RETORICA DISCURSULUI POLITIC.

INFORMARE ŞI
PERSUASIUNE ÎN CAMPANIILE ELECTORALE

Corina SĂFTESCU-JESCU

În viziunea românului de rând, viaţa politică actuală se face remarcată cu precădere prin
scandaluri, decizii contradictorii şi stări conflictuale. În aceste condiţii, atitudinea cetăţeanului
vizavi de spaţiul politic este guvernată de confuzie, iar campaniile şi discursurile electorale
rămân cele mai bogate, dacă nu chiar singurele surse de informare cu privire la principalii
actori politici.
Cuvintele funcţionează ca indicator al unui regim politic, căruia îi este parţial constitutiv,
imprimându-i un anumit stil. O personalitate excepţională poate să impună puterii marca propriei
sale voci. Iar atunci când partide şi candidaţi prezintă programe politice oarecum asemănătoare,
când opţiunea pentru persoană înlocuieşte opţiunea pentru idee, imaginea unui politician –
construită cum altfel dacă nu prin discurs – devine un argument comparabil cu cel al culorii pe
care o are ambalajul unui produs, argument iraţional, superficial, fără legătură cu subiectul, dar
capabil să îi convingă pe cei mai nesiguri dintre alegători.
Literatura de specialitate menţionează adesea conceptul de „americanizare” a comunicării
politice. Această americanizare trimite la un model de comunicare politică ce îşi are începuturile
în Statele Unite ale Americii şi care, în opinia unora, ar constitui principala cauză a deteriorării
acesteia şi, la modul general, a întregului spaţiu public. Există patru efecte importante ale
americanizării comunicării politice, toate acestea fiind strâns legate de dimensiunea persuasivă a
discursului politic.1 În primul rând, este vorba despre creşterea rolului televiziunii în acţiunea
politică. Conceperea, desfăşurarea şi consecinţele unei acţiuni politice de orice fel sunt din ce în
ce mai strâns legate de mediatizarea prin intermediul posturilor de televiziune.
Cel de-al doilea efect este strâns legat de cel de mai sus şi se referă la spectacularizarea
informaţiei politice. Din ce în ce mai mulţi analişti critică practicile bazate pe tehnici de marketing
şi publicitate care scot în faţă preponderent informaţii cu caracter senzaţional, de divertisment şi
transformă evenimentele şi oamenii politici în produse lustruite şi frumos ambalate. Informaţiile
politice aduse în faţa publicului sunt orientate din ce în ce mai mult către decorul politic, către
jocurile de culise, chiar către viaţa privată a actorilor politici, iar activitatea guvernamentală, a
celorlalte instituţii politice şi proiectele politice sunt mediatizate doar în măsura în care pot fi puse
în scenă sau personalizate cu ajutorul unei „celebrităţi” implicate în acestea.
Americanizarea comunicării politice a adus cu sine şi o specializare a acesteia, în sensul că
a generat o întreagă industrie a imaginii actorului politic. Fiecare gest, fiecare grimasă a acestuia
este puternic regizată şi retuşată de specialişti în comunicare, de consultanţi contractaţi în mod
special pentru aceste lucruri, evoluţie de altfel profitabilă pentru diferite pieţe, dar păguboasă în
ceea ce priveşte furnizarea de informaţii de real interes pentru cetăţeni şi desfăşurarea efectivă a
unor practici democratice.
În ultimul rând, nu putem ignora faptul că s-a produs o standardizare la nivelul comunicării
politice, aceasta fiind transformată în rezultatul unor reţete emise pe criterii pur comerciale şi
guvernate de reguli ce ţin mai degrabă de seducţie şi persuasiune decât de eficienţă la nivelul
acţiunilor politice.
Trebuie subliniat faptul că nici înaintea acestei americanizări, discursurile politice nu erau o
simplă înşiruire de afirmaţii cu caracter descriptiv sau informativ. În spatele cuvintelor atât de
atent selecţionate de agenţii politici există dintotdeauna un scop care se doreşte a fi atins, iar
textul, limbajul, comunicarea în toate formele sale se vor a fi un prim pas către atingerea scopului
respectiv. Iar scopul primordial al oricărui discurs politic este legitimarea puterii.2
Se remarcă faptul că limbajul politic transmite informaţia la două niveluri. În primul rând,
avem un nivel lingvistic, care ţine nemijlocit de sensul cuvintelor. În al doilea rând, există un
complex de credinţe politice ferme, resuscitate de fiecare dată la percepţia unui anume limbaj
politic. Pentru ca limbajul politic să se transforme dintr-un mijloc de transmitere a informaţiei
într-un fel de consecutivitate a sindromului Pavlov, el trebuie să fie constituit din cuvinte şi
propoziţii care au o anumită conotaţie pentru public, care să îi fie bine cunoscute şi să genereze
un anumit tip de reacţie. Un politician carismatic, cu experienţă nu va utiliza niciodată într-un
discurs politic cuvinte necunoscute şi exprimări exotice, ambigue sau prea complicate, deoarece
un astfel de limbaj ar sustrage atenţia publicului de la esenţa mesajului însuşi şi ar îndepărta
politicianul respectiv de finalitatea urmărită. Un mesaj înţeles provoacă o reacţie aşteptată.
În funcţie de intenţia politică asumată, am putea distinge două clase nu neapărat disjuncte
de mesaje politice. Mai întâi putem vorbi de mesaje de informare, prin care agenţii comunicării
politice (cu precădere, partidele politice) îşi proclamă identitatea proprie, ceea ce îi diferenţiază
faţă de toţi ceilalţi concurenţi sau parteneri, subliniind poziţia în mediul politic, valorile
împărtăşite, obiectivele vizate, interesele promovate etc. Apoi, există mesaje vădit persuasive,
altfel spus, mesajele care sunt folosite ca arme (legitime) ale luptei politice, pentru a câştiga şi
păstra noi membri de partid, noi sponsori şi noi segmente de electorat, respectiv pentru a
submina poziţiile deţinute de adversarii politici în cadrul societăţii.
În ceea ce priveşte acest ultim tip de mesaje, Paul A. Chilton şi Christina Schäffner
identifică două elemente fundamentale ale persuasivului în discursul politic. În primul rând, este
vorba despre o politeţe aparte a discursurilor politicienilor. Asemănătoare ca ortografie şi fără
legătură din punct de vedere etimologic, între politică şi politeţe este o relaţie distinctă, bazată
pe principiul conservării unei imagini pozitive.3 Fiecare agent politic, în cadrul unui act de
comunicare, urmăreşte să obţină bunăvoinţa auditoriului şi îşi modifică discursul în aşa fel încât
probabilitatea generării unui răspuns pozitiv din partea acestuia să nu scadă. Faptul că politeţea
este o condiţie de la sine înţeleasă în interacţiunile comune o face aproape insesizabilă în
discursurile politice. Atunci când un om politic anunţă creşterea taxelor, a şomajului sau
începerea unui val de restructurări, este nevoit să recurgă la formulări cât mai politicoase, de-a
dreptul eufemistice, pentru a atenua caracterul grav al conţinututlui propriu-zis. În plus, publicul
este unul eterogen aşa că politicianul trebuie să îşi aleagă registrul în care li se adresează cu
mare atenţie.
În al doilea rând, cei doi autori amintesc importanţa credibilităţii pentru eficienţa
discursului politic. Sinceritatea sau iluzia acesteia este un aspect central al politicii în sine. Un
discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind adevărat sau corect. Mai mult decât
orice alt tip de discurs, cel politic comunică versiunea corectă a unor fapte, precum şi
implicarea maximă a autorului în ceea ce priveşte veridicitatea conţinutului. Discursul politic
comunică adevărul, înainte de a comunica însuşi continutului propriu-zis.
Mai putem identifica o serie de caracteristici ale discursului politic, care evidenţiază
natura sa persuasivă. Mai întâi de toate, există o amibiguitate lingvistică pe care actorii
politici o preferă, deoarece au impresia că aceasta este un veritabil instrument de persuadare.4
Există o retorică a ambiguităţii, care porneşte de la ideea că un discurs suprasaturat de sens
oferă publicului o amplitudine opţională mult mai diversificată decât aceea dată de un discurs
precis, în care totul este ilustrat în alb şi negru. Într-un discurs în care vorbitorul inserează
termeni ambigui cu abilitate, există mai multe şanse ca un număr cât mai mare dintre receptori
să adere la ideile expuse şi să acţioneze în consecinţă. În plus, un astfel de discurs lasă
auditoriului impresia că este coparticipant la instaurarea de sensuri, ceea ce este măgulitor.
Mai mult decât atât, în domeniul politicului, un discurs care este precis, exact, este şi mult mai
uşor de contracarat, contraargumentele sunt mai uşor de formulat, în timp ce un discurs
ambiguu îşi lasă tot timpul loc de refugiu în cazul unei potenţiale reacţii ofensive.
 Apoi, aşa cum am menţionat anterior, discursul politic are un caracter disimulat.
Interesele urmărite de oamenii politici sunt de multe ori neortodoxe sau vin în contradicţie cu
alte interese sau valori stipulate de ideologia politică pe care aceştia o reprezintă, aşa că
discursul are rolul de a le învălui în mister, de a lăsa neobservat ceea ce nu place şi de a
sugera ceea ce se aşteaptă. Caracterul disimulat al discursului politic este pus pe seama
efectului de imagine, în sensul că discursul trebuie să fie în concordanţă cu imaginea pe care
politicianul o are în percepţia publicului şi, mai mult decât atât, trebuie să întreţină această
imagine dacă nu chiar să o îmbunătăţească. Astfel, se modifică ordinea priorităţilor, se
atenuează anumite asperităţi şi se distorsionează anumite realităţi prezentate în discursurile
politice. Există totuşi şi nişte limite ale disimulării, în sensul că o discrepanţă prea mare între
ceea ce se afirmă şi ceea ce este în fapt, odată vizibilă, va fi puternic sancţionată de auditoriu.
O altă particularitate a discursurilor politice este aceea că „se manifestă în arene”.5
Există spaţii sociale speciale în care relaţiile dintre participanţi depind de formule sau strategii
specifice mass media, de anumite cadre şi reguli simbolice. În acest câmp de intenţii se
intersectează acţiuni de tip comunicaţional, dramaturgic, axiologic, afectiv şi practic.
Invocarea interesului uman este prezentă în discursurile politice poate mai mult decât în
oricare alt tip de discurs. Abordarea subiectelor care au o importanţă aparte pentru audienţă,
folosirea cuvintelor şi frazelor personale, a numelor proprii, toate aceste elemente au funcţia
de a sensibiliza publicul prin crearea unui sentiment de solidaritate, de apropiere, de
identificare a acestora cu omul politic.
Campaniile electorale, care imită din ce în ce mai mult modelul unor campanii
publicitare, sunt un argument de neclintit când vorbim despre retorica specifică spaţiului
politic. Campania electorală este marcată de o supraexpunere a candidatului, prin utilizarea
mijloacelor specifice publicităţii comerciale. Imaginea şi vorbele sale ajung instantaneu la
cetăţean prin afişaj şi cumpărare de spaţii în media. Avem de-a face cu o asumare a motivaţiei
electorale de către omul politic. Acesta coboară între oameni şi le solicită votul, fără a
pretinde că urmăreşte altceva. Candidatul politic devine un produs ce trebuie promovat. Îi
sunt asociate idei, valori, simboluri vizuale, toate acestea sunt ambalate frumos, păstrând
coerenţă şi unitate cu ideologia politică şi sunt vândute prin intermediul unui mesaj, care se
vrea a fi o chintesenţă a programului politic, economic, social. El este raţiunea pentru care un
candidat sau un partid se află în competitie şi reprezintă argumentul cel mai convingător care
îi face pe alegători să voteze un candidat în detrimentul altuia. Deci, un mesaj bun este cel
care exprimă nevoile, interesele, preocupările şi aşteptările unui număr cât mai mare de
oameni.
 Cuvântul, prin puterea şi efectele sale, prin iluziile pe care le construieşte în planul
realului, prin intermediul teatralităţii şi ambiguităţii, are capacitatea de a înclina balanţa. Într-
un regim politic democratic, unde actorul politic recurge la diverse tehnologii
comunicaţionale în scopul seducerii electoratului, cuvântul este perceput ca fiind unul dintre
principalele şi cele mai influente instrumente ale puterii. Informaţia primită implică un proces
de prelucrare cognitivă, de analiză criticã a mesajului, de corelare a experienţei anterioare a
individului, referitoare la candidat, cu argumentele conţinute în mesaj. Mesajul candidatului
poate fi acceptat chiar şi în lipsa unei motivaţii logice dacă individul capătă credibilitate şi
prezintă atractivitate. Prin încrederea acordată de alegători şi totodată prin competenţa
acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienţa mesajului este cu atât mai mare cu
cât nivelul de educaţie, statutul social, inteligenţa şi competenţa profesională atribuite
candidatului vor creşte. Şi, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, prin transfer de
credibilitate, mesajul va fi considerat că deţine informaţii pertinente, adevărate.
Mesajele politice, ca instanţieri ale discursului ideologic, se plasează între două
extreme: una dată de mesajele foarte elaborate, destinate elitelor, iar alta caracterizată de
mesaje directe, fruste, emoţionale, destinate maselor6. Indiferent de vocabularul folosit, ele
sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: pozitive şi negative. De obicei, asemenea
publicitarilor, candidaţii se folosesc de teme pozitive pentru a-şi sublinia propriul program,
modul în care vor rezolva problemele curente cu care se confruntă ţara, şi fac apel la teme
negative pentru a se referi la contracandidaţii lor sau la cei aflaţi la putere în acel moment.
Astfel, o dihotomie eu/noi versus el/ei se poate observa în orice discurs politic. Este interesant
faptul că unii dintre candidaţi aleg să-şi structureze discursurile numai pe baza unui limbaj şi
a unor teme negative. Acest fapt poate avea două explicaţii: în primul rând, folosirea unor
termeni negativi creează o imagine grotescă a contracandidaţilor şi astfel alegătorii au o
singură alternativă, de a nu vota pentru aceştia şi de a-l alege pe cel care a avut curajul să
demaşte răul. Acest proces de discreditare a opoziţiei are un rol foarte important în mesajele
politice şi nu trebuie înţeleasă în sesn strict, de lansare a unor acuzaţii sau injurii. Dimpotrivă,
un om politic poate fi pus într-o lumină nefavorabilă prin simpla neputinţă sau nepricepere de
a răspunde unei provocări. În aceste situaţii, când sunt vehiculate mesaje negative, este foarte
importantă reacţia părţii care este lezată. În caz contrar, percepţia electoratului şi a mass
media va fi că dacă o afirmaţie nu este contestată, fie este adevărată, fie candidatul nu este
suficient de puternic pentru a se implica într-o confruntare de argumente şi idei care să îl
susţină, ceea ce îi condamnă practic întraga campanie.7
 În al doilea rând, o analiză mai profundă poate dezvălui că un candidat care se foloseşte
numai de teme negative nu are de fapt niciun fel de program electoral. De obicei, acei
candidaţi care nu au nicio şansă folosesc cu preponderenţă mijloace negative în discursurile
lor. În schimb, temele pozitive sunt un mijloc folosit de candidaţi pentru a atrage interesul
alegătorilor. Aceştia vor să afle ceea ce le oferă candidaţii, nu ceea ce nu le pot oferi oponenţii
lor. De cele mai multe ori, electoratul cunoaşte care sunt punctele slabe ale guvernării în care
trăiesc şi care sunt neajunsurile unui anumit candidat. Ascultătorii sunt interesaţi de soluţiile
propuse şi, de obicei, votează pentru cele care par realizabile.
Politicienii încearcă, prin intermediul mijloacelor verbale, să creeze opinii sau atitudini
care să favorizeze realizarea propriilor ţeluri politice. Literatura de specialitate identificã patru
mituri fundamentale invocate adesea de mesajele politice, cu o deosebită valoare retorică.
Acestea sunt: mitul complotului sau al conspiraţiei, mitul salvatorului, mitul vârstei de aur şi
mitul unităţii.8 Primul dintre acestea se se înscrie într-un climat psihologic şi social de
nesiguranţă, frică, angoasă. Oricare ar fi natura şi motivaţia aparentă a conspiraţiei -
complotul iezuit sau masonic, complotul vânzărilor de arme sau al savanţilor lumii - pentru
cei ce o conduc ea înseamnă satisfacerea unei nepotolite voinţe de putere. Se construieşte un
discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva. Acest discurs este preluat şi amplificat de
toată mass-media, născându-se şi amplificându-se ulterior curente pro sau contra.
Mitul Salvatorului presupune mai întâi de toate accentuarea mediocrităţii personajului şi
a destinului său - este mediocru prin locul natal, prin mediul social căruia îi aparţine,
mediocru prin viaţa sa particulară. Eroul este un om simplu, un om ca toţi ceilalţi. Mulţimile
sunt astfel motivate, obligate chiar să se identifice cu el. Mecanismul de identificare a unui
destin individual cu destinul colectiv este principiul care tronează în discursul politic al
Salvatorului. El are o autoritate născută din carsimă. Identificăm aici trei momente cruciale:
există un timp al aşteptării şi al chemării unui Salvator, apoi un timp al prezenţei Salvatorului,
pentru ca în final să avem un timp al amintirii, în care figura sa, proiectată în trecut se va
modifica în conformitate cu mecanismele selective ale memoriei. Salvatorul poate lua şi
imaginea „protectorului”: el are misiunea să calmeze lucrurile, să instaleze încrederea, să
înfrângă ameninţările răului. Campaniile lui Traian Băsescu şi Gigi Becali, spre exemplu, au
avut ca mesaj central poziţionarea lor ca salvatori, ca purificatori şi făcători de minuni.
Mitul vârstei de aur reprezintă invitaţia la persistenţa unui ritm de viaţă, la intimitatea
protectoare a unui grup social închis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent şi
ale unui trecut definit în funcţie de ceea ce a fost sau de ceea ce se consideră a fi fost. Cu o
periodicitate (mai mult sau mai puţin exactă) de patru sau cinci ani - în campaniile electorale -
revine în discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de vremuri de glori ale
deschiderii culturale, ale civilizaţiei, ale democraţiei, ale simţului civic. Bucureştiul va deveni
iarăşi "Micul Paris", Timişoara „Mica Vienă”, iar România va redeveni „grânarul Europei”.
Mitul unităţii exploatează necontenitul efort al omului de a impune o voinţă unică şi
ordonată. Putem vorbi astfel de existenţa unei unităţi către care unii aspiră - fie ea o unitate
administrativă sau organizaţională (NATO, UE), o unitate spirituală sau a opiniilor - având
convingerea unor avantaje, în timp ce alţii se ţin cu încăpăţânare deoparte, puternica lor
individualitate permiţându-le acest lucru. Aceste două tendinţe dau naştere, bineînţeles, la
două tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul care
accentuează importanţa păstrării individualităţii şi dezavantajele aderării la aceste organisme.
Alături de mit, metafora are o funcţie persuasivă deosebită în mesajele care alcătuiesc
discursul politic. Metafora se construieşte în jurul unor echivalenţe speciale în care criteriul
analogiei dintre cei doi termeni metaforici se subordonează principiului expresivităţii.
Metafora este de două feluri: poetică şi argumentativă.9 Diferenţa dintre cele două este de
natura finalităţii specifice fiecăreia dintre ele: cea poetică are o finalitate estetică, în timp ce
metafora argumentativă este persuasivă, în sensul că ea furnizează informaţii solide asupra
semantismului limbii. Acestea din urmă aduc după sine o judecată de valoare ce exercită
asupra interlocutorului o presiune mult mai puternică decât exprimarea literală a aceleiaşi
judecăţi. În retorica politică, se poate vorbi despre două aspecte: pe de o parte, metaforele sunt
utilizate pentru a stârni un răspuns emoţional, afectiv, puternic din partea auditoriului şi, pe de
altă parte, metaforele sunt cele care furnizează informaţia şi cadrul necesare pentru înţelegerea
viziunii propuse prin intermediul discursului. Există aşa-numitele metafore-cheie şi analogiile
care oferă, simultan, un model de înţelegere a vieţii politice şi un limbaj adecvat pentru a o
descrie.
Eufemismul este o altă figură retorică foarte utilizată de către oamenii politici în
discursurile lor. În acelaşi timp, este şi cea mai criticată dintre acestea, în măsura în care se
consideră că astfel discursul alunecă destul de uşor în minciună.10 Eufemismul constă în
înlocuirea conştientă de către locutor a unei expresii lingvistice cu sens sau conotaţie negativă
prin alta, neutră sau pozitivă, pentru a se evita producerea unui efect negativ. Discursul
politicianului eufemizează prezentarea propriilor acţiuni, evitând formulele care l-ar pune
într-o lumină negativă şi care, mai ales, ar trezi sentimente de ostilitate în public, alegători etc.
Când preşedintele unei ţări numeşte criza financiară ca pe o „perioadă de tranziţie”, încearcă
să îşi îmbuneze publicul faţă de un context negativ de care poate fi făcut cu uşurinţă
responsabil.
 Esenţa oricărui mesaj electoral este însă sloganul. Acesta exprimă în câteva cuvinte
poziţia unui candidat şi îl individualizează de contracandidaţi. Puţini ştiu că etimologia
cuvântului „slogan” este reprezentată de fapt de două cuvinte, şi anume „Sluagh-Ghaien”,
cuvinte ce alcătuiau strigătul de luptă al unul clan scoţian.11 Aşadar, sloganul nu se rezumă la
a fi un fel de etichetă pe care un om politic şi-o însuşeşte pe întreaga perioadă a campaniei, ci
are şi rolul de anima electoratul, de a îl mobiliza şi de a îl seduce. Sloganul este cel care
vorbeşte despre omul politic ca persoană şi despre persoană ca om politic. Pentru că o bună
corelare între personajul electoral şi sloganul său este în mod cert unul dintre cele mai
importante elemente care îi clădesc credibilitatea.
Există o serie de condiţii pe care trebuie să le respecte un slogan electoral pentru a fi
persuasiv, reguli preluate de la sloganurile publicitare. În primul rând, trebuie să fie scurt.12
Orice text care se vrea a fi memorabil nu trebuie să aibă mai mult de opt-zece silabe. Spre
exemplu, „Să trăiţi bine!” este un slogan scurt, eficient, care a rămas cu siguranţă viu în
memoria multora dintre noi. În al doilea rând, un slogan electoral eficient trebuie să fie sonor,
adică uşor de reţinut. El trebuie să fie alcătuit din cuvinte comune, dar de impact, să nu
conţină cacofonii sau prea multe consoane. Se pot folosi cu uşurinţă calamburile şi aliteraţiile.
El trebuie să aibă ritm, pentru a putea fi scandat cu uşurinţă. Sloganurile electorale pot fi deci
comparate şi clasificate şi din punct de vedere prozodic, multe dintre ele adoptând o formulă
ritmică regulată. Un slogan trebuie nu doar să „spună” bine, ci să şi sune bine.
În plus, spre deosebire de sloganurile publicitare, care de foarte multe ori plonjează
benevol în ambiguitate, cele electorale trebuie să fie complete şi închise din punct de vedere
semantic. Adică să nu lase loc adversarilor să îl interpreteze sau să îi găsească o serie de
conotaţii negative. El trebuie să exprime tot ceea ce este de exprimat, fără a lăsa portiţe sau
goluri semantice. O altă condiţie care ar trebui respectată în formularea sloganurilor politice
este adaptarea lor la momentul şi contextul istoric. El trebuie să fie în pas cu vremurile, să
facă referire la nevoi şi aşteptări prezente, să corespundă unor valori care nu aparţin de
domeniul trecutului. Originalitatea nu trebuie nici ea să lipsească sloganurilor electorale. Până
la urmă, el este elementul care individualizează candidaţii. Nu trebuie deci să fie banal,
comun, să se confunde în mulţimea enunţurilor emise în timpul campaniei.
Sloganurile electorale sunt structurate în jurul unor cuvinte emblematice, rezumative.
Simple semnale declanşatoare de comportamente stereotipe – indignare, adeziune, entuziasm
etc. –, aceste cuvinte funcţionează adesea mai eficient decât discursurile articulate,
argumentate, nuanţate. Comunicarea politică are loc prin simple semnale de recunoaştere, prin
mărcile afective pe care acestea le transmit.13 Cuvintele „linişte”, „schimbare”, „reformă” au
asemenea proprietăţi. Funcţionalitatea cuvintelor-cheie din sloganuri e incontestabilă; nu se
poate însă preciza că reuşita li se datorează în totalitate.
Dincolo de toate aceste artificii retorice, strategia principală a discursului electora
rămâne aceea de a transfera referirea la actul esenţial al votului în planul subînţelesului, în
presupoziţii sau implicaţii. Discursul evită îndemnul direct, verbul fiind de cele mai multe ori
omis. Destinatarului îi rămâne sarcina de a îl reconstitui fie din structura fragmentară a
propoziţiei, fie chiar din contextul situaţional. Uneori codul lingvistic se combină cu cel non-
lingvistic, complementul verbului fiind înlocuit de o imagine: fotografia candidatului sau
semnul electoral al partidului.

NOTE

1
Camelia Beciu, Comunicarea politică, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 49.
2
Constantin Sălăvăstru, Discursul Puterii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 45-46.
3
Paul Anthony Chilton, Christina Schäffner, Polytics as text and talk. Analytic approaches to political
discourse, John Benjamins, Philadelphia, 2002, p. 3.
4
Constantin Sălăvăstru , Discursul Puterii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 77.
5
Camelia Beciu, Comunicare politică, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 21.
6
Gheorghe Ilie Fârte, Comunicarea politică: aspecte generale şi forme actuale, în revista Argumentum.
Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării şi Retorică, nr.3, Editura Fundaţiei
Academice AXIS, Iaşi, octombrie, 2004.
7
Dennis W. Johnson, Routledge Handbook of Political Management, Routledge, New York, 2009, p. 177.
8
Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, apud. Ruxandra Răşcanu,
Psihologie şi comunicare, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 123.
9
Rodica Zafiu, Limbaj şi politic, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 17.
10
Ibidem, p. 21.
11
Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, p. 129.
12
Michel Jouve, Comunicare. Relaţii Publice şi Publicitate, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 176.
13
Rodica Zafiu, Limbaj şi politic, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007 , p. 104.
BIBLIOGRAFIE

Beciu, Camelia, Comunicarea politică, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2002,

Chilton, Paul Anthony, Christina Schäffner, Polytics as text and talk. Analytic approaches to
political discourse, Philadelphia, John Benjamins, 2002
Corbett, Edward P.J., Classical rhetoric for the modern student, New York, Oxford
University Press, 1971
Crăciun, Dan, Logica şi teoria argumentării, Bucureşti, Editura Tehnică, 2000
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi de arhetipuri culturale, Timişoara, Amarcord, 1994
Anderson, Karrin Vasby, Hillary Rodham Clinton as "madonna": the Role of Metaphor and
Oxymoron in Image Restoration, publicat în „Women's Studies in Communication”,
vol. 25, Nr. 1, 2002
Foucault, Michel, Ordinea Discursului, Editura Eurosong/Book, 1998
Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Iaşi, Editura Institutul European, 1997
Hart, Roderick, Sharon Jarvis, William Jennings, Political Keywords: Using Language That
Uses Us, New York, Oxford University Press, 2005
Johnson, Dennis W., Routledge Handbook of Political Management, New York, Routledge,
2009
Jouve, Michel, Comunicare. Relaţii Publice şi Publicitate, Iaşi, Editura Polirom, 2005
Sălăvăstru, Constantin, Discursul Puterii, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003
Săvulescu, Silvia, Retorică şi teoria argumentării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Bucureşti, Editura Antet, 1996
Zafiu, Rodica, Limbaj şi politic, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007
 The rethoric of the political discourse. Information and persuasion
in election campaigns
(Abstract)

Political communication has suffered a series of transformations which made it look more like advertising
campaigns. Therefore, political debates are true spactacles, and politicians are gifted actors that play with
people’s emotions and opinions. Political parties are similar to products and political discourses and slogans
resemble commercial messages. Thus, political messages are not mere desricptions of ideologies and series of
information, but they are elaborate persuasive messages. The main rhetoric elements that are used by politicians
are myths, metaphors and euphemisms. However, slogans seem to have the biggest impact upon electors. But
despite all the persuasive elements that are used by politicians in election campaigns, despite the beautiful words,
men and promises, we must keep in mind that their aim is still that of gaining as many votes as possible.

Cuvinte-cheie: retorică, politic, comunicare, discurs.