NOTIUNI DE PSIHOLOGIE, ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Obiectul de studiu al psihologiei

Etimologic, cuvantul psihologie provine din limba greacã de la psyché (suflet) si logos (cunoastere,
teorie, stiinta).
Psihologia poate fi definita ca studiul stiintific al comportamentului si proceselor mentale.
Radacinile psihologiei pot fi trasate in timp pana in secolele al IV-lea si al V-lea i.Hr. Filosofii greci
Socrate, Platon si Aristotel au pus intrebari fundamentale despre minte, iar Hipocrat, ,,parintele
medicinei’’, a facut multe observatii importante despre felul in care creierul controleaza alte organe.

Procesele psihice – definire, clasificare, descriere

Senzatii

Senzatiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele insusiri ale obiectelor si fenomenelor
lumii externe, precum si starile interne ale organismului, in momentul actiunii nemijlocite a stimulilor
respectivi asupra receptorilor.

Exista doua stadii ale unei senzatii:

1. stadiul presenzorial, stadiul de excitatie sau de reflex caracterizat printr-o reactie localizata, dar
integrata prin efecteleei in circuitul reglator;

2. stadiul senzatiei propriu-zise, ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor.

Calitatea senzatiilor

Este data de multitudinea elementelor care le compun. Este explicata de trei mecanisme:
-selectivitatea receptorilor - consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in raport cu diverse tipuri
de stimuli.
-energia specifica a organelor de simt - fiecare organ de simt poseda o energie specific a proprie lui, care
este transmisa creierului, indiferent de maniera in care este stimulat.
-energia specifica centrala - la baza acesteia se afla diferentele chimice existente in transmisia sinaptica.

Intensitatea senzatiilor

Este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le promoveaza, dar depinde si de alte variabile care
actioneaza corelat sau independent cu intensitatea stimulului. Aceste variabile se impart in trei categorii:
-durata aplicarii;
-modul de aplicare;
-particularitatile mecanismelor anatomofiziologice ale senzatiilor.
Acestor factori li se adauga si conditiile concrete in care are loc receptia, gradul de excitabilitate al
sistemului nervos, existenta sau non-existenta unor dominante organice.
Durata senzatiilor

Se refera la intinderea in timp a senzatiei. Senzatia persista atata timp cat actioneaza si stimulul, unele
insa persista si dupa incetarea actiunii directe a stimulului (ex. senzatiile gustative) ele purtand
denumirea de imagini consecutive.

Tonul afectiv al senzatiilor

Este proprietatea senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropiere sau de
respingere a realitatii reflectate. Acest ton le individualizeaza, le distinge unele de altele, le reliefeaza si
evidentiaza relatiile subtile ce exista intre fenomenele psihice simple (senzatiile) si complexe (procesele
afective).

Criterii de clasificare a senzatiilor

In clasificarea senzatiilor s-au utilizat mai multe criterii:

1.Criteriul morfologic
Pana in secolul XIX s-au clasificat dupa organele de simt: auditive, vizuale, olfactive, gustative si
cutanate. Tot ce depasea aceasta clasificare era pus pe seama unui al 6-lea simt.
2.Criteriul functional
Conform acestui criteriu se delimiteaza mai intai functia senzoriala, apoi se incearca identificarea
organului receptor care o indeplineste.
3.Criteriul insusirilor detectate senzorial
a)Senzatii cutanate – stimuli mecanici;
b)Senzatii vizule, auditive – stimuli fizici;
c)Senzatii gustative, olfactive – stimuli chimici;
d)Senzatii proprio si interoceptive – stimuli fizilogici.

Importanta senzatiilor

Senzatiile informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului inconjurator, cu

conditia ca aceste variatii sa fie importante si sa se produca in anumite limite.
Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator.
Senzatiile orienteaza si controleaza benefic conduitele actuale ale individului.

Perceptia

Impreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a omului in mediul

inconjurator.
Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care reproduce
insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura constiinta unitatii si integritatii
obiectului.
Analiza comparativa – ce este perceptia si ce este senzatia
Comparativ cu senzatia, perceptia este:
- Interferentiala – permite persoanelor sa completeze informatia care lipseste din senzatiile brute.
- Categoriala – ajuta indivizii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent diferite pe baza unor
trasaturi comune.

Perceptia ca activitate
Perceptia nu este un fenomen izolat, ci trebuie considerata ca o faza a actiunii.
Piaget foloseste termenul de activitate perceptiva pentru orice punere in relatie a elementelor. Perceptia
nu este o simpla contemplare sau o copie mecanica a obiectului, ci este un produs orientat si organizat
care implica nenumarate actiuni cu obiectele.
Perceptia ca deformare a obiectului
Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor particularitati ale figurilor geometrice, numite si
iluzii optico-geometrice.
Exista trei categorii de iluzii:
-cercuri legate ce par a fi inegale;
-linii sau segmente de dreapta egale - ce par inegale;
-linii paralele - ce par a nu fi paralele;
Iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.

Perceptia spatiului
Prin perceptia spatiului se intelege reflectarea senzorial-intuitiva a insusirilor spatiale a lucrurilor
(marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele, a miscarii lor.
Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii eficiente a individului in lumea inconjuratoare.

Perceptia timpului
Este conditionata de trei factori: fizici, biologici si psihologici.

Perceptia si estimarea duratei

Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei (durata poate fi scurta si
intermediara). Estimarea timpului este influentata si de caracterul placut sau neplacut al unor activitati si
de varsta.

Orientarea temporala
Depaseste perceptia si estimarea timpului, dar se bazeaza pe ele. Ea consta in a situa o faza a schimbarii
in raport cu un intreg ciclu de schimbari.

Perceptia miscarii
Miscarea constituie o schimbare a pozitiei in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp.
Tipuri de miscare:
-reala;
-aparenta;
-autocinetica;
-consecutiva.
In realizarea miscarii rolul hotarator il are analizatorul vizual.

Rolul perceptiilor
Perceptiile ii creeaza omului certitudinea existentei lui printre celelalte obiecte (ex. daca este tulburata
perceptia spatiului, orientarea individului in mediul inconjurator devine aproape imposibila).
Perceptiile sunt elemente componente ale operatiilor si actiunilor, ale activitatilor gandurilor noastre. Nu
exista forma de activitate umana, simpla sau complexa, care sa nu implice forme ale perceptiei si
abilitatii perceptive.
Invatarea presupune in mare masura interventia percepiei.

Reprezentarea
Reprezentarea are drept continut informational o caracteristica concreta a obiectului, insa mai
importanta.
Reprezentarile sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, ale unor combinari si recombinari
senzoriale.

Clasificarea reprezentarilor
Din perspectiva psihologiei generale
a) dupa analizatorul predominant: vizuale, auditive, kinestezice, gustative;
b) dupa tipul de activitate in care sunt implicate: literare, artistice, sportive;
c) dupa gradul de generalizare: generale si individuale;
d) dupa procesul psihic: reprezentari ale memoriei si imaginatiei;
e) dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar: voluntare si involuntare;
f) dupa specificul obiectului de invatamant: reprezentari geometrice, istorice, geografice, etc.
Nu exista reprezentari pure, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor.

Proprietatile reprezentarilor:
1. Figurativitatea – reda ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare incarcatura
informationala, devenind un fel de portret rezumativ al acestuia.
2. Operativitatea – sunt implicate mecanisme de asociere si contrast, de motricitate si ideomotricitate.
3. Panoramizarea - B.F. Lomov arata ca reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintala a unor
dimensiuni ale obiectelor ce nu pot fi percepute decât succesiv. Un cub, de exemplu, indiferent din ce
parte ar fi privit, nu poate fi perceput decât ca având trei fete. în reprezentare, în schimb, datorita
coordonarii si aglutinarii informatiilor, acesta va fi "vazut" cu toate fatetele lui. Se pare ca
panoramizarea este limita superioara a performantelor posibile în reprezentare.
Alte proprietati:

 caracterul integrat (reprezentarea nu dispune doar de proprietatea de a reflecta lumea externa,

doar de a reproduce pasiv exteriorul în interior, ci si de capacitatea de a reuni, de a fuziona sensibilul cu
ideea, perceptibilul cu conceptualul, figurativul cu simbolicul; reprezentarea face ca fiecarei figuri sa-i
corespunda un sens si fiecarui sens o figura);
 caracterul simbolic si semnificant (reprezentarea, concomitent cu introducerea unui obiect
absent în lumea simbolica a subiectului, dispune si de proprietatea de a se substitui obiectului care este
prezent);
 caracterul constructiv (interactiunea subiectului si obiectului, a subiectului cu lumea
inconjuratoare duce aiât la modificarea subiectului, cât si la modificarea obiectului; actul reprezentarii
implica o activitate de constructie si reconstructie ; subiectul nu este un simplu spectator la o piesa de
teatru care se joaca în fata lui, dimpotriva, el este actor, el este chiar autorul care structureaza piesa de
teatru asigurându-i astfel derularea normala);
 caracterul autonom si creativ (se refera la capacitatea reprezentarilor de a se desprinde de
purtatorul lor concret si de a "circula" în mediul social al subiectului, asa încât desi reprezentarea este
individuala, elementele ei constitutive sunt preluate, împrumutate din mediul înconjurator; în virtutea
autonomiei lor, reprezentarile pot deveni constrângatoare pentru comportamentul individului; prin
capacitatea reprezentarilor de a pune în raport (în contact) procesele simbolice cu conduitele subiectului,
ele influenteaza si inoveaza procesele de elaborare cognitiva simbolica);
 caracterul social (chiar daca pentru a analiza reprezentarea ne situam la un nivel social zero,
constatam ca reprezentarea comporta întodeauna elemente sociale: categoriile care le structureaza si le
exprima, categorii ce sunt împrumutate dintr-un fond comun cultural al subiectului).

Unele dintre aceste proprietati se regasesc în analizele facute mai înainte. Oricum, adaugate la primele
trei, ele reusesc sa caracterizeze mai bine reprezentarile, comparativ cu alte mecanisme psihice.

Concluzie

Reprezentarile joaca un rol important in cunoastere. Ele constituie un punct de plecare pentru
majoritatea proceselor psihice.
Servesc ca instrumente de adaptare la realitate.
Apar ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pregatesc calea spre cunoasterea logica rationala.

Gandirea

Cele mai semnificative caracteristici ale gandirii sunt:

Caracterul informational – operational =Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si
evaluare a informatiilor.
Caracterul mijlocit = Gandirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra
informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. Ea este o prelucrare secundara a
informatiilor.
Caracterul mijlocitar = Gandirea este un mecanism psihic care mijloceste si influenteaza alte
mecanisme psihice, contribuind la accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor.
Caracterul generalizat si abstractizat =Gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte.
Caracterul actional=Baza genetica a gandirii trebuie cautata in actiune, gandirea izvoraste din actiune si
se finalizeaza in ea.
Caracterul finalist = Omul isi stabileste scopul nu in timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult inainte de
a trece la executarea ei.
Caracterul multidirectional = Gandirea opereaza cu toate cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent
si viitor.
Caracterul sistemic = Gandirea este cea mai inalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a
comenzii si controlului.

Unitatile de baza ale gandirii

Gandirea contine mai multe componente:

-Imaginea – ca reprezentare mintala a unui obiect specific, unitatea cea mai primitiva a gandirii;
-Simbolul – o unitate mai abstracta a gandirii, care reda obiectul, evenimentul;
-Conceptul - o eticheta pusa unei clase de obiecte, evenimente care au in comun cateva atribute;
-Prototipul - ca exemplu ce ilustreaza cel mai bine un concept;
-Operatia – serveste la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor;
-Regula sau legea – cea mai co mplexa unitate a gandirii, ce presupune stabilirea relatiei intre doua sau
mai multe concepte.

Memoria

Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgand in dinamica sa o serie de procese.

1. Encodarea
Encodarea reprezinta primul proces parcurs de mecanismele mnezice in dinamica lor. Traducerea
informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de aceea natura encodarii va fi dependenta de natura
codului. Exista trei tipuri de coduri: vizuale, auditive si semantice, deci trei tipuri de encodare:
- Encodare vizuala – care face apel la codul de imagine;
- Encodare auditiva – care foloseste codul sunet;
- Encodare semantica – ii este specific codul propozitiei.

2. Stocarea
Stocarea este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in momentul in care este
necesara punerea lor in disponibilitate.
Durata stocarii este extrem de variabila, uneori ea este foarte scurta, alteori medie, iar uneori foarte
mare. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de memorie: de scurta durata
(MSD) si de lunga durata (MLD) si memoria de durata medie, interpusa intre primele doua.

3. Recuperarea
Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor encodate si
stocate in vederea utilizarii lor in funcie de necesitati.

Imaginatia

Imaginatia este capacitaea omului de a produce imagini. Ea inseamna fie simpla reproducere a
senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile libere ale fanteziei umane.

Formele imaginatiei

In functie de prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, imaginatia este:

-Voluntara – caracterizata prin prezenta scopului si a efortului voluntar;
-Involuntara

Imaginatia voluntara este superioara imaginatiei involuntare prin focalizarea si conducerea constienta, in
schimb ea este mai saracacioasa datorita conformarii la modelele rationale.
Imaginatia involuntara beneficiaza de aporturile structurilor inconstientului, care dispun de un grad mai
mai mare de flexibilitate.

Dupa starea de activism a subiectului, exista:

-Forme pasive ale imaginatiei (visul din timpul somnului si reveria);
-Forme active ale imaginatiei (imaginatia reproductiva si imaginatia creatoare, visul de perspectiva).
Dupa tipul de activitate in care se incadreaza, exista: imaginatie artistica, literara, tehnico-stiintifica,
muzicala, etc.

Dupa tipul de reprezentari dominante: imaginatie plastic-vizuala, auditiv-motrica.

In toate aceste forme de imaginatie sunt utilizate o varietate de procedee care duc la rezultate diferite
cantitativ si calitativ.

Motivatia

Motivatia are in vedere aspectele care stau la baza actiunilor noastre: cum ajungem sa actionam si ce
factori ne influenteaza actiunile.
Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta motrica a dezvoltarii
psihice si umane. Ea sensibilizeaza diferit persoana la influentele externe, facand-o mai mult sau mai
putin permeabila la ea.

Trebuintele:

-Sunt sursa primara a actiunii;

-Sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei cele mai puternice,
reflectand echilibrul bio-psiho-social al omului, la solicitarile mediului exterior.

Trebuintele pot fi clasate in:

-Fiziologice (necesare mentinerii echilibrului intern);
-Psihologice (rezulta din relatiile subiectului cu situatiile).

In functie de continut si geneza, trebuintele pot fi:

-Primare (innascute) cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului;
-Secundare (formate in decursul vietii) cu rol in asigurarea in tegritatii psihice si sociale a individului.

In categoria trebuintelor primare sunt incluse:

a)Trebuinte biologice sau organice (foame, sete, sexuale);
b)Trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare).

In categoria trebuintelor secundare sunt incluse:

a)Trebuinte materiale (de locuinta, confort);
b)Trebuinte spirituale (de realizare a propriei personalitati);
c)Trebuinte sociale (de comunicare, cooperare, integrare).

Satisfacerea trebuintelor se soldeaza cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor duce la dilatarea sau
exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie. Nesatisfacerea lor pe o perioada mai mare de timp
poate periclita existenta fizica si psihica a individului.

Functiile motivatiei
1. Functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru psihologic sau fiziologic. In
aceasta faza, starea de necesitate persista, dar nu declanseaza actiunea. De obicei, aceasta functie este
specifica trebuintelor.
2. Functia de mobil sau factor declansator al actiunii.
3. Functia de autoreglare a conduitei, prin care se imprima conduitei un caracter activ si selectiv.

Motivatia sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai indelungat.

Afectivitatea

P. P. Neveanu definea afectivitatea ca ,,fenomen de rezonanta a lumii in subiect, care se produce in

masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului si este totodata vibratia subiectului in lumea
sa’’.
In cadrul proceselor afective nu conteaza obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are
pentru subiect.
Emotiile se declanseaza avand la baza informatii din mediul extern. Piaget arata ca inteligenta si
afectivitatea sunt inseparabile, afectivitatea avand rolul de sursa energetica, de care depinde functionarea
inteligentei. Ea este tensiunea intregului organism, soldata cu efecte de atractie sau respingere.
Relatia dintre afectivitate si motivatie a fost sustinuta de multi autori, care sustineau ca intre cele doua
procese exista o stransa interactiune.
Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu realizarile ultimative
ale constiintei, de aceea este considerata componenta bazala, infrastructurala a psihicului si nota lui
definitorie.

Comunicare si limbaj

Limbajul reprezinta cel mai important instrument de comunicare. Orice societate umana poseda un
limbaj si orice persoana cu nivel intelectual normal achizitioneaza limba materna. Cel mai frecvent
limbajul este definit ca activitate psihica de comunicare intre oameni, prin intermediul limbii.
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce dispun de o organizare
ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Limba este un sistem inghegat de cuvinte si reguli
gramaticale. In raport cu individul ea este un dat obiectiv si nu depinde de existenta in sine a individului,
ci de existenta activitatii umane.
Intre limba si limbaj exista cel putin 2 diferente importante:
1. In timp ce limba e un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, realizandu-se atat in plan
fiziologic, cat si in plan psihologic;
2. Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii.

Comunicarea a fost definita ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe
persoane, doua sau mai multe grupuri.

Esentiale pentru actul comunicarii sunt:

1. Relatia dintre indivizi sau dintre grupuri;
2. Schimbul, transmiterea si receptarea semnificatiei;
3. Modificarea intentionata sau neintentionata a comportamentului celor angajati in comunicare.
Comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei, faciliteaza manifestarea conduitelor afective. Prin
comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, sunt initiate sau stopate activitatile.

Diferenta dintre comunicare si limbaj consta in sfera lor: comunicarea datorita faptului ca se realizeaza
atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul, care este o comunicare
verbala realizata prin mijloace lingv istice. In ciuda acestui fapt, cele doua fenomene sunt strans legate
intre ele.

Formele comunicarii

Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational exista:

Comunicare interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta per sonala atunci cand
partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai
putin);
Comunicare de grup care poate fi impartita in:
- Comunicare intragrup (desfasurata in interiorul grupului);
- Comunicare intergrup (intre grupuri).

Dupa prezenta sau absenta unor obiective, exista:

Comunicare incidentala (persoana furnizeaza informatii fara intentia de a o face);
Comunicare consumatorie (apare ca o consecinta a unor stari emotionale sau motivationale ale unui
individ fiind expresia directa a acestor stari);
Comunicare instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului);
Comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca, doar pentru a ,sarbatori’’ intalnirea
lor).

In functie de instrumentele comunicarii exista:

Comunicare verbala;
Comunicare nonverbala.
Comunicarea nonverbala se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale, dintre acestea cele mai
abordate fiind comunicarea prin corp, spatiu si imaginea.
Comunicarea prin corp este cea mai complexa deoarece corpul poate deveni un produs voluntar mascat,
travestit. Ea recurge la mijloace ca: mimica, aparenta fizica, gesturi.
Mimica are un rol important in comunicarea nonverbala. Privirea se distinge ca element central al fetei
care tradeaza stari de admiratie, iubire, ura.

Comunicarea prin spatiu – exista patru tipuri de distante care regleaza comunicarea:
-distanta intima (corp la corp) – mama - copil alaptat;
-distanta personala (45 - 75 cm);
-distanta sociala (125 - 210 cm);
-distanta publica (3 – 7 - 8 m).

Comunicarea prin imagini – e mult mai eficienta deoarece afecteaza un numar mai mare de persoane.

Atentia
Caracterizarea generala a atentiei

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Atentia este o
functie prin care se modeleaza tonusul nervos, necesar pentru desfasurarea celorlalte procese si structuri
psihice. Prezenta ei asigura o buna receptie senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere profunda a
ideilor, o capacitate mnezica mai fidela. Lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori
in raspunsuri si la confuzii in descifrarea sensurilor.

Definitia atentiei

Atentia este activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiecte si fenomene inconjuratoare si
care asigura reflectarea lor deplina si precisa in creierul omului.

Insusirile atentiei:

Volumul atentiei

Reprezinta cantitatea de elemente asupra carora atentia se poate concentra simultan. Volumul mediu al
atentiei este de 5 -7 elemente. El poate fi influentat favorabil de urmatoarele conditii:
a) Organizarea in structuri cu sens a elementelor respective. Se constata ca un grup de litere, daca este
organizat intr-un cuvant cu sens, se receptioneaza in numar mai mare si mai bine;
b) Complexitatea elementelor de receptionat;
c) Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determina cuprinderea, in campul atentiei sale,
a unui numar mai mare de elemente.
d) Antrenamentul special si experienta profesionala cresc volumul atentiei.

Stabilitatea atentiei

Se refera la peristenta in timp a posibilitatilor de a mentine atentia asupra unui obiect, fenomen sau
actiune. Aceasta insusire se dezvolta odata cu varsta.

Concentrarea atentiei

Presupune delimitarea intre un factor de excitatie intensa si zonele apropiate.

Distributivitatea atentiei

Este acea insusire care permite desfasurarea concomitenta a mai multor activitati, cu conditia ca macar
una dintre ele sa fie relativ automatizata.

Mobilitatea sau flexibiliatea atentiei

Consta in deplasarea sau orientarea ei de la un obiect la altul.

Vointa
In psihologie, vointa a fost derivata fie din gandire, fie din afectivitae.
In ,,Dictionarul de psihologie’’, vointa este definita ca aptitudine de actualizare si realizare a intentiilor
proprii.
In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan intelectual sau motor,
dar include ambele verigi, in proportii diferite.
Specificul psihologic al vointei consta din efortul voluntar ce se mobilizeaza in atingerea scopului si din
dinamica acestui efort.
Metodele folosite in psihologie

Observatia

Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a

diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca si a contextului situational
al comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai ale psihologiei, ci si
ale altor stiinte.
Cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate dupa mai multe criterii,
cum ar fi:
1. Orientarea actului observational: autoobservatia - orientata catre surprinderea particularitatilor
propriului comportament;
2. Prezenta sau absenta intentiei de a observa:
ocazionala (intamplatoare, nu tine cont de nicio regula);
sistematica (face apel la un proiect care ii reduce campul);
3. Prezenta sau absenta observatorului:
directa (bazata pe prezenta observatorului si pe constientizarea acesteia de catre subiectii observati);
indirecta sau mediata (observatorul este amplasat in spatele unor geamuri cu vedere unilaterala sau
beneficiaza de televiziune cu circuit inchis);
cu observator uitat, ignorat (observatorul este prezent, insa fiind atat de cunoscut membrilor grupului,
este pur si simplu ignorat);
cu observator ascuns (foarte asemanatoare celei indirecte, cu deosebirea ca observatorul, nebeneficiind
de mijloace tehnice specializate, se ,,ascunde’’ in spatele unor draperii, al unor paravane etc.);
4. Implicarea sau non-implicarea observatorului:
,,pasiva’’ (fara implicarea directa a observatorului in activitate);
participativa (observatorul devine membru al grupului si participa nemijlocit la activitatea lui);
5. Durata observarii:
continua (efectuata pe o perioada mai mare de timp);
discontinua (pe unitati de timp mai mici si la intervale diferite);
6. Obiectivele diferite:
integrala (tinteste spre surprinderea tuturor sau a cat mai multe manifestari de conduita);
selectiva (se concentreaza doar asupra unei singure conduite).

Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale observatorului

(capacitatea sa de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul).
Conditiile unei bune observatii sunt:
stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului urmarit;
selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a conditiilor si mijloacelor necesare;
elaborarea unui plan riguros de observatie;
consemnarea imediata a celor observate, deoarece consemnarea ulterioara ar putea fi afectata de uitare;
efectuarea unui numar optim de observatii;
desfasurarea ei in conditii cat mai variate;
discretia ei (persoana in cauza sa nu-si dea seama ca este observata.
Pentru a creste calitatea observatiei este necesar sa se apeleze la o serie de repere de control reiesite din
observatiile anterioare ale cercetatorului, din experienta sa personala de viata sau din lucrarile de
specialitate.
Principalele avantaje ale metodei observatiei sunt:
permite surprinderea manifestarilor comportamentale firesti, naturale ale individului, in conditiile
obisnuite de viata si activitate;
furnizeaza mult material ce poate fi raportat la informatiile deja publicate;
este deschisa oricarui final, putand sugera multe piste pentru abordarile ulterioare;
rezultatele ei sunt accesibile si altor cercetatori;
ofera informatii nu doar cu privire la ce, cand si unde se intampla, ci si referitor la implicatiile actiunilor
si conduitelor;
sugereaza explicatii posibile cu privire la cauzalitatea actiunilor in situatii particulare;
ofera acces la fenomene de obicei ascunse sau care nu pot fi studiate experimental.

Dintre dezavantajele metodei observatiei enumeram:

observatorul trebuie sa astepte intrarea in functiune a fenomenului studiat;
informatiile cantitative oferite sunt putin numeroase;
practicarea ei se soldeaza cu o serie de efecte negative cum ar fi:
suscitarea intrarii in functi une a mecanismelor de aparare sociala a subiectilor observati;
modificarea situatiei globale a campului psihosocial determinata de prezenta observatorului;
producerea unor schimbari ale comportamentului celor observati, datorita personalitatii
observatorului.
Datele obtinute prin metoda observartiei trebuie coroborate cu cele recoltate prin aplicarea si a
altor medode.

Convorbirea

Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat, care presupune:
relatia directa, de tipul ,,fata in fata’’, intre cercetator si subiect;
schimbarea locului si rolurilor partenerilor (cel care a intrebat poate sa si raspunda, cel care a raspuns
poate sa si intrebe);
sinceritatea deplina a subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete, de fatada, a celor care tind sa-l puna
intr-o lumina favorabila, a deformarilor voluntare;
existenta la subiect a unei oarecare capacitati de introspectie si autoanaliza, evaluare si autodezvaluire;
abilitatea cercetatorului in a obtine angajarea deplina si autentica a su biectilor in convorbire;
empatia cercetatorului.
Convorbirea este considerata metoda psihologica cea mai complicata si cea mai greu de invatat.
Este complicata din mai multe motive:
1. in cadrul ei influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai mare decat in oricare
alta metoda;
2. presupune recoltarea marturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar deformate (involuntar
dar si voluntar);
3. implica o selectie a relatarilor facute de subiect iar acestea s-ar putea sa fie la fel de subiectiva ca si
relatarea insasi.

Exista mai multe forma ale convorbirii, si anume:

- convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi intrebari, in aceeasi
forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile lor individuale);
- convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor intrebari suplimentare, cu
reformularea altora, cu schimarea succesiunii lor etc.);
- convorbirea libera, spontana, asociativa (in functie de particularitatile situatiei in care se desfasoara, de
cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de momentul cand are loc).
Pentru reusita convorbirii este necesar ca cercetatorul sa se gandeasca anticipat la ea, sa-si structureze
(in linii mari sau chiar in amanunt) intrebarile; sa culeaga informatii despre subiect; sa-i anticipeze
raspunsurile, pentru a sti cum sa se comporte in eventualele situatii neprevazute (blocarea subiectului,
refuzul lui de a raspunde etc.)
Marele avantaj al convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor informatii numeroase, variate si
pretioase intr-un timp relativ scurt si fara a necesita materiale si instalatii speciale. Dezavantajul ei
provine din posibila lipsa de receptivitat e a subiectului, din subiectivitatea sa; de aceea se impune ca
datele obtinute sa fie completate si verificate prin alte metode.

Chestionarul

Un chestionar este un instrument de cercetare constand dintr-o serie de intrebari si a altor solicitari in
scopul de a aduna informatii de la persoane. Chestionarul a fost inventat de Sir Francis Galton.
Chestionarele au avantaje fata de alte tipuri de studii. Nu au nevoie de mult efort din partea celui ce
chestioneaza ca ancheta verbala sau prin telefon, au adesea raspunsuri standardizate care il face simplu
pentru a aduna date.

Metoda biografica

Aceasta metoda vizeaza strangerea a cat mai multe informatii despre principalele evenimente parcurse
de individ in existenta sa, despre relatiile prezente intre ele ca si despre semnificatia lor, in vederea
cunoasterii ,,istoriei personale’’ a fiecarui individ, atat de necesara in stabilirea profilului personalitatii
sale, cat si pentru explicarea comportamentului actual al persoanei. Biografia ofera o imagine unitara
asupra omului, facilitand cunoasterea sa concreta si contribuind la descifrarea specificului individual al
persoanei.
Marile avantaje ale metodei biografice sunt reprezentate de naturalitatea si autenticitatea datelor
furnizate. In acelasi timp, dat fiind faptul ca ea nu este o metoda de reproducere in laborator a vietii unui
individ, ci doar de reconstituire a acesteia pornind de la diverse surse (relatarile verbale ale subiectului,
documentele personale etc.) nu este exclus ca aceasta reconstituire sa fie uneori incompleta sau chiar
voit deformata.

Experimentul

Cea mai puternica metoda stiintifica este experimentul. Experimentele ne pun la dispozitie cea mai
importanta testare despre cauze si efecte. Cercetatorul controleaza cu grija conditiile - de multe ori intr-
un laborator – si face masuratori pentru a descoperi relatiile cauzale dintre variabile. O variabila este un
atribut care poate lua diferite valori.
Variabila independenta este controlata in totalitate de experimentator, care o creeaza si ii controleaza
variatia. Intr-un experiment, variabila independenta reprezinta ,,cauza’’ formulata de ipoteza.
,,Efectele’’ formulate de ipoteza reprezinta variabila dependenta, deoarece aceasta prin ipoteza depinde
de valoarea variabilei independente.

Testele

Testul este un gen de instrument standardizat. Testul psihologic este o proba relativ scurta, care permite
cercetatorului colectarea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora sa se poata diagnostica
nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si sa se poata formula un pronostic asupra evolutiei lui
ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa indeplineasca anumite conditii:
- validitate – sa masoare exact ceea ce isi propune;
- fidelitate – sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare;
- standardizare – sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-i favoriza pe unii si
defavoriza pe altii;
- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute, pentru a se cunoaste
valoarea lor.

ROLUL PSIHOLOGIEI IN PRACTICA FARMACEUTICA

Practica farmaceutica creeaza anumite relatii, anumite legaturi intre farmacist si pacient. Pacientul
asteapta de la farmacist o atitudine profesionista, atitudine care poate avea un anumit impact (pozitiv sau
negativ) asupra compliantei la tratament a acestuia. Este de dorit ca farmacistul sa vada dincolo de
cuvintele pacientului care asteapta indicatii precise, clare, referitor la tratamentul care ii este prescris de
catre medic.
Dincolo de aceste aspecte, sa nu uitam ca poate fi o persoana cu nelinisti si temeri legate in special de
boala sa, de gravitatea acesteia, de evolutia in timp a acesteia si nu in ultimul rand de eficacitatea
tratamentului pe care il va urma. Simptomele unei boli sunt traite diferit de la pacient la pacient, iar
boala capata o semnificatie intrinseca raportata la structura personalitatii pacientului.
Anterior declansarii bolii persoana traieste intr-un relativ echilibru psihodinamic, iar experientele
/conflictele prin care trece in viata determina structurarea unor mecanisme de adaptare eficiente (se
deprind anumite conduite, sunt stopate unele anxietati, temeri, etc.). Persoana dobandeste un anumit
statut, un anumit rol in familie, in societate, ajutat fiind, de structura adaptativa dobandita treptat. Pentru
unele persoane este posibil ca boala sa rupa echilibrul adaptativ si sa aduca in prim plan anumite
elemente ale unor conflicte latente, astfel ca mecanismele de coping eficiente pana in acel moment nu
mai sunt functionale si adaptative pentru pacient.

NOTIUNI DE PSIHOLOGIE MEDICALA IN ACTIVITATEA DESFASURATA IN UNITATILE

FARMACEUTICE

Notiunea de ,,boala’’- descrierea diferitelor teorii care o definesc

Psihologia medicala este un domeniu de interferenta a doua mari practici care privesc individul uman in
starile lui fundamentale de sanatate si boala.
Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S.) defineste star ea de sanatate ca fiind ,,o stare completa de
bine din punct de vedere psihic, mental si social si nu neaparat in absenta durerii’’. Aceasta definitie este
o recunoastere a faptului ca starea de sanatate este mai mult decat absenta durerii. Este o stare de
armonie, o stare de bine cu privire la evolutia complexului biologic, psihologic si a dimensiunilor
sociale ale comportamentului uman. Boala este definita ca o serie de modificari biologice si/sau
dizabilitate sau un risc crescut spre distres si/sau dizabilitate.
Boala are mai multe componente:

1.Manifestari.

Fiecare boala presupune anumite modalitati de manifestare, un anumit tablou clinic (in anumite situatii,
boala poate sa nu aiba tabloul clinic identificabil sau usor identificabil).
Tabloul clinic, numit si simptomatologia pacientului, contine semne si simptome. Semnele (din
lat. Signum - semn, marca) sunt forme de manifestare a bolii care pot fi identificate de clinician sau de
alta persoana (inclusiv de catre pacient pe baza simturilor proprii), independent de ceea ce declara
pacientul (de exemplu, modificari ale culorii pielii, modificari in comportament). Simptomele (din gr.
symptoma – ceea ce se produce, apare, derivat de la syn – impreuna - si piptein – cadea) sunt acele
manifestari ale bolii care apar in primul rand in sfera de perceptie a bolnavului si sunt simtite de acesta
la nivel subiectiv. Ele pot fi cunoscute de clinician doar indirect, prin intermediul declaratiilor
pacientului (de exemplu starea de frica). Unele semne si simptome au tendinta sa apara impreuna,
constituind sindroame (din gr. syn – impreuna - si dromos – cale, cursa). Spre exemplu, conceptiile
negative legate de propria persoana considerata in prezent si in viitor tind sa apara impreuna, constituind
un sindrom depresiv. Un sindrom poate avea o etiologie multipla. Daca mecanismele etiopatogenetice
ale unui sindrom sunt cunoscute, atunci, in principiu, putem vorbi despre boala. Tratamentele care
vizeaza direct reducerea acestor manifestari, fara a schimba cauzele si mecanismele care le-au generat,
se numesc tratamente simptomatice.
2. Boala presupune anumiti agenti si factori etiologici (cauzali).
Doua criterii sunt mai importante in clasificarea acestor factori etiologici. Dupa natura lor, ei se clasifica
in agenti exogeni si agenti endogeni. La randul lor, agentii exogeni pot sa fie fizici (mecanici, termici,
electrici etc.), chimici (acizi, baze, saruri), biologici (microbi, virusuri, paraziti, ciuperci, diferite
macromolecule organice etc.) si psiho-sociali (de exemplu stresul, un stil de viata nesanatos). Agentii
endogeni (cum ar fi factorii genetici) pot fi considerati primari, producand diferite tipuri de anomalii
ereditare; in ultima instanta, ei sunt insa agenti exogeni, care au actionat fie asupra aparatului genetic al
strãmosilor nostri, fie asupra aparatului nostru genetic, in cursul existentei noastre. Dupa functia lor,
agentii etiologici se impart in:
a) Factori declansatori
b) Factori determinanti
c) Factori favorizanti
d) Factori predispozanti sau de risc
e) Factori de mentinere
a) Factorii declansatori se refera la acei factori care produc in mod direct simptomatologia. Ei sunt
factori necesari declansarii tabloului clinic, dar adesea nu sunt si suficienti. Unul dintre factorii
declansatori cei mai importanti in psihopatologie se refera la discrepanta cognitiva dintre motivatia
pacientului (scopuri, motive, dorinte, expectante) si evenimentele propriu-zise care au loc. Cu cat
aceasta discrepanta este mai mare, cu atat problemele psihologice sunt mai severe.
b) Factorii determinanti au aceleasi caracteristici ca si cei declansatori – produc in mod direct
simptomatologia, dar ei sunt legati specific de un anumit tablou clinic (cum ar fi bacilul Koch pentru
tuberculoza), in timp ce factorii declansatori nu sunt specific legati de un tablou clinic (de exemplu,
stresorii ca factori declansatori pot genera tulburari depresive sau anxioase). In psihopatologie,
panã acum au fost clar identificati putini factori determinanti, mai ales de natura psihosociala.
c) Factorii favorizanti joaca in psihopatologie rolul pe care catalizatorii il joaca in reactiile chimice. O
serie de reactii chimice se pot desfasura si fara catalizatori, dar prezenta acestora eficientizeaza intregul
proces. Similar, factorii favorizanti eficientizeaza actiunea factorilor declansatori si determinanti in
aparitia tabloului clinic.
d) Factorii predispozanti sunt acei factori care au un caracter general, apartin pacientului, au fost
prezenti inainte de instalarea tabloului clinic si care, prin interactiune cu factorii declansatori,
determinanti si/sau favorizanti, duc la aparitia tabloului clinic.
e) Factorii de mentinere au rolul de a sustine simptomatologia. Acest rol poate fi jucat de factorii
declansatori, determinanti, favorizanti sau predispozanti care au declansat tabloul clinic, dar si de alti
factori care au aparut dupa generarea tabloului clinic. Toti acesti factori etiologici descrisi aici
interactioneaza pentru a genera un anumit tablou clinic, dar aceasta nu inseamna ca de fiecare data cand
apare un anumit tablou clinic, trebuie sa fie prezenti factori din fiecare categorie mentionatã (de
exemplu, in anumite situatii, factorii favorizanti pot sa nu fie prezenti, iar in psihopatologie este adesea
dificil sa se identifice factorii determinanti). Tratamentele care vizeaza modificarea acestor factori si,
prin acestea, reducerea tabloului clinic se numesc tratamente etiologice, ele vizand cauza manifestarilor
bolilor.

Latura psiho-terapeutica a medicamentului – efectele psihologice ale medicatiei

Termenul de psihologie a medicamentului este un termen recent introdus in specialitate. El se refera la

aspectele psihologice care apar in momentul in care subiectul se afla in relatie cu medicamentul. Sub
aspect psihologic distingem urmatoarele etape in cadrul acestei relatii:
1. Momentul prescrierii medicamentului.
In aceasta etapa, factorul psihologic prin cipal se refera la efectul placebo.
2. Momentul actiunii farmacologice a medicamentului.
In afara efectului benefic pe plan somatic si psihologic, medicamentele exercita si o serie de efecte
adverse (ex. reactii alergice, anxietate, ameteli etc.). Aceste efecte adverse devin stimuli cu valoare
psihologica incarcata care pot interfera ulterior - ca urmare a prelucrarii lor cognitive - cu buna derulare
a tratamentului deschis.
3. Momentul bilantului.
Aici analiza psihologica se refera la analiza costuri - beneficii a tratamentului medicamentos si la decizia
continuarii sau renuntarii la tratamentul tinta. In cazul in care tratamentul a fost reusit, analiza
psihologica se refera si la dezvoltarea increderii pentru eventuale readministrari. Din punct devedere
psihologic, un caz particular este dependenta de medicamente. Aceasta dependenta poate implica atat o
dependenta fizica cat si una psihica.

Efectul ,,placebo’’

Placebo este un termen utilizat in cercetare pentru a desemna o substanta inactiva sau o procedura
utilizata ca element de control in experimente. Efectul placebo este imbunatatirea masurabila,
observabila sau care se resimte asupra sanatatii, care nu se atribuie unui tratament real in desfasurare.
Prin extensie, placebo este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia despre care nu a fost
demonstrat ca administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa
imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate.
Placebo poate fi:
- placebo inert, cand se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru;
- placebo activ, cand se utilizeaza o pastila cu efecte farmacologice, dar care care nu este considerata de
medic ca avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni.
„Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care la
momentul administrarii era considerat eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile
au aratat lipsa sa de eficienta.
Cuvantul placebo reprezinta forma, la viitor, a verbului latin placeo/placere si poate fi tradus prin: voi
placea, sau voi fi placut (agreabil).
- placebo reactiv este persoana care raporteaza un efect placebo.
Caracterele generale ale efectului placebo:
·substanta administrata este inerta farmacodinamic;
·efectul este simptomatic;
·durata efectului este, de regula, scurta;
·instalarea efectului este mai rapida decat a unei substante farmacodinamice active;
·actiune nespecifica.
Efectul placebo poate fi de doua feluri:
1. activ - cand apar simptome adverse ce apar si in cazul medicatiei;
2. inactiv - cand nu apar aceste simptome adverse.

Riscurile automedicatiei

Automedicatia se refera la consumul de medicamente fara prescriptie medicala. Este un fenomen foarte
raspandit in multe tari. La noi, statisticile din industria farmaceutica arata ca 73% dintre romani isi
administreza singuri tratamente. Problema este ca automedicatia implica riscuri.
Obiectul automedicatiei il fac acele produse farmaceutice care se elibereaza fara reteta medicala. Cele
mai vandute sunt cele pentru raceala si gripa, analgezicele, vitaminele si mineralele, hepato-tonicele,
cele pentru circulatia periferica, pentru probleme cutanate, afectiuni digestive, hemoroizi.
Exista o serie de factori care favorizeaza automedicatia, printre care se numara: accesul facil la
numeroase informatii medicale, in special pe calea internetului, frica de medic, evitarea cheltuielilor
legate de consultatii, ipohondria, vanzarea tot mai permisiva de medicamente fara reteta etc.

Din pacate, administrarea de medicamente fara prescriptie medicala, implica riscuri. Iata care sunt cele
mai des intalnite:

Abuzul de medicamente.

Deseori automedicatia inseamna abuz de medicamente. Cea mai cunoscuta situatie este cea a
antibioticelor. Desi la noi in tara, este interzisa prin lege vanzarea lor fara reteta, romanii profita de
faptul ca farmaciile le pot vinde in doze de urgenta.
Antibioticele se iau de multe ori fara discernamant, chiar in cazul infectiilor virale, cand nu au efect.
Rezultatele sunt distrugerea florei intestinale, slabirea imunitatii, cresterea rezistentei bacteriilor la
antibiotice, ceea ce inseamna ca in situatia in care sunt cu adevarat necesare, aceste medicamente nu mai
fac fata infectiilor.

Intarzierea stabilirii unui diagnostic exact.

Automedicatia poate amana punerea unui diagnostic, cu efect nefavorabil pentru sanatate. De exemplu,
tratarea problemelor digestive fara consult medical, poate amana diagnosticarea unui ulcer stomacal, sau
al unui sindrom de colon iritabil.
Riscul intolerantei sau al interactiunii dintre medicamente.

In lipsa unor cunostinte medicale amanuntite, se pot ignora efectele adverse ale unor medicamente sau
ale unor posibile combinatii de medicame nte. Consecintele pot fi uneori atat de grave incat necesita
spitalizare, mai ales la o varsta inaintata.

Posibile intoxicatii.

Serviciile de urgente medicale se confrunta cu situatii in care pacientii, din ignoranta, pierd din vedere
numarul pastilelor administrate si apar intoxicatiile. Cele mai frecvente sunt cele cu medicamente
impotriva durerii si cu antiinflamatoare.

Agravarea starii de sanatate.

Automedicatia implica riscul de a se administra un tratament nepotrivit, in lipsa unui consult medical.
Astfel, tratarea cu sirop de tuse a unei infectii pulmonare, poate duce rapid la agravarea bolii, deoarece
este tratat doar un simptom si nu boala in sine.

Copiii si abuzul de medicamente.

Sunt destule mame care se considera foarte pricepute si administreaza copiilor tratamente fara
prescriptie medicala. In cazul copiilor, numai anumite medicamente sunt interzise (cazul aspirinei), dar
trebuie prudenta si in folosirea ceaiurilor si a unor suplimente alimentare, fara acordul medicului. In
Franta, exista medici pediatri care considera ca administrarea excesiva si nejustificata de medicamente la
copii, poate fi considerata oforma de violenta asupra lor.

Datorit a intereselor economice, se constata in Europa ca regulamentele de vanzare a medicamentelor

fara reteta devin mai permisive. Chiar si in tari mai riguroase in aceasta privinta cum este Franta,
lucrurile devin greu de controlat datorita pietei online a med icamentelor (se pot cumpara produse
farmaceutice din alte tari).Cele mai achizitionate in acest mod sunt pastilele pentru potenta gen Viagra,
calmantele, somniferele, pastilele pentru slabit, antidepresivele.
Toata aceasta situatie ne arata ca automedicatia ramane o problema ce poate fi gestionata prin
responsabilitatea fiecaruia. Medicul nu are aici niciun rol, deoarece nu se apeleaza la el, iar producatorii
de medicamente se protejeaza, notand pe prospect (cu litere mici): ,,a nu se utiliza indelungat fara avizul
medicului’’ sau ,,a se citi prospectul inainte de utilizare’’.

Ipohondria
Ipohondria, in termeni medicali hipocondria, reprezinta preocuparea excesiva sau teama de a suferi de
o boala grava. De cele mai multe ori starea de anxitate persista chiar si dupa un consult medical dupa
care bolnavul este asigurat ca temerile legate de simptomele sale nu au o baza medicala solida, sau daca
exista o boala la baza simptomelor, temerile sale sunt mult exagerate. Majoritatea celor ce sufera de
aceasta boala tind sa isi focalizeze teama asupra unui anumit simptom, cum ar fi problemele gastro-
intestinale, palpitatiile sau oboseala musculara.
De cele mai multe ori ipohondria este definita ca teama ca mici simptome sa reprezinte un indicator al
unei boli grave, constanta autoanaliza si autodiagnosticare, precum si o excesiva preocupare fata de
propriul organism. Multe persoane suferind de acesta boala exprima neincredere in diagnosticul
medicilor precum si faptul ca asigurãrile medicilor fata de absenta unei boli serioase sunt
neconvingatoare sau de scurta durata. Multi ipohondri necesita constante reasigurari, fie de la doctori,
fie de la familie sau prieteni, boala putand deveni un adevarat calvar, atat pentru bolnav cat si pentru
familia si prietenii acestuia.

Efectul reactiilor adverse produse de medicamente

Medicamentul este o substanta sau un preparat utilizat pentru diagnosticarea, prevenirea, ameliorarea
sau vindecarea unei suferinte. Medicamentele sunt prescrise pentru efectele lor benefice asupra unor
afectiuni, insa nu trebuie ignorate reactiile secundare sau adverse care pot aparea in urma administrarii
lor.
Conform definitiei data de Organizatia Mondiala de Sanatate (O.M.S), reactiile adverse sunt reactii
nedorite, daunatoare, care apar la dozele eficace terapeutice. Nu sunt considerate reactii adverse,
supradozarile neterapeutice (exemplu: tentativa de suicid) si nici lipsa de ef icienta.
La aparitia efectelor adverse ale medicamentelor, contribuie numerosi factori si anume:
-utilizarea unui numar mare de medicamente asociate (polimedicatia) care determina aparitia de
interactiuni medicamentoase ce pot anula sau intensifica efectul terapeutic;
-utilizarea de doze eficace mari;
-durata mare a tratamentului;
-anumite stari fiziologice particulare cum sunt sarcina sau varsta inaintata;
-anumite stari patologice si anume insuficienta renala sau insuficienta hepatica;
-malnutritia, consumul de alcool, consumul de tutun, etc.

Efectele adverse ale medicamentelor sunt, de obicei:

1.usoare: nu presupun utilizarea unui antidot sau a unui tratament special si nici nu prelungesc
spitalizarea;
2. moderate: presupun o modificare sau un tratament special si pot sa prelungeasca spitalizarea;3. grave:
presupun oprirea medicamentului si instaurarea unui tratament specific al reactiei;4. letale: produc direct
sau indirect decesul pacientului.

Incidenta si severitatea reactiilor adverse ale medicamentelor sunt influentate atat de factori care tin de
medicament (tipul, calea de administrare, durata tratamentului, dozele administrate), cat si de factori
care tin de pacient (varsta, sexul, factori genetici etc.). De exemplu, la varstnici, frecventa aparitiei
efectelor adverse si gradul de severitate sunt mari datorita faptului ca la aceasta categorie de pacienti
exista polipatologie si in consecinta polimedicatie, iar particularitatile farmacologice si farmacodinamice
specifice varstei sunt adesea ignorate de medic.
Exista reactii adverse grave si frecvente (de exemplu cele date de medicamentele anticanceroase); reactii
adverse grave, dar foarte rare (spre exemplu, cloramfenicolul care poate produce aplazie medulara, o
reactie adversa cu mortalitate de aproximativ 80%, dar cu o frecventa de 2-4 cazuri la 100.000 de
bolnavi tratati).

Dependenta de medicamente

Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de medicamente. La fel ca si
alcoolul, tutunul sau drogurile, medicamentele psihotrope (antidepresivele, somniferele) actioneaza
asupra creierului si duc la modificarea comportamentului persoanelor care le consuma.
Deoarece problemele de natura psihica sunt persistente in timp, oamenii tind sa nu isi schimbe
medicamentele si sa le ia constant pe cele prescrise anterior. Acest lucru duce la o toleranta crescuta a
corpului la agentii activi din medicamente. Mai departe, ei simt nevoia sa isi mareasca dozele din ce in
ce mai mult, iar daca nu urmeaza un tratament pentru a-si indeparta problema, risca sa ajunga la stadiul
de supradoza.

Simptomele dependentei

Incapacitatea de a rezista fara medicamente - persoana respectiva simte ca nu mai poate sa adoarma
fara sedative, nu face fata stresului de peste zi fara o pastila ,,minune’’, nu mai are incredere in
capacitatile propriului organism si nu-l poate controla.
Anxietate (in cazul absentei pastilelor): daca nu si-a luat pastila ca de obicei, persoana dependenta
devine anxioasa, agitata, nelinistita. Ea este obsedata de ideea ca trebuie sa isi faca rost cat mai repede
de medicament.

Sentimentul pierderii controlului - acesta se manifesta atat in absenta medicamentelor cat si timpul
consumului.
Medicamentele adresate sanatatii psihice au efecte terapeutice reale insa riscul ca o administrare simpla
si terapeutica sa se transforme intr-una nociva, toxica, este foarte mare. Asa ca, specialistii recomanda sa
nu se consume medicamente decat sub supraveg herea unui doctor.

NORME DE ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Etica si deontologie farmaceutica

Comportamentul si relatiile interumane in societate sunt ghidate de anumite reguli sau norme. Pentru
incalcarea acestor norme omul raspunde juridic. In afara de drepturi si obligatiuni juridice exista si cele
morale, care nu sunt reglate de lege. Etica este o stiinta care se ocupa de studiul principiilor morale.
Etica medicala este o reflectare a umanismului in procesul de activitate a lucratorilor medicali. Etica
medicala cuprinde o totalitate de principii de reglare a normelor de comportare referitor la lucratorii
medicali, conditionate de activitatea lor specifica si de situatia lor in cadrul societatii. Normele,
principiile de etica medicala contribuie la orientarea corecta a lucratorilor medicali in activitatea lor
profesionala.
Deontologia face parte din etica medicala, fiind o stiinta despre traditiile din cadrul medicinii si ocrotirii
sanatatii practice. Pentru realizarea cat mai deplina a principiilor de deontologie si etica medicala sunt
necesare urmatoarele conditii: simtul tactului, vocatia pentru profesiunea aleasa si perfectionarea
continua a cunostintelor.
Un asistent medical va obtine succese in activitatea sa, isi va castiga autoritatea daca va avea simtul
respectului fata de pacient si isi va indeplini obligatiunile sale. Disciplinarea, executarea exacta a
prescriptiilor medicului, sporirea constanta a nivelului profesional si de cultura
sunt calitati indispensabile pe care trebuie sa le manifeste asistentii medicali. Fiind binevoitori, calmi,
retinuti, ei vor acorda fiecarui pacient o atentie personalizata.
In relatiile sale cu pacientul, asistentii medicali vor evita orice familiaritati. Pacientul va fi incurajat, i se
va crea o atmosfera agreabilã, in acelasi timp asistentul medical ramanand tacticos si retinut. Pacientii
care vor necesita ingrijire deosebita, fiind incapabili s-o faca singuri, asistentul medical le va acorda o
atentie sporita, incercand sa le usureze suferintele.
Asistentii medicali trebuie sa posede urmatoarele calitati: demnitate, simpatie, acuratete,
disciplina, colegialitate, abilitate, competenta, daruire, responsabilitate, perseverenta, spirit de
observatie, spirit de initiativa si atitudine corecta fata de bolnavi.

Normele morale in relatiile cu personalul sanitar si pacienti

Regulile de buna practica farmaceutica impun urmatoarele:

a) activitatea farmaceutica trebuie sa fie focalizata pe eliberarea medicamentelor si a altor produse
pentru sanatate, care sa aiba calitatea garantata, insotitã de o informare si consiliere adecvate pentru
pacient;
b) principala preocupare a farmacistului trebuie sa fie asigurarea starii de sanatate a pacientilor, precum
si a populatiei, in general;
c) farmacistul trebuie sa incurajeze o prescriere rationala si sa promoveze utilizarea corespunzãtoare a
medicamentelor, inclusiv in scopul evitarii automedicatiei;
d) fiecare serviciu furnizat de unitatea farmaceutica trebuie sa aiba un scop pertinent pentru bolnav, sa
fie clar definit, facut cunoscut in mod eficace parþilor implicate si acceptat de catre acestea;
e) farmacistii practicieni au obligatia profesionalãa si morala de a se asigura ca serviciile pe care le
furnizeaza fiecãrui pacient sunt de calitate adecvata.
Respectarea Regulilor de buna practica farmaceutica reprezinta un mijloc de a indeplini aceasta
obligatie.
Pentru indeplinirea acestor cerinte:
a) este necesara mentinerea unei relatii permanente cu ceilalti profesionisti din sanatate, in special
cu medicii. Aceasta relatie trebuie sa fie considerata ca un parteneriat terapeutic ce implica o incredere
mutuala in orice are legatura cu tratamentul medicamentos;
b) intre farmacisti trebuie sa existe relatii de colegialitate si nu de concurenta, fiecare trebuind sa incerce
prin orice mijloace etice sa imbunatateasca serviciul farmaceutic;
c) farmacistul trebuie sa isi exercite profesia respectand principiile de deontologie
profesionala, predominant fata de aspectul comercial;
d) in farmaciile in care lucreaza un grup de farmacisti, farmacistul-sef trebuie sa-si asume o parte din
sarcinile privind definirea, evaluarea si imbunatatirea calitatii serviciului farmaceutic.
Codul deontologic al personalului din farmacii

CAPITOLUL I Principii generale

Art. 1. - (1) Codul deontologic al farmacistului cuprinde un ansamblu de principii si reguli ce

reprezintã valorile fundamentale în baza cãrora se exercitã profesia de farmacist pe teritoriul României.
(2) Prezentul cod exprimã adeziunea farmacistilor români la Carta Universalã a Drepturilor Omului si la
Carta Farmaciei Europene.
Art. 2. - Codul deontologic al farmacistului are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacientilor;
b) respectarea obligaþiilor profesionale de cãtre farmacisti;
c) apãrarea demnitãtii si a prestigiului profesiunii de farmacist.
Art. 3. - (1)În exercitarea profesiei sale farmacistul furnizeazã servicii de sãnãtate specializate
pacientului si publicului în general, fãrã nici un fel de discriminare.
(2) Relaþiile dintre farmacist si beneficiarii serviciilor acordate trebuie sã aibã la bazã încrederea în
competenta si experienta profesionalã a farmacistului.
(3) Aceastã încredere obligã farmacistul ca de-a lungul întregii sale cariere sã asigure si sã mentinã la cel
mai înalt nivel performantele si conduita sa profesionalã si personalã, sã-si actualizeze cunostintele
profesionale permanent în sfera activitãtii sale.
Art. 4. - Principiile fundamentale în baza cãrora se exercitã profesia de farmacist sunt urmãtoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusivîn respect fatã de viata si de persoana umanã;
b) în orice situaþie primeazã interesul pacientului si sãnãtatea publicã;
c) respectarea în orice situatie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toti factorii implicati în asigurarea stãrii de sãnãtate a
pacientului;
e) adoptarea unui rol activ fatã de informarea si educatia sanitarã a publicului, precum si fatã de
combaterea toxicomaniei, polipragmaziei, dopajului, automedicatiei si a altor flageluri;
f) acordarea serviciilor farmaceutice se face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui
nivel înalt de competentã stiinþificã, aptitudini practice si performante profesionale, în concordantã cu
progresele stiintelor si practicii farmaceutice;
g) în exercitarea profesiei farmacistii trebuie sã dovedeascã loialitate si solidaritate unii fatã de altii în
orice împrejurare, sã-si acorde colegial ajutor si asistenþã pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
h) farmacistii trebuie sã se comporte cu cinste si demnitat e profesionalã si sã nu prejudicieze în nici un
fel profesia de farmacist sau sã submineze încrederea publicã în aceasta.
Art. 5. - În situaþiile în care în rezolvarea unei probleme alegerea solutiei nu este prevãzutã în normele
legale, farmacistul trebuie sã ia o decizie concordantã cu etica profesieisi sã-si asume responsabilitatea.
Art. 6. - Pentru respectarea principiilor de mai sus farmacistul este obligat sã-si pãstreze libertatea si
independenta profesionalã conform jurãmântului profesiei.
Art. 7. - Colegiul Farmacistilor din România garanteazã mentinerea standardelor profesionale la cel
mai înalt nivel posibil, în scopul ocrotirii sãnãtãtii publice, prin supravegherea respectãrii de cãtre
farmacisti a îndatoririlor profesionale si a eticii profesionale, precum si prin apãrarea independentei,
onoarei si demnitãþii profesionale.

CAPITOLUL II Standarde deontologice

SECTIUNEA 1
Responsabilitatea personalã si independenta farmacistilor
Farmacistul furnizor de servicii
Art. 8. - (1) Indiferent de sfera de activitate, farmacistul trebuie sã aibã în centrul atentiei sale binele
pacientului si al publicului în general.
(2) Farmacistul este rãspunzãtor pentru toate deciziile sale profesionale, indiferent de responsabilitãtile
asumate în exercitarea profesiei sale.
Art. 9. - În vederea îndeplinirii dispoziþiilor art. 8, farmacistul, în timpul exercitãrii actului profesional,
este obligat sã respecte urmãtoarele reguli:
a) sã-si exercite profesia în conformitate cu procedurile standard de operare scrise, prevãzute de regulile
de bunã practicã din domeniul sãu de activitate;
b) sã-si îndeplineascã îndatoririle profesionale cu competentã, în termenele stabilite;
c) sã profeseze doar în acele posturi în care i se permite sã-si respecte îndatoririle esentiale ca farmacist,
libertatea de decizie si independentã profesionalã;
d) sã accepte acele posturi pentru care are competenþa si disponibilitatea necesare pentru a îndeplini cu
succes îndatoririle profesionale. În acest sens trebuie sã se informeze asupra specificului activitãtii,
accesului la mijloacele necesare pentru exercitarea profesiunii la standardele necesare;
e) sã-si îndeplineascã personal atributiile si, la nevoie, sã delege o
persoanã competentã autorizatã pentru îndeplinirea anumitor activitãti profesionale, asumându-si
rãspunderea;
f) sã informeze imediat o persoanã responsabilã în cazul în care nu îsi poate îndeplini îndatoririle
profesionale, pentru a se putea lua la timp mãsuri de remediere;
g) sã raporteze medicului prescriptor sau autoritãtilor competente orice efect nedorit sau advers al
medicamentelor, în scopul optimizãrii tratamentelor;
h) sã se abtinã sã critice sau sã condamne convingerile personale ori religioase ale pacientului care
apeleazã la serviciile sale;
i) sã acorde servicii în mod egal pentru toti pacientii, fãrã discriminare, în ordinea solicitãrii acestora, cu
exceptia situatiilor de urgentã;
j) sã se asigure cã serviciile sale au fost percepute si întelese corect de pacient, încurajându-l
sã participe activ la reusita tratamentului;
k) sã nu refuze nejustificat acordarea serviciilor care îi intrã în atributii, conform legii.
Art. 10. - Farmacistul poate refuza acordarea unor servicii cãtre pacient atunci când refuzul este
justificat de interesul sãnãtãtii pacientului.

Farmacistul-sef
Art. 11. - Înainte de a-si asuma o functie de conducere, farmacistul trebuie sã se autoevalueze si sã se
asigure cã este capabil sã îndeplineascã toate responsabilitãtile acestei functii.
Art. 12. - În exercitarea functiei farmacistul-sef are urmãtoarele obligatii:
a) trebuie sã se informeze asupra tuturor aspectelor si cerintelor legate de functia pe care o îndeplineste;
b) trebuie sã se asigure cã toti membrii personalului aflat în subordinea sa sunt informati asupra
atributiilor profesionale pe care trebuie sã le îndeplineascã;
c) trebuie sã transmitã instructiunile clar pentru a împiedica orice risc de eroare; în mãsura
posibilitãtilor, el va transmite în scris proceduri standard de operare;
d) se asigurã cã membrii personalului aflat în subordinea sa îsi îndeplinesc atributiile în conformitate cu
prevederile legale, dar si cu competenta si aptitudinile personale;
e) trebuie sã respecte independenta profesionalã a farmacistilor din subordine;
f) se asigurã cã echipamentele, localul si utilitãtile de la locul de muncã sunt mentinute la standardele
acceptate pentru desfãsurarea în bune conditii a activitãtilor profesionale;
g) se asigurã cã toate activitãtile profesionale desfãsurate sub controlul sãu, precum si cele exercitate de
el personal sunt supuse asigurãrii de rãspundere profesionalã;
h) se asigurã cã toate mãsurile privind pãstrarea confidentialitãtii sunt efective;
i) are datoria sã notifice colegiului pe raza cãruia îsi desfãsoarã activitatea orice schimbare de interes
profesional privind membrii personalului din subordinea sa ori functia sa;
j) trebuie sã accepte, în mãsura posibilitãtilor, elevi si studenti, pentru îndeplinirea stagiului de
practicã în unitatea pe care o conduce.

SECTIUNEA a 2-a Competenta profesionalã

Art. 13. - Farmacistul trebuie sã-si asigure si sã-si mentinã la un înalt nivel pregãtirea profesionalã, prin
actualizarea permanentã a cunostinþelor în aria sa profesionalã, în scopul îndeplinirii atributiilor cu
competenta necesarã.
Art. 14. - În vederea actualizãrii permanente a cunostintelor profesionale, farmacistul este obligat:
a) sã-si planifice si sã participe la formele de pregãtire profesionalã organizate sau acreditate de
Colegiul Farmacistilor din România;
b) sã evalueze si sã aplice în practica curentã cunostintele actualizate permanent;
c) sã ateste cu documente doveditoare pregãtirea sa, prin formele programelor de dezvoltare
profesionalã acceptate, atunci când acest lucru îi este solicitat de comisiile de specialitate ale colegiului
teritorial la care este înregistrat.

SECTIUNEA a 3-a Confidentialitatea

Art. 15. - Farmacistul are datoria de a respecta si proteja informatia profesionalã.

Art. 16. - Farmacistul trebuie sã respecte si sã protejeze confidentialitatea informatiilor referitoare la
pacienti, obþinute în cursul activitãtilor profesionale.
Art. 17. - Informatiile pot fi dezvãluite în urmãtoarele cazuri:
a) când pacientul si-a dat consimtãmântul scris;
b) când tutorele pacientului a consimtit în scris, dacã vârsta pacientului sau starea sa de sãnãtate nu
permite aceasta;
c) când este necesar pentru a preveni afectãri majore sau punerea în pericol a sãnãtãtii pacientului, a unei
terte persoane sau a publicului în general;
d) stabilirea vinovãtiei în cazul sãvârsirii unor infractiuni, la solicitarea instantei de judecatã;
e) în alte situatii prevãzute de lege.
Art. 18. - Farmacistul nu trebuie sã dezvãluie, decât cu acordul scris al medicului prescriptor, nici o
informatie referitoare la practica prescrierii acestuia.
Art. 19. - Farmacistul trebuie sã protejeze informatia profesionalã internã, respectând urmãtoarele
reguli:
a) sã nu permitã accesul tertilor la informatii privind activitatea unitãtii în care îsi
desfãsoarã activitatea decât cu acordul scris al angajatorului sau în alte situatii prevãzute de lege;
b) sã respecte cerintele legale de protectie a informatiilor privind acumularea si utilizarea acestora;
c) sã asigure protectia informatiilor la operatiunile de stocare, transmitere, primire ori distrugere.

SECTIUNEA a 4-a
Relatiile de colaborare ale farmacistului
Art. 20. - În exercitarea profesiei farmacistul are datoria ca, în interesul bolnavului si al pacientului în
general, sã colaboreze cu toti confratii sãi. În acest sens:
a) toti farmacistii îsi acordã ajutor reciproc si consultantã pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
b) farmacistii îsi rezolvã singuri litigiile, cu respectarea spiritului de colegialitate; dacã nu reusesc, fac
apel la comisia de litigii a colegiului;
c) farmacistul trebuie sã-si trateze toti colaboratorii cu respect, bunãvointã si colegialitate;
d) farmacistul trebuie sã dovedeascã în orice împrejurare solidaritate fatã de colegii sãi si loialitate
fatã de corpul profesional si profesia de farmacist.
Art. 21. - În interesul pacientului si al publicului în general, farmacistul trebuie sã colaboreze cu
medicul si cu alti membri ai echipei de sãnãtate. În acest sens:
a) farmacistul colaboreazã activ cu medicul prescriptor pentru a realiza efectuarea tratamentului
pacientului la timp, în parametrii optimi si în interesul acestuia;
b) în colaborarea sa cu medicul, farmacistul se va abþine de la orice întelegere în scop material sau de
altã naturã care ar avea drept rezultat încãlcarea dreptului pacientului;
c) farmacistul trebuie sã se abtinã de la orice fapt care ar putea aduce prejudicii demnitãtii si imagini
medicului sau altor membri ai profesiunilor sanitare, pentru a nu crea neîncredere pacientului.

SECTIUNEA a 5-a
Concurenta neloialã
Art. 22. - Farmacistul nu trebuie sã utilizeze mijloacele concurentei neloiale în vederea obtinerii unor
avantaje materiale sau de altã naturã.
Art. 23. - Se considerã a fi practici neloiale, fãrã a fi limitative, urmãtoarele activitãti:
a) atragerea pacientilor prin oferirea de avantaje materiale sau reclamã mincinoasã;
b) folosirea de functia detinutã ori de mandatul încredintat în cadrul organelor de conducere pentru
atragerea de pacienti.
Art. 24. - Este sanctionabilã denuntarea nejustificatã si în scop concurential a colegilor.

SECTIUNEA a 6-a
Publicitatea

Art. 25. - Orice informatie furnizatã publicului de cãtre farmacist în legãturã cu serviciile de sãnãtate
oferite trebuie sã fie corectã, decentã, legalã si onestã.
Art. 26. - Orice informatie si material promotional cu privire la serviciile profesionale trebuie sã fie în
concordantã cu rolul farmacistului în promovarea sãnãtãtii si sã permitã pacientului sã
decidã independent asupra solicitãrii serviciului respectiv.
Art. 27. - În scopul promovãrii unor servicii proprii, farmacistii trebuie sã se abtinã de la a defãima
serviciile profesionale ale altor confrati.
Art. 28. - Farmacistul trebuie sã se abtinã de la orice procedee sau mijloace contrare demnitãtii
profesionale, care ar prejudicia dreptul pacientului de a-si alege singur farmacistul.
Art. 29. - Pe tot timpul exercitãrii profesiei farmacistul trebuie sã se asigure cã actiunile de promovare a
medicamentelor, în care este implicat sau care au loc în unitãtile în care el lucreazã, sunt în conformitate
cu prevederile legale privind publicitatea medicamentelor.
Art. 30. - Farmacistul se va asigura cã promovarea medicamentelor nu implicã obligarea pacientului de a
cumpãra sau de a primi medicamente nedorite sau în exces, în locul celor dorite sau împreunã cu
acestea.
SECTIUNEA a 7-a
Servicii farmaceutice de urgentã

Art. 31. - Pentru asigurarea continuitãtii asistentei cu medicamente a populatiei, farmacistii trebuie
sã furnizeze, în conditiile legii, servicii farmaceutice de urgentã.
Art. 32. - Pentru a realiza în conditii bune serviciile farmaceutice de urgentã, farmacistul este obligat
sã acorde primul ajutor, în limita competentelor sale, si sã solicite interventia serviciilor specializate,
informând asupra mãsurilor luate din proprie initiativã.
Art. 33. - Farmacistul poate elibera medicamente fãrã prescriptie medicalã în urmãtoarele situatii:
a) un pacient aflat sub tratament dovedit are nevoie imediatã de administrarea medicamentului;
b) din motive întemeiate, pacientul are nevoie de prelungirea tratamentului si farmacistul ori pacientul
nu poate lua legãtura cu medicul prescriptor;
c) o persoanã solicitã si are nevoie urgentã de mãsuri de prim ajutor.
Art. 34. - Când nu poate sã acorde pacientului serviciul solicitat, farmacistul trebuie sã îndrume
pacientul spre un serviciu specializat de asistentã medicalã.
Art. 35. - În cazuri urgente, farmacistul trebuie sã acorde asistentã pacientilor, dacã este solicitat, si în
afara programului farmaciei.

CAPITOLUL III Dispozitii finale

Art. 36. - Farmacistul rãspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor si regulamentelor profesionale, a
Codului deontologic al farmacistului si a regulilor de bunã practicã profesionalã, a Statutului Colegiului
Farmacistilor din România, pentru respectarea deciziilor adoptate de organele de conducere ale
Colegiului Farmacistilor din România, precum si pentru orice fapte sãvârsite în legãturã cu profesia
sau în afara acesteia, care sunt de naturã sã prejudicieze onoarea si prestigiul profesiei sau ale Colegiului
Farmacistilor din România.
Art. 37. - Orice comportament în exercitarea profesiei, care încalcã principiile prezentului cod, poate
face obiectul unei reclamatii privind încãlcarea eticii profesionale de cãtre farmacist.
Art. 38. - Judecarea cazurilor de abateri de la prezentul cod se solutioneazã, conform legii si Statutului
Colegiului Farmacistilor din România, de comisia de disciplinã competentã.
Art. 39. - În aplicarea procedurii disciplinare, instantele Colegiului Farmacistilor din România trebuie
sã judece cauzele disciplinare tinând cont de circumstantele în care s-a petrecut fapta.