marile puteri pune la îndoială şi mai mult soluşionarea corecta a litigiului. În fapt, marile
puteri au folosit deseori medierea spre a propune soluţii favorabile lor. În asemenea cazuri este
vorba despre încălcări ale principiilor de drept internaţional, dar nu despre o modificare a
caracterului facultativ al medierii.

Totuşi medierea ne poate readuce în societate dialogul şi comunicarea, nu doar la nivel

instituţional, ci şi la nivel interpersonal, reprezentînd calea spre evoluţie a unei persoane, a unei
instituţii, a unei societăţi.

Într-o acceptiune mai generală, medierea presupune cu necesitate intervenţia terţei părţi;
este un proces voluntar prin care parţile preiau controlul asupra rezultatului, aceasta de fapt este
medierea pură, dar cînd medierea include imixtiuni pozitive sau negative din partea mediatorului,
se numeşte medierea cu muşchi. Rolul mediatorului este doar procedural, de creare a condiţiilor şi
de îndrumare a părţilor, care îşi găsesc singure soluţia la problema (motiv pentru care unii o
numesc şi negociere asistată). Şi totuşi, dacă părtţile întîmpină dificultăţi în a gasi soluţii,
mediatorul poate sugera mai multe variante de rezolvare, fără a impune, însa, o soluţie.
În general medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca
persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului,
prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.
Dacă tot am menţionat despre negociere şi mediere, ar trebui să trecem la obiectul de
studiu al acestora, şi anume conflictul, deoarece el reprezintă un important aspect al vieţii, din cele
mai vechi timpuri. Este un proces sistematic, comun tuturor sistemelor de compoartament, iar
absenţa lui nu semnifică şi apariţia ulterioară a acestuia..
Termenul de conflict a fost definit într-o mare diversitate de moduri şi de diferiţi autori, după cum
urmează :
 James Schelemberg propune definitţia următoare: „Pentru început, putem defini conflictul
social ca fiind opoziţia dintre indivizi şi grupuri, pe baza intereselor competitive, a
identităţilor diferite şi a atitudinilor care se deosebesc.”
 7

 L. A. Coser : „Conflictul este o luptă între valori şi revendicări de statusuri, putere şi resurse
în care scopurile oponenţilor sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii.”
 Donohue şi Kolt ,în opinia lor conflictul este „o situaţie în care oameni interdependenţi
prezintă diferenţe (manifeste sau latente) în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor şi
intereselor individuale şi interferează în procesul de iîdeplinire a acestor scopuri.”
 J. P. Folger, M. S. Poole şi R. K. Stutman definesc conflictul ca fiind „interacţiunea dintre
două persoane independente care percep scopuri incompatibile şi interferenţa reciprocă în
realizarea acelor scopuri.”
 Rubin, Pruit şi Kim notează că conflictul este :” o divergenţăde interese aşa cum este ea
percepută, sau credinţa căaspiraţiile curente ale părtţlor nu pot fi realizate simultan.”
Deci rezumînd cele menţionate putem afirma urmatoarele, că conflictul reprezintă opoziţie,
dezacord sau incompatibilitate între două sau mai multe părţi, şi poate fi sau nu violent.
Astfel conflictul este o stare socială care ia naştere atunci cînd doi sau mai mulţi actori urmăresc
scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibili unul cu altul. În relatţie internaţionale
comportamentul conflictual poate fi considerat război, atît sub aspectul ameninţării reprezentate
de rezultat, cît şi al stării de fapt, şi ca o încercare de negociere fără limbaj violent. Conflictul poate
avea şi funcţii pozitive, deşi la prima vedere s-ar parea absurd.În particular, el poate consolida
coeziunea de grup sş poate sublinia poziţia conducerii. Ar fi o iluzie să ne gîndim că conflictul
poate fi eliminat. Dacă trebuie să fie rezolvat, adesea poate fi necesară intervenţia unei terte părţi
pentru a înlesni procesul. Însa aceasta intervenţie este controversată, dat fiind faptul că există o
dihotomie referitor la terţe părţi, fiind considerate ca elemente de convingere şi ca intermediari ai
puterii.
Din punct de vedere al abordarilor conceptuale, M.Weber notează că conflictul se extinde
de la lupta sîngeroasa, refractară la orice reglementere, pîna la lupta cavalerească, reglementare
prin convenţie, sau la compeţitia sportivă. De aici rezultă că conflictul întruneşte mai multe forme,
care se deosebesc după conţinut, părţile implicate, scopuri, mijloacele de atingere a acestora, etc.
În viziunea cercetatorului Simmel, conflictul este “una din cele mai active forme de socializare”,
şi odata izbucnit este “ eliminarea tensiunilor dintre contrarii.”9 Astfel conflictul nu poate fi total
eliminat, deoarece complexitatea relatţilor sociale îl determină să reapară din nou, fie sub o altă
formă sau cea precedentă, în această ordine de idei, vine şi afirmaţia lui Thomas Schelling, că :
“majoritatea situaţiilor de conflict sunt , totadată , sş situaţii de negociere. “10

9
Christian Thuderoz. Negocierile.Eseu de sociologie despre liantul social. Chisinau:Stiinta, 2002, p.41
10
Thomas Schelling.Strategie du conflit. Paris: PUF, 1960, p.18
 8

Conflictele internaţionale nu pot fi percepute ca fenomene unitare întrucât acestea sunt de

diferite dimensiuni şi prezintă grade diferite de predispoziţie la rezolvare. Astfel, strategiile sau
abordările obişnuite care ar putea fi aplicate cu succes anumitor conflicte, se dovedesc ineficiente
pentru altele, iar una dintre caracteristicile definitorii ale acestor conflicte o reprezintă dificultatea
rezolvării paşnice a acestora şi opun rezistenţă oricăror tehnici de negociere sau de mediere, dar
şi altor metode de soluţionare paşnică.
Totuşi nu putem exclude că astfel de conflicte nu necesită toate eforturile pentru
rezolvarea lor şi ajungerea la un consens, deoarece consecinţele acestora sunt devastatoare şi nu
pot fi ignorate. Iar aici apelăm la ajutorul negociatorilor şi mediatorilor, deoarece statele cedează
o parte din încrederea lor reprezentanţilor în scopul aplanării conflictului. Acestea la rîndul lor
trebuie să dea dovada de aptitudine, abilitate şi îndeminare de a determina părtţle unui conflict să
ajungă la un consens şi să restabilească relaţiile diplomatice, pentru a evita o viitoare conflagraţie,
care va aduce prejudicii considerabile ambelor părţi.
Orice problemă are soluţie, iar marea noastră îngrijorare nu ar trebui să fie prezenţa acesteia, dar
cum o vom rezolva. Multiplicitatea şi diversitatea metodelor uneori ne duc în eroare şi într-o mare
dilemă, confuzie, neştiind dacă acestea ne vor îndruma spre rezultatul mult aşteptat. Cert este faptul
că in cadrul unor conflicte, negocierea şi medierea reprezintă variantele optime de soluţionare
paşnică a diferendelor, chiar dacă va fi nevoie de anumite concesii, important este modul cum am
rezolvat acest conflict. Experienţa a demonstrat nu odată că evitarea formelor paşnice de
soluţionare a litigiilor dintre două sau mai multe state s-au soldat cu pierderi umane şi materiale,
răcirea sau chiar ruperea relaţiilor diplomatice, dar şi pierderea statutului de garant al securităţii
şi păcii internaţionale, deoarece nimeni alţii, decît statele împreună cu organizaţiile
interguvernamentale sunt capabile să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să
regleze procesele ce au loc în cadrul sistemului de relaţii internaţionale, să asigure o mai bună şi
eficientă cooperare şi colaborare în sensul menţinerii securităţii şi păcii pe pamînt.

II. Negocierea şi medierea ca factor stabilizator al relaţiilor

internaţionale
2.1. Eficiența negocierilor diplomatice în soluționarea conflictelor internaționale:
premise și impedimente

 Definirea negocierii în cadrul principiilor dreptului internațional

Negocierea și eficiența utilizării acesteia pentru rezolvarea conflictelor internaționale este

rezultatul progresului istoric a normelor de drept internațional. Principiile fundamentale ale
 9

dreptului internaţional apără cele mai importante valori pentru societatea internaţională, pentru
participanţii la raporturile juridice internaţionale şi in general,pentru toată omenirea in ansamblul
său. Valori cum ar fi pacea şi securitatea internaţională,colaborarea dintre state, egalitatea suverană
a acestora dar, in special, fiinţa umană care constituie obiect al preocupărilor societăţii
internaţionale contemporane, reprezintă valori protejate de principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, valori care reprezintă esenţa, miezul dreptului internaţional. Principiile din care
rezultă extinderea tendinței de utiliza mijloacele pașnice de rezolvare a conflictelor sunt: principiul
nerecurgerii la amenințarea cu forța sau la utilizarea forței și principiul reglementării pașnice a
diferendelor.
Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost consacrată in plan
juridic multilateral prin Convenţiile de la Haga din I899 şi 1907. Convenţia de la Haga pentru
reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, este primul act de
codificare parţială a normelor internaţionale referitoare la unele mijloace paşnice de soluţionarea
diferendelor internaţionale. 11 Printre alte acte de ordin juridic internațional și regional pot fi
menționate Pactul Briand-Kellog (Paris 1928), Tratatul pentru reglementarea pașnică a conflictelor
între statele americane (Londra, 1923), Convenția generală de conceliere interamericană (1929),
Tratatul interamerican la soluționarea pașnică a a diferendelor (Bogota, 1948), statutele
organizațiilor regionale (Organizația Statelor americane, Organizația Unității Africane, Liga
Statelor Arabe), Tratatul ECOWAS (Comunitatea Economică a statelor Africii de Vest) semnat la
Lagos în 1975, Protocolul de neagresiune al ECOWAS (1978), Actul Final al Confeirnței pentru
Securitate și Cooperare în Europa (Helsinki, 1975).12
În afirmarea principiului soluționării pașnice a diferendelor, intrarea în vigoare a Cartei
O.N.U. a reprezentat, prin caracterul său de tratat internațional, un moment crucial. Chiar în primul
articol al Cartei, care definește scopurile organizației, Națiunile Unite își propun „ să înfăptuiască,
prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea
ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare
a păcii”. Art. 2 alin.3 al Cartei, care definește principiile în conformitate cu care atît organizația
cît și statele membre trebuie să acționeze, prevede:
”Toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace
pașnice, în așa fel încît pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în
pericol.”13
Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale a ONU din 24 octombrie 1970, referitoare lа

11
Burian Alexandru.Drept Internațional Public. Chișinău:Elena-V.I. 2009, p. 630
12
Durnescu Lilian. Revista Moldovenească de drept internațional și Relații Internațional. nr.1-2 (2), 2006, p.84
13
Miga-Beșteliu Raluca. Drept Internațional. București: Ed. All, 1997, p. 301
 10

principiile dе drept internaţional privind relaţiile prieteneşti si cooperarea intre state, conform
Cartei ONU, stipulează, că diferendele internaţionale se soluţionează pe cale paşnică cu
respectarea principiului egalităţii suverane al statelor şi în conformitate cu libertatea de alegere a
modalităţilor şi mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. Din mijloacele
politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor internaţionale fac parte: negocierile, bunele
oficii, medierea, ancheta internaţională şi concilierea.
 Rolul negocierilor în teoria conflictului
Managementul conflictelor se bazează pe teoria conflictelor și studiile de pace și include etape
distincte în procesul de gestionare cum ar fi : prevenirea, aplanarea conflictelor, acțiuni privind
menținerea păcii și dezvoltarea socială postconflict. Primul pas în soluționarea conflictelor este
înțelegerea mecanismelor care condiționează declanșarea lor. La etapa contemporană cel mai
utilizat set de metode de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor sunt strategiile privind
pacea. În 1992, Secretarul general al ONU Boutros Boutros-Ghali a menționat sarcinile ONU în
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și menținerea păcii international. Ele prevedeau o serie
de strategii cu privire la diplomația preventivă, precum și la înfăptuirea și consolidarea procesului
de pace. Această perspectivă a fost recunoscută ca cea mai utilă pentru intervenția în conflictele
internaționale. Strategia principală se referea la acțiunile politice, economice sau militare
întreprinse de părțile cointeresate pentru a evita transformarea unei crize într-un conflict violent
de amploare. În ”Agenda pentru pace” (1992) a ONU au fost identificate 5 instrumente pentru a
pune în practică diplomația preventivă. Ele se reduc la următoarele : 1) măsuri pentru crearea unui
climat de încredere ; 2) crearea și dezvoltarea rețelelor de informare și prognoză ; 3) inființarea de
misiuni pentru stabilirea faptelor ; 4) desfășurări preventive de trupe ; 5) formarea zonelor
demilitarizate.Pînă a decide ce acțiuni trebuie întreprinse, e necesar să fie bine conturat în ce
context se desfășoară conflictul, iar rolul decisiv în aceste situații, adică în prevenirea conflictelor,
le revine mijloacelor diplomatice.
Principalii actori care desfășoară această strategie sunt reprezentanții diplomatici, precum și
liderii politici, militari și spirituali implicați în activități oficiale și formale. Acestea aparțin
categoriei cunoscute în literatura de specialitate ca diplomație de tipul I, prezentată mai larg alături
de celelalte tipuri II și III.
Negocierea este o caracteristică pentru strategia de stabilizare a conflictului, alături de
misiunile de stabiliare a faptelor, mediere, pînă la măsuri mai constrângătoare ca sancționarea și
arbitrajul. Strategia indicată este utilă pentru excluderea violențelor și pentru semnarea unui acord
politic cu carcater permanent după încetarea ostilităților. La fel, ea prezintă o viziune foarte
restrînsă asupra conflictelor și implicit asupra păcii, care este conceptualizată în mod negativ, ca
absență a tensiunilor violente. Actorii implicați în negociere aparțin tipului II de diplomație, adică
 11

sunt de regulă membri influenți din punct de vedere politic. Ei pot fi intermediari oficiali-
negociatori profesioniști sau lideri ai mișcărilor politice, membri ai Parlamentului, jurnaliști etc.
Soluționarea conflictelor este o abordare mai avantajoasă, permițînd o mai bună comunicare și
cooperare între părțile aflate în conflict. Se stabilește a mai mare încredere între părți. Strategia de
transformare a conflictelor își propune să modifice natura conflictelor astfel, încît să contribuie la
rezolvarea pozitivă a acestora.În acțiunile de gestionare a conflictelor sunt implicați actori
aparținând tipului III de diplomație ca, de exemplu, organizațiile nonguvernamentale locale sau
internaționale care apără drepturile omului sau care oferă asistență umanitară.
Astfel, toate cele trei abordări generate de teoria conflictelor – stabilizarea, soluționarea și
transformarea – sunt cunoscute în literatura de specialitate drept Triada Reimann, ca urmare a
sistematizării efectuate de Reimann (2004).14
 Procesul și tipurile de negociere
Negocierile pot fi definite drept o comunicare directă sau tacită în încercarea de a ajunge
la o înțelegere privind un schimb de valoare – adică itemi tangibili sau nonmateriali pe care îi
valorizează o parte sau amîndouă.Negocieriledirecte sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai
puţin costisitor şi la îndemâna părţilor care, in funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale
sau multilaterale, uneori presupune și participarea unor mediatori.15Pe parcursul negocierilor pot
fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului internaţional. Concomitent,
negocierea, pe lingă faptul că este un mijloc de bază de soluţionare paşnică a diferendelor,
indeplinește şi funcţii aplicative in cadrul soluţionării diferendelor. În mod practic, toate mijloacele
de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin negocieri şi, de multe ori, se finalizează de
asemenea prin negocieri. Dreptul internaţional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile,
modalităţile şi procedura de negociere. Teoreticienii au constatat că pentru inițiere unei veritabile
negocieri este obligatorie : prezența unui minim de interese comune sau complementare, existența
unei solide motivații dintr-o parte și alta, recunoașterea autonomiei părților. 16 De regulă,
negocierile trec următoarele etape: iniţiativa de a incepe negocierile (poate parveni de la un stat
sau un grup de state), inţelegerea propriu-zisă privind negocierile (timpul, locul, nivelul şi statutul
delegaţilor sau imputerniciţilor la negocieri etc.), pregătirea negocierilor (procedura, principiile
etc.), negocierile propriu-zise, elaborarea actului final al negocierilor. Negocierile diferă după:
1) obiectul supus negocierii (probleme politice, economice, sociale, militare etc.); 2) actorii
procesului de negociere (bilaterale sau multilaterale); 3) nivelul şi statutul părţilor participante la

14
Eșanu C. Activitatea diplomatică în prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor internaționale. În Serviciul
diplomatic: teorie și practică. Chișinău: CEP USM, 2011, p.225
15
Goldstein Joshua. Relații internaționale. Iași: Polirom, 2008, p. 103
16
Crăciun Claudia, ”Teoria și practica negocierilor”, Chișinău:Prut Internațional, 2003, p.44
 12

negocieri (la nivel inalt, la nivel de miniştri de externe, la nivel de ambasadori sau imputerniciţi
speciali); 4) interesele părţilor; 5) mediul de negociere; 6) modul de finalizare al negocierii.17
Tipuri de negociere :
a. negocierea distributiva (caştigător/perdant sau victorie/înfrângere);
b. negocierea integrativă (câştigător/câştigător sau victorie/victorie) sau
c. negocierea rațională, un tip de negociere care nu pune în cauză o poziție părților sau
intereselor subiective ale acestora.
Negocierea distributivă este cea de tip ori/ori, care optează doar intre victorie/înfrângere. Este
cea care corespunde unui joc cu suma nulă şi ia forma unei tranzacții în care nu este posibil ca o
parte sa câştige, fără ca cealaltă parte să piardă. Fiecare concesie făcută partenerului vine in dauna
concedentului și reciproc. Conform lui Francois Callieres regulile negocierii distributive (”Hard”)
sunt : ascunderea emoțiilor, evitarea acțiunii de a pune cărțile pe masă, mascarea intereselor,
constituirea în avantaj personal a slăbiciunii celuilalt, menținerea încrederii în sine și a fermității,
utilizarea artei de a flata, ascunderea abilității de a fi un bun manipulator.18
Negocierea integrativă (victorie/victorie) este acea în care sunt respectate aspiraţiile şi
interesele partenerului, chiar dacă vin împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul reciproc si
pe tolerarea diferenţelor de aspiraţie şi de opinii.Francois Callieres stabilește regulile negocierii
integrative (”Soft”) : fii modest și onest, practică o politică moral orientată, controlează-ți
pasiunile, nu confunda negocierea cu intriga, evită confruntarea, comportăt-te ca și cum oponentul
ar fi de partea ta.
Negocierea rațională este aceea în care părțile nu-și propun doar să facă sau să obțină
concesii, consemţite de pe poziții de negociere subiective, ci încearcă să rezolve litigiile de fond
de pe o poziție obiectivă, alta decât poziția uneia sau alteia dintre ele.19
În cazul negocierii, interdependența provine din participarea părților la unproiect comun sau
la rezolvarea unei probleme comune.În literatura de specialitate, ideea de interdependență rezultată
din proiectul sau problema comună este exprimata și prin termenul de interese
comune. Negociatoriiau interese comune într-o situaţie dată, ceea ce îi face saăpoarte tratative
pentru aajunge la o înţelegere. Altfel, această situație poate fi definită ca câștig mutual.20 În lipsa
acestora între ei ar exista o stare de indiferenţăși nus-ar pune problema negocierii.

17
Malița Mircea. Teoria și practica negocierilor.Bucuresti: Ed. Politica, 1972, pag. 68
18
Baciu Cornelia. Negociere și conflict în relațiile internaționale,
http://books.google.md/books?id=8niOEw2_UHAC&pg=PP2&lpg=PP2&dq=cornelia+baciu.+conflict+si+negocier
e&source=bl&ots=ylhSVwW0pb&sig=U__63II-mFdojDIjZo-
GH9h4GaA&hl=ru&ei=IovBTtX9Noaj4gT0uYSjBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CCkQ6
AEwAg#v=onepage&q&f=false, (citat 09.12.2018)
19
negociere. http://www.artamedierii.ro/negociere, (citat 09.12.2018)
20
Goldstein Joshua. Relații internaționale. Iași:Polirom, 2008, p. 104
 13

• Proiectul comun reprezintă o întreprindere a părților pentru realizarea căreia sunt necesare eforturile
lor conjugate. De exemplu două state vecine doresc să stabilească între ele relaţii durabile,
comerciale, culturale sau de altă natură, de a participa la un proiect comun. Două companii
înfiinţează o societate mixta sau unproiect comun.
•Problema comună există atunci când apare o diferenţa între starea prezentă si cea dorită de părți,
precum și anumite obstacole care trebuie depăşite. Cu alte cuvinte, folosim termenul de problemă,
având în vedere mai ales situaţii care nascdificultăţi. Dacă aceste dificultăţi privesc ambele părți
și pot fi depăşite doar princontribuţia fiecăreia, atunci părţile sunt confruntate cu o problemă
comună. 21
Divergențele reprezintă cea de-a doua condiţie a negocierii; în lipsa lorinteracţiunea
dintre părţi este marcată de consens. Participarea părților la proiectulcomun nu înseamnă ca
interesele lor coincid în totalitate. Din contra, există interesediferite semnificative între
negociatori. Divergențele dintre părți pot fi de natură diferită:
•Divergentele cognitive implică existența unor diferente între concepţiile, punctelede vedere sau
preferinţele părților implicate într-un proiect sau problema comună. Acestea nu numai că au în
vedere soluţii diferite, dar înţeleg în mod diferit șirealitatea cu care sunt confruntaţi.
•Divergentele de interese se referăla alocarea unor valori între părți. Exemple deastfel de valori pot fi
preţul, cantitatea unor mărfuri etc.22
Negociatorii dintr-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe
și/sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lîngă celălalt stat, dar pot fi și
alte personalități, care posedă experiență și prestigiu în domenii ce formează obiectul
diferendului.Unul din avantajele negocierilor este considerat tocmai acela că, datorită lipsei lor de
formalism, ele se pot desfășura alternativ cu alte mijloace de soluționare ori se pot relua la diferite
nivele de reprezentare. Uneori tocmai schimbarea acestor nivele este demersul în măsură
să ”deblocheze” negocierile care au ajuns în impas.23
Ținând seama de unele soluții ale jurisprudenței internaționale, în doctrină s-a format un
curent de opinie conform căruia, în contextul soluționării pașnice a diferendelor se poate vorbi
despre o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor. Părțile la un diferend ar avea deci
obligația de a se angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte mijloace de soluționare
pașnică. O altă regulă care se degajă în legătură cu negocierile internaționale are în vedere

21
Conceptul de negociere. http://www.scribd.com/doc/52578432/1/Conceptul-de-negociere, ( citat 09.12.2018)
 14

desfășurarea acestora cu bună credință, deci cu intenția reală de a se ajunge la o soluție reciproc
acceptabilă. Durata negocierilor este la fel flexibilă, variind de la cîteva zile la decenii. 24
Trebuie de luat în considerație și premisa istorică de negociere între state, care de fapt este
și un avantaj pentru menținerea păcii între state. Moștenirea vechilor înțelegeri determină deseori
modul după cum națiunile negociază în prezent, mai ales atunci cînd alegătorii domestici urmăresc
o logică a precedentului. Tratatele încheiate de liderii anteriori evită ieșirea din ramă a conflictelor
și obligă părțile să opteze pentru negociere. Astfel, este explicată instituirea în timp practicarea
metodelor pașnice de soluționare a conflictelor.25
 Diferențele de cultură

Cu toate că negocierile domestice şi cele internaţionale au multe în comun, factorul care este
aproape întotdeauna prezent în cele din urmă şi absent în cele domestice este diferenţa dintre culturile
negociatorilor. În afacerile internaţionale negocierile traversează nu doar frontiere, ci şi graniţe
invizibile, culturale. Cultura influenţează în mod profund felul în care oamenii gîndesc, comunică şi
acţionează, precum şi tipul deciziilor pe care le iau şi felul în care ajung la acestea. Diferenţele culturale
dintre indivizii de la masa negocierilor pot crea bariere care îngreunează sau chiar blochează procesul
de negociere.
Cultura este „un set comun şi durabil în timp de înţelesuri, valori şi credinţe care caracterizează un
grup naţional, etnic sau de alt tip şi care direcţionează comportamentul membrilor”26.
Diferenţele de cultură dintre negociatori pot obstrucţiona în multe moduri negocierile. În primul
rând, ele pot crea neînţelegeri în comunicare. Dacă un manager american îi răspunde propunerii unui
alt american cu sintagma “E dificil de realizat”, o sintagmă care, trecută prin filtrul culturii şi practicii
de afaceri americane, probabil înseamnă că există încă posibilitatea pentru viitoare discuţii în acea
problemă, cu condiţia ca cealaltă parte să-şi îmbunătăţească oferta. În alte culturi, de exemplu în Asia,
persoanele pot fi reticente în a spune un “nu” direct, chiar dacă asta le este intenţia. Astfel, când un
negociator japonez, ca răspuns la o propunere, foloseşte “E dificil”, el indică clar că propunerea e
inacceptabilă. “E dificil” înseamnă “nu” pentru japonezi, în timp ce pentru americani implică “poate”.
În al doilea rând, diferenţele culturale creează dificultăţi nu doar în înţelegerea cuvintelor, ci şi în
interpretarea unor acţiuni. De exemplu, mulţi occidentali se aşteaptă la un răspuns prompt atunci când
fac o afirmaţie sau pun o întrebare, în timp ce japonezii tind să răspundă mai greu. Ca o consecinţă,
negocierile cu japonezii sunt uneori presărate cu momente de tăcere ce sunt extrem de inconfortabile

24
Miga-Beșteliu Raluca.Drept Internațional. București: Ed. All, 1997, p. 307
25
Baciu Cornelia. Negociere și conflict în relațiile
internaționalehttp://books.google.md/books?id=8niOEw2_UHAC&pg=PP2&lpg=PP2&dq=cornelia+baciu.+conflict
+si+negociere&source=bl&ots=ylhSVwW0pb&sig=U__63II-mFdojDIjZo-
GH9h4GaA&hl=ru&ei=IovBTtX9Noaj4gT0uYSjBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CCkQ6
AEwAg#v=onepage&q&f=false
26
Faure, G.O.Culture and Negotiation.Newbury Park: Sage Publications, 1993, p.3
 15

pentru un american. Pentru japonezi, perioada de tăcere e considerată normală, un timp potrivit pentru
a reflecta asupra celor ce s-au spus. Faptul că s-ar putea ca ei să nu vorbească nici în limba lor nativă
nu face decât să prelungească şi mai mult perioada necesară pentru un răspuns.
Din perspectiva lor culturală, americanii interpretează tăcerea japonezilor ca un semn de nepoliteţe,
o lipsă de înţelegere a celor discutate sau o tactică vicleană de a încerca să le afle adevăratele intenţii.
Decât să aştepte un răspuns, tendinţa americanilor este de a umple golul din discuţie cu cuvinte, punând
întrebări, oferind alte explicaţii sau pur şi simplu repetând ceea ce au mai spus deja. Acest tip de
răspuns la tăcere poate produce o confuzie japonezilor, care sunt făcuţi să creadă că sunt bombardaţi
cu întrebări şi propuneri fără a li se acorda timpul adecvat pentru a le putea răspunde.
Pe de altă parte, latino-americanii, care pun mare preţ pe agilitatea verbală, au tendinţa de a
răspunde repede. Într-adevăr, ei pot răspunde unei chestiuni odată ce au înţeles-o, chiar dacă
interlocutorul nu a apucat să termine de vorbit. În timp ce negociatorii americani neexperimentaţi pot
fi uneori induşi în confuzie de răspunsurile întârziate ale japonezilor, ei ajung la fel de stresaţi atunci
când se află în negocieri cu brazilieni datorită întreruperilor constante. Durata deciziilor în companiile
japoneze este mai mare decît în companiile americane sau europene în schimb implementarea este
mult mai rapidă și reușita garantată.27
În al treilea rând, consideraţiile culturale influenţează forma şi fondul înţelegerii pe care încerci să
o realizezi. De exemplu, în multe părţi ale lumii musulmane, unde legea islamică interzice perceperea
de dobândă pe împrumuturi, cineva interesat să facă afaceri e nevoit să-şi regândească şi redenumeasca
comisioanele financiare în “taxe administrative” pentru a putea obţine acceptul la masa de negocieri.
Mai concret, diferenţele culturale invariabil vor necesita schimbări ale produselor, ale sistemelor de
management şi ale politicilor de personal. De exemplu, în Thailanda, relaţia dintre un manager şi un
angajat este mai ierarhică decât una din Statele Unite. Lucrătorii sunt motivaţi de dorinţa de a mulţumi
managerul, dar, în schimb, se aşteaptă şi doresc ca managerii lor să fie sensibili la problemele lor
personale şi să fie pregătiţi să îi ajute. În alte culturi, cum ar fi Australia, angajaţii nu se aşteaptă şi nici
nu doresc ca managerii să se implice în problemele personale ale lor. Astfel, un proiect australian în
Thailanda ar necesita o schimbare a conceptului său de relaţii cu personalul datorită culturii locale.
În ultimul rând, cultura influenţează “stilul de negociere”, felul în care persoanele din diferite
culturi se comportă în timpul sesiunilor de negociere. Cercetările indică destulm= declarcă practicile
de negociere diferă de la o cultură la alta, cultura putând influenţa felul încare persoanelepercep însăşi
natura şi funcţia negocierii. Există în prezent două direcţii majore de studiu al stilurilor de negociere:
de pe o parte cele analitico-descriptive care se concentrează pe stilul unui anumit grup (în această
categorie intră numeroasele cărţi de tipul Negociind cu arabii/indienii/japonezii) iar pe de altă parte

27
Georgescu Toma. Negocierea afacerilor. Galați: Porto-franco, 1992, P. 122
 16

cele care optează pentru o abordare comparativă şi interculturală - căutând să identifice anumite
elemente de bază în stilul de negociere şi să determine cum sunt ele reflectate în diverse culturi. 28
Referitor la stilul național de negociere, unui negociator moldovean i se atribuie următoarele
calități : emotivi, sentimentali, dinamici în comunicare verbală, și în ceea ce privește utilizarea
mijloacelor nonverbale, ospitalier, depun eforturi majore pentru a crea un comfort plauzibil pentru
partener, credul, direct în exprimarea intențiilor, uneori nerespectînd hotarul între decență și
indicență.29
 Cine trebuie să-și asume responsabilitatea pentru realizarea negocierilor ?
Un subiect vechi în dezbaterea pe tema menținerii internaționale a păcii încearcă să găsească
răspuns la întrebarea : pacea internațională ar trebui să fie realizată de Națiunile Unite, organizațiile
regionale (spre exemplu OAS, OAU/AU, ECOWAS, EU, OSCE sau NATO) sau de coaliții ad-hoc, la
voința statelor. Capitolele VI și VII ale Cartei Națiunilor Unite au fost folosite pentru a autoriza
operațiunile întreprinse de UN, în timp ce Capitolul VIII a livrat legitimitate adițională operațiunile
non-UN. Se poate de asemenea susține că Carta Națiunilor Unite exprimă că UN ar trebui să fie ultimul
resort de decizie, în timp ce organizațiile regionale și statele-vecine ar trebui să le fie acordată prioritate
atunci cînd se găsesc în situația de a se confrunta cu amenințări la adresa păcii și securității
internaționale. Doar în cazul în care aceste inițiative eșuează, prerogativele pot fi reportate Națiunilor
Unite.
În urma datelor statistice s-a ajuns la concluzia că alegerea între eforturile UN și non-UN trebuie
făcute de la caz la caz, în locul alegerii din primă fază a operațiunilor non-UN. Acest avertisment este
bazat pe observația că regiunile care se confruntă cu situații de criză și conflict sunt des caracterizate
de capacitate insuficientă pentru a îndepărta aceste situații și a reuși în procesul de menținere a păcii.
În esență, regiunile, precum Africa, cu cea mai mare cerere de menținere a păcii sunt suspecte a avea
cea mai mică capacitate de menținere a păcii. Aceasta implică și situații inverse, unde regiuni ca
Europa, cu un nivel scăzut de cerere de menținere a păcii, au cel mai mare potențial de a face acest
lucru. Datele pentru perioada de după sfârșitul Războiului Rece, nu arată schimbări dramatice în
numere, care sunt mici. Numărul operațiunilor UN a început să crească în 1988, în timp ce creșterea
acțiunilor efectuate de altți actori a avut startul în 1992. Această creștere are loc nu numai simultan cu
sfârșitul Războiului Rece, dar coincide și cu înmulțirea numărului de războaie și conflicte armate în
prima parte a anilor ”90 - atunci când mai mult de 50 de conflicte armate anuale erau înregistrate la
nivel global de către Uppsala Conflict Data Program. O altă observație este că numărul ambelor tipuri
de operațiuni este comparabil după mijlocul anilor ”90, exact după ce UN a început să încurajeze

29
Crăciun Claudia. Teoria și practica negocierilor. Chișinău: Prut Internațional, 2003, p.173
 17

explicit eforturile de meținere a păcii regionale. Tendințele par să indice că Națiunile Unite au inspirit
sau indus altor actori, în special regionali, dorința de a se preocupa cu menținerea păcii.30

 Premisele istorice ale negocierilor

Statele negociază de la începutul istoriei prin împuterniciți sau soli. Față de războaie,
negocierile au prevalat în relațiile dintre state, dar niciodată nu au fost studiate atît de sistematic și
constant cum au fost studiate strategiile și tacticile războaielor. La momentul actual funcția
reprezentativă a diplomației își pierde din importanță, crescînd însă funcția negociatoare a
diplomației crește ca pondere, dar și ca întindere. Procedurile și forurile moderne ale negocierilor
diplomatice sunt din ce în ce mai variate și complicate. Ele înregistrează an de an o creștere rapidă,
iar formele și funcțiile lor evoluează în sensul adaptării la nevoile schimbătoare ale comunității
internaționale în plină expansiune. Se poate spune că diplomația actuală trăiește în era negocierilor.
În Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în consiliile O.N.U., în rețeaua instituțiilor sale
specializate, în sutele de organizații guvernamentale și în miile de organizații neguvernamentale,
în comitetul de dezarmare de la Geneva, în comisiile și organismele regionale se negociază aproape
continuu, intens și susținut.31
Eficiența negocierilor diplomatice și prezența acetora ca indicator al stabilității
internațional și al păcii poate fi urmărită mai bine ca oriunde în desfășurarea istoriei politice a
Europei, care a menținut pînă la ora actuală o însemnătate deosebită pentru întreaga politică
mondială.
Fazele cele mai importante ale razboiului rece, care în unele regiuni ale planetei are ca
urmare ch, iar conflicte armate sînt : criza coreeană care începe în 1950 ; criza Berlinului care
începe în vara anului 1948 ; criza Vietnamului în 1953 ; criza Taivanului în 1954 ; criza petrolului
din Iran în 1951 ; criza Canalului de Suez din 1956 ; criza cubană din 1959.
Este interesant de remarcat că ,de-a lungul acestei perioade, ieșirea din impas în toate aceste
momente critice se face numai pe calea negocierilor, și nu prin alte mijloace de rezolvare a
conflictelor. Calea armelor se dovedește a fi ineficace în obținerea rezultatelor scontate.
Negocierile din această lungă perioadă au un caracter deosebit de rolul și funcția pe care trebuie
să le îndeplinească în desfășurarea relațiilor internaționale :

30
Baciu Cornelia. Negociere și conflict în relațiile internaționale
http://books.google.md/books?id=8niOEw2_UHAC&pg=PP2&lpg=PP2&dq=cornelia+baciu.+conflict+si+negocier
e&source=bl&ots=ylhSVwW0pb&sig=U__63II-mFdojDIjZo-
GH9h4GaA&hl=ru&ei=IovBTtX9Noaj4gT0uYSjBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CCkQ6
AEwAg#v=onepage&q&f=false, (citat 09.12.2018)
31
Malița Mircea. Teoria și practica negocierilor.Bucuresti: Ed. Politica, 1972, p. 68
 18

- Intervin în extremis, numai după ce zădărnicia căii armate a fost demonstrată pînă la
capăt ;
- Stau sub semnul politicii de forță ;
- Sînt în numeroase cazuri alterate de lipsa unei dorințe autentice de a ajunge la o soluție
, ceea ce conduce la acorduri temporare și incomplete.
Într-un aliniat definit de John Foster Dulles, spiritul în care se poartă negoicierea este
contrar esenței lor, iar ineficacitatea cu care se desfășoară nu trebuie atribuită decît acestor
circumstanțe speciale. Astfel, de pildă, în criza coreeană declanșată în 1950 prin acțiunea militară
a S.U.A. și a aliaților lor, negocierile care au început în 1951 la Pan-Mun-Jon nu aduc nici o soluție.
Doi ani mai târziu, la 27 aprilie 1953, negocierile sunt reluate sub auspicii mai bune, cînd partea
ofensatoare se decide să integreze situația într-un tablou general de posibilă destindere. După trei
luni se semnează Convenția de armistițiu, prin care se acceptă statu-quo-ante. Aceleași împrejurări
apar și în cazul războiului pentru independența Vietnamului. Propunerile de negociere, sugerate
de Uniunea Sovietică în 1953, sînt întîmpinate de pe poziții de forță la Washington, cu toată situația
dicicilă în care se găsea Franța. Căutînd o ”ieșire onorabilă” din impas, Franța arată la Conferința
de la Bermude a statelor blocului occidental că sarcinile sale în Indochina ”sunt prea grele pentru
ea singură”. Un an mai tîrziu la 8 mai 1954, după înfrîngerea rezistenței franceze de la Dien-Bien-
Phu și victoria trupelor de eliberare se deschid la Geneva negocierile asupra Indochinei. Prin
semnarea armistițiului a avut loc recunoașterea dreptului la independență și autodeterminare a
popoarelor vietnamez, laoțian și cambodgian.
O deosebită importanță au avut negocierile în cadrul rezolvării crizei Berlinului.
Propunerea sovietică adresată puterilor occidentale pleca de la considerația că ”Berlinul occidental
ar trebui să devină ”un oraș liber, în viața cărua nici un stat, inclusiv cele două state germane
existente, să nu se amestece”. Această propunere este urmată de un schimb de note și apoi de
consultări care se prelungesc pînă la sfîrșitul anului și continuă în 1959, pînă la 11 mai, cînd în
sfîrșit, se hotărăște ținerea conferinței miniștrilor de afaceri străine pentru negocierile între Vest și
Est, la Geneva, cu participarea reprezentanților celor două state germane. Cu cîteva întreruperi
lungi conferința trenează pînă la 3 august, cînd se amînă sine die și participanții se separă. La
întîlnirea de la Camp David, în septembrie, se cade de acord asupra reluării tratativelor. La
întrevederea din 3 iunie 1961, la Viena dintre șefii de stat ai Uniunii Sovietice și Statelor Unite,
nu se ajunge la o înțelegere cu privire la situația Berlinului. La 13 august se închide frontiera dintre
Berlinul de est și cel de vest. Tentativa negocierilor, deși nereușite au împiedicat totuți conflictele
armate.
Tot ca un exemplu de eșec al politicii de forță și al șantajului ecnomic, atunci cînd ele
înlocuiesc calea normală a negocierilor și respectarea principiilor de bază ale acestui instrument
 19

central al relațiilor internaționale, poate fi citat cazul Cubei. După o luptă de doi ani împotriva
dictatorului Batista, la 8 ianuarie 1959, conducătorul revoluționar Fidel Castro Ruz își face intrarea
triumfală în Havana, în fruntea grupurilor de guerillos. Luînd poziție împotriva revoluției din
Cuba, Statele Unite ale Americii acționează în trei moduri: refuză negocierile economice pe baza
planului de redresare și modernizare al lui Fidel Castro, facilitează recrutarea refugiaților
antirevoluționari, instaurarea, înarmarea și lansarea lor împotriva regimului revolutionar și, în
sfîrșit, folosește șantajul economic, reducînd cu o pătrime importul de zahăr cuban. Politica forței
și a constrîngerilor a avut alt efect decît cel urmărit : ea a grăbit polarizarea forțelor națiunii în
jurul unui program îndrăzneț de schimbări economice și sociale, bazat pe resursele proprii și pe
solidaritatea țărilor socialiste. În 1961 are loc invazia Cubei de către americani, soldată cu eșec,
J.F. Kennedy numind acest act drept un eșec al politicii externe americane. Criza din 1961
reprezintă unul din momentele cele mai grave ale perioadei postbelice. Numai o intervenție
hotărîtă a factorilor de răspundere pe arena internațională, care au folosit din plin mijloacele
O.N.U., a putut evita un conflict de mari proporții.
Mulți autori afirmă că începînd cu 1963, tensiunea primejdiei și sentimentul catastrofei
creează o stare de oboseală nervoasă și trezește conștiința factorilor de responsabilitate politică. Ei
anunță o perioadă activă a negocierilor, care s-au desfășurat de atunci cu intensitate crescîndă pe
toate temele importante ale relațiilor internaționale : dezarmare, asistență tehnică către țările în
curs de dezvoltare, securitatea și cooperarea europeană, colaborarea în domeniul marilor
descoperiri a secolului. Bipolarismul în afacerile internaționale cedează treptat în fața unei tot mai
mari cerințe a democratizării vieții internaționale și a dorinței tot mai ferme a țărilor mici de a
participa, în nume propriu, la destinele lumii. Procesul reabordării marilor teme nu întîrzie să se
manifeste într-un calendar elocvent. La 15 iulie 1963 are loc deschiderea negocierilor sovieto-
anglo-americane pentru încetarea experiențelor nucleare, în 1964 încep negocieri care duc la
acordul soviet-anglo-american pentru reducerea producției unor materii fisionabile în scopuri
militare. La fel încep negocieri pentru neproliferarea armelor nucleare, care se termină cu semnarea
Tratatului de neproliferare din 1968.
În etapa actuală, în condițiile globalizării, de la funcția de reglementare pe cale pașnică a
litigiilor dintre state, metoda negocierilor se îndreaptă tot mai mult spre domeniile cooperării
constructive pentru soluționarea în comun a marilor probleme care stau în fața omenirii, ca aceea
a lichidării subdezvoltării, care în ultimă instanță constituie una din sursele conflictelor dintre state,
sau problema luptei împotriva poluării mediului ambiant. Printre aceste se includ și rezolvarea
conflictelor teritoriale, apărute după destrămarea URSS.
La momentul actual, funcția negociatoare a diplomației crește ca pondere, dar și ca
întindere. Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a
 20

diferendului internaţional. Concomitent, negocierea, pe lingă faptul că este un mijloc de bază de

soluţionare paşnică a diferendelor, indeplinește şi funcţii aplicative in cadrul soluţionării
diferendelor. În mod practic, toate mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin
negocieri şi, de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri. Dreptul internaţional nu
stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalităţile şi procedura de negociere, permițînd
actorilor un anumit grad de independență în organizare.
După cum s-a observat, negocierea este o metodă simplă de rezolvare a conflictelor
internaționale. Aceasta permite crearea condițiilor necesare fără prea multe concesii, pentru care
negocierea este ușor de acceptat. Odată implicat în negociere, părțile își asumă responsabilitatea
de a plasa valorile morale superior armelor și actelor violente. În contextul soluționării pașnice a
diferendelor se poate vorbi despre o regulă privitoare la anterioritatea negocierilor. Părțile la un
diferend ar avea deci obligația de a se angaja în negocieri directe înainte de a recurge la alte
mijloace de soluționare pașnică. O altă regulă care se degajă în legătură cu negocierile
internaționale are în vedere desfășurarea acestora cu bună credință, deci cu intenția reală de a se
ajunge la o soluție reciproc acceptabilă. Durata negocierilor este la fel flexibilă, variind de la cîteva
zile la decenii.
Ca orice alt proces, negociere întîlnește și anumite impedimente, precum diferențele de cultură,
determinarea inițiatorului de negocieri, însă balanța avantajelor permise de acestea determină părțile
aflate în conflict să evite influența factorilor secundari.

2.2 Impactul medierii în rezolvarea conflictelor internaţionale

Esenţa medierii a fost elaborată şi dezvoltată de-a lungul anilor de către organismele
internaţionale, mondiale şi regionale. Rolul medierii în plan internaţional (la soluţionarea
conflictelor internaţionale deosebit de dificile) a fost elucidat în asemenea documente
internaţionale de drept umanitar cum ar fi Convenţia de la Haga din 1899 privind aplanarea
conflictelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind rezolvarea paşnică a diferendelor
internaţionale etc. În acelaşi sens poate fi remarcată şi practica Organizaţiei Naţiunilor Unite, care,
adeseori, folosea procedeele de mediere în aplanarea conflictelor dintre state sau regionale.

De exemplu, în 1948, Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema palestiniană;

Consiliul de Securitate al ONU a însărcinat un mediator pentru soluţionarea problemei cipriote,
iar Secretarul General al ONU a delegat un mediator pentru medierea în conflictul armat din
Orientul Apropiat. În ce priveşte reglementarea instituţiei medierii în cauzele penale de către
organismele regionale, cum ar fi Consiliul Europei, drept exemplu poate servi Recomandarea nr.
R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale
 21

(Adoptată de Comitetul de Miniştri la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a

reprezentanţilor miniştrilor). Comitetul de Miniştri a recomandat statelor membre ale Consiliului
Europei să folosească medierea în cazurile penale ca pe o opţiune flexibilă, cuprinzătoare, utilă,
complementară sau alternativă procedurilor penale tradiţionale, luându-se în considerare
necesitatea de a promova participarea personală activă a victimei, a infractorului şi a altor persoane
care pot fi afectate ca părţi, în soluţionarea conflictelor penale, precum şi implicarea comunităţii
la aceste proceduri penale. De asemenea, a fost recomandat de a fi recunoscut interesul legitim al
victimelor de a avea un cuvânt de spus în rezolvarea consecinţelor victimizării lor, de a comunica
cu infractorul şi de a obţine scuze şi compensaţii.

Medierea presupune abilităţi speciale şi necesită coduri de practică şi pregătire acreditată, luând în
considerare contribuţia potenţial substanţială a organizaţiilor nonguvernamentale şi a
comunităţilor locale în domeniul medierii în cazuri penale şi necesitatea de a combina şi coordona
eforturile iniţiativelor publice şi private.Prevederile sus-indicate (cu privire la mediere) trebuie să
fie posibile de aplicat oricărui proces prin care victimei şi infractorului li se dă posibilitatea, în
cazul în care consimt liber, să participe activ la rezolvarea problemelor apărute în urma infracţiunii
cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale (mediator). Medierea în cazuri penale trebuie folosită numai
dacă părţile consimt liber. Părţile vor fi libere să-şi retragă consimţământul oricând pe parcursul
medierii.Medierea32 e o forma de interventie mai activa in relatia intre partile in conflict,in care
persoana terta joaca un rol activ,inclusiv la masa tratativelor,unde partile pot acceptaq proceduri
de conciliere propuse de mediator.

Medierea Internationala este:"un mod de rezolvare paşnic a diferendelor internaţionale, care

implică participarea unei terţe părţi directe în cadrul negocierilor între părţile participante la
diferende, cu scopul de a încuraja părţile să ajungă la concesii, sau prin utilizarea de canale
diplomatice, propune un plan pentru soluţionarea conflictului pe care părţile ar putea să le ia în
considerare şi în cele din urmă să le adopte ".33 un consens general în ceea ce priveşte eficienţa
medierii internaţionale în conflict de difuzie a apărut devreme în istoria RI.Eminamente, nu toate
încercările de mediere sunt de succes, problema principală care urmează să fie abordate este: Care
sunt mecanismele primare care duce medierea sa fie de succes sau ineficienta?Brian S. Mandell
identifică doi factori care au impact asupra succesului de medierea internaţională:

Claudia Craciun.Teoria si practica negocierilor.Chișinău: Prut Internațional, 2003, p.131-133

32
33
Dictionarul International legal,referitor la utilizarea negocieri,mediere si conciliere,scris de Institutul international
de cercetari diplomatice.1985.p.585
 22

 factori de context, printre care se numără natura conflictului, caracteristicile, şi a

relaţiilor dintre părţile implicate în conflict, caracteristicile partii terte, şi relaţiile dintre terţ şi
fiecare dintre părţile respective implicate în conflict.34 Există un organism sofisticat de literatură
explorarea acestor contextuali factori.
 factorii de procedură, care se referă la strategiile utilizate de partea in mediere . Studiul
factorilor de procedură consideră că în primul rând rezultatele diferite de strategie,spre deosebire
de factorii contextuali, au fost insuficiente in cercetarea cu privire la abordarea de procedură a
factorilor de mediere.
Pentru a stabili care dintre strategiile date au cel mai puternic succes, autorul realizează o
comparaţie sistematică a efectelor pe termen scurt şi pe termen lung a strategiilor de mediere
diferite.Strategia de mediere se referă la metodele de rezolvare a conflictelor in abordare, care
include managementul litigiilor şi conflictelor coordonatoare.Oamenii de ştiinţă sunt în conflict în
ceea ce priveşte clasificarea diferitelor strategii de mediere. Bercovitch, în sintetizarea punctelor
de vedere a diferitor scoli, identifică trei strategii diferite de mediere:
 Directiva privind strategia de comunicare şi strategia facilitării procedurale.Strategia
de directivă are un impact direct asupra intereselor părţilor,are cel mai înalt nivel de
intervenţie şi, prin urmare, cea mai mare probabilitate de succes.
 a doua teorie în literatura de specialitate privind acest subiect este cea a "teoriei
mecanismului casual". Susţinătorii săi susţin că acesta este mecanismul asociat cu
fiecare dintre cele trei strategii diferite care determină care este cea mai
efectiva.Medierea nu este o artă misterioasă.Ea poate fi studiata, învăţată şi înţeleasă.
Estimările ratei de scădere în medierea internaţională se relevă în general la 60 la sută,
deşi anchetele au raportat rate variind de la un minim de 45 la suta la un nivel record
de 82 procente. Sondajele raportează de asemenea ratele de succes semnificativ.
Bercovitch spune: "Medierea poate să fie cel mai apropiat lucru cu tehnica eficientă
pentru a face faţă conflictului din secolul al XXI-lea."35.
 Studiile prescriptive oferă consiliere negociatorilor. Alte studii încearcă să dezvolte
modelul cuprinzător de soluţionare a conflictelor. Economiştii şi teoreticienii căută modele
matematice ale comportamentului raţional in negociere. Abordarea finală încearcă să distileze
orientările de rezolvare a conflictelor de la studii de caz empirice şi experimentale. Fiecare
abordare a adus contribuţii valoroase la înţelegerea de bază.Când şi de ce ar trebui sa se medieze?
Medierea este cea mai utilă în conflicte prelungite, atunci când părţile au ajuns anul impas

34
Brian S. Mandell,Brian W. Tomlin.Medierea in dezvoltarea normelor de rezolvare a
conflictului.Vol.28,Nr.1(1991).p.43
35
Jacob Bercovitch.Medierea in Conflictele internationale.Iaşi: Polirom, 2001, p.131
 23

obiectiv,cind mai vor să se încheie lupta lor şi sunt dispuşi să facă compromisuri pentru a face
acest lucru. În mod tradiţional, e şi tip de Intervenţie cu Interes umanitar. Cu toate acestea, motivele
pot juca un rol în decizia lor, inclusiv dorinţa de a afecta istoria, pentru a răspândi propriile lor
idei, pentru a limita impactul conflictului pe cont propriu (naţional, pentru a extinde influenţa lor).
Pot căuta apel la mediere pentru a reduce escaladarea conflictului şi soluţionarea lui.Mediatorii se
angajează într-o gamă largă de roluri, funcţii şi comportament. În cazul medierii internaţionale,
sunt trei strategii principale clasificate.
1. Strategiile de comunicare includ contactarea părţilor, transmiterea de mesaje, construirea
încredere şi respect, şi furnizarea informaţiilor care lipsesc.
2. Strategiile de formulare includ setarea de mediere şi protocoale, modelarea agendei,
calendarul şi menţinerea control, sugerând concesii, şi decontarea propunerilor.
3. Strategii de manipulare includ menţinerea părţii terţe în negociere.
Exista o gamă de medieri din partea unor grupuri internaţionale, cum ar fi ONU, a grupurilor
transnaţionale cum ar fi Amnesty International sau al Crucii Roşii, a grupurilor regionale, cum ar
fi Uniunea Europeană sau Liga Arabă.Bercovitch identificătrei factori,care contribuie la o mediere
eficace.
a) În primul rând, părţile trebuie să fie motivate pentru a soluţiona conflictul lor şi in mod
serios.
b) În al doilea rând, circumstanţele conflictului trebuie să fie gata pentru intervenţie.Existenţa
unui impas e negativă (de exemplu, un eşec militar, o schimbare în relaţiile de putere, sau un eşec
de a impune un rezultat unilateral) rămâne cea mai bună referinţă într-un conflict pentru a decide
când se iniţiază de mediere."36.
c) În al treilea rând, un mediator corespunzător trebuie să fie disponibil. Bercovitch constată
că: "există un acord larg în rândul teoreticienilor şi practicienilor că trebuie să posede informaţii
adecvate, tact, competenţe în elaborarea propunerilor formale, şi un simţ al umorului, în plus faţă
de cunoştinţele specifice ale conflictului de bază." Cunoştinţă asociată la mediator este eficacitatea,
aşa cum este utilizarea strategiilor de directivă.În cele din urmă, Bercovitch consideră metode şi
standarde pentru evaluarea eforturilor internaţionale de mediere,ca fiind efective căi de soluţionare
a diferitor conflicte.Din mai multe scopuri continuarea medieriie diferită, deci şi diferite seturi de
criterii vor fi necesare.37
Gradul de diversificare al relaţiilor sociale şi economice intr-o societate din ce în ce mai
complicată, dezvoltarea economică, complexitatea în creştere a tuturor aspectelor vieţii cotidiene
adăugă noi şi noi tipuri de conflicte. Rezolvarea clasică a conflictului, prin deferirea acestuia

36
Ibidem.p.145
37
Dufour Jean-Louis.Crizele internationale.Bucuresti: All, 2002.p.101-119
 24

organelor justiţiei şi soluţionarea pe conceptul câştig-pierdere (invingator- invins) s-a dovedit că

nu constituie întotdeauna cel mai adecvat raspuns,canatura sa să ofere o solutie tuturor
incertitudinilor şi dificultaţilor economice şi sociale actuale. Soluţionarea unui litigiu sau a unui
conflict nedevenit litigios, pe cale amiabila, cu ajutorul unei terţe persoane obiective şi imparţiale,
face ca procedura medierii sa fie tot mai preferată de către oameni şi instituţii, pe care
complexitatea relaţiilor sociale şi economice îi plasează la un moment dat în situaţii conflictuale
diverse.Geneza procedurii de mediere a avut loc cu mult timp în urma, intr-o perioadă în care nu
s-a conştientizat încă faptul ca a luat naştere o nouă forma de administrare şi rezolvare a
conflictelor.

Conflictul internaţional este fără nici un dubiu unul dintre cele mai cuprinzătoare procese ce
intervine în mediul internaţional. De asemenea poate fi unul dintre cele mai distrugătoare şi
periculoase procese daca este condus în mod defectuos, putând duce la nesatifacţii comune şi
violenţă. Din această cauză, trebuie să se studieze nu doar cauzele conflictului, cel mai important
fiind studierea căilor şi metodelor prin care se poate rezolva conflictul în mod pozitiv şi se pot
minimaliza consecinţele distructive.În general vorbind,există mai multe modalităţi de rezolvare a
conflictelor internaţionale. Cel puţin patru modalităţi de abordare a rezolvării conflictului pot fi
identificate, printre acestea fiind şi medierea.Medierea este la fel de veche ca şi conflictul.
Medierea a avut un rol important în dezvoltarea industrială şi preindustrială a societăţii.
Popularitatea acesteia a crescut odată cu aplicarea ei tot mai frecventă în cazul conflictelor ce s-au
ivit în diferite domenii de activitate. Fără a-i înţelege popularitatea, longetivitatea, ambiguitatea
sau importanta, cunoaştem despre mediere mai puţine decât ne imaginăm. Fenomenul medierii a
fost prea puţin studiat.Pentru început se iveşte întrebarea: în ce domenii ar trebui folosita medierea?
Medierea ar trebui folosita în primul rând în acele conflicte care durează de foarte mult timp, când
eforturile individuale sau ale părţilor implicate au ajuns intr-un impas, când nici una dintre părţi
nu mai este dispusa la efectuarea altor cheltuieli sau când ambele părţi sunt pregătite şi aşteaptă de
la mediere sa le implice intr-un dialog direct sau indirect.Oricare ar fi caracteristicile sale specifice,
medierea trebuie perceputa în esenţă ca şi o extensie a procesului de negociere în care o terţă
persoana, neutră de conflict, intervine pentru a schimba cursul acesteia. Terţa parte, fără a deţine
vreo putere de decizie, doar asistă părţile în scopul de a se ajunge la o înţelegere comuna. Ca o
formă de rezolvare a conflictului medierea se deosebeşte de celelalte forme ca şi arbitrajul sau
negocierea, tocmai prin faptul ca această terţă persoana, mediatorul nu are nici o putere de decizie
şi nici un ultim cuvânt cu privire la conflictul dintre părţi.În cazul conflictelor ce se ivesc în cadrul
relaţiilor internaţionale, medierea apare ca cel mai bun răspuns pentru rezolvarea conflictelor ce
 25

au la baza declanşării lor probleme legate de etnie, suveranitate sau independenţă. Activităţile de
mediere se aplică intr-un număr tot mai mare în cadrul conflictelor din arena internaţională..

În sistemul actual internaţional caracterizat prin suveranitatea de stat, capacitatea distructivă

a armelor deţinute de către ambele părţi şi absenţa unei autoritaţi centrale care are puterea de a
reglementa comportamentul internaţional, capacitatea de a regla litigiile pe bază de voluntariat şi
non-violenţă este foarte necesar. Mediere pe plan internaţional serveşte acest scop. Funcţiile sale
sunt, în amonte, pentru a preveni conflictul, sau,după ce acesta a fost deschis, să limiteze
escaladarea sau răspândirea sa, să găsească o soluţie rapidă pentru aceasta, pentru a evita sau a
minimiza utilizarea violenţei , să respecte dreptul internaţional pentru a promova un mediu mai
bun pentru viitorul relaţiilor dintre părţile aflate în conflict.38 Medierea nu este o nouă modalitate
paşnică de rezolvare a conflictelor: aceasta a fost folosită din vremuri stravechi ,fiind evidenţiată
cu referinţe în Biblie, Iliada lui Homer,de Sofocle. Ea este implicată în eforturile continue ale celor
în cauză de a gestiona conflictul lor şi presupune intervenţia non-coercitivă ale unei terţe părţi (un
individ, un ad-hoc internaţional sau o organizaţie) care încearcă să influenţeze sau să rezolve
special conflictul. Medierea nu este o soluţie universală. Miza unor conflicte merge mult dincolo
de opoziţia între două părţi: aceasta poate include interesele regionale şi internaţionale. Cu toate
acestea, medierea, care tinde să fie un mod de rezolvare a conflictelor’’cistigator-cistigator" este,
uneori, remediu nu foarte posibil, fie de către părţi sau de către alte părţi interesate.

Medierea poate permite părţilor să rezolve conflictul,insa mai multe condiţii trebuiesc
îndeplinite: părţile trebuie să fie dispuse să participe, părţile trebuie să fie legitime în ochii
oamenilor pe care pretinde că-i reprezintă, mediatorul trebuie să fie competent şi acceptat de către
toate părţile şi trebuie să aibă cunoştinţe de contextul lor social şi cultural şi fapte ale
conflictului.Mandatul Ombudsmanului ar trebui să fie suficient de larg şi cu resurse suficiente, în
ceea ce priveşte sprijinul şi flexibilitate.Programul Natiunilor Unite Pentru Dezvoltare(PNUD) a
Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) utilizează medierea de la începuturile sale, prin bunele oficii
ale Secretarului General (SG) şi trimişii sai speciali. În prezent, 62 de reprezentanţi speciali ai SG
sunt dislocaţi, inclusiv 30 în Africa, 11 în Asia şi Pacific, zece în Orientul Mijlociu, şapte în Europa
şi patru în cele două Americi. SG are de asemenea, un consilier special pe probleme legate de
soluţionarea conflictelor şi de prevenire din martie 2007.Alţi jucători mai puţin mediatizaţi încă

38
Bercovitch, J. et J. Fretter .Ghid regional al Conflictului internaţional si menegmentul . Bucureşti: All, 2004.p.23
 26

influent, la nivel internaţional, regional şi local sunt, de asemenea, susceptibili de a interveni, în

numele ONU pentru menţinerea păcii, reprezentanţi ai altor agenţii ONU: Înaltul Comisar al
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR), Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) şi Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA).Medierea este
o parte inerentă a activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite, care e exercitată la diferite niveluri, în
special în paralel şi în operaţiunile de pace. Înainte de aceste tranzacţii, la cel mai înalt nivel
strategic, medierea este adesea folosită pentru a pune capăt conflictului, prin semnarea unui acord
de pace sau de încetare a focului. În timpul acestor operaţiuni, medierea ONU, exercitată de către
şeful misiunii în sine, Reprezentantul Special al SG, sau de către alti membri la diferite niveluri,
menţine un dialog între părţi pentru a promova dezvoltarea si punerea în aplicare a acordului şi
soluţionarea litigiilor care pot apărea cu uşurinţă, în contextul stabilităţii fragile din perioadele de
post-conflict. După operaţie, acest mod de soluţionare paşnică a conflictelor, care îl pot utiliza
agenţii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi organizaţiile regionale implicate, devine un garant al
consolidării lente a păcii.

Soluţionarea paşnică a conflictelor se află în centrul misiunii ONU, după cum reiese din
primul articol din Carta Naţiunilor Unite, ce o imputerniceşte:,,…să menţină pacea si securitatea
internaţională şi, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea si înlăturarea
ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale
păcii şi să înfăptuiască,aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional
care ar putea duce la o încalcare a pacii;39. Într-adevăr, obiectivele sale sunt de a "menţine pacea
şi securitatea internaţională"."Medierea este menţionată explicit în articolul 33.1 din capitolul VI
al Cartei, care stabileşte mijloacele paşnice de rezolvare a conflictului, precum şi mai multe
rezoluţii ale Adunării Generale a ONU (Adunarea Generală), astfel cum Declaraţia de la Manila
din 1982 şi în timpul reuniunii Summit-ului Mileniului din 2005 . 40 Unul dintre mandatele
principale ale SG, agenţiilor sale, dar şi colegiilor regionale, este de a acţiona ca mediator în
conflictele care ameninţă stabilitatea şi pacea. Responsabilitatea de a consolida instrumentele
pentru medierea ONU a fost repetat în toamna anului 2008 de către preşedintele Consiliului de
Securitate.Medierea efectuată de către Organizaţia Naţiunilor Unite poate interveni cu următoarele
abordări diferite:

 cerere a Adunării Generale (articolul 14 din Carta),

Carta Natiunilor Unite,adoptată în 1945.

39

Documentul final al Summitului mondial 2005,Adunarea Generală,cu privire la importanţa ce relevă din bunele
40

oficii,în special medierea diferendelor’’.

 27

 decizie a Consiliului de Securitate (art. 33.1),

 sau de evaluare a situaţiei de către secretarul general însuşi (art. 98 şi 99).

În conformitate cu mandatul său, ONU este organizaţia care, de la începuturile sale, a

intervenit activ în soluţionarea conflictelor internaţionale. Din 1945 până în 1995, ONU a condus
23% din eforturile de mediere internaţională iniţiate în toată lumea (615 eforturi de mediere din
un total de 1485), 17% au fost efectuate de către Secretarul General în persoană (sau 103 medieri
in 50 ani) şi 33% din corespondenţii săi (adică 206 medieri). Eforturile de mediere ale ONU nu au
fost întotdeauna cu succes. ONU are pârghii puţine specifice care să permită părţilor beligerante
să ajungă la o înţelegere.Cu toate acestea, condiţiile pentru succesul - sau esecul - ONU in mediere
sunt foarte influenţate de factori care variază între fiecare conflict, ca natura acesteia,
caracteristicile părţilor, calităţile de mediator şi a strategiei de mediere.Medierea efectuata în
Guatemala după războiul civil este descrisă ca misiune de succes. Aceasta a beneficiat de
implicarea tuturor părţilor, precum şi procesul de pace a fost sprijin de o parte internaţională
semnificativă.Războiul civil din Guatemala s-a soldat cu mai mult de 150.000 de morţi şi 50.000
de "dispăruti". Ea a opus guvernul din Guatemala şi Unitatea Revoluţionară. Ambele părţi au fost
capabile să negocieze faţă în faţă, prin intermediul unui mediator ONU, care a restaurat un anumit
nivel de încredere între ei.Mediatorul are sprijinul a şase "Prieteni" in procesul de pace (Norvegia,
UE, Mexic, Venezuela, Spania şi Columbia), care a consolidat să concentreze asupra soluţionării
acestui conflict. Medierea a dus la un acord de pace în 1996. Succesul acestei medieri a rezultat
din combinarea unui set de elemente: părţile au fost pregătite să ajungă la un acord.

Cu toate acestea, medierea ONU în Afganistan în 1982, conflict foarte condiţionat de

Războiul Rece,ilustrează dificultăţile sau incapacitatea de a soluţiona prin mediere, în anumite
circumstanţe.41La sfârşitul Războiului Rece, Afganistan, care a fost un punct strategic pentru SUA
şi URSS ,a pierdut recursul formulat de cele două puteri. După retragerea sovietică în 1989, ONU
a încercat să creeze un guvern legitim format de o coaliţie de lideri militari, cu scopul de a înlocui
fosta guvernare sprijinita de Uniunea Sovietică. Medierea asupra transferului de suveranitate a fost
fără succes. Părţile nu au fost gata să facă compromisuri. Deoarece suportul de actori regionali,
cum ar fi Pakistan şi Arabia Saudită, precum şi Statele Unite înainte de 1991 la Mujahideen, au

41
Christine Noelle-Karimi.Insuccesul medierii Naţiunilor Unite în Afganistan.Frankfurt, 2002, p.45
 28

văzut că au ţinut mai multă putere decât de opoziţie şi am văzut, prin urmare, ca nu era avantaj să
ajungă la un acord prin intermediul Naţiunilor Unite. În cele din urmă, interesele conflictuale ale
actorilor regionali în rezultatul conflictului afgan, precum şi retragerea SUA a scăzut influenţa şi
credibilitatea de mediere a ONU.

Din 1945, alte intermedieri ONU nu au dus la acorduri de pace, cum ar fi între India şi
Pakistan, unde este angajată ONU din 1948, Cipru (din 1964), şi Sahara de Vest (din 1976) .
Acestea sunt "conflicte îngheţate", în care părţile au interese foarte diferite şi nu sunt gata să facă
concesii necesare pentru a ajunge la un acord.

Strategia de mediere, precum şi tensiunile inerente în această metodă de soluţionare a

conflictelor există paralel.Aplicarea medierii internaţionale, cum ar fi în operaţiunile de pace, este
traversată de tensiuni diferite, care influenţează în mod necesar abordarea conflictului. În timp ce
medierea este prima ce conduce părţile pentru a găsi capăt conflictului lor, nu se poate ignora
complet dreptul la justiţie şi cadrul drepturilor omului. Aceasta este dilema pacii faţă de justiţie,
care reaminteşte cea mai mare importanţă pentru a coordona soluţionarea conflictului şi activitatea
justiţiei.Medierea este un proces care se bazează pe confidenţialitate. Aceasta tinde să câştige
încrederea părţilor şi să promoveze un dialog autentic între ele. Dar acest proces trebuie să fie
inclusiv. Persoanele în cauză ar trebui să fie informate cu privire la procesul de pace şi implicate
în aceasta de la mai multe niveluri, orice acord de pace aprobat numai de către liderii de grup pot
dovedi ineficienta sau imposibilul.Medierea este un proces voluntar care nu are un mecanism
formal ce să se încheie obligatoriu,cu sarcina de a asigura punerea în aplicare a acordului de pace
sau de încetare a focului.

Dar în contextul tulbure al conflictului, acordul părţilor este uneori volatil.Semnarea unui
acord de pace nu este un scop în sine, ci începutul procesului de pace pentru stabilirea,
monitorizarea punerii în aplicare a acordului, inclusiv prin o operaţiune de menţinere a păcii, are
un rol complementar pentru a reda funcţia fundamentală de protejare a acordului de pace şi să se
asigure că este respectat.42

Medierea practicată de Organizaţia Naţiunilor Unite a evoluat de la intrarea sa în prima Carta.

De la bunele oficii efectuate de către Secretarul General în persoană, medierea este acum realizată
la mai multe niveluri, de către profesionişti în multe zone tulburi ale lumii. Necesităţile de a instrui
ofiţeri în mediere, precum şi consolidarea capacităţilor de mediere ale ONU sunt tot mai mult

42
ONU si medierea. http://www.un.org/News/Press/docs/2..9 .( citat 09.12.2018)
 29

recunoscute, astfel cum reiese din noile instrumente recente cu Departamentul de Afaceri Politice
al ONU.Astfel a fost creată Unitatea de Suport pentru mediere(USM) ,pentru a centraliza eforturile
medierii în întreaga lume ca răspuns la o cerere larg răspândită în cadrul Organizaţiei Naţiunilor
Unite, preluate în raportul de nivel înalt din 2004, "O lume mai sigură: responsabilităţii noastre
comune"43.Kofi Annan a identificat sarcinile-cheie ale acestei unităţi.Aceasta:

 ofera consultanţă, informează mediatorii în termeni de substanţă, proceduri şi

standarde;

 identifica lecţiile învăţate şi bunele practici;

 contribuie la o mai bună selecţie şi formare a mediatorilor;

 ajuta în sarcinile lor de sprijin logistic adecvat şi în timp util;

 consolideaza coordonarea între diferitele instituţii de mediere.

Principalele obiective sunt de a consolida capacitatea de mediere în cadrul Organizaţiei Naţiunilor

Unite şi pentru a crea o memorie instituţională.. Mediatori locali sau regionali, au avantajul de
cunoştinţe locale, piese şi conflicte.În aceste cazuri, medierea ONU ar trebui să vină să sprijine
eforturile locale sau regionale de mediere. Încă de la începuturile sale, Unitatea de Suport pentru
mediere a început activitatea în consilierea mediatorilor. Ea a contribuit la eforturile de mediere
din Darfur în 2007, prin pregătirea memorii la cunoştinţa mediatorilor pentru eforturile de pace
petrecute în această regiune, precum şi negocieri de succes care au pus capăt conflictului dintre
Sudanulde Nord şi de Sud în 2005. Nici una din cele 22 de conflicte violente şi nici una din cele 2
războaie (Sudan şiIrak)nu au fost clasice conflicte interstatale,toate acestea sunt "noile
războaie".44În primul an de funcţionare, mediatorii au intervenit în domeniul construirii păcii şi
diplomaţiei preventive, in Kenya, Republica Centrafricană, Comore, Cipru, Irak, Madagascar,
Nepal şi Somalia. Ei au facilitat, de asemenea, un dialog între Belgrad şi Pristina. Mandatul
acestora este de a veni pentru a consolida nu numai ONU, dar, de asemenea, a trimis şi alti
mediatori în menţinerea păcii. Toată lumea are un câmp individual de expertiză, cum ar fi
aranjamentele de securitate (pe probleme de încetare a focului, demobilizare, dezarmare şi

43
Din Raportul la nivel înalt,prezentat de către fostul Secretar General al ONU,Kofi Annan,în cadrul constituirii
Alianţei Civilizaţiilor pe baza unei iniţiative lansate în cadrul ONU, la 14 iulie 2004, de către Secretarul in
Persoana.
44
ONU si medierea. http://www.un.org/News/Press/docs/2..9 .( citat 09.12.2018)
 30

reintegrarea combatanţilor), justiţia de tranziţie şi a drepturilor omului. Fiecare Ombudsmanul este

numit, timp de un an. Un proces de recrutare este în curs de a le înlocui în atribuţiile lor.Mandatul
acestei echipe este foarte ambiţios. Din păcate, ca si multe operaţii de pace, în special cele din
Africa, resursele alocate pentru această echipă sunt limitate şi sunt lipsiţi de nevoi anticipate pentru
o astfel de sarcină

Chiar şi noul model ONU şi OSCE se bazează peanaliza experţilor externi

a conflictului, structura şi strategiile în curs de dezvoltare pentru construirea păcii. Prin urmare,
problemele sunt încă nerezolvate: se necesită alternative non-violente in soluţionarea conflictelor
e nevoie de o conştientizare intensivă cu privire la dezvoltarea de conflicte. Sunt nevoie de
personalităţi neutre, care ar putea avea rolul unui "terţ" şi să acţioneze ca
mediator, avocat, conciliator şi arbitru. Medierea este o metodă aprobată şi oferă instrumente şi
abilităţi pentru a face faţă conflictelor în faza de prevenire, faza escaladarea şi în faza de conciliere.
Medierea ar putea ajuta la depăşirea lacune structurale în conceptul actual de construire a păcii:

 Domeniul de interes a părţilor implicate în conflict, etc

 Activarea resurselor (de la non-acţiune spre acţiune eficientă)

 Coerenţa construită de actori din toate domeniile de politică externă

 mai bună coerenţă şi cooperare în domeniul politicii externe, de securitate şi politicii

de dezvoltare într-un mediu complex şi mai multe niveluri (regionale şi guvernele
naţionale, organizaţii internaţionale, ONG-uri)

 Sprijin efectiv orientate spre nevoile şi interesele persoanelor implicate

 Asistenţa umanitară şi capacităţile de dezvoltare locală pentru pace ar putea fi

încurajată şi de capacitatea lor ar putea fi consolidat. Ea ajută părţile implicate în
conflict pentru a găsi legi optime pentru situaţiile lor bazate pe privind o mai bună
înţelegere a intereselor şi nevoilor tuturor celor implicaţi în conflict.

Într-o lume tot mai complexă şi mai dinamică, avem nevoie de concepte pentru o cooperare
excedentară, avem nevoie de o mai largă varietate dediferenţe pentru aspori potenţialele modalităţi
de soluţionarea paşnică a conflictelor45O abordare cuprinzătoare ar avea un impact dramatic asupra

45
Ţîgancov P.A..Relaţiile Internaţionale-şcoala nouă.Cap.XI. Moscova, 2003, p.242-248
 31

modului în care statele naţiune sunt organizate şi modul în care ei se confruntă cu conflicte în
interiorul statului, precum şi între stat şi o parte terta sau cu alte state. De exemplu, statele ar putea
transfera Ministerului de război şi de apărare în Ministerul de Mediere si Prevenirea Conflictelor.
Adiţional la Acordul de serviciul militar acestea ar putea introduce formarea obligatorie pentru
fiecare generaţie într-o societate democratică în mediere. Dar chiar dacă statele ar începe o astfel
de iniativă, acestea sunt provocări serioase pentru mediereîn conflictele internaţionale. Cu toate
acestea,nu este nerealist să sugerăm căo metodologie, cum ar fi medierea, care este cunoscută in
aproape fiecare culturăd in lume (chiar dacă aceasta este cunoscută sub diferite nume) ar cere un
sprijin mai puternic de către comunitatea internaţională. Dacă integrarea în conceptul actual al
consolidării păcii de către ONU, medierea ar putea ajuta la depăşirea slăbiciuneilor şi riscul
conceptelor menţionate anterior. Timpul este esenţial.

Concluzii și recomandări
Atîta vreme cît conflictul poate fi privit ca o "problemă" de o factură specială (psiho-
socială), rezolvarea lui este o rezolvare tipică de probleme. În sens extrem de larg, am putea spune
ca rezolvarea conflictelor înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea
la rădăcina problemei şi obţinerea unui rezultat care este văzut de ambele părţi ca fiind o soluţie
permanentă a problemei. Iar aici trebuie de menţionat rolul negocierii şi medierii , ca modalităţi
paşnice de soluţionare a diferendelor. De fapt ele reprezintă principalele mijloace de iniţiere a unui
dialog între părţile aflate în conflict, pentru că nu contează cît comunicam, ci cum comunicăm.
În perioada contemporană rolul negocierii şi medierii a crescut semnificativ, dat fiind faptul
că se impun ca principale atribute în rezolvarea conflictelor. Desigur sunt expuse diferite concepţii
despre aceste două forme de comunicare între părţile respective, dar nu fiecare din ele le putem
accepta. La etapa actuală negocierea este prezentată din punct de vedere al profitului şi nu al
conţinutului ei, pentru că se urmăreşte doar obţinerea scopurilor şi avantajelor. Tot în aceasta
direcţie este orientată şi medierea, mai ales prin intermediul unei terţe părţi, care deseori este privit
ca o modalitate de impunere a propriei decizii sau solutţi. În acest context trebuie de luat în
considerare principalele obiective propuse înainte de a purcede la negocierea şi medierea propriu-
zisă. Astfel presupun că ar fi bine venit un cod special internaţional, pe lîngă stipulatiile făcute în
constituţia fiecărei ţări vizavi mediere şi negociere, unde s-ar fi specificat principalele reguli şi
norme ale acestora si nu ar prejudicia interesul părţilor, iar în acelaşi timp nu ar pune la îndoială
eficienţa acestor metode de apalanare a conflictelor. Todată să fie bine menţionate atributele
negociatorului, mediatorului şi altor participanţi în timpul procesului de reglare a diferendului, în
felul următor se va evita impunerea unor decizii sau chiar si amestecul în afacerile interne ale uneia
dintre părţi.
32