Sunteți pe pagina 1din 1

„Ecuația de pe pagina maculatorului începu să desfășoare o coadă tot mai învoalată,

presărată cu ochi și cu stele, ca a unui păun; și după ce ochii și stelele indicilor fură eliminate,
începu să se strângă iarăși încet. Indicii, apărând și dispărând, erau ochi ce se deschideau și se
închideau; ochii ce se închideau și se deschideau erau stele ce se nășteau și se stingeau. Vastul
ciclu de viață stelară îi ducea mintea obosită spre limita sa și iar înăuntru, spre centrul său, o
muzică îndepărtată însoținudu-l în afară și înăuntru. Și muzica? Muzica se apropie, și el își
reaminti cuvintele, cuvintele fragmentului lui Shelly despre luna pribegind stringher pe cer,
palidă de oboseală. Stelele începură a se frământa și un nor de pulbere de stele căzu prin
spațiu.
Lumina mohorâtă cădea mai slab asupra paginii pe care o altă ecuație începea să se
desfășoare încet și să-și extindă coada tot mai învoalată. Era sufletul lui plecând în
întâmpinarea experienței, desfășurându-se din păcat în păcat, răspândindu-și flăcările
vestitoare de primejdie ale stelelor lui arzătoare și strângându-se iar în el însuși, pierind încet,
stingându-și luminile și flăcărille. Erau stinse: și întunericul rece umplea haosul.
O indiferență rece, lucidă, domnea în sufletul lui. La întâiul lui păcat violent simțise o
undă de vitalitate revărsându-se din el și se temuse că-și va afla trupul sau sufletul chilodit de
exces. Dar unda vitală îl purtase în poala ei dincolo de el însuși și înapoi, atunci când se
retrăgea: și nici o parte din trup sau din sufllet nu se schilodise, ci o pace tainică se stabilise
între ele. Haosul în care se stingea ardoarea lui era o rece, nepăsătoare cunoaștere de sine.
Păcătuise de moarte nu o dată, ci de multe ori, și el știa că, stând în primejdia osândirii
veșnice chiar și numai pentru păcatul dintâi, prin fiece păcat următor își stropea vina și
pedeapsa. Zilele, lucrările și gândurile lui nu-l puteau scuti de ispășire, căci fântânile harului
purificator încetaseră a-i împrospăta inima.Cel mult prin câte o pomană dată unui cerșetor de
a cărui binecuvântare fugea mai putea nădăjdui să dobândească pentru moment oarecare
milă. Devoțiunea îl părăsise. Ce preț mai avea rugăciunea, când el știa că sufletul tânjește
după propria pierzanie? Un anumit orgoliu, un anumit respect temător îl împiedica să-i
închine lui Dumnezeu fie și o singură rugăciune de seară, cu toate că știa că e în puterea lui
Dumnezeu să-i ia viața în timpul somnului și să-i azvârle sufletul în iad fără a-i da timp să
cerșească îndurare. Orgoliul lui întru păcat, temătoru-i respect, fără iubire, față de Dumnezeu
îi spuneau că ofensa lui era prea jignitoare ca să poată fi răscumpărată în întregime sau în
parte printr-un omagiu fals adus Atotvăzătorului și Atotputernicului”. (James Joyce, „Portret
al artistului la tinerețe”, pag. 151-153, București: Litera, 2017)