Dreptul Afacerilor Daj

DAJ ALEXIS
2008 – 2009
Anul I, sem. 2
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV
DAJ Alexis Dreptul afacerilor – Note de curs
I. Dreptul afacerilor – Noţiuni introductive
Cuprins:
Obiectiv general
Obiective operaţionale
Tema I: Sistemul dreptului. Diviziunea şi ramurile dreptului
Tema a II-a: Norma juridică
Tema a III-a: Izvoarele normative ale dreptului afacerilor
Recapitularea termenilor de reţinut
Temă de reflecţie
Exerciţii şi întrebări spre dezbatere
Răspunsuri şi comentarii
Bibliografie selectivă
Obiectiv general: Cunoaşterea evoluţiei şi a statutului dreptului afacerilor în
cadrul marilor sisteme de drept contemporane.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind sistemul
dreptului şi împărţirea acestuia în ramuri de drept;
normativitatea în afaceri, în corelaţie cu izvoarele dreptului.
În contextul numeroaselor reforme impuse de armonizarea legislaţiei române cu

prevederile aquis-ului Uniunii Europene şi datorită multiplelor legături dintre domeniul
economic şi cel juridic în cadrul afacerilor, predarea disciplinei „Dreptul afacerilor” în
învăţământul economic superior este pe deplin justificată. De aceea, este necesară
cunoaşterea instituţiilor juridice de drept public şi privat cu care se confruntă cei care
activează în domeniul economic.
Dreptul afacerilor trebuie, însă, să ofere celor care se pregătesc în profilul juridic
şi în profilul economic, pentru a consilia şi a instrumenta în afaceri, viziunea şi
perspectiva dreptului, ca normativitate juridică, asupra entităţilor, instituţiilor juridice şi
a conduitelor reglementate, care sunt implicate în afaceri.
Dreptul afacerilor s-a dezvoltat din dreptul comercial, tot aşa cum acesta din
urmă s-a dezvoltat din dreptul civil. Această evoluţie explică de ce noţiunea şi statutul
dreptului afacerilor sunt elaborate, configurate, într-o relaţie obligatorie cu dreptul
comercial.
1
În studiul acestei noi ramuri de drept „afacerea”/„afacerea comercială”, trebuie

considerată ca fiind orice întreprindere şi operaţiune care procură pieţei comerciale
mărfuri, produse şi servicii, care este un plasament o investiţie în regim de risc
(miză/profit), de speculaţie şi de concurenţă/competiţie.
Dreptul afacerilor este considerat, în prezent, ca fiind dreptul comercial evoluat,
inspirat de, şi întregit cu materii şi instituţii noi ori împrumutate din alte ramuri de drept
(drept civil, drept fiscal, dreptul muncii, drept administrativ). Acest drept al afacerilor
nu mai este un drept privat al comerţului, el este pluridisciplinar, atrăgând şi elemente
de drept public. El tinde a se aplica nu numai comercianţilor dar şi agricultorilor,
artizanilor şi membrilor profesiilor liberale.
I.1 Sistemul dreptului. Diviziunea şi ramurile dreptului

I.1.1 Accepţiunile noţiunii de „drept”
Cuvântul „drept” are mai multe înţelesuri:

A.) În primul rând, prin „drept” se înţelege totalitatea normelor juridice adoptate
de organele statului în scopul reglementării relaţiilor dintre persoane în cadrul societăţii.
„Dreptul” este definit în raport cu obiectul său, cu relaţiile sociale supuse
reglementării, alcătuind un ansamblu de reguli juridice (legi, decrete, hotărâri, decizii
etc.) care guvernează conduita oamenilor şi asigură exercitarea drepturilor acestora.
Aceasta accepţiune a termenului „drept” alcătuieşte aşa numitul „drept obiectiv”.
Dreptul obiectiv are următoarele trăsături:
are caracter normativ, fiind format din reguli de conduita prin care se
stabileşte comportamentul juridic al persoanelor;
regulile de conduită care alcătuiesc dreptul obiectiv sunt reguli generale,
obligatorii, întrucât devin norme juridice, în structura lor fiind conţinut şi
elementul punitiv (de sancţionare);
regulile de conduită sunt impersonale, abstracte;
dreptul obiectiv constituie cadrul de recunoaştere şi de exercitare al
drepturilor subiective şi de asumare şi executare a obligaţiilor corelative (a
acelor obligaţii care corespund drepturilor subiective).
2
Observaţie: totalitatea normelor de drept în vigoare la un moment dat, pe un

anumit teritoriu, formează „dreptul pozitiv”; acesta este dreptul obiectiv privit în
dinamica sa.
B.) Prin „drept” se înţelege prerogativa (facultatea, posibilitatea unei persoane)

de a avea o anumită conduită, de a îndeplini anumite acte juridice, adică, de a -şi exercita
drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv şi de a pretinde persoanei obligate să
aibă o comportare corespunzătoare dreptului său, comportare ce poate fi impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă (de constrângere) a statului. În acest caz, dreptul este definit
în raport cu subiectul său şi se numeşte „drept subiectiv”.
Dreptul subiectiv este, aşadar, prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau
juridice de a pretinde ceva unui alt subiect de drept, constând fie dintr-o prestaţie
pozitivă („a da” sau „a face”), fie dintr-o prestaţie negativă („a nu face ceva”).
C.) Într-o a treia accepţiune, cuvântul „drept” desemnează ştiinţa dreptului,

ştiinţa socială şi normativă care studiază legile dezvoltării dreptului, instituţiile politico-
juridice, corelaţiile şi influenţele reciproce între componentele sistemului social.
I.1.2 Sistemul dreptului.
Cuprinde ansamblul normelor juridice legate între ele, reflectând atât unitatea
dintre norme, cât şi diferenţele existente între ele.
Sistemul dreptului este format din ramuri de drept.
Ramura de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice legate organic între
ele prin obiectul de reglementare, adică, prin grupul de relaţii sociale supuse
reglementării (criteriul obiectiv) şi metoda de reglementare (criteriul subiectiv).
În cadrul ramurii de drept, normele juridice sunt legate prin conţinutul lor în
cadrul instituţiilor juridice.
Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor care reglementează o anumită
categorie de relaţii sociale, dând naştere la raporturi juridice specifice. De exemplu,
normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de
proprietate.
Instituţia juridică nu se confundă, de regulă, cu raportul juridic.
Raportul juridic constituie o relaţie socială reglementată de o normă de drept
intervenită între persoane fizice sau persoane juridice care – ca efect al acestei relaţii –
3
devin titulari de drepturi şi obligaţii a căror exercitare, respectiv, executare sunt

asigurate prin forţa de constrângere a statului.
Observaţie: există un raport juridic numai atunci când relaţia dintre persoane
este reglementată de o normă de drept care îi asigură obligativitatea – inclusiv prin forţa
coercitivă a statului – element esenţial care deosebeşte raportul juridic de orice raport
social.
I.1.3 Diviziunea şi ramurile dreptului
Sistemul dreptului cuprinde mai multe diviziuni şi ramuri:

 o primă diviziune generală împarte dreptul în drept internaţional şi drept
intern (naţional);
 la rândul lor, fiecare se poate diviza în ramuri de drept public şi drept
privat.
A. Dreptul internaţional se împarte în:

- drept internaţional public şi
- drept internaţional privat
Dreptul internaţional public are ca obiect de studiu şi reglementare raporturile
dintre state.
Dreptul internaţional privat are ca obiect de studiu şi reglementare raporturile
private dintre cetăţenii sau persoanele juridice din state diferite.
Din ramurile care sunt cuprinse în dreptul internaţional, fac parte:
dreptul internaţional al muncii
dreptul internaţional economic
dreptul internaţional al mării
dreptul internaţional al aerului
dreptul internaţional al telecomunicaţiilor
dreptul internaţional al cosmosului etc.
B. Sistemul dreptului intern se împarte în:

- drept intern public şi
- drept intern privat.
4
Dreptul public vizează, în special, interesele individuale apărute în relaţiile

persoanelor fizice sau juridice, pe de o parte, cu întreaga comunitate reprezentată de stat
(autorităţile publice), pe de altă parte.
Raporturile juridice ce intră sub incidenţa dreptului public presupun o
subordonare – sub aspect juridic – a subiectului raportului juridic faţă de stat (prin
organele sale) şi o apărare din oficiu a respectării normelor dreptului public, prin
autorităţi publice abilitate în acest sens.
Principalele ramuri de drept public sunt:

dreptul constituţional
dreptul administrativ
dreptul financiar
dreptul penal
dreptul procesual penal.
Dreptul privat reglementează relaţiile dintre persoane fizice şi persoane

juridice, aflate pe poziţie de egalitate juridică, în limitele aceluiaşi stat.
Normele juridice ale dreptului privat nu sunt apărate din oficiu, ci numai la
sesizarea părţii interesate căreia i s-a încălcat un drept subiectiv.
Principalele ramuri de drept privat sunt:

dreptul civil
dreptul comercial
dreptul familiei
dreptul muncii.
 Dreptul civil cuprinde: normele juridice ce reglementează raporturile

patrimoniale, care nu au un caracter comercial, unele raporturi personale
nepatrimoniale, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice ori juridice,
în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile.
 Dreptul comercial cuprinde: norme ce reglementează raporturile

patrimoniale având caracter comercial, caracter izvorât din natura intrinsecă
5
a actelor şi faptelor juridice (acte şi fapte de comerţ), ori din calitatea

specială de comercianţi a participanţilor la raporturile juridice respective.
 Dreptul familiei cuprinde: norme ce reglementează raporturile decurgând

din căsătorie, rudenie, filiaţie, înfiere, precum şi norme privind ocrotirea
minorilor şi a celor lipsiţi de capacitate, ori cu capacitate restrânsă de
exerciţiu (alienaţii şi debilii mentali).
 Dreptul muncii cuprinde: norme ce reglementează raporturile sociale de

muncă născute din contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţii
ce muncesc sub autoritatea lor, respectiv, raporturile dintre cel ce angajează
(de regulă, persoană juridică) şi angajat privind: felul muncii, locul muncii,
salarizarea, celelalte drepturi şi obligaţii ale părţilor, răspunderea materială şi
disciplinară etc.
I.2 Norma juridică

I.2.1 Norma juridică. Definiţie
Norma juridică poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de conduită

al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere.
Aşadar, norma juridică este o regulă generală, impersonală, tipică şi obligatorie
care prescrie conduita persoanelor în raporturile dintre ele sau în raport cu societatea.
Normele juridice, împreună cu raporturile juridice stabilite prin aplicarea acestor
norme, alcătuiesc ordinea de drept.
I.2.2 Trăsăturile normei juridice
A.) Este impersonală – nu se adresează direct unei persoane concrete,

individualizate. Ea constituie un criteriu de apreciere unic, dar vizează un număr
nedeterminat de persoane. De aceea, oricine săvârşeşte o acţiune sau se face
vinovat de o inacţiune ce cade sub incidenţa normei de drept, suportă
consecinţele legale.
B.) Este generală – adică, impune (sau recomandă) o conduită-tip, adresându-se

tuturor persoanelor. Norma juridică poate viza, totuşi, o anumită categorie sau o
6
grupă de persoane (de ex. legea privind statutul personalului didactic). Uneori,
normele de drept reglementează o anumită instituţie juridică.
C.) Este obligatorie – dacă nu este îndeplinită de bunăvoie, se apelează la forţa

coercitivă a statului.
D.) Este repetabilă şi are caracter de continuitate – până când iese din acţiune,
este abrogată.
Observaţie:
 Norma de drept se deosebeşte de acele acte care, deşi prevăd şi ele o anumită
conduită, se referă numai la o persoană concretă. De exemplu: actul
administrativ individual de repartizare a unei locuinţe.
 Norma de drept se deosebeşte radical de norma morală care nu po ate fi adusă
la îndeplinire altfel decât prin convingere sau ca urmare a oprobriului
(desconsiderare, dezaprobare) public. Frecvent, în timp, regulile morale sunt
preluate şi transpuse în norme de drept.
I.2.3 Structura normei juridice
Structura logică a normei juridice cuprinde:

A.) Ipoteza – reprezintă acea parte a normei juridice ce arată condiţiile sau
împrejurările în care se aplică respectiva normă juridică . Ipoteza poate fi:
 determinată – când împrejurările aplicării ei sunt determinate de lege sau
 nedeterminată – când împrejurările sunt formulate de o manieră mai
generală.
În ipoteză, poate fi determinată calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil, soţ

/ soţie) sau, în ipoteză, poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană
fizică sau juridică, „acela care”etc.).
În general, ipoteza normei juridice este determinată spre a nu se ajunge la

dificultăţi în transpunerea ei în viaţă.
B.) Dispoziţia – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă persoana în împrejurările

prevăzute de norma juridică. Ea poate impune săvârşirea unei acţiuni sau
abţinerea de la o acţiune, ori poate îngădui săvârşirea unei acţiuni, fără, însă, a o
impune.
7
C.) Sancţiunea – este al treilea element structural al normei juridice. Aceasta

conţine urmările nefavorabile, consecinţele care survin în condiţiile nerespectării
dispoziţiei sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea
promovării conduitei dorite (sancţiune pozitivă). Sancţiunea poate fi:
 absolut determinată – când nu poate fi modificată de organele de aplicare

(de exemplu: nulitatea absolută a unui contract ilicit);
 relativ determinată – când se stabilesc limite minime şi maxime de aplicare,
sau
 alternativă – când organul de aplicare poate alege între două sancţiuni (de
exemplu: opţiune între amenda penală şi închisoare).
După ramura de drept în care intervin, sancţiunile pot fi: civile, disciplinare,
administrative, financiare, penale etc.
După natura lor, sancţiunile pot fi:
 privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale)

 privitoare la drepturile persoanei (decăderea din drepturi)
 privitoare la actele persoanei (nulităţile)
 privitoare la persoana în sine (de exemplu: privarea de libertate)
I.2.4 Clasificarea normelor juridice
Problema clasificării normelor juridice prezintă atât importanţă teoretică, dar şi

semnificaţii practice.
A.) După felul conduitei pe care o prescriu – normele juridice pot fi:
 imperative şi
 dispozitive
Normele juridice imperative – sunt, la rândul lor, de două feluri:
 normele juridice onerative (lat. ones, oneris = sarcină) – sunt acele norme
juridice care obligă subiectul să săvârşească o anumită acţiune şi
 normele juridice prohibitive – sunt acele norme juridice care obligă
subiectul să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni.
8
Normele juridice dispozitive – pot fi:
 normele juridice permisive – sunt acele norme juridice care, fără a impune,
lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite şi
 normele juridice supletive – sunt acele norme juridice care impun o anumită
conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele
însele.
 o categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită

reglementare legală se recomandă să fie preluată cu adaptări şi de alte
sectoare şi domenii.
B.) După gradul de precizie – normele juridice pot fi:
 determinate – sunt acele norme juridice care cuprind în structura lor toate
elementele şi
 nedeterminate – acele norme juridice cărora le lipseşte o parte din structură.
În acest caz, actul normativ face trimitere la alte norme (norme de trimitere)
sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative
ulterioare (norme în alb).
C.) După sfera aplicării lor – normele juridice pot fi:
 generale – având cea mai largă sferă de aplicabilitate într-un domeniu sau
ramură de drept, fiind considerate „dreptul comun” pentru o sferă de
reglementare,
 speciale şi
 de excepţie – completează normele generale sau speciale, fără ca excepţia
prevăzută să fie considerată ca aducând atingere ordinii de drept.
Întrucât normele speciale şi normele de excepţie sunt derogatorii (permit
abaterea de la o regulă, în anumite situaţii) în procesul aplicării lor, ele cunosc un regim
restrictiv.
Observaţie:
 Dacă sunt susceptibile de aplicare două norme, se aplică – întotdeauna – cea

specială.
 Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt de strictă interpretare
şi aplicare.
9
D.) După criteriul sancţiunii – normele juridice pot fi:
 punitive – sancţionatorii, şi
 stimulatorii.
E.) După obiectul lor (relaţiile sociale reglementate) – normele juridice pot fi:
 norme de drept civil,

 norme de drept comercial,
 norme de drept al muncii,
 norme de drept financiar,
 norme de drept penal etc.
F.) După ierarhia existentă între diferitele izvoare de drept – normele juridice
pot fi norme cuprinse în:
 Constituţie,
 lege,
 decret,
 hotărâre sau ordonanţă de guvern,
 ordin ministerial,
 decizie a organelor judeţene sau locale.
I.3 Izvoarele dreptului

I.3.1 Definiţie
În teoria dreptului, modalităţile specifice de exprimare a conţinutului normelor

juridice poartă denumirea de „izvoare ale dreptului” sau surse ale dreptului.
I.3.2 Clasificare
I.3.2.1 Izvoare NORMATIVE de drept
În dreptul român, constituie izvoare normative de drept:
 LEGEA – adoptată de Parlament. Aceasta poate fi:
fundamentală (respectiv, Constituţia);

constituţională (de ex. legea de revizuire a Constituţiei);
10
organică (în domenii stabilite prin Constituţie, legile organice putând fi

adoptate numai cu majoritate calificată, respectiv, prin votul a două treimi
din numărul membrilor Parlamentului);
ordinară (legile ordinare putând fi adoptate, în toate celelalte domenii, cu
majoritate simplă, respectiv, prin votul majorităţii parlamentarilor prezenţi) .
 DECRETUL – emis de preşedintele României în câteva domenii (sau

situaţii) stabilite prin Constituţie, ca de exemplu: instituirea stării de asediu,
a stării de urgenţă.
 HOTĂRÂREA de GUVERN – adoptată în vederea organizării executării

legilor.
Observaţie: Guvernul poate emite şi ORDONANŢE pe perioada de
vacanţă parlamentară, în baza unei legi speciale de abilitare. În cazuri
excepţionale, Guvernul poate adopta ORDONANŢE de URGENŢĂ care
intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.
 ORDINELE şi INSTRUCŢIUNILE – emise de miniştrii, de Guvernatorul

Băncii Naţionale (BNR), de Preşedintele Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare (CNVM) etc. – vizează , de regulă, domenii restrânse şi au ca scop
executarea legilor.
 DECIZIILE emise de autorităţile administraţiei publice locale – (Consilii

Judeţene şi Locale) reglementează, cu respectarea prevederilor legii şi ale
hotărârilor de guvern, probleme diverse, specifice razei teritoriale respective
(judeţ, oraş, comună).
 CONTRACTELE COLECTIVE de MUNCĂ – constituie izvor de drept,

numai în domeniul raporturilor de muncă întemeiate pe contracte individuale
de muncă. Se încheie între organizaţiile sindicale şi asociaţiile patronale, câte
unul la nivel naţional, la nivel de ramură, pe grupuri de unităţi şi în unităţi.
I.3.2.2 Izvoare INTERPRETATIVE de drept
În dreptul român, nu constituie izvoare normative de drept:
 OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA) – este format din ansamblul de reguli de

conduită constituite tradiţional, în timp. Aceste reguli pot deveni norme
11
juridice în sistemul dreptului român numai prin recunoaşterea lor expresă

prin lege. În anumite ramuri de drept (al muncii, penal, administrativ etc.)
unde nu este posibil acest lucru. În dreptul civil şi dreptul comercial, cutuma
constituie, în anumite cazuri, prevăzute de lege, izvor de drept.
 JURISPRUDENŢA (PRECEDENTUL JUDICIAR) – potrivit legislaţiei

actuale, jurisprudenţa nu constituie izvor normativ de drept. Hotărârile
instanţei judecătoreşti au în vedere numai un anumit caz, fără a constitui un
izvor de drept.
 DOCTRINA (LITERATURA JURIDICĂ sau ŞTIINŢA DREPTULUI) –

nu constituie un izvor de drept, dar poate sprijini, ca şi jurisprudenţa,
aplicarea lui.
Observaţie: O situaţie specială o au DECIZIILE CURŢII CONSTI-TUŢIONALE

care, potrivit art. 147 alin. 4 al Constituţiei, sunt obligatorii şi au putere numai pentru
viitor, fiind opozabile „erga omnes”(faţă de toţi):
„ART. 147
Deciziile Curţii Constituţionale
(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice
la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de

promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a

fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei
excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca
fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
12
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României.

De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor.”
În alte sisteme de drept, obiceiul juridic şi jurisprudenţa sunt izvoare de drept

(Marea Britanie şi SUA). În sistemele de drept islamice, constituie izvoare de drept,
Coranul şi cutuma (obiceiul).
În statele membre ale Uniunii Europene, de regulă, obiceiul constituie izvor de
drept, dar numai în materia raporturilor de drept comercial.

Dreptul afacerilor
Dreptul subiectiv
Ramura de drept. Dreptul intern/internaţional, public/privat
Instituţia juridică
Raportul juridic. Norma juridică
Izvoare NORMATIVE de drept şi izvoare INTERPRETATIVE de drept
Temă de reflecţie:
Este dreptul afacerilor comerciale o ramură de drept autonomă sau doar o
denumire modernă a dreptului comercial, sub care acesta se studiază la specializările
economice?

1. Prezentaţi noţiunea de normativitate în afaceri.
2. Nu sunt izvoare normative de drept:
a) Codul civil;
b) Sentinţele judecătoreşti în materie comercială şi tratatele de drept civil;
c) Codul comercial;
Răspunsuri şi comentarii:
1. Prin normativitate se înţelege, o dată, starea unui câmp de relaţii sociale, a
unor statute sau condiţii personale, instituţionale, de a fi reglementate cu forţă sau în
manieră juridică, astfel încât în caz de criză sau conflict într -un raport dat, să se poată da
13
o soluţie sau rezolvare obligatorie acestora, ce poate fi impusă, la nevoie, cu asistenţa şi

intervenţia forţei publice.
În acest sens, se spune că obligaţiile unui comerciant sau contractul de mandat
comercial beneficiază de o normativitate, sunt reglementate juridic, sunt normate
juridic.
A doua oară, prin normativitate sau normare juridică, se înţelege ansamblul
însuşi de norme juridice sau reglementări juridice reprezentat prin diferite acte de
autoritate legislativă, care sunt rezultatul unor emisiuni normative (legislative) ale
entităţilor publice creditate cu competenţa corespunzătoare, cum sunt, ca regulă, într-un
stat de drept, parlamentul, guvernul, anumite autorităţi publice naţionale (centrale).
În acest sens, se spune că normativitatea în comerţ este dată, asigurată de
Constituţie, de legile emise de Parlament, de ordonanţele şi hotărârile emise de Guvern,
de unele acte ale unor autorităţi publice abilitate de lege în cadrul constituţional (cum
este cazul în afaceri cu Banca Naţională a României, cu Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, cu Consiliul Concurenţei ş.a.) şi, când legea dispune, uzurile sau uzanţele
comerciale.
Potrivit acestui înţeles al normativităţii, noţiunea de act normativ este cea mai
cuprinzătoare pentru a desemna o reglementare juridică sau de drept: o constituţie, o
lege, o ordonanţă de guvern.
2. Varianta corectă este b), deoarece Codul civil şi Codul comercial sunt acte
normative, izvoare normative de drept.
1. Beleiu, Gheorghe – Drept civil român, Ed. Universul Juridic, ediţia a IX-a,
Bucuresti, 2004, pg. 11-27; 36-53;
2. Cărpenaru, Stanciu D. – Drept comercial roman, Ed. Universul Juridic, ediţia a
VII-a, Bucureşti, 2007; pg. 7-25;
3. Colectiv Catedra de Drept ASE – Drept civil pentru învăţământul superior
economic, Ed. Lumina Lex, 2002, pg. 21-32;
4. Popa, Nicolae – Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, pg.
10-16; 44-93; 151-175; 190-215;
5. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica – Drept comercial pentru
învăţământul economic, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pg. 13-28;
14
II. Raportul juridic civil
Cuprins:
Obiectiv general
Tema I: Obiectul dreptului civil - Noţiunea de raport juridic civil
Tema a II-a: Structura raportului juridic civil
Temă de reflecţie
Obiectiv general: Delimitarea obiectul dreptului civil - cunoaşterea noţiunii de
raport juridic civil.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind ramura dreptului
civil; cunoaşterea sensurilor noţiunii de raport juridic civil;
delimitarea elementelor de structură a raportului juridic civil;
înţelegerea clasificării subiectelor raportului juridic civil -
persoanele fizice şi juridice – cunoaşterea caracteristicilor
conţinutului şi obiectului raportului juridic civil.
II.1 Obiectul dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură a dreptului român care reglementează prin
normele sale raporturi juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale care se stabilesc
între persoane fizice şi/sau juridice aflate într-o situaţie de egalitate juridică.
II.1.1 Noţiunea de raport juridic civil
Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau

personal nepatrimonial ce se încheie între persoane fizice şi/sau juridice aflate pe poziţie
de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă juridică specifică de drept civil.
15
II.2 Structura raportului juridic civil

În structura oricărui raport juridic civil, se regăsesc trei elemente: subiecte,
obiect şi conţinut.
II.2.1 Subiectele raportului juridic civil. Categoriile subiectelor de drept

civil
Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice titulare de
drepturi şi obligaţii.
Subiectele titulare de drepturi în cadrul unui raport juridic civil poartă denumirea
de subiecte active, în timp ce subiectele titulare de obligaţii poartă denumirea de
subiecte pasive.
În cadrul raporturilor juridice civile obligaţionale, ce presupun în conţinutul lor
drepturi de creanţă, subiectul activ poartă denumirea de creditor, în timp ce subiectul
titular de obligaţii – subiectul pasiv – poartă denumirea de debitor.
În anumite situaţii, aceeaşi persoană poate avea atât calitatea de subiect activ, cât
şi cea de subiect pasiv.
II.2.1.1 Persoana fizică
PERSOANA FIZICĂ, reprezintă omul în individualitatea sa – ca titular de

drepturi şi obligaţii care se identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare
civilă.
 Numele – poate fi definit ca fiind cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin

care este individualizată o persoană în societate. Potrivit art. 12 din
Decretul 31/1954, „numele cuprinde: numele de familie şi prenumele”.
 Domiciliul – ca atribut de identificare a persoanei, domiciliul serveşte la

localizarea în spaţiu a acesteia. Legea prevede că „domiciliul unei persoane
fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”.
Observaţie: Reşedinţa se deosebeşte de domiciliu, întrucât este o locuinţă a

persoanei care nu prezintă caracterul de locuinţă statornică sau
principală. Pe lângă domiciliu, o persoană poate avea una sau
mai multe reşedinţe, locuinţe cu caracter vremelnic sau
secundar.
16
 Starea civilă – actul normativ care reglementează starea civilă este Legea
115/1996. Starea civilă poate fi definită ca fiind dreptul persoanei de a se
individualiza ori identifica în familie şi societate prin acele calităţi personale
de care legea leagă anumite efecte juridice şi de a pretinde tuturor celorlalţi o
asemenea individualizare.
Pentru ca o persoană să capete o anumită stare civilă, este necesar să

intervină anumite fapte sau acte juridice – cum sunt, de exemplu, naşterea,
căsătoria şi decesul – de care legea leagă diferite efecte influenţând statutul
juridic al persoanei.
Principala modalitate de dovedire a stării civile o constituie actele de stare

civilă care sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte: naşterea, căsătoria
sau decesul unei persoane, fiind întocmite sau înscrise, potrivit legii, în
registrele de stare civilă în două exemplare, ambele originale.
Orice persoană fizică (ca de alt fel, şi orice persoană juridică) se caracterizează
printr-o anumită CAPACITATE CIVILĂ: aceasta reprezintă aptitudinea generală a
unei persoane de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea civilă este de
două feluri:
 Capacitatea de FOLOSINŢĂ – reprezintă aptitudinea generală a unei

persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Toate reglementările ce privesc
capacitatea, în general, şi capacitate de folosinţă, în special, sunt de ordine
publică, o persoană neavând posibilitate ca, de bună voie, să renunţe la
propria sa capacitate.
 Capacitatea de EXERCIŢIU – reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi

exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii în nume propriu. Acea persoană
care deţine capacitate de exerciţiu deplină poate încheia acte juridice în
nume propriu.
Observaţie: Se consideră lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii şi

interzişii judecătoreşti (acele persoane care, în baza unei
hotărâri judecătoreşti constatatoare, nu au aptitudinea fizică sau
psihică de a încheia acte juridice). Din punct de vedere legal,
toate persoanele care au îndeplinit vârsta de 18 ani, se
prezumă că au capacitate de exerciţiu deplină, în timp ce între
17
14-18 ani, minorul are capacitate de exerciţiu restrânsă care

presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii în nume propriu, dar numai cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
II.2.1.2 Persoana juridică
PERSOANA JURIDICĂ, reprezintă, de regulă, un subiect colectiv de drept,

titular de drepturi şi obligaţii.
Observaţie: Există şi persoane juridice unipersonale, în cazul societăţii cu

răspundere limitată cu asociat unic.
Codul civil român nu prevede nici un fel de reglementări referitoare la persoana

juridică. Cele mai generale reglementări legale în domeniu sunt Decretul 31/1954
referitor la persoana fizică şi juridică, precum şi Ordonanţa de Guvern 26/2000 care
reglementează fundaţiile şi asociaţiile cu scop nepatrimonial.
Din Decretul 31/1954: „persoana juridică este orice organizaţie care are o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume
scop, în acord cu interesul obştesc”.
Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt, aşadar, următoarele:
 Organizarea de sine stătătoare (proprie) – care să exprime unitatea acestui

colectiv, detaşat de individualizarea fiecărui membru al lui, cu o
funcţionalitate organizatorică bine stabilită prin: structura internă, organele
de conducere, modul de înfiinţare şi modul de încetare. Persoana juridică
este alcătuită, aşadar, din mai multe elemente componente, cum ar fi:
departamente, servicii etc. – componente care funcţionează ca un ansamblu,
ca un tot unitar. De asemenea, persoana juridică are anumite organe de
conducere, reprezentanţi legali ai acesteia. Acestea asigură relaţiile persoanei
juridice cu exteriorul (terţii).
 Patrimoniul propriu – care să fie distinct de alte patrimonii atât ale

persoanelor juridice, cât şi ale persoanelor fizice membre ale colectivului
alcătuitor, fiind indiferentă natura drepturilor patrimoniale în temeiul cărora
18
sunt stăpânite bunurile aflate în patrimoniu: drept de proprietate, drept de

administraţie directă, drept real de folosinţă, etc. Important este ca
patrimoniul distinct să-i dea posibilitatea persoanei juridice să participe în
nume propriu la raporturile juridice şi să-şi angajeze răspunderea proprie.
 Scopul propriu, determinat şi în concordanţă cu interesul general, obştesc

– care explică utilitatea şi raţiunea existenţei persoanei juridice, precum şi
necesitatea satisfacerii intereselor personale în acord cu cele publice. De
altfel, scopul creării persoanei juridice este avut în vedere şi la
dimensionarea capacităţii de folosinţă a acesteia.
Conform principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, o persoană juridică

nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care corespund scopului pentru care a fost
constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor încheiate
de persoana juridică.
Începutul capacităţii de folosinţă are loc în mod diferit, după cum persoana
juridică este supusă sau nu înregistrării:
 la cele supuse înregistrării – capacitatea de folosinţă debutează încă de la

data înregistrării, fără a lua în considerare modul lor de înfiinţare.
În mod concret, începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc,

după cum urmează, la data:
înmatriculării la Registrul Comerţului (pentru regiile autonome şi

societăţile comerciale);
înregistrării la organismul de stat competent (pentru organizaţiile
cooperaţiei meşteşugăreşti, de consum şi de credit; reprezentanţele
societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine care funcţionează
în România);
înscrierii în registrul special ţinut de instanţa judecătorească (pentru
fundaţiile şi asociaţiile cu scop nepatrimonial, patronate, sindicate şi societăţi
agricole);
actului de dispoziţie care le înfiinţează (pentru organismele celor 3 puteri în

stat, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile bugetare de stat);
19
rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a

înregistrării (pentru partidele politice).
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice :
Articolul 34 din decretul 31/1954 prevede că: „persoana juridică nu poate avea
decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării
acestui scop este nul.”
Observaţie: Acest principiu acţionează numai în acele situaţii juridice în care

izvorul drepturilor şi obligaţiilor este reprezentat de către voinţa subiectului de drept,
adică, sunt încheiate acte juridice civile sau de altă natură.
 Capacitatea de EXERCIŢIU a persoanei juridice – reprezintă acea parte a

capacităţii civile, constând în aptitudinea subiectului colectiv de drept de a
dobândi şi a exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile de către structurile sale
de conducere. Persoana juridică îşi dobândeşte capacitatea de exerciţiu
odată cu capacitatea de folosinţă dacă şi-a constituit structurile de
conducere. Structurile de conducere nu-şi desfăşoară activitatea ca
reprezentante (mandatare) ale persoanelor juridice, fiind chiar o parte
intrinsecă a acestora.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu este supus la două limitări:

1. principala limitare este dată de principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă;
2. pluralitatea organismelor (structurilor) de conducere şi de sfera de
competenţă a fiecăruia.
Observaţie: Aşadar, este necesar ca actul juridic să fie încheiat de către

organismul competent, potrivit legii, actului de înfiinţare sau statutului, spre a fi
considerat actul persoanei juridice înseşi, în caz contrar, actele juridice încheiate de
organisme necompetente fiind anulabile.
20
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu se petrece concomitent cu data încetării

existenţei persoanei juridice.
Identificarea persoanelor juridice :

Reprezintă individualizarea subiectelor colective de drept care participă la
raporturi în nume propriu.
Deoarece atributele de identificare sunt drepturi personale nepatrimoniale, ele
sunt apărate atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de drept comercial,
administrativ şi penal.
 DENUMIREA persoanei juridice – înseamnă cuvântul sau cuvintele care

au semnificaţie de individualizare a persoanei juridice (semnificaţie care le-a
fost acordată de lege). Potrivit prevederilor din Decretul nr. 31/1954,
„Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o
sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se va
trece în registru şi denumirea ei”.
Observaţie: „Denumirea” este pentru orice persoană juridică, în timp ce

„firma” este o denumire caracteristică numai comercianţilor.
 SEDIUL persoanei juridice – reprezintă acel loc indicat şi stabilit de lege

cu această semnificaţie, menit să identifice persoana juridică în spaţiu.
Modificarea sediului se realizează în acelaşi fel în care a fost fixat sediul
iniţial.
Observaţie: Există şi alte atribute de identificare:
 Naţionalitatea – este o expresie a relaţiei existente între persoana juridică şi

statul pe teritoriul căruia şi-a fixat sediul principal.
 Emblema – diferenţiază persoane juridice sau comercianţi de alţii de acelaşi

gen, fiind un element facultativ.
 Marca – este semnul distinctiv utilizat de o persoană juridică pentru a-şi

deosebi produsele şi serviciile de cele identice sau similare ale altor persoane
juridice.
 Contul bancar, codul fiscal, codul unic de înregistrare;
 Numărul de telefon, nr. de fax, adresă de e-mail, pagina web etc.
21
Reorganizarea persoanelor juridice :
Este operaţiunea juridică ce are în vedere cel puţin două persoane juridice şi care
determină efecte creatoare, de modificare sau de încetare a existenţei acestora.
Aşadar, reorganizarea are ca efect înfiinţarea de noi persoane juridice,

schimbarea organizării unor persoane juridice precum şi încetarea existenţei unor
persoane juridice.
Potrivit prevederilor art.40 din Decretul 31/1954, „Persoana juridică încetează
de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare.”
 Comasarea persoanelor juridice se poate face fie prin fuziune, fie prin
absorbţie.
 Divizarea persoanelor juridice poate fi totală sau parţială.
Încetarea persoanelor juridice :

Are loc prin dizolvare, în urma căreia intervine lichidarea totală şi definitivă a
patrimoniului acesteia.
DIZOLVAREA persoanelor juridice este de trei feluri:
 Voluntară (autodizolvarea) – se produce ca rezultat al deciziei membrilor

persoanelor juridice care au hotărât înfiinţarea ei.
 De plin drept – se produce în virtutea legii:

când s-a împlinit termenul pentru care persoana juridică a fost
înfiinţată;
când scopul (obiectul de activitate) a fost realizat sau nu mai poate fi
realizat;
dacă numărul de membrii a scăzut sub limita minimă prevăzută de
lege, actul de înfiinţare sau statut.
 Silită (forţată) – are loc în următoarele cazuri:
când scopul este ilicit şi imoral;
22
când scopul este licit, dar mijloacele folosite pentru atingerea lui sunt
ilicite şi imorale;
când se urmăreşte alt scop decât cel declarat la înfiinţare.
Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea este,

aşadar, o altă fază, ulterioară dizolvării. LICHIDAREA este efectul direct şi obligatoriu
al dizolvării şi constă în operaţiunile juridice de realizare a activului şi plată a pasivului
persoanei juridice.
Abia când se încheie operaţiunea de lichidare, încetează de fapt fiinţa persoanei

juridice dizolvate.
1
http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=17
23
II.2.2 Conţinutul raportului juridic civil
Definiţie: Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor

subiective civile şi a obligaţiilor lor corelative.
Dreptul subiectiv civil reprezintă aptitudinea unei persoane – recunoscută de

lege – de a-şi realiza prerogativele, în calitate de subiect de drept, în limitele impuse de
lege.
Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a

titularului unui drept sa desfăşoare, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea
căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce
poate fi impusă, în caz de necesitate prin forţa coercitivă a statului.
Definiţia dreptului subiectiv civil ne îngăduie să-i desprindem caracteristicile,

care sunt: a) conferă titularului dreptului posibilitatea juridică de a desfăşura o anumită
conduită, dar numai în limitele legii; b) conduitei titularului dreptului îi corespunde,
corelativ, o comportare corespunzătoare din partea subiectului pasiv; c) conduita
subiectului activ şi comportarea corespunzătoare a subiectului pasiv se desfăşoară într-
un anumit cadru juridic, care nu este altceva decât raportul social reglementat de norma
de drept, adică raportul juridic; d) oferă titularului dreptului putinţa de a pretinde
subiectului pasiv să aibă o comportare corespunzătoare, deci să-şi îndeplinească
obligaţia; e) în caz de opunere, conferă titularului dreptului posibilitatea de a recurge la
forţa coercitivă a statului; f) dreptul subiectiv ia fiinţă la data naşterii raportului juridic,
chiar dacă titularul său încă nu-l exercită, întrucât el se defineşte ca fiind posibilitatea
juridică a unei conduite, pe când exerciţiul dreptului este posibilitatea concretizată în
săvârşirea unor acte.
Obligaţia civilă. În dreptul civil, termenul de obligaţie este întrebuinţat într-un

triplu sens: în sens larg, pentru a configura raportul juridic de obligaţie; în sens restrâns,
pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv şi în sens de înscris constatator al unei
obligaţii. În sfera conţinutului raportului juridic civil ne interesează termenul de
obligaţie în sens restrâns, adică, de obligaţie a debitorului, corelativă dreptului subiectiv.
Obligaţia civilă poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui

raport juridic de a avea o anumită conduită, pretinsă de subiectul activ, adică de a da,
24
de a face sau a nu face, conduită care poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa
coercitivă a statului.
Definiţia obligaţiei civile ne oferă prilejul să-i desprindem caracteristicile, care

sunt: a) constă într-o îndatorire şi într-o posibilitate juridică, în antiteză cu caracteristica
dreptului subiectiv al subiectului activ; b) îndatorirea subiectului pasiv rezidă într-o
conduită pretinsă subiectului activ; c) conduita subiectului pasiv se caracterizează
printr-o prestaţie pozitivă (de a da, de a face) sau o abstenţiune (a nu face); d) dacă
subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ poate recurge la
forţa coercitivă a statului.
II.2.2.1 Clasificarea drepturilor subiective civile
Sunt avute, în vedere mai multe criterii de clasificare ale drepturilor subiective
civile, între care:
A.) În funcţie de opozabilitate, drepturile subiective civile pot fi :

drepturi absolute şi
drepturi relative.
 Drepturile ABSOLUTE – se caracterizează prin următoarele elemente:
sunt drepturi opozabile erga omnes (opozabile tuturor persoanelor);
subiectul activ (titularul de drept) este determinat din chiar momentul

încheierii raportului juridic, în timp ce toate celelalte persoane sunt
considerate subiecte pasive nedeterminate (toată lumea este ţinută să
respecte dreptul absolut al titularului);
obligaţia corelativă a unui drept absolut este obligaţia generală şi

negativă de a nu face nimic de natură a aduce o atingere dreptului
absolut al subiectului activ;
pot fi atât patrimoniale (de ex. dreptul de proprietate), cât şi personal

nepatrimoniale (de ex. dreptul la nume).
 Drepturile RELATIVE – se caracterizează prin:
sunt drepturi opozabile erga certa personam (opozabile numai

subiectului pasiv determinat);
25
atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt subiecte determinate

din chiar momentul încheierii raportului juridic civil;
unui drept relativ îi corespunde o obligaţie concretă a subiectului

pasiv, pozitivă sau negativă, care constă în a da, a face sau a nu face
ceva;
sunt întotdeauna numai drepturi patrimoniale (evaluabile în bani,

pecuniar).
B.) În funcţie de conţinut, drepturile subiective civile pot fi :

drepturi patrimoniale şi
drepturi personal nepatrimoniale.
 Drepturile PATRIMONIALE – se caracterizează prin:
au un conţinut economic, ce poate fi exprimat în bani;
sunt elemente componente ale patrimoniului persoanei;
de regulă, pot fi înstrăinate sau cedate prin acte juridice;
din punct de vedere al opozabilităţii lor, pot fi atât absolute, cât şi

relative.
Observaţie: La rândul lor, drepturile patrimoniale se subdivid în :

drepturi reale şi
drepturi de creanţă.
 Dreptul real reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi realiza

prerogativele în mod direct şi nemijlocit asupra unui lucru, fără concursul
altei persoane.
 Dreptul de creanţă reprezintă dreptul subiectului activ să pretindă

subiectului pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva. Creditorul poate
pretinde subiectului pasiv determinat (respectiv, debitorului) să dea (să
transmită sau să constituie un drept real), să facă (să execute o anumită
acţiune) sau să nu facă ceva (să se abţină de la o anumită prestaţie, care,
altfel, i-ar fi fost permisă).
26
 Drepturile PERSONAL NEPATRIMONIALE – se caracterizează prin:
sunt nepatrimoniale, nu pot fi evaluate în bani;
sunt personale, adică, strâns legate de persoana titularului lor;
în principiu, nu pot fi înstrăinate sau cedate prin acte juridice;
din punct de vedere al opozabilităţii lor, sunt numai drepturi absolute.
II.2.3 Obiectul raportului juridic civil
Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile la care este îndrituit

(îndreptăţit) subiect activ şi obligat subiectul pasiv.
De regulă, prestaţiile se concretizează, ca exprimare materială, în bunuri,

acestea nereprezentând, însă, element de structură a raportului juridic civil.
BUNUL reprezintă o valoare economică necesară persoanei şi susceptibilă a

fi însuşită prin intermediul drepturilor patrimoniale.
II.2.3.1 Clasificarea bunurilor
Clasificările mai importante ale bunurilor în dreptul civil român actual, sunt
următoarele:
1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în
mobile şi imobile (numite mişcătoare şi nemişcătoare).
2) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunuri care se află în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
3) După modul în care sunt determinate, deosebim între bunuri individual
determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera).
4) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile,
deosebim între bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.
5) După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor,
distingem între bunuri consumptibile şi neconsumptibile.
6) După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în
frugifere şi nefrugifere.
27
7) După cum pot fi ori nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile
se împart în divizibile şi indivizibile.
8) După corelaţia dintre ele, bunurile se împart în principale şi accesorii.
9) După modul lor de percepere, bunurile pot fi împărţite în corporale şi
incorporale.
10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata
datoriilor, deosebim între bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.

Dreptul civil
Raportul juridic civil
Subiectele raportului juridic civil. Persoana fizică. Persoana juridică
Capacitatea civilă. Capacitatea de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu
Dreptul subiectiv civil. Obligaţia civilă
Drepturi absolute şi relative
Drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale
Drepturi reale şi drepturi de creanţă
Bunurile
Temă de reflecţie
Care sunt limitările pe care le impune principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice?

1. Organizarea de sine stătătoare (proprie), patrimoniul propriu şi scopul
determinat, în acord cu interesul obştesc general reprezintă:
a) condiţii de dobândire a calităţii de comerciant.
b) elementele constitutive ale persoanei juridice.
c) atribute de identificare ale persoanei juridice.
2. Enumeraţi atributele de identificare a persoanei fizice.
28
1. Varianta corectă este b), deoarece persoana juridică este o entitate de sine
stătătoare, dobândind personalitate juridică.
2. Răspunsul este: persoana fizică, reprezintă omul în individualitatea sa – ca
titular de drepturi şi obligaţii care se identifică prin trei elemente: nume, domiciliu şi
stare civilă.
1. Beleiu, Gheorghe – Drept civil român, Ed. Universul Juridic, ediţia a IX-a,
Bucuresti, 2004, pg. 63-89; 95-108;
economic, Ed. Lumina Lex, 2002, pg. 44-61;
3. Dimitriu Raluca - Drept civil: http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=17.
4. Popa, Nicolae – Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998;
învăţământul economic, Editura Universitară, Bucureşti, 2006;
29
III. Dreptul comercial
Cuprins:
Obiectiv general
Tema I: Definiţia şi obiectul dreptului comercial
Tema a II-a: Izvoarele dreptului comercial
Tema a III-a: Principiile dreptului comercial
Tema a IV-a: Faptele de comerţ
Temă de reflecţie
Obiectiv general: Cunoaşterea şi corelarea noţiunii de „comerţ” cu cea de
„afacere”; identificarea obiectului şi domeniului dreptului
comercial.
Obiective operaţionale: Însuşirea sensurilor noţiunii de comerţ, a categoriilor
de fapte sau acte de comerţ şi a regimului juridic specific
acestora; înţelegerea caracteristicilor unei operaţiuni pentru a
fi considerată faptă de comerţ.
III.1 Noţiuni introductive

Din punct de vedere etimologic, termenul „comercial” provine din limba
latină, prin legătura cuvintelor „cum” = cu şi „merx” = marfa, de unde a rezultat
noţiunea de „commercium” = activitate legată de marfă sau activitate purtând asupra
mărfii.
Din punct de vedere economic, sensul noţiunii de comerţ desemnează activitatea
care are drept scop schimbul mărfurilor şi circulaţia lor de la producător la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de „comerţ” are un conţinut mai larg faţă de sensul
economic, întrucât cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţie a
30
mărfurilor, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor precum şi executarea de lucrări şi

prestarea de servicii.
III.1.1 Obiectul dreptului comercial
În stabilirea sferei de cuprindere a dreptului comercial, există două sisteme:

sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.
A.) Conform sistemul subiectiv, normele juridice comerciale sunt aplicabile

comercianţilor. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, el aplicându-
se tuturor persoanelor care au calitatea de comerciant.
B.) Conform sistemul obiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice

aplicabile comerţului, adică, acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni calificate de
lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Aşadar, în
acest sistem, normele comerciale se aplică unei categorii de acte juridice, fapte şi
operaţiuni (adică, faptelor de comerţ) şi nu unei categorii de persoane (respectiv,
comercianţilor).
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv, art. 3

C.com. stabilind actele juridice, faptele şi operaţiunile - considerate „fapte de comerţ”
- cărora li se aplică prevederile Codului comercial, indiferent dacă persoana care le
săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant. Totodată, art.7 din Codul comercial
defineşte şi calitatea de comerciant. Ca şi dreptul civil, dreptul comercial este o
ramură a dreptului privat.
III.1.2 Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt
aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi
operaţiunilor considerate de lege „fapte de comerţ”, precum şi raporturilor juridice la
care participă persoanele care au calitatea de comerciant.
III.2 Izvoarele dreptului comercial

În funcţie de natura lor, există două mari categorii:
izvoare normative şi
izvoare interpretative.
31
III.2.1 Izvoarele normative
Izvoarele NORMATIVE – sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt:
 CONSTITUŢIA ROMÂNIEI – ca lege fundamentală, reglementează

principiile de organizare a activităţii economice:
potrivit art. 135, „economia României este o economie de piaţă bazată

pe libera iniţiativă şi concurenţă. Statul trebuie să asigure libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie”;
 CODUL COMERCIAL ROMÂN – adoptat în 1887, constituie

reglementarea de bază a activităţii comerciale:
cuprinde principalele norme de drept comercial, reglementând instituţiile

fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, calitatea de
comerciant şi obligaţiile comerciale etc.
 LEGILE COMERCIALE SPECIALE – începând cu anul 1989, au fost

adoptate reglementări care au înlocuit dispoziţiile Codului comercial în
legătură cu: regimul societăţilor comerciale, tratamentul legal aplicat
comercianţilor în dificultate, protecţia consumatorilor etc. Prin legi
comerciale speciale avem în vedere:
a) Legile (stricto sensu) – o serie de aspecte ale activităţii comerciale sunt

reglementate prin lege. De exemplu: Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; Legea nr.
58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin; Legea nr. 29/1934 asupra
cecului.
b) Decretele-legi – acte normative adoptate după decembrie 1989, anterior

Constituţiei. Spre exemplu: Decretul-lege nr. 54/1990 privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei
iniţiative.
c) Hotărârile şi ordonanţele guvernului – ca de exemplu: Ordonanţa

Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.
32
d) Normele, regulamentele şi ordinele adoptate de organele competente –

de exemplu: normele Băncii Naţionale a României (BNR)
 CODUL CIVIL ROMÂN şi LEGILE CIVILE SPECIALE – potrivit art.1

Codul comercial dispune: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune, se aplică Codul civil.” Aşadar, în absenţa unor norme în Codul
comercial se aplică dispoziţiile Codului civil; deci, Codul civil – alături de
legile civile speciale – constituie un izvor subsidiar al dreptului comercial.
de exemplu: Decretul 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică şi

Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă;
III.2.2 Izvoarele interpretative
Izvoarele INTERPRETATIVE – au rolul de a ajuta la interpretarea voinţei

manifestate în raporturile comerciale (în cazul
uzurilor comerciale) sau la interpretarea actelor normative comerciale în vederea
aplicării lor (în cazul doctrinei şi practicii judiciare):
 UZURILE COMERCIALE – uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de

conduită născută din practica socială, folosită vreme îndelungată şi
respectată ca o normă juridică obligatorie.
În dreptul comercial român, uzurile comerciale nu sunt izvoare

normative. Concluzia se bazează pe faptul că art.1 C.com, care
reglementează izvoarele dreptului comercial, nu le menţionează.
Dacă, în dreptul nostru comercial, nu există uzuri normative, doctrina şi

practica judiciară recunosc uzurile interpretative (convenţionale).
Acestea rezultă din voinţa prezumată a părţilor şi sunt menite să
lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.
 DOCTRINA – este rezultatul studiilor de drept comercial şi constituie un

instrument important de interpretare a legilor comerciale, neconstituind, însă,
un izvor normativ de drept comercial.
 PRACTICA JUDICIARĂ – soluţiile date de instanţele judecătoreşti

contribuie la interpretarea legilor comerciale, dar nu au puterea precedentului
judiciar din alte sisteme de drept, nefiind recunoscute ca izvor de drept.
33
III.3 Principiile dreptului comercial
 În comerţ, actele juridice sunt întotdeauna acte cu titlu oneros, scopul

lor fiind realizarea de profit.
 În comerţ, banii sunt întotdeauna frugiferi (produc dobândă).
 În contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică regula circulaţiei (se

favorizează circulaţia bunurilor)
 Contractarea în favoarea celui de-al treilea este obişnuită în comerţ.
III.4 Faptele de comerţ
Pentru determinarea raporturilor care formează obiectul dreptului comercial,

Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice, fapte şi operaţiuni pe care le
califică „fapte de comerţ”.
Art.3 C.com enumeră faptele de comerţ, dar nu dă o definiţie a acestora.
Codul comercial român are la bază concepţia obiectivă, completată cu un
criteriu subiectiv, stabilind în articolul 3 faptele de comerţ şi supunându-le legilor
comerciale indiferent de calitatea persoanei care le săvârşeşte.
III.4.1 Obiectul reglementării Codului comercial
Obiectul reglementării îl constituie actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile

juridice, Codul comercial român referindu-se expres numai la „fapte juridice”.
III.4.2 Caracterul reglementării Codului comercial
Cu privire la enumerarea faptelor de comerţ din art.3 există mai multe opinii:
1) o viziune mai veche consideră această enumerare ca fiind limitativă, la
categoriile existente de fapte de comerţ prevăzute în art.3 neputându-se adăuga
noi categorii;
2) însă, potrivit opiniei dominante în prezent, această enumerare are un caracter

enunţiativ, exemplificativ, iar nu limitativ, putând fi completată.
34
Doctrina şi practica judiciară au recunoscut ca fapte de comerţ şi alte acte şi

operaţiuni care nu sunt prevăzute expres în Codul comercial – ca de exemplu: hotelăria,
publicitatea, producţia de film şi televiziune – acestea îndeplinind condiţia de a avea
caracteristicile faptelor de comerţ reglementate de lege.
Deoarece noţiunea de la art.3 este depăşită, datorită vechimii Codului comercial,
există interesul practic al definirii faptelor de comerţ.
Existenţa unei definiţii generale a faptei de comerţ prezintă interes practic sub
mai multe aspecte:
din necesitatea delimitării raporturilor civile de cele comerciale;
din necesitatea delimitării sferei dreptului comercial;
din necesitatea delimitării naturii litigiilor (comerciale sau civile), deoarece
Codul de procedură civilă prevede reguli de competenţă diferite, în funcţie de
natura litigiului.
Observaţie: Din punct de vedere terminologic, operaţiunile de comerţ pot fi atât

„fapte de comerţ”, cât şi „acte de comerţ”.
Actele juridice sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia producerii efectelor

juridice, în timp ce faptele juridice (stricto sensu) sunt acţiuni ale omului făcute fără
intenţia de a crea efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi
obligaţii), acestea producându-se în virtutea legii. Pentru a arăta care sunt operaţiunile
juridice de comerţ, legiuitorul român foloseşte în art. 3 Cod comercial, expresia „fapte
de comerţ”, acoperind prin acestea atât sfera faptelor, cât şi a actelor de comerţ.
Astfel, în sensul cel mai cuprinzător, faptul de comerţ este orice activitate care
dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe
ideea de schimb de mărfuri şi valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în
operaţiunile de schimb.
III.4.3 Teorii cu privire la noţiunea de fapte de comerţ
Codul comercial nu dă o definiţie a noţiunii de fapte de comerţ, de aceea

doctrina a încercat să realizeze acest lucru, stabilind diferite criterii care să permită
includerea unei activităţi în categoria faptelor de comerţ.
Aceste criterii s-au concretizat în câteva teorii:
1) Teoria speculaţiei – conform căreia actul de comerţ este un act de speculaţie,

adică, un act realizat în scopul obţinerii de beneficii. Acest criteriu a fost
35
considerat de doctrină ca fiind insuficient pentru definirea noţiunii de faptă de

comerţ (deoarece este prea larg: de exemplu – exploatările agricole sunt,
conform legii civile, întotdeauna acte juridice civile, deşi scopul activităţii este
tot obţinerea de beneficii).
2) Teoria circulaţiei – conform acesteia, actul de comerţ este un act de circulaţie,

fiind un act de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi
consumator. Şi acest criteriu a fost considerat insuficient, deoarece el exclude
din categoria faptelor de comerţ actele de producţie şi de consumaţie. Acest
criteriu prezintă şi neajunsul de a fi inexact, deoarece există şi acte comerciale
care sunt străine circulaţiei mărfurilor (de exemplu – activitatea de intermediere
în afaceri, actele agenţiilor şi oficiilor de afaceri).
3) Teoria întreprinderii – conform căreia, actul de comerţ este actul îndeplinit

printr-o întreprindere cu activitate organizată, bazată pe mijloace materiale.
Criteriul întreprinderii nu este nici el suficient de precis, excluzând de exemplu
anumite acte de comerţ ce se realizează fără existenţa organizării pe care o
implică întreprinderea (actele agenţilor de bursă) şi, de asemenea, nu stabileşte
care este gradul de organizare a activităţii care asigură caracterul comercial al
întreprinderii.
4) Teoria mixtă – jurisprudenţa nu a adoptat un criteriu unic pentru a determina

comercialitatea actelor juridice, ci a dat întâietate folosirii mai multor criterii, în
special, cel al profitului şi cel al circulaţiei.
Deci, actele de comerţ sau, mai larg, faptele de comerţ sunt actele juridice,
faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri
şi executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia
mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.
III.4.4 Clasificarea faptelor de comerţ
Doctrina împarte faptele de comerţ, în funcţie de obiectul concret al activităţii, în

trei mari categorii:
 Fapte de comerţ obiective – art.3 C.com.
 Fapte de comerţ subiective – art.4 C.com.
 Fapte de comerţ unilaterale (mixte) – art.56 C.com.
36
III.4.4.1 Fapte de comerţ OBIECTIVE – art.3 C.com.
Pot fi subclasificate, la rândul lor, în 3 categorii:

a) operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie (cumpărarea şi vânzarea
comercială şi operaţiunile de bancă şi schimb)
b) întreprinderile de producţie şi prestări servicii
c) faptele de comerţ conexe (accesorii)
a) Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie – cuprind următoarele

subcategorii:
1) Cumpărarea şi vânzarea comercială
operaţiunile de cumpărare şi vânzare comercială sunt similare operaţiunilor

de vânzare-cumpărare civile;
operaţiunile de cumpărare şi vânzare comercială presupun un contract prin
care una dintre părţi, respectiv vânzătorul, se obligă să transmită celeilalte
părţi dreptul de proprietate asupra unui bun în schimbul unui preţ, conform
art. 1294 C.civ.;
ceea ce deosebeşte cumpărare şi vânzare comercială de operaţiunea civilă
este obiectul acesteia şi finalitatea operaţiunii:
obiectul cumpărării-vânzării comerciale, în concepţia codului comercial, îl
pot forma numai bunurile mobile, bunurile imobile, făcând parte strict din
circuitul civil.
Observaţie: în prezent, s-a admis că are caracter comercial vânzarea sau
închirierea bunurilor imobile dacă ele fac parte din fondul de comerţ, şi
închirierea bunurilor imobile dacă bunul este destinat unei activităţi
comerciale.
cu privire la finalitatea cumpărării-vânzării comerciale, aceasta se
concretizează în intenţia cumpărătorului de revânzare a bunului astfel
dobândit.
Observaţie: intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească cumulativ o serie
de condiţii:
 intenţia de revânzare trebuie să existe chiar în momentul încheierii
contractului de cumpărare-vânzare;
37
 intenţia de revânzare trebuie să făcută cunoscută de cumpărător

vânzătorului;
 intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal,
bunul cumpărat.
2) Operaţiunile de bancă şi schimb
În concepţia legii, banii şi creditul pot forma obiectul circulaţie, adică,

obiectul unor operaţiuni comerciale; astfel, operaţiunile asupra banilor şi
creditului sunt guvernate de aceleaşi principii ca şi cele privitoare la
circulaţia productelor şi mărfurilor.
 Operaţiunile de bancă:
- potrivit Legii 58/1998, societăţile bancare sunt abilitate să desfăşoare

următoarele activităţi: acceptarea de depozite, emiterea de garanţii, tranzacţii
cu instrumente monetare negociabile şi valori mobiliare, administrarea de
portofolii ale clienţilor, operaţiuni de mandat.
 Operaţiunile de schimb:
- operaţiunile de schimb sunt operaţiuni prin care o monedă sau alte bilete de
bancă sunt transformate într-o altă monedă. Regimul valutar este reglementat
prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 1/2004 privind piaţa
valutară şi casele de schimb valutar.
b) Întreprinderile de producţie şi prestări servicii
Întreprinderile reprezintă acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând

asupra muncii organizate. Codul comercial enumeră întreprinderile în art.3,
utilizând noţiunea de întreprindere conform sensului ei obiectiv – de organism
economic care pune în valoare, în mod sistematic, factorii necesari pentru un
produs destinat schimbului, pe riscul întreprinzătorului. În această accepţiune,
întreprinderile trebuie să întrunească o serie de caracteristici:
existenţa unei organizări autonome, a unei activităţi cu ajutorul utilizării

factorilor de producţie;
38
asumarea de către întreprinzător a coordonării întregii activităţi şi, implicit, a

riscului aferent;
scopul activităţii este producerea de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de

servicii în vederea obţinerii unui profit.
Observaţie: În concepţia Codului comercial, întreprinderea apare ca o

activitate organizată pentru realizarea de bunuri şi servicii, şi nu ca un subiect de
drept. Deci, noţiunea de „întreprindere” din dreptul comercial are un sens diferit de
noţiunea de „întreprindere” consacrată prin Legea nr. 5/1978 - cu privire la organizarea
şi conducerea unităţilor socialiste de stat (în prezent abrogată).
Astfel, în doctrină, întreprinderea apare ca un organism economic şi social; ea

constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie
(forţele naturii-pământul, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în
scopul producerii de bunuri, executării de lucrări şi prestării de servicii, în vederea
obţinerii unui profit.
Având în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate de articolul 3 Cod

comercial, se împart în două grupe:
1) prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie (industriale), din fac parte

întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufactură;
2) a doua grupă priveşte întreprinderile de prestări servicii şi cuprinde

întreprinderile de furnituri; întreprinderile de spectacole publice;
întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri; întreprinderile de
editură, imprimerie, librărie şi vânzare de obiecte de artă; întreprinderile de
transport de persoane sau de lucruri; întreprinderile de asigurare;
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
1) Întreprinderile de producţie
Acestea cuprind:
 Întreprinderile de construcţii:
- Întreprinderile de construcţiuni sau de reparaţii de imobile (art. 3 pct. 8

C.com.) organizează forţa de muncă cu ajutorul căreia îşi desfăşoară
activitatea, interpunându-se între client (beneficiar) şi lucrători. Aşadar,
întreprinderea de construcţii speculează „mâna de lucru", obţinând profit.
39
Organizarea activităţii cât şi obiectul acesteia sunt considerate „fapte de

comerţ". Adesea, întreprinderile de construcţii şi reparaţii de imobile execută
lucrările care fac obiectul contractului de antrepriză de lucrări pentru
construcţii, cu materiale proprii. În această situaţie, întreprinderea este
comercială în virtutea criteriului fundamental, fiind vorba despre cumpărarea
de mărfuri spre a le revinde „... fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau
pus în lucru...” (art. 3 pct. 1 C.com.).
 Întreprinderile de fabrici şi manufactură:
- întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie (art.

3 pct. 9 C.com.) Întreprinderile de fabrici şi de manufactură au ca obiect de
activitate transformarea unor bunuri (materie primă), prelucrarea şi obţinerea
unor produse industriale sau de manufactură. De exemplu, întreprinderea de
ţesătură, care transformă firele de mătase în produs finit - mătasea. Sunt
calificate ca fiind comerciale şi acele întreprinderi care transformă
(lucrează) materia primă oferită de client (beneficiar).
2) Întreprinderile de prestări servicii
Acestea cuprind:
 Întreprinderile de furnituri:
- Întreprinderile de furnituri de lucruri, mărfuri etc. (art. 3 pct. 5

C.com.). Caracteristica generală a acestor întreprinderi constă în
continuitatea prestaţiilor: furnizarea de îmbrăcăminte, de alimente, de
combustibil etc. Întreprinderile de furnituri presupun o activitate organizată
prin care furnizorul, în schimbul unui preţ determinat anticipat, asigură
prestarea unor servicii sau predarea unor produse la termene succe sive.
- Întreprinderile de furnituri au ca obiect de activitate, fie furnizarea

(livrarea) de produse pe baza unui contract care poate fi numit contract de
furnizare (livrare), fie prestarea de servicii potrivit unui contract de locaţie de
servicii.
- În cazul furnizării de produse, întreprinderea de furnituri are obligaţia de

a transmite dreptul de proprietate asupra mărfurilor livrate, de a le preda şi
40
de a răspunde pentru vicii şi pentru evicţiune întocmai ca la vânzare-

cumpărare. Deosebirea esenţială între contractul de furnizare (livrare) şi
contractul de vânzare-cumpărare constă în faptul că furnizarea de marfă
este o obligaţie continuă a întreprinderii (furnizarea de energie electrică
etc.) sau la termene succesive, preţul fiind determinat anticipat. Aşadar,
furnizorul are o obligaţie de „a da” (transmiterea dreptului de proprietate) şi
două obligaţii de „a face", predarea mărfurilor şi garantarea pentru viciile
mărfurilor şi pentru evicţiune.
- În cazul furnizării de servicii, întreprinderea are obligaţia de „a face", de

a presta servicii cu caracter continuu pe baza unui contract de locaţie de
servicii.
 Întreprinderile de spectacole publice:
- Întreprinderile de spectacole publice (art. 3 pct. 6 C.com.) sunt acele

întreprinderi a căror activitate este calificată de „comerţ” deoarece ele
organizează munca altora şi se interpun între artist pe de o parte, şi
spectator pe de altă parte. În activitatea de spectacole, sunt calificate acte
de comerţ:
- închirierea sălii de spectacole;
- contractele de publicitate;
- contractele cu artiştii etc.
 Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri:
- Întreprinderile de comision încheie afaceri în nume propriu dar pe seama

comitentului. Activitatea comisionarului (întreprinderea de comisioane)
trebuie să aibă înfăţişarea unei profesiuni cu caracter permanent. Un act
izolat de comision nu este considerat „fapt de comerţ".
- Întreprinderile de agenţii şi oficii de afaceri intermediază afaceri

(contract de vânzare-cumpărare, închiriere, locaţie de servicii etc.) între
comercianţi şi clienţi. Activitatea agenţiilor şi oficiilor de afaceri se
concretizează fie în obţinere şi transmitere de informaţii legate de afaceri şi
de partenerii acestora, fie în publicitate comercială, procurare de clienţi etc.
Agenţiile şi oficiile de afaceri sunt organizate în diverse domenii: turism,
voiaj, publicitate etc. Deşi desfăşoară activitate de intermediere, nu este
41
exclus ca oficiile de afaceri să acţioneze şi ca mandatari ai comercianţilor

care i-au împuternicit.
 Întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi vânzare de obiecte de

artă:
- întreprinderile de imprimerie, desfăşoară activitate de multiplicare a

operelor literare, ştiinţifice, artistice etc., folosind mijloace mecanice sau
manuale.
- întreprinderile de editură, librării şi obiecte de artă, când altul decât

autorul sau artistul vinde (art. 3 pct. 10 C.com.)
- întreprinderea de editură (editorul), are ca obiect de activitate

reproducerea şi difuzarea (răspândirea în public) unei lucrări (ştiinţifice,
literare, artistice) încredinţată de către autor pe baza contractului de editare.
Editorul îşi desfăşoară activitatea în colaborare cu alţi comercianţi, pe baza
unor contracte încheiate, fie cu o întreprindere de imprimerie (tipografică)
pentru reproducerea lucrării, fie cu o întreprindere de difuzare, de librării,
pentru difuzarea (vânzarea) lucrării respective.
- Aşadar, întreprinderea de editură este un intermediar care, la rândul lui,

încheie două contracte: un contract cu întreprinderea de reproducere a
operei (lucrării) care urmează a fi publicată şi un al doilea contract, cu
întreprinderea de difuzare (librărie). Dacă cele două contracte de
reproducere şi de difuzare se încheie direct de către autor, operaţiunile
desfăşurate de acesta nu sunt considerate „fapte de comerţ", deoarece
lipseşte activitatea de interpunere (intermediare) specifică comerţului.
- Întreprinderile de vânzare a obiectelor de artă intermediază relaţiile

dintre autor, artist şi cumpărător. Această concluzie rezultă din însăşi
exprimarea legiuitorului „... când altul decât autorul sau artistul vinde".
- Aşadar, dacă vânzarea se face direct de către autor sau artist, actul juridic
respectiv nu poate fi considerat „fapt de comerţ".
 Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri:
- În legătură cu întreprinderile de transporturi de persoane sau de

lucruri pe apă sau pe uscat (art. 3 pct. 13 C.com.), legiuitorul prevede
42
numai transportul pe apă sau pe uscat deoarece, la momentul redactării

Codului comercial, nu exista şi transportul aerian. În prezent textul trebuie
aplicat şi transportului aerian, reglementat prin Codul aerian.
- Întreprinderile de transporturi îşi organizează activitatea în aşa fel încât

prin transportul de mărfuri şi/sau de persoane, (dar mai cu seamă de
mărfuri), se manifestă ca un intermediar între expeditor-furnizor şi
destinatar-beneficiar, făcând un serviciu expeditorului (furnizor) în favoarea
terţului beneficiar (destinatarul).
- Activitatea întreprinderii de transport se desfăşoară, în principal, pe baza

contractelor de transport, contracte în care întreprinderea de transport
(cărăuşul) are calitatea de promitent, expeditorul, calitatea de stipulant, iar
destinatarul este terţ-beneficiar.
- Aşadar, în cazul transportului de mărfuri, contractul îndeplineşte condiţiile

unei „stipulaţiuni pentru altul”, operaţie juridică în care cărăuşul
(întreprinderea de transport) este un intermediar.
- Contractul de transport poate fi încheiat de cărăuş, fie direct cu furnizorul

expeditor, fie cu o întreprindere specializată în operaţiuni de expediţie, deci
cu expeditorul (Oficiul Poştal). Expediţionarul este un comisionar, deci, el
îşi desfăşoară activitatea de intermediere.
 Întreprinderile de asigurare:
- Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 şi 18 C.com.)

Potrivit art. 3 pct. 17 sunt fapte de comerţ „asigurările terestre, chiar
mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii”, iar potrivit art. 3 pct. 18
C.com. sunt calificate fapte de comerţ şi „asigurările, chiar mutuale în
contra riscurilor navigaţiunii”.
- Activitatea de asigurare este realizată numai de societăţile de asigurare,

care se constituie şi funcţionează pe baza Legii nr. 32/2000 modificată prin
Legea 76/2003 şi a Legii nr. 31/1990, republicată şi a Legii nr.136/ 1995.
Asigurările sunt legale (obligaţia de asigurare este legală) şi facultative.
- În comerţ, interesează în special asigurările facultative. Prin contract,

asigurătorul - în schimbul unei prime de asigurare plătită de asigurat - îşi ia
43
asupra sa riscul asigurat, urmând să plătească asiguratului indemnizaţia de

asigurare, dacă riscul se va realiza.
- Pot fi asigurate: bunuri, persoane, se poate încheia asigurare pentru

răspundere civilă, inclusiv pentru insolvabilitatea debitorului.
- În raporturile de drept comercial, în unele cazuri, asigurarea poate avea şi

caracter obligatoriu (este cazul, de exemplu, consignatarului, care deţine şi
păstrează marfa altei persoane, sau, în unele situaţii, chiar a cărăuşului).
- În alte cazuri, deşi nu este obligatorie, asigurarea se impune ca o măsură

de conservare, de păstrare a integrităţii bunurilor ce aparţin altei persoane
(de exemplu, obligaţia depozitarului de asigurare a mărfii). Obligaţia de
conservare, de păstrare şi de restituire a bunului primit în depozit presupune,
pentru depozitar, încheierea unui contract de asigurare a bunurilor ce fac
obiectul contractului de depozit.
- Asigurările mutuale, sunt acele asigurări prin care mai multe persoane se
asociază în scopul suportării împreună a riscurilor. Capitalul social se
formează din primele de asigurare depuse de asociaţi.
 Întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite:
- Depozite în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 C.com.)
Sunt calificate ca fapte de comerţ „depozitele în docuri şi antrepozite,

precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi
asupra scrisorilor de gaj liberate de ele”.
Textul prevăzut în art. 3 pct. 20 C.com. se referă, pe de o parte, la

organizarea activităţii de depozit sub forma unei întreprinderi şi, pe de altă
parte, la operaţiunile de depozitare şi la documentele vizând marfa aflată în
depozit.
Documentele, înscrisurile eliberate şi care atestă existenţa mărfii în

depozit sunt:
- recipisa de depozit, care se eliberează deponentului (proprietar) atestând

dreptul de proprietate al titularului asupra mărfii depozitate:
44
- warantul (scrisoare de gaj) sau buletin de gaj, care este documentul ce

atestă că marfa face obiectul unui contract de gaj şi deci titularul warantului
are un drept de gaj (garanţie reală) asupra mărfii în depozit;
- talonul care rămâne la administraţia depozitului.
c) faptele de comerţ conexe (accesorii)
Faptele de comerţ conexe (accesorii) se referă la acele acte juridice care

dobândesc comercialitate datorită legăturilor cu acte juridice sau operaţiuni pe
care legea le califică drept fapte de comerţ, faptele de comerţ conexe, având în
esenţă, caracter civil. Din categoria faptelor de comerţ conexe fac parte:
contractele de report asupra titlurilor de credit;
cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale ;
operaţiunile de mijlocire în afaceri;
cambia sau ordinele în producte sau mărfuri;
operaţiunile cu privire la navigaţie;
depozitele pentru cauză de comerţ;
contul curent şi cecul;
contractele de mandat, comision şi consignaţie;
contractul de garanţie reală mobiliară (gaj) şi
contractul de fidejusiune;
Observaţie:
 OPERAŢIUNILE DE MIJLOCIRE ÎN AFACERI - pentru că mijlocitorul

aduce în faţă pe partenerii de afaceri şi, datorită priceperii şi efortului
intermediarului, se încheie un act juridic comercial între aceştia; de exemplu:
o vânzare-cumpărare comercială, o închiriere comercială etc.;
 EXPEDIŢIUNILE MARITIME ŞI TOATE CONTRACTELE

PRIVITOARE LA COMERŢUL PE MARE ŞI NAVIGAŢIE - în care
faptul principal este vânzarea-cumpărarea de mărfuri în scop de profit, dar
marfa trebuie transportată „pe mare” şi atunci toate operaţiunile necesare
acestui transport devin automat comerciale prin conexitatea pe care o au cu
45
faptul principal. Pe criteriul logicii, vom aplica aceeaşi explicaţie

transportului aerian;
 DEPOZITELE PENTRU CAUZĂ DE COMERŢ - din nou faptul principal

este vânzarea-cumpărarea comercială, dar marfa, până a fi vândută trebuie
depozitată, deci contractul de depozit va căpăta prin conexitate cu faptul
principal un caracter comercial;
 CONTUL CURENT ŞI CECUL - care însă, potrivit articolului 6 alineatul 2

Cod comercial, nu sunt considerate ca fapte de comerţ în ceea ce priveşte pe
necomercianţi „afară dacă ele n-au o cauză comercială” (când doi
comercianţi încheie un contract de cont curent – în acest sens a se vedea
capitolul 6, secţ. 2.6 – prin finalitatea sa va fi un contract comercial, dar dacă
corentiştii, ca parteneri ai contractului de cont curent încheie acest contract
fără finalitate comercială, faptul va fi civil). Astfel, va fi civil contul curent
încheiat între două persoane când A împuterniceşte pe B să-i plătească
abonamentul lunar către Romtelecom în Bucureşti, iar B îl împuterniceşte pe
A să-i plătească întreţinerea la apartamentul său din Galaţi pe perioada în
care A se află la Galaţi;
 CAMBIA – este un titlu de credit, adică, un înscris care încorporează un

drept de creanţă, astfel încât posesorul său este titularul dreptului menţionat
în titlu.
Cambia propriu-zisă este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă

dispoziţie altei persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă,
unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
 ORDINUL ÎN PRODUCTE sau MĂRFURI COMERCIALE – la care se

referă art.3, punctul 14 C.com., este o cambie cu particularitatea că
obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri; acest gen
de cambie nu a cunoscut, însă, o aplicare practică.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă

să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau
la ordinul acesteia.
46
 MANDATUL, GESTIUNEA DE AFACERI, PLATA NEDATORATĂ,

ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ etc., atunci când au o cauză
comercială.
III.4.4.2 Fapte de comerţ SUBIECTIVE – art.4 C.com.
Pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate este independentă de

calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial reglementează şi faptele de
comerţ subiective care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de
comerciant a persoanei care le săvârşeşte.
Astfel, în temeiul art.4 C.com., actele şi operaţiunile săvârşite de comerciant sunt

considerate fapte de comerţ subiective, supuse reglementărilor dreptului comercial.
Această prevedere reprezintă prezumţia de comercialitate a naturii actelor
săvârşite de comerciant.
Articolul 4 Cod comercial dispune că „se socotesc, afară de acestea (adică de faptele
deja analizate în articolul 3 Cod comercial), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu
rezultă din însuşi actul”.
Prezumţia legală relativă de comercialitate a actelor săvârşite de comerciant

poate fi înlăturată numai prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau a
caracterului necomercial al obligaţiei, care rezultă din chiar actul săvârşit de
comerciant. Aceasta este posibilă în două situaţii, care se constituie ca excepţii de la
prezumţia de comercialitate:
Acte care prin natura lor sunt întotdeauna civile (căsătoria, adopţia, testamentul),
care, chiar încheiate de un comerciant, rămân civile;
Acte expres civile (care corespund acelei părţi din art. 4 Cod comercial conform
căruia actele sunt comerciale „dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”), adică vor
fi civile actele în care se stipulează expres cauza civilă a acestora (de exemplu: va fi
civilă şi nu comercială constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui împrumut
făcut de un comerciant în scopul achiziţionării unei locuinţe pentru uzul personal al
comerciantului şi al familiei sale).
Pentru determinarea caracterului civil şi nu comercial al unui fapt, legiuitorul mai

foloseşte un criteriu negativ, enumerând fapte ce nu pot fi comerciale. Astfel,
47
potrivit art. 5 Cod comercial „Nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea
de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului, ori a familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici
vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său
sau cel cultivat de dânsul”.
Așadar , nu sunt fapte de comerţ activităţile agricole ca: vânzarea productelor de

către proprietar (cel care are terenul în proprietate vinde roadele acestuia) sau de
către cultivator (fiind posibil ca proprietarul să nu-şi lucreze pământul ci să-l dea în
arendă şi atunci vânzarea productelor se face de către arendaşul-cultivator) pentru
că, în ambele cazuri nu există o interpunere între producător şi consumator. În
măsura în care un ţăran producător autorizat vinde brânza obţinută din laptele dat de
vaca din gospodăria sa, actul/actele de vânzare sunt de natură civilă; dacă însă
cumpără el însuşi laptele de la alţi producători pentru a obţine mai multă brânză şi a
o vinde, se interpune între producător şi consumator (deci în schimb) şi săvârşeşte
fapte de comerţ obiective. Pentru a dovedi calitatea de comerciant ar trebui făcută
dovada interpunerii în schimb, până la această probă vânzarea rămâne civilă;
caracterul civil este regula, comercialitatea fiind excepţia 2.
III.4.4.3 Fapte de comerţ UNILATERALE (MIXTE) – art.56 C.com.
Acestea sunt reglementate de art.56 C.com., care dispune: „dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte
acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a
comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.”
Dispoziţiile acestui act se referă la situaţiile în care într-un raport juridic intră un
comerciant şi un necomerciant, astfel încât actul juridic va avea caracter comercial
pentru o parte, în vreme ce pentru cealaltă parte, el va fi un act juridic civil .
2
Drept comercial , Lect. univ. dr. Silvia CRISTEA; Lect. univ. dr. Camelia Florentina STOICA,
48

Comerţ
Dreptul comercial
Sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv
Izvoarele dreptului comercial. Izvoarele normative şi izvoarele
interpretative
Principiile dreptului comercial
Faptele de comerţ. Actele juridice şi faptele juridice. Fapte de comerţ
obiective, subiective şi unilaterale (mixte)
Operaţiuni de interpunere; întreprinderile de producţie şi prestări servicii;
faptele de comerţ conexe (accesorii)
Intenţia de revânzare
Întreprinderea
Prezumţia de comercialitate
Temă de reflecţie
Enumerarea legală a faptelor de comerţ cuprinsă în art. 3 C. com. este limitativă
sau are un caracter exemplificativ? (se pot adăuga şi alte acte juridice şi operaţiuni care
au caracteristicile faptelor de comerţ reglementate de lege?)

1. Este afacere comercială:
a) întreprinderea de fabrici;
b) un act/fapt subiectiv de comerţ;
c) organizarea în regim lucrativ a unor meciuri de fotbal;
d) încheierea unui contract de asigurare de sănătate sau de viaţă de către o
întreprindere specializată;
e) toate cele de mai sus.
2. Sunt faptele (actele) unilaterale de comerţ enumerate în Codul comercial?
3. Un contract comercial poate fi reglementat de:
a) Codul comercial;
b) o lege organică;
c) jurisprudenţă;
d) o ordonanţă de guvern;
e) variantele a,b şi d.
49
1. Răspuns corect: e). Toate cele patru operaţiuni îndeplinesc caracteristicile
necesare pentru a fi considerate afacere.
2. Acte de comerţ unilaterale sau mixte nu sunt operaţiuni concrete, numite
de Cod. Ele sunt fie acte obiective, fie acte subiective de comerţ, dar numai pentru una
din părţile contractului, însă atrag aplicarea legii comerciale şi pentru cel care nu este
comerciant (art. 56 din Codul comercial).
Actele de comerţ unilaterale sau mixte sunt actele încheiate între comerciant şi
necomerciant şi al căror regim juridic este dat integral de către legea comercială.
Necomerciantul nu poate cere să i se aplice legea civilă pentru că acel act nu este
comercial pentru el. Ex.: cumpărarea unui autoturism de la o întreprindere care are
franciza pentru comercializarea acestor bunuri. Pentru cumpărător, actul este civil,
pentru vânzător, este comercial.
3. Răspuns corect: e). Un contract de drept al afacerilor poate fi reglementat in
Codul comercial, lege organică sau ordonanţă de guvern, dar niciodată prin
jurisprudenţă (soluţiile date de instanţe).
VII-a, Bucureşti, 2007, pg. 7-11; 19-23; 29-62;
2. Codul comercial român: http://www.dsclex.ro/coduri/ccom1.htm ;
3. Cristea, Silvia; Stoica,Camelia Florentina - Drept comercial:
http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=37 ;
4. Prescure, Titus; Schiau, Ioan – Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990.
Analize şi comentare pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
învăţământul economic, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pg. 30-40;
50
IV. Subiectele dreptului afacerilor - Comercianţii
Cuprins:
Obiectiv general
Tema I: Noţiunea de comerciant
Tema a II-a: Categorii de comercianţi
Tema a III-a: Dovada calităţii de comerciant
Tema a IV-a: Încetarea calităţii de comerciant
Tema a V-a: Condiţii de exercitare a activităţii de comerciant
Tema a VI-a şi a VII-a: Statutul juridic al comerciantului şi al resurselor umane
Tema a VIII-a: Fondul de comerţ
Tema a IX-a: Societăţile comerciale. Clasificare. Constituire. Acte constitutive
Temă de reflecţie
Obiectiv general: Cunoaşterea categoriilor de comercianţi şi a regimului juridic
aplicabil comercianţilor şi resurselor umane.
Obiective operaţionale: Înţelegerea condiţiilor pentru dobândirea, exercitarea şi
încetarea calităţii de comerciant (şi a celei de angajator).
Însuşirea regulilor comune şi specifice, a avantajelor şi
dezavantajelor fiecărei forme de societate comercială.
IV.1 Noţiunea de „comerciant”

Deşi Codul comercial nu dă o definiţie a noţiunii de „comerciant”, în art.7
C.com., se precizează cine are calitatea de comerciant: „sunt comercianţi aceia care fac
fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”.
Din aceste prevederi, putem deduce că are calitatea de comerciant:
 persoana fizică, care săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune obişnuită;
 persoana juridică, societăţile care au ca obiect activitatea comercială.
51
Putem, aşadar, defini comerciantul ca orice persoană fizică sau juridică, care
desfăşoară o activitate comercială, adică, săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter
profesional.
În afara acestor categorii de persoane calificate ca fiind comercianţi, prevederile

art.1, alin.2 din Legea nr. 26/1990 – republicată includ în categoria comercianţilor
asociaţiile familiale şi regiile autonome:
„În sensul prezentei legi, comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile

familiale care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale,
companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes
economic cu caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste”.
Observaţie:
 Art.8 C.com. prevede că statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu pot

avea calitatea de comercianţi.
 De asemenea, în art.1, alin.3 din Legea nr. 26/1990 – republicată, se arată

că obligaţia înregistrării în registrul comerţului nu se aplică meseriaşilor şi
ţăranilor care îşi desfac produsele din gospodăria proprie.
 Conform art.1, alin.2 din Legea nr. 300/2004 – privind autorizarea

persoanelor fizice şi a asociaţilor familiale, nu au calitatea de comercianţi-
persoane fizice cei care prestează o activitate în baza unui statut
profesional propriu, stabilit printr-o lege specială.
IV.2 Categorii de comercianţi

Categoriile de persoane calificate ca fiind comercianţi includ: persoanele fizice
şi asociaţiile familiale, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile
naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial şi
organizaţiile cooperatiste.
IV.2.1 Comercianţii persoane fizice
Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă săvârşesc fapte de comerţ cu

caracter profesional. Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice fie în mod
individual, fie constituind asociaţii familiale.
52
CONDIŢII cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant:
 SĂVÂRŞIREA de FAPTE de COMERŢ OBIECTIVE – prevăzute de

art.3 C.com.
Săvârşirea de fapte de comerţ obiective trebuie să fie efectivă, nefiind

suficientă simpla intenţie de a deveni comerciant.
De asemenea, faptele de comerţ săvârşite trebuie să aibă un caracter licit

(legal).
 SĂVÂRŞIREA FAPTELOR de COMERŢ ca PROFESIUNE
Săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional când ea

constituie o ocupaţie, o îndeletnicire permanentă, având ca scop
obţinerea de profit.
Săvârşirea unei fapte de comerţ în mod accidental nu atrage dobândirea

calităţii de comerciant.
 SĂVÂRŞIREA FAPTELOR de COMERŢ în NUME PROPRIU
O persoană nu devine comerciant, decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ

obiective cu caracter profesional, în nume propriu, independent şi pe
riscul său.
Săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, comerciantul angajează

numele şi patrimoniul său în raporturile cu terţii.
Observaţie:
 Auxiliarii – ca reprezentanţi ai comerciantului – săvârşesc şi ei fapte de

comerţ cu caracter profesional, dar în numele şi pe seama
comerciantului.
 Aşadar, în toate cazurile, întrucât reprezentanţii săvârşesc fapte de

comerţ – nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama altuia – ei nu au
calitatea de comerciant; această calitate aparţine comerciantului care le-
a dat împuternicirea.
Activitatea comercială a persoanelor fizice este reglementată de Legea nr.

300/2004 – privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţilor familiale care
desfăşoară activităţi economice în mod independent.
53
IV.2.2 Societăţile comerciale
Codul comercial precizează doar că societăţile comerciale au calitatea de

comerciant. Noţiunea de „societăţi comerciale” se referă atât la societăţile constituite în
temeiul Legii nr. 31/1990, cât şi la societăţile cu capital de stat înfiinţate în temeiul
Legii nr. 15/1990.
Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale:
 Deoarece exercitarea activităţii comerciale este raţiunea de a fi a societăţilor

comerciale, pentru a dobândi calitatea de comerciant, acestea trebuie să se
constituie cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.
 Se poate afirma, aşadar, că – în timp ce persoanele fizice „devin”

comercianţi – societăţile comerciale „se nasc” comercianţi.
IV.2.3 Regiile autonome
Acestea au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat, în temeiul

Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale.
Regiile autonome desfăşoară o activitate similară cu cea a societăţilor

comerciale, având personalitate juridică şi funcţionând pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară.
IV.2.4 Organizaţiile cooperatiste
Acestea sunt reglementate de următoarele acte normative:
 LEGEA Nr. 109 din 10 octombrie 1996 privind organizarea şi funcţionarea

cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit;
 LEGEA Nr. 1 din 21 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea

cooperaţiei;
 LEGEA Nr. 346 din 1 august 2004 privind stimularea înfiinţării IMM;
Sistemul cooperaţiei de consum este format din societăţi cooperative de

consum de gradul 1 şi 2 şi din asociaţii ale acestora la nivel judeţean şi naţional.
Actualul cadru de reglementare îl constituie Legea nr.1/2005 privind

organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
54
Intrarea în vigoare a acestei legi la începutul lunii martie a anului 2005, a

determinat un amplu proces administrativ, de adaptare a structurilor existente în temeiul
precedentei Legii nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de
consum la cerinţele noului act normativ.
Societatea cooperativă de consum de gradul 1 este o asociere libera şi voluntară

de persoane fizice, având ca obiect de activitate aprovizionarea membrilor cooperatori şi
a terţilor cu bunuri cumpărate sau produse de societatea cooperativă şi/sau furnizarea de
servicii, în egală măsură pentru membri şi nemembri.
Unul din efectele benefice ale Legii nr.1/2005 l-a constituit clarificarea situaţiei
membrilor cooperatori persoane fizice.
Marea majoritate a cooperativelor se înscriu în profilul întreprinderilor mici si

mijlocii sau al micro – întreprinderilor, din punct de vedere al numărului de salariaţi, al
cifrei de afaceri şi al caracterului integral privat al capitalului – fapt recunoscut odată cu
adoptarea Legii nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii, societăţilor cooperative fiindu-le recunoscut un regim nediscriminatoriu
faţă de ceilalţi agenţi economici.3
Caracteristici care diferenţiază o cooperativă, indiferent de forma ei, de o

societate comercială:
 în timp ce o societate comerciala este o societate de capital, asociaţii ei urmărind

maximizarea profitului, o cooperativă este o societate de persoane, persoane care
urmăresc pe lângă obiective economice, satisfacerea unor nevoi de natura
sociala, culturala, educaţională etc. a membrilor cooperatori;
 cooperativa este o structură care permite implicarea membrilor în mod

democratic în aplicarea deciziilor, principiul acceptat pe plan internaţional fiind
„un om, un vot”, adică, fiecare membru are un singur vot în adunarea generală,
indiferent de numărul părţilor sociale deţinute;
 repartiţia profitului se face proporţional cu cota de participare la capital, dar

drepturile membrilor cooperatori actuali nu se întind şi asupra părţii de
patrimoniu considerată „indivizibilă” şi care constituie averea creată în timp şi
destinată dezvoltării viitoare a organizaţiei.
3
Sursa: http://www.centrocoop.com/prezentare/prezentarea_sistemului-50-608-ro.html
55
IV.2.5 Grupurile de interes economic
Reprezintă o formă de asociativă care urmăreşte facilitarea sau dezvoltarea

activităţii economice a membrilor săi, precum şi îmbunătăţirea rezultatelor activităţii
respective.
Legea nr. 161/2003, în art.118, prevede că:
(1) Grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii
sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.
(2) Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
(3) Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de 20.
(4) Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor

săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
G.I.E. are calitatea de comerciant când obiectul său de activitate are caracter
comercial.
IV.2.6 Micii comercianţi
Art.4 C.com. prevede că dispoziţiile Codului comercial privind registrele

comerciale nu se aplică comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau
acelora al căror comerţ nu iese din cercul unei profesiuni manuale.
IV.3 Dovada calităţii de comerciant

Pentru persoana fizică, dovada calităţii de comerciant este o chestiune de fapt.
În cazul unui litigiu, cel care afirmă că o anumită persoană fizică are sau nu calitatea de
comerciant trebuie să facă dovada acestui lucru.
Proba se face cu orice mijloc de probă.
În cazul societăţii comerciale, calitatea de comerciant se poate proba prin
dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute de lege.
Un mijloc de probă este copia certificată de pe înregistrarea în Registrul
comerţului a societăţii comerciale.
56
IV.4 Încetarea calităţii de comerciant

Persoana fizică încetează să aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu
mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune. Această încetare trebuie să fie definitivă,
efectivă şi din ea să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant.
În cazul societăţilor comerciale, calitatea de comerciant se pierde în momentul
când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică (prin dizolvare, lichidare).
IV.5 Condiţii de exercitare a activităţii de comerciant

În doctrină, se vorbeşte despre principiul libertăţii comerţului. Acesta este
consacrat şi de Constituţie care, în art.135, prevede că:
„(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. [ iar ]
(2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;”
De asemenea, se prevede că alegerea profesiei este liberă.
Există, însă, şi anumite limite impuse acestui principiu prin:
 incapacităţi;
 incompatibilităţi;
 decăderi;
 interdicţii şi
 autorizaţii.
IV.5.1 Incapacităţile
Trebuie făcută distincţie între capacitatea persoanei fizice de a face acte de

comerţ ocazionale şi capacitatea cerută de lege pentru a fi comerciant. În ceea ce
priveşte capacitatea de a fi comerciant trebuie avute în vedere dispozitiile decretului
31/1994 potrivit căruia capacitatea deplină a persoanei fizice de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice începe de la data când persoana devine majoră (adică, 18 ani).
Prin urmare, persoana fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant la vârsta de
18 ani. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă – cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani – nu poate fi comerciant chiar dacă pentru unele acte juridice minorul are capacitate
57
deplină de exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani. Astfel, minorul care a împlinit 16 ani
poate încheia un contract individual de muncă fără acordul reprezentatului legal, iar
minorul care a împlinit 15 ani poate încheia un contract de muncă numai cu acordul
reprezentatului legal sau a părinţilor.
Capacitatea de exerciţiu deplină a femeii căsătorite înainte de 18 ani (se poate
casatori la 16 ani şi, cu dispensă, la 15 ani) este recunoscută numai pentru actele de
drept civil cu scopul de a asigura egalitatea dintre soţi. Deoarece capacitatea comercială
reprezintă o formă de capacitate specială, nu se poate considera că femeia căsătorită are
capacitate în domeniul comercial până la vârsta de 18 ani.
Legea 300/2004 art.5 litera a.) prevede că o persoană care, în mod independent,
desfăşoară o activitate economică, poate fi comerciant după împlinirea vârstei de 18 ani.
Şi pentru reprezentanţii asociaţiilor familiale legea solicită împlinirea vârstei de 18 ani,
în timp ce pentru ceilalţi membri ai asociaţiei, este suficientă împlinirea vârstei de 16
ani. Trebuie reţinut faptul că asociaţia familială nu are personalitate juridic ă.
Atunci când minorul dobândeşte un fond de comerţ pe cale succesorala, codul
comercial prevede posibilitatea continuării comerţului în numele minorului de către
părinţi sau tutorele acestuia cu autorizarea instituţiei de judecată a cărei hotărâre trebuie
publicată în Monitorul Oficial şi înregistrată în registrul comerţului. Reprezentatului îi
sunt, însă, interzise actele care contravin scopului continuării comerţului; astfel,
reprezentantul minorului nu poate vinde fondul de comerţ al acestuia.
Prevederile Codul comercial cu privire la persoanele puse sub interdicţie,
stipulează că: „aceasta nu poate avea calitatea de comerciant şi nici nu poate continua
comerţul dacă persoana pusă sub interdicţie dobândeşte un fond de comerţ pe cale
succesorală”, reprezentantul legal al acestuia neputând continua comerţul în numele
interzisului, caz în care fondul de comerţ va fi supus lichidării.
IV.5.2 Incompatibilităţile
Deoarece activitatea comercială are un caracter speculativ, urmărind obţinerea

de profit, persoanele care au anumite profesii sau deţin unele funcţii ce servesc
intereselor generale ale societăţii devin incompatibile cu activitatea comercială; astfel,
funcţiile de judecător şi procuror sunt incompatibile cu orice funcţie publică sau privată
inclusiv cu cea de comerciant, cu excepţia celor didactice din învăţământul superior. De
asemenea, pentru a asigura demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei, nu pot fi
comercianţi diplomaţii, ofiţerii, deputaţii, senatorii, membrii ai guvernului, aleşii local şi
58
alţi funcţionari publici sau cei cu profesii liberale: avocaţi, medici, arhitecţi, contabili,
notari publici etc. Pentru aceste categoria profesiilor liberale, se apreciază că activitatea
nu are caracter speculativ chiar dacă se obţine un câştig.
Sancţiunea încălcării acestor incompatibilităţi poate fi profesională sau
disciplinară, constând în destituirea din funcţie sau excluderea din organizaţia
profesională din care face parte persoana. Spre deosebire de incapacitate,
incompatibilitatea nu împiedică persoana care exercită comerţul să dobândească,
calitatea de comerciant, actele de comerţ săvârşite de aceasta rămânând valabile.
IV.5.3 Decăderile
Pentru a asigura moralitatea şi legalitatea activităţii comerciale şi pentru

protejarea demnităţii profesiei comerciale, comercianţii pot fi decăzuţi din dreptul de a
exercita o activitate comercială dacă au săvârşit fapte grave. Astfel, nu mai pot fi
comercianţi acele persoane care au săvârşit fapte penale şi au fost judecaţi şi
condamnaţi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru infracţiunile economice
prevăzute în Codul penal şi alte legi speciale, instanţa trebuind să dispună expres
pedeapsa complementară a decăderii persoanei condamnate din dreptul de a exercita o
activitate comercială.
IV.5.4 Interdicţiile
Interdicţiile pot fi convenţionale sau legale.

Interdicţiile legale sunt acele activităţi care nu pot face obiectul comerţului
particular deoarece sunt monopol de stat (de ex.: prelucrarea tutunului, extracţia
cărbunelui etc.) sau sunt activităţi care sunt considerate infracţiuni (de ex.: fabricarea şi
comercializarea de muniţii şi armament, fabricarea şi comercializarea unor droguri, în
alt scop decât de medicament etc.).
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite de către părţi sub forma clauzelor
contractuale şi produc efecte numai între părţile contractante (în contractul de vânzare-
cumpărare se poate stabili o clauză prin care vânzătorul unui fond de comerţ se obligă
să nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se stabilească în acelaşi loc cu activitatea de
comerţ).
59
IV.5.5 Autorizaţiile
În vederea desfăşurării activităţilor comerciale persoanele fizice şi asociaţiile

familiale trebuie sa obţină autorizaţii legale conform legii 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi asociaţiilor familiale care desfăşoară activitate economică.
Autorizaţia administrativă se eliberează de către primari, inclusiv în funcţie de locul
unde se desfăşoară activitatea comercială. Cererea de autorizare se semnează de către
solicitant, iar în cazul asociaţiilor familiale va cuprinde şi semnătura membrilor
asociaţiei. Anexată la cererea de obţinere a autorizaţiei, trebuie depusă şi o
documentaţie care să cuprindă:
cerere tip;
rezervarea denumirii la Oficiul Registrului Comerţului;
certificatul de cazier fiscal al persoanei solicitante, respectiv, al fiecărui membru
al asociaţiei familiale, în original;
copii ale actelor de identitate;
certificatul medical prin care se atestă că starea de sănătate le permite
desfăşurarea activităţii;
declaraţia-tip pe propria răspundere că îndeplineşte toate normele legale cu
privire la desfăşurarea activităţii;
copii ale documentelor care atestă pregătirea profesională sau experienţa
profesională.
Termenul de soluţionare a cererii de către autoritatea competentă este de 10 zile
lucrătoare de la înregistrarea sa, soluţia putând fi atacată ca act administrativ în
condiţiile Legii contenciosului administrativ, nr. 554/2004.
Începerea desfăşurării unei activităţi comerciale înainte de obţinerea autorizaţiei
şi certificatului de înregistrare constituie contravenţie şi se sancţionează în condiţiile art.
1. lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite.
IV.6 Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi are obligaţii, care, împreună,
formează conţinutul statutului juridic al comerciantului.
60
IV.6.1 Obligaţiile profesionale ale comercianţilor cuprind:
 Publicitate prin registrul comerţului: comercianţii au obligaţia ca, înainte de

începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului şi, mai
apoi, înscrierea menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare sunt
prevăzute de lege;
 Ţinerea registrelor comerciale: în aceste registre comerciale sunt menţionate
toate operaţiile privitoare la patrimoniul comerciantului.
 Depunerea situaţiilor financiare la termenele stabilite de lege către
Administraţia financiară şi Registrul comerţului.
 Desfăşurarea activităţii în limitele concurenţei loiale aşa cum este aceasta
stabilită prin actele normative în vigoare: Legea 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale şi Legea 21/1996 a concurenţei comerciale.
 Sunt obligaţi să respecte şi regulamentul şi instrucţiunile emise de consiliul
concurenţei pentru punerea în aplicare a legii concurenţei.
 Declararea stării de faliment care se face prin depunerea unei cereri de
aplicare a procedurii falimentului.
 Plata obligaţiilor fiscale: impozit pe profit, impozit pe venit, plata TVA,
respectiv:
- plata impozitului pe profit, potrivit Legii nr. 414/2002;
- plata impozitului pe venituri, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. II 2001;
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal;
- plata T.V.A.-ului, potrivit Legii nr. 345/2002, modificată;
- alte taxe şi impozite datorate statului.
- În cazul în care un comerciant nu-şi îndeplineşte obligaţiile fiscale, va
răspunde penal, potrivit Legii nr. 241/15.07.2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale.
 Comerciantului îi revin şi alte obligaţii legate de activitatea contabilă potrivit
dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991, republicată. Potrivit dispoziţiilor acestei
legi, este considerată contravenţie şi se sancţionează cu amendă încălcarea
normelor emise de Ministerul Finanţelor Publice referitoare la:
- utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate;
- arhivarea şi păstrarea documentelor justificative şi a documentelor
contabile;
61
- efectuarea inventarierii patrimoniului;

- întocmirea, verificarea, certificarea şi depunerea bilanţului contabil;
Potrivit articolului 40 din Legea nr. 82/1991, coroborat cu articolele 289 şi 291
Cod penal, este infracţiune de fals intelectual efectuarea cu ştiinţă a unor
înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a unor înregistrări în
contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor,
rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale care se referă la bilanţul
contabil.
 Una din obligaţiile importante ale comerciantului este aceea de a exercita
comerţul „ cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite” (art. 1 din Legea nr.
11/1991) şi să nu facă concurenţă neloială celorlalţi comercianţi (art. 5 din
Legea nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001 privind
combaterea concurenţei neloiale, stabileşte faptele pe care legiuitorul le califică
infracţiuni de concurenţă neloială).
Dintre toate aceste obligaţii ale comerciantului, o importanșă sporită au:
 înregistrarea în registrul comerţului;
 întocmirea registrelor comerciale.
IV.6.2 Publicitate prin registrul comerţului
Conform art.1 alineatul 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrului comerţului,
comercianţii au obligaţia ca înainte de începerea comerţului să ceară înmatricularea în
registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului să ceară înscrierea
în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare sunt
prevăzute de lege. Această obligaţie este menţionată şi în art. 16 din Legea nr. 300/
2004, acesta menţionând expres faptul că, după obţinerea autorizaţiei, persoanele fizice
care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi asociaţiile familiale
se vor înregistra în registrul comerţului şi la organele fiscale teritoriale.
Registrul comerţului este un document public ce asigură publicitatea
activităţilor comercianţilor cu scopul protejării intereselor acestora, dar mai ales a
terţilor cu care intră în contact.
Fiind un document public oricine poate sa ceara informaţii despre actele şi
faptele înregistrate, reprezentând o sursă sigură de informaţii asupra bonităţii
comerciantului respectiv.
62
Din punct de vedere administrativ este organizat sub forma unui Oficiu Naţional
al Registrului Comerţului (instituţie publică cu personalitate juridică, organizată în
subordinea Ministerului Justiţiei) şi sub forma oficiilor judeţene situate în municipiul de
reşedinţa a fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, aflate în subordinea Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului şi care funcţionează pe lângă fiecare tribunal.
Înregistrările în registrul comerţului se fac fie pe baza unei încheieri a
judecătorului delegat (care îşi exercită funcţia în baza unei delegaţii anuale din partea
tribunalului), fie pe baza hotărârii tribunalului pentru cazurile prevăzute de lege.
Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte
înregistrări în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai
recursului soluţionat de Curtea de apel în a cărei rază teritoriale se află domiciliul sau
sediul comerciantului. Termenul de recurs este de 15 zile de la pronunţare pentru părţi şi
de la data publicării încheierii sau a actului modificator al actului constitutiv în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate.
În situaţia admiterii recursului, hotărârea pronunţată va fi menţionată în registrul
comerţului (art. 6 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modifi cată).
ART. 6
(1) Înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a
judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară
de cazurile în care legea prevede altfel.
(2) Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte
înregistrări în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai
recursului.
(3) Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării încheierii
pentru părţi şi de la data publicării încheierii sau a actului modificator al actului
constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane
interesate.
(4) Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut
înregistrarea. În termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerţului
înaintează recursul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul
comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, la curtea de apel în a
cărei rază teritorială se află sediul sucursalei.
(5) Motivele recursului se pot depune la instanţă, cu cel puţin două zile înaintea
termenului de judecată.
63
(6) În cazul admiterii recursului, decizia instanţei de recurs va fi menţionată în

registrul comerţului.
Controlul legalităţii operaţiilor efectuate de către registrul comerţului se face de
un judecător delegat anual de către preşedintele tribunalului judeţean sau al
municipiului Bucureşti, evident dintre judecătorii tribunalului respectiv (art. 8 din Legea
nr. 26/1990, republicată şi modificată).
ART. 8
1) Controlul legalităţii operaţiunilor efectuate de oficiul registrului comerţului
se face de către unul dintre judecătorii tribunalului judeţean, respectiv al municipiului
Bucureşti, delegat anual de preşedintele acestui tribunal.
(2) Judecătorul delegat va controla operaţiunile registrului comerţului cel puţin
o dată pe lună.
(3) Controlul efectuat de judecătorul delegat nu exonerează de răspundere
personalul oficiului care conduce şi execută operaţiunile registrului comerţului pentru
conformitatea cu legea a datelor înscrise.
(4) Lucrările de grefă, secretariat şi arhivă ale judecătorului delegat se asigură
de către personalul oficiului registrului comerţului.
Pe parcursul desfăşurării activităţii comerciale, sunt supuse înregistrării
următoarele acte (menţiuni) privind: donaţii, locaţiunea, gajul fondului de comerţ,
deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, majorarea capitalului
social, înfiinţarea de sedii secundare (art. 21 din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată).
ART. 21
În registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la:
a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra
fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor
în registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
b) numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii
români, seria şi numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii
împuternicitului sau a reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de
reprezentare este limitat la o anumită sucursală, menţiunea se va face numai în
registrul unde este înscrisă sucursala, semnătura împuternicitului/reprezentantului
fiscal va fi dată în forma prevăzută la art. 18 alin. (2) şi (3);
64
c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile

de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra
cărora societatea comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau
comerciantul persoană fizică sau asociaţie familială are un drept;
d) hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor
comune pronunţate în cursul exercitării comerţului;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz,
precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului
pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate;
h) orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
În conformitate cu legea registrului comerţului, modificările care apar în cadrul
operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire la fondul de comerţ - în totalitate ori
a elementelor componente - sunt opozabile terţelor persoane numai de la data înscrierii
lor în registrul comerţului.
IV.6.2.1 Efectele înregistrării
În dreptul român, de inspiraţie franceză, înregistrarea în registrul comerţului a

firmei şi a celorlalte date, are efect declarativ cu privire la calitatea persoanei,
creându-se o prezumţie relativă de comercialitate cu privire la faptele pe care
aceasta le săvârşeşte şi cu privire la calitatea de comerciant.
Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în
Legea privind registrul comerţului.
Sancţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, pot fi:
• amenzi judiciare;
• amenzi contravenţionale; sau
• sancţiuni penale.
Sancţiunile civile constau în plata de amenzi civile aplicate de instanţa
judecătorească în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta.
Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în
Codul penal: Prin noul Cod penal al României, în capitolul VI, s-a reintrodus în
legislaţia română, după mai bine de 50 de ani, răspunderea penală a persoanei juridice.
65
Astfel, „persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a

instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate
sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie prevăzută de legea penală. (Art. 191 - Condiţiile răspunderii penale a
persoanelor juridice). Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni 4.
IV.6.2.2 Sancţiunile aplicate comercianţilor sunt:
■ Dizolvarea - ce poate fi pronunţată atunci când persoana juridică a fost

constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de
activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni. Dizolvarea
persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit
legii.
■ Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile comerciantului;
■ Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice;
■ Interzicerea accesului la unele resurse financiare;
■ Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea acesteia.
Radierea înregistrărilor
Art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, prevede că:
ART. 25
(1) Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării
păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în
care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau
modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în
registrul comerţului.
Persoana prejudiciată poate fi comerciantul însuşi sau orice altă persoană.
Cererea se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a efectuat
înmatricularea comerciantului. În termen de 3 zile de la data depunerii, Oficiul
4
http://www.dsclex.ro/coduri/cod_penal_2006.htm#titlul2
66
registrului comerţului înaintează cererea tribunalului în a cărui rază teritorială se află

sediul comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalul din acel
judeţ.
(2) Cererea se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a făcut
înmatricularea comerciantului. În termen de 3 zile de la data depunerii oficiul
registrului comerţului înaintează cererea tribunalului în a cărui rază teritorială se află
sediul comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalului din
acel judeţ.
(3) Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului registrului
comerţului şi a comerciantului.
Tribunalul soluţionează cererea cu citarea oficiului registrului comerţului şi a
comerciantului, comunicând apoi oficiului registrului comerţului hotărârea
judecătorească pronunţată, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile.
(4) Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu
recurs, iar termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la
comunicare, pentru părţile lipsă.
Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea
judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial.
(5) Oficiul registrului comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea
judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe
cheltuiala părţii care a introdus cererea. În acest scop, instanţa va comunica oficiului
registrului comerţului hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu menţiunea
rămânerii irevocabile.
Hotărârea judecătorească de admitere sau de respingere a cererii de radiere poate
fi atacată cu recurs la tribunalul judeţean sau al municipiului Bucureşti, în termen de 15
zile de la pronunţare pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru părţile lipsă.
De asemenea, în cazul în care persoanei fizice autorizate să desfăşoare o
activitate economică i se anulează autorizaţia (fie ca urmare a renunţării, fie care urmare
a neîndeplinirii uneia dintre condiţiile impuse de lege), conform art. 13 alin. (4) din
Legea nr. 300/2004, anularea autorizaţiei are ca efect şi radierea din registrul comerţului
a persoanei fizice respective sau, după caz, a asociaţiei familiale.
67
IV.6.3 Ținerea registrelor comerciale
 O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele

contabile a activităţii pe care o desfăşoară. Ținerea registrelor comerciale: în
aceste registre comerciale sunt menţionate toate operaţiile privitoare la
patrimoniul său. Registrele obligatorii pentru un comerciant sunt: registrul
jurnal, registrul inventar, registrul cartea mare, registrul unic de control.
Aceste registre se păstrează timp de 10 ani cu începere de la data încheierii
exerciţiului financiar (31 decembrie).
Spre deosebire de registrul comerţului, care este un document public, orice

persoană având acces la informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele
comerciantului sunt registre private în care sunt menţionate toate operaţiile
privitoare la patrimoniul comerciantului.
Reglementări legale privind registrele comerciantului se regăsesc în dispoziţiile
Codului comercial, respectiv art. 19-25, şi în Legea contabilităţii5 nr. 82/1991 -
republicată.
Potrivit Codului comercial (art. 22), registrele obligatorii pentru comerciant
sunt:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.
Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant
zilnic, în ordine cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul său. La sfârşitul lunii, în
registrul jurnal se vor înscrie şi sumele de bani cheltuite pentru „nevoile casei”.
Registrul inventar conţine inventarul patrimoniului comerciantului. Potrivit art.
24 C.com., comerciantul este obligat ca la începutul exercitării comerţului şi în fiecare
an, să facă un inventar al averii sale, adică al tuturor bunurilor mobile, imobile, a
activului şi pasivului, încheind bilanţul contabil. Inventarul întocmit şi bilanţul se vor
trece (copia) în registrul special, numit registru inventar.
Registrul copier (la care nu se mai referă actualmente Legea nr. 82/ 1991)
cuprindea, în ordine cronologică, toate scrisorile pe care comerciantul le expedia. Aceste
5
Legea contabilităţii, nr. 82/1991 a fost republicată în Monitorul oficial nr. 629 din 26 iulie 2002
68
scrisori privind activitatea comerciantului erau copiate şi trecute în registrul copier

(art. 25 C.com.).
Noile reglementări în materie, respectiv Legea nr. 82/1991, republicată (art.
20) stabilesc, în mod implicit, obligaţia comercianţilor de a ţine:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul cartea mare.
Conţinutul primelor două registre este ca şi cel prevăzut în Codul comercial.
Registrul cartea mare se ţine de comercianţii care au un volum mare de
activitate şi unde contabilitatea se face în „partidă dublă”, adică fiecare operaţie
comercială are o dublă înregistrare.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate, actele şi
documentele care au stat la baza înregistrărilor se păstrează timp de 10 ani, cu
începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu
excepţia statelor de salarii care se păstrează timp de 50 de ani.
IV.7 Obligaţiile agenţilor economici ce decurg din regimul juridic

aplicabil resurselor umane
Comerciantului – persoană juridică îi este necesar pentru organizarea şi
desfăşurarea afacerii sale un anumit capital uman (în afară de mijloacele fixe şi de
capitalul bănesc). Capitalul uman se asigură prin încheierea de către comerciant – care
are şi calitatea de angajator în raporturile de muncă – a contractelor individuale de
muncă.
Contractele individuale de muncă se încheie – ca orice alt contract (civil,
comercial, administrativ) – cu respectarea actelor normative, în primul rând a Codului
muncii. Dar, cu privire la raporturile de muncă, în cadrul oricărui comerciant – persoană
juridică se poate încheia şi un contract colectiv de muncă (între respectivul comerciant
în calitate de angajator şi sindicatul reprezentativ ori, în absenţa acestuia, cu
reprezentanţii aleşi ai salariaţilor). Ca urmare, contractele individuale de muncă trebuie
să fie conforme nu numai cu actele normative ci şi cu clauzele contractului colectiv de
muncă.
Sub aspectul calităţii sale de parte în contractul individual de muncă,
comerciantului – angajator i se aplică normele din dreptul muncii. De altfel, art. 278 din
69
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, precizează: „Încadrarea

salariaţilor la societăţile comerciale se face pe bază de contract individual de muncă, cu
respectarea legislaţiei muncii şi a asigurărilor sociale”. 6
IV.7.1 Izvoare de drept specifice raporturilor de muncă ale salariaţilor
Ca şi în celelalte ramuri de drept, şi în domeniul normării raporturilor de muncă

au calitatea de izvoare de drept actele normative – Constituţia, legile, ordonanţele şi
hotărârile Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.
Normele fundamentale referitoare la raporturile de muncă sunt reglementate de
Constituţia României. În baza normelor constituţionale a fost adoptată Legea nr.
53/2003 – Codul muncii, modificată prin Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. nr.
65/2005, aprobată prin legea nr. 137/2005.
Similar cu alte categorii de raporturi juridice, în legislaţia internă a muncii se
ţine seama de normele în materie ale Uniunii Europene, dar, ceea ce particularizează în
mod esenţial reglementările din domeniul raporturilor de muncă, este existenţa
convenţiilor şi recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Convenţiile OIM
ratificate de România se integrează legislaţiei interne a muncii 7.
IV.7.2 Contractul colectiv de muncă
A. Contractul colectiv de muncă este reglementat concis în cuprinsul Codului

muncii şi in extenso prin Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă. El
este convenţia încheiată în scris între patron, respectiv organizaţia patronală, pe de-o
parte şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate sau în alt mod prevăzut de lege (prin
reprezentanţi aleşi ai salariaţilor), pe de altă parte, prin care se stabilesc salarizarea,
condiţiile de muncă, măsurile de protecţie a muncii, alte drepturi şi obligaţii ce decurg
din raporturile de muncă.
a) Negocierea contractului colectiv de muncă se realizează numai dacă părţile
întrunesc anumite condiţii legale de reprezentativitate stabilite de Legea nr. 130/1996.
Având calitatea de persoană juridică, angajatorul are, în consecinţă, şi reprezentativitate
6
Menţionăm că, potrivit Legii nr. 300/2004, comerciantul – persoană fizică nu poate să angajeze salariaţi
în vederea realizării activităţii de comerţ pentru care a fost autorizat (cu excepţia posibilităţii de a avea
ucenici).
7
Adaptat după: http://facultate.regielive.ro/download-28914.zip
70
legală. El este reprezentat la negocierile colective de organul său de conducere, stabilit

prin actul său constitutiv.
Sindicatul spre a fi reprezentativ trebuie, să aibă ca membri cel puţin 1/3 din
numărul salariaţilor şi să-i fi fost recunoscută reprezentativitatea de către judecătoria în
a cărei rază teritorială se află sediul unităţii. Dacă, în unitate nu există sindicat
reprezentativ, contractul colectiv de muncă se poate încheia cu reprezentanţii
salariaţilor, aleşi prin vot secret.
b) În cazul în care unitatea (comerciantul/angajator/persoană juridică) are cel
puţin 21 de salariaţi, potrivit legii, angajatorul este obligat să asigure desfăşurarea
negocierii colective. Dacă nu o declanşează, poate fi sancţionat contravenţional.
Obligativitatea priveşte însă numai negocierea colectivă, iar nu şi însăşi încheierea
contractului colectiv de muncă; părţile pot să îl încheie dacă vor şi dacă ajung la un
acord între ele. Dacă nu se ajunge la un acord, se poate declanşa, cu respectarea
anumitor condiţii legale, greva. 8
Negocierea trebuie să se desfăşoare cu bună credinţă. Angajatorul este obligat să
pună la dispoziţia părţilor informaţiile necesare pentru desfăşurarea negocierii. Durata
negocierii colective este de maxim 60 de zile (termen de recomandare, care poate fi
depăşit). Pe parcursul negocierilor, pentru soluţionarea unor probleme complexe, părţile
pot face uz de mediere sau pot să recurgă la serviciile unui arbitru.
c) Drepturile stabilite prin contractul colectiv de muncă sunt superioare (sau cel
puţin egale) celor consacrate legal; concomitent, prin contractul colectiv de muncă nu se
pot stabili – în sarcina salariaţilor – obligaţii mai mari decât cele maxime prevăzute de
lege. Contractul colectiv poate să cuprindă şi drepturi de personal pe care legea nu le
precizează nivelul ca atare, în mod concret, sau care nu sunt reglementate în nici un fel 9.
Contractul colectiv de muncă prevalează asupra contractului individual de
muncă; aşadar, prin contractul individual de muncă nu se pot diminua drepturile
salariaţilor stabilite prin contractul colectiv de muncă şi nu se pot majora obligaţiile lor
reglementate prin norme legale imperative.
B. Contractele colective de muncă se pot încheia: la nivel de unitate; la nivel
de grup de unităţi; la nivel de ramură; la nivel naţional. La fiecare nivel se încheie,
conform legii, un singur contract colectiv de muncă.
8
Nimic nu se opune ca părţile, de comun acord, să stabilească – chiar dacă unitatea are mai mult de 21 de
salariaţi – că, în unitatea în cauză, nu se încheie contract colectiv de muncă.
9
Cum ar fi, spre exemplu, să se stabilească prin contractul colectiv de muncă o durată a timpului de lucru
mai mare decât durata maximă legală.
71
Din treaptă în treaptă, începând cu contractul de la nivel naţional, contractele

colective de muncă sunt obligatorii între ele. Există însă o deosebire importantă între
contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional şi cel de la nivel de unitate – pe de-o
parte – şi celelalte contracte colective, pe de altă parte: conform art. 11 din Legea nr.
130/1996, ambele contracte colective sunt obligatorii, cel unic la nivel naţional pentru
toţi angajatorii şi salariaţii din toate unităţile din ţară, cel de-al doilea pentru toţi
salariaţii din unitate, inclusiv pentru cei care au dobândit această calitate după
încheierea contractului colectiv de muncă, în timp ce contractul colectiv de muncă de la
nivel de ramură este obligatoriu numai în unităţile expres nominalizate în anexele sale,
iar cel de la nivel de grup de unităţi doar în unităţile componente ale grupului respectiv.
C. Contractele colective de muncă sunt contracte normative, au calitatea de
izvoare de drept. Spre deosebire de orice alt contract, care constituind legea părţilor
produce efecte numai între părţile contractante, contractul colectiv de muncă este izvor
de drept specific raporturilor de muncă ale salariaţilor. Această calitate de izvor de drept
este conferită expres de Constituţie, care precizează în art. 41 alin. 5 faptul că
negocierile colective şi contractul colectiv de muncă sunt obligatorii şi garantate.
D. Durata, forma şi înregistrarea contractelor colective de muncă.
Contractul colectiv de muncă se încheie, în formă scrisă ad validitatem, pe durată
determinată, durata sa neputând fi mai mică de 12 luni sau pe durata unei lucrări
determinate.
Contractele colective de la nivelul unităţilor se înregistrează la direcţia de
muncă, solidaritate socială şi familie judeţeană sau a municipiului Bucureşti şi intră în
vigoare de la momentul respectiv. În cazul în care, ca urmare a verificărilor efectuate de
către organul administrativ căruia îi revine obligaţia de a înregistra contractul colectiv în
cauză se constată în cuprinsul acestuia clauze nelegale, părţile vor fi atenţionate pentru a
intra în legalitate. Dacă organul administrativ refuză înregistrarea, părţile pot sesiza
instanţa judecătorească în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
E. Executarea, modificarea şi suspendarea contractului colectiv de muncă.
Deoarece pacta sunt servanda, executarea contractului colectiv este obligatorie 10. Ca
urmare, dacă una dintre părţi nu îşi respectă obligaţiile contractuale, conflictul colectiv
de muncă în cauză se poate soluţiona fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească
10
Dacă este necesar, interpretarea clauzelor contractuale se face prin acordul părţilor, prin aplicarea
normelor dreptului comun (dreptul civil) sau, dacă nu este posibil, prin interpretarea în favoarea
salariaţilor. Dacă angajatorul nu este de acord cu această interpretare, se poate adresa instanţei
judecătoreşti pentru o interpretare jurisdicţională (obligatorie).
72
(prin sesizarea tribunalului competent teritorial). Dar, în nici un caz, neexecutarea

contractului colectiv de muncă nu poate, legal, să determine, ca reacţie a salariaţilor,
greva.
Modificarea se face în scris, prin acordul părţilor, şi se înregistrează ca şi însuşi
contractul colectiv de muncă. La nivel naţional, dacă una din părţi propune modificarea
contractului colectiv, cealaltă parte este obligată să negocieze. Există deci, în acest caz,
excepţional, o obligaţie bilaterală de negociere.
Suspendarea contractului colectiv de muncă poate să intervină: prin acordul
părţilor; pe durata grevei dacă salariaţii negrevişti nu-şi pot continua activitatea; în caz
de forţă majoră.
G. Contractul colectiv de muncă încetează: la împlinirea termenului pentru
care a fost încheiat sau la terminarea lucrării, dacă părţile nu convin prelungirea aplicării
lui; la data lichidării judiciare a angajatorului; prin acordul părţilor; la reorganizarea
persoanei juridice (prin fuziune, absorbţie, divizare totală).
IV.7.3 Reglementări generale privind contractul individual de muncă
Potrivit art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul
în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca
pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei
remuneraţii denumite salariu.
IV.7.3.1 Trăsăturile contractului individual de muncă
Contractul individual de muncă:

este numit deoarece este reglementat expres prin normele legislaţiei muncii;
se încheie intuitu personae, adică cu luarea în considerare a calităţilor
persoanelor cocontractante;
este consensual; chiar dacă se încheie numai în formă scrisă, contractul există şi
dacă, fără un act scris, părţile au realizat un acord şi a început prestarea muncii,
salariatul având posibilitatea (potrivit art. 16 din Codul muncii) să probeze
existenţa contractului prin orice mijloc de probă;
exclude pluralitatea de subiecte, neputând exista decât salariatul şi angajatorul;
73
este bilateral (sinalagmatic), dând naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între

părţi;
presupune o obligaţie specială a salariatului, de a face, adică de a munci, care se
execută întotdeauna în natură, nefiind posibilă executarea acesteia prin
echivalent;
este oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unui folos patrimonial;
se execută succesiv, adică eşalonat, în timp;
executarea obligaţiei de a munci implică atât o limită minimă de timp –
minimum două ore pe zi şi zece ore pe săptămână – cât şi o limită maximă – opt
ore pe zi, 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare. Astfel de limite
nu există în cazul contractelor civile sau comerciale care implică prestarea unei
munci;
are caracter comutativ, întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor fiind
cunoscute din chiar momentul încheierii contractului;
nu poate fi afectat de condiţie (nici suspensivă, nici rezolutorie) 11;
după încheierea contractului individual de muncă intervine subordonarea
salariatului faţă de angajator; în contractele civile sau comerciale această
subordonare este exclusă. În sectorul privat, este greu de spus că la încheierea
contractului individual de muncă, din punct de vedere economic, părţile ar fi
egale; aşadar, la încheierea contractului ele sunt egale numai din punct de vedere
juridic. Ulterior, după încheierea contractului, pe parcursul executării lui,
intervine inegalitatea juridică deoarece, dintotdeauna munca organizată pentru
altul, desfăşurată continuu, în timp, nu poate fi eficientă decât în măsura în care
există această relaţie de subordonare.
Ţinând seama ca salariatul este subordonat, legiuitorul stabileşte o serie de

măsuri în favoarea lui, căutând să echilibreze relaţiile dintre cele două părţi. De aceea,
legislaţia muncii este, în principal, o legislaţie de protecţie a salariatului. Este necesară
însă şi luarea în considerare a intereselor legitime ale comerciantului – angajator.
11
Cu excepţia cazurilor în care ar fi stabilită printr-o dispoziţie legală ori prin acordul părţilor dar, în acest
al doilea caz, numai dacă este în favoarea salariatului.
74
IV.7.3.2 Capacitatea juridică a celui care se încadrează în muncă
Conform Constituţiei (art. 49 alin. 4), minorii se pot încadra în muncă începând
cu vârsta de 15 ani; potrivit art. 13 din Codul muncii, minorii în vârstă de 16 ani pot
încheia singuri, în numele lor, contracte individuale de muncă; între 15 – 16 ani, minorii
pot încheia contracte individuale de muncă numai cu acordul prealabil al
părinţilor/tutorelui; în lipsa acestui acord, contractul individual de muncă este nul;
nulitatea se poate remedia, ulterior, dacă se exprimă expres acordul părinţilor sau al
tutorelui. Dacă însă părinţii îşi retrag acordul, în măsura în care se consideră că îi sunt
periclitate minorului sănătatea, dezvoltarea fizică şi psihică, contractul individual de
muncă încetează de drept în temeiul art. 56 lit. k din Codul muncii.
Din toate acestea rezultă că nu pot încheia contracte individuale de muncă
minorii cu vârsta de până la 15 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească
(pentru alienaţie mintală, chiar şi în eventualele momente de luciditate pasageră).
IV.7.3.3 Capacitatea juridică a comerciantului - angajator
A. Persoana juridică. Potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă,

persoana juridică – angajator - nu poate încheia legal decât acele acte juridice ce
corespund scopului pentru care a fost înfiinţată (obţinerea de profit prin realizare a
obiectului/obiectelor de activitate economică menţionate în actul constitutiv). În caz
contrar, contractele de muncă în cauză sunt nule.
Contractele individuale de muncă se încheie de către organul sau persoana
îndreptăţită să reprezinte respectiva persoană juridică. Concret ele se încheie de către:
preşedintele consiliului de administraţie sau de un administrator împuternicit de
consiliu, ori, după caz, de către administratorul unic.
Persoanele care pot încheia legal contracte individuale de muncă pot delega
această atribuţie altor persoane din subordinea lor, caz în care contractul este valabil
dacă s-a încheiat cu o astfel de persoană împuternicită. Dacă însă contractul individual
de muncă s-a încheiat cu o persoană care nu avea împuternicire în acest sens sau care şi-
a depăşit mandatul, contractul este lovit de nulitate relativă.
B. Persoana fizică. având calitatea de comerciant, poate fi angajator numai ca
parte în contractul de ucenicie la locul de muncă.
Codul muncii, în concordanţă cu o directivă a Uniunii Europene, a introdus
obligaţia de informare de către angajator a salariatului cu privire la viitoarele elemente
75
esenţiale ale contractului. Informarea trebuie să se realizeze până cel mai târziu
momentul încheierii contractului individual de muncă. Toate aceste elemente trebuie să
se regăsească în conţinutul contractului respectiv.
Fără a fi prevăzută expres în Codul muncii, şi salariatul are obligaţia de a-l
informa pe angajator (prin documentele pe care le prezintă la încadrarea în muncă).
Angajatorul are dreptul să se intereseze asupra viitorului salariat la foştii săi angajatori,
dar numai pentru a aprecia capacitatea profesională şi doar dacă cel în cauză este de
acord.
IV.7.3.4 Condiţii necesare pentru încheierea contractului individual de

muncă
 Examenul medical este general obligatoriu.

 Forma scrisă este general obligatorie, dar aşa cum am arătat, numai ad
probationem12.
 Avizul, autorizarea sau atestarea viitorului salariat sunt obligatorii numai în
cazurile prevăzute de lege. Dacă pe parcursul executării contractului individual
de muncă se retrage avizul, autorizaţia sau atestatul, contractul încetează de
drept (art. 56 lit. h din Codul muncii).
 Condiţiile de vechime în muncă (sau în specialitate), de regulă dacă sunt
cerute de angajator.
 Condiţiile de studii
Cu excepţia muncitorilor necalificaţi, pentru orice meserie, funcţie sau post se
cer anumite condiţii de studii.
Verificarea pregătirii profesionale şi încadrarea în muncă presupun:
- să se respecte Clasificarea ocupaţiilor din România;
- să se utilizeze una dintre modalităţile de verificare stabilite prin lege, statutul
de personal (dacă există), contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern.
Angajatorul poate să verifice candidatul prin concurs, examen, probă practică,
interviu, perioadă de probă. Concursul se susţine când sunt mai mulţi candidaţi pe un
singur post. Alternativa sa – dacă există un singur candidat - este examenul. Proba
12
Obligaţia de a încheia contractul individual de muncă în scris revine angajatorului, sub sancţiunea
amenzii contravenţionale. Fiecare contract trebuie să fie înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă;
concomitent legea îl obligă pe fiecare angajator să ţină un registru de evidenţă al salariaţilor. Vechimea în
muncă se certifică până la 1 ianuarie 2007 cu carnetele de muncă iar, după această dată, prin adeverinţele
eliberate de angajator în baza acestui registru.
76
practică este singura formă de verificare profesională aplicabilă în cazul muncitorilor.

Interviul rezidă într-un dialog între angajator şi candidat.
Perioada de probă se poate insera în orice contract individual de muncă, fie de
la bun început, şi de sine stătător (ca unică modalitate de verificare profesională), fie
după ce salariatul a parcurs una din modalităţile de verificare mai sus precizate
(concurs, examen etc.). Ea este, în cazul contractului individual de muncă pe durată
nedeterminată de cel mult 30 de zile pentru funcţiile de execuţie; de cel mult 90 de zile
pentru funcţiile de conducere; de cel mult 5 zile în cazul muncitorilor necalificaţi.
Legal, perioada de probă nu are caracter obligatoriu. Totuşi, ca excepţie, este
obligatorie, potrivit art. 31 alin. 4 din Codul muncii, în cazul absolvenţilor cu studii
superioare (până la 6 luni).
Pe parcursul perioadei de probă, angajatorul nu poate stabili salariatului alte
sarcini decât cele obişnuite pentru postul în cauză.
O nouă perioadă de probă nu poate fi impusă când, după o concediere colectivă,
salariaţii sunt reangajaţi pe aceleaşi locuri de muncă (interdicţia decurge din inexistenţa
vinovăţiei celor în cauză).
Potrivit art. 32 alin. 1 din Codul muncii, pe parcursul existenţei contractului
individual de muncă nu se poate stabili decât o singură perioadă de probă aceleiaşi
persoane. Ulterior, dacă persoana în cauză trece în alt loc de muncă în aceeaşi profesie,
nu poate fi stabilită o nouă perioadă de probă. Potrivit legii – art. 33 din Codul muncii –
angajatorului nu i se permite să angajeze succesiv mai mult de 3 persoane pe perioade
de probă pentru acelaşi post. Legiuitorul a urmărit în acest fel să se evite un posibil abuz
de drept.
Conform art. 31 alin. 4 1 din Codul muncii, pe durata sau la sfârşitul perioadei de
probă, contractul individual de muncă poate înceta, numai printr-o notificare scrisă, la
iniţiativa oricăreia dintre părţi. Rezultă că perioada de probă este, ca natură juridică, o
clauză de dezicere (de desistare); fiecare dintre părţi poate să pună capăt contractului
individual de muncă în mod unilateral şi fără a da un preaviz.
 În afara condiţiilor de mai sus, comerciantul – angajator poate stabili şi alte

condiţii speciale dacă sunt intrinsec - caracteristice funcţiei/postului vacant şi
dacă au caracter rezonabil (cum ar fi, spre exemplu, o anumită vârstă maximă
pentru agenţi de pază sau o persoană de un anumit sex pentru prezentatoare de
modă ori pentru un anumit spectacol). Esenţial este ca cerinţele impuse de
77
angajator să nu aibă caracter discriminatoriu ori să nu încalce o interdicţie legală

(cum ar fi interdicţia de a cere unei femei să nu fie gravidă).
IV.7.3.5 Conţinutul contractului individual de muncă
Este format din totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor. În art. 39 din

Codul muncii sunt enumerate drepturile şi obligaţiile salariatului, iar în art. 40 cele ale
angajatorului.
Salariatul are, în principal, următoarele drepturi: la salarizare pentru munca
depusă; la repaus zilnic şi săptămânal; la concediu de odihnă anual; la egalitate de şanse
şi de tratament; la demnitate în muncă; la securitate şi sănătate în muncă; la acces la
formare profesională; la informare şi consultare; de a lua parte la determinarea şi
ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă; la protecţie în caz de
concediere; la negociere colectivă; de a participa la acţiuni colective; de a constitui sau
de a adera la un sindicat.
Salariatului îi revin, în principal, următoarele obligaţii: de a realiza norma de
muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului; de a
respecta disciplina muncii; de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în
contractul colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă; de
fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu; de a respecta măsurile
de securitate şi sănătate a muncii; de a respecta secretul de serviciu.
Drepturile angajatorului sunt, în principal: să stabilească organizarea şi
funcţionarea unităţii; să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în
condiţiile legii; să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva
legalităţii lor; să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de
serviciu; să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile disciplinare
corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi
regulamentului intern.
Angajatorul trebuie să execute următoarele obligaţii principale: să
informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc
desfăşurarea relaţiilor de muncă; să asigure permanent condiţiile tehnice şi
organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţii
corespunzătoare de muncă; să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din
contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă; să
78
comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii; să se consulte

cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa deciziilor
susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora; să plătească toate
contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze
contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii; să înfiinţeze registrul
general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze înregistrările prevăzute de lege; să
elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului; să
asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor.
Contractul individual de muncă cuprinde două părţi şi anume:
- partea legală (care este constituită din drepturile şi obligaţiile prevăzute de
lege); aşadar, odată încheiat contractul – şi ca urmare a încheierii lui - drepturile şi
obligaţiile respective devin incidente ex lege;
- partea exclusiv convenţională, negociată de părţi cu luarea în considerare a
normelor imperative, a ordinii publice şi a bunelor moravuri.
Conţinutul contractului individual de muncă este format din drepturile şi
obligaţiile stabilite în contract prin intermediul clauzelor sale. Clauzele esenţiale,
prevăzute sau neprevăzute expres în Codul muncii, sunt următoarele: clauza privind
felul muncii; clauza privind locul muncii; clauza privind durata contractului; clauza
prind timpul de muncă; clauza privind timpul de odihnă; clauza privind salariul; clauza
cu privire la formarea profesională; clauza de neconcurenţă; clauza de confidenţialitate;
clauza de mobilitate; clauza de conştiinţă; clauza de stabilitate; clauza de risc; clauza de
delegare de atribuţii.
Părţile sunt libere să convină şi orice alte clauze – potrivit intereselor lor – cu
condiţia de a nu încălca normele legale imperative, ordinea publică şi bunele moravuri.
Şi ulterior momentului încheierii contractului, prin act adiţional, drepturile şi
obligaţiile părţilor fie se pot modifica, fie se poate renunţa la unele dintre ele, fie se pot
stabili noi drepturi şi obligaţii.
IV.7.3.6 Executarea, suspendarea şi modificarea contractului individual de

muncă
 Executarea contractului
Executarea contractului constă, în principal, în prestarea efectivă a activităţii de
către salariat şi plata salariului de către angajator. Drepturile salariatului se nasc pe
79
măsura prestării muncii. Contractul individual de muncă reprezintă, ca orice contract,

legea părţilor şi trebuie executat ca atare, aşa cum a fost încheiat de către cocontractanţi.
Spre deosebire de un contract civil sau comercial în care se poate invoca excepţia de
neexecutare a contractului, în cazul contractului individual de muncă salariatul nu poate
invoca această excepţie şi, în consecinţă, să răspundă prin a nu munci. Dacă angajatorul
nu îşi execută obligaţiile asumate, salariatul este obligat să muncească, în continuare,
având la dispoziţie numai posibilitatea de a sesiza instanţa judecătorească.
Pe parcursul executării unui contract individual de muncă, pot interveni mai
multe operaţiuni:
- atestarea pe post – vizează ipoteze în care angajatorul (în concordanţă cu
drepturile sale legale) testează salariatul pentru a verifica dacă acesta corespunde
postului pe care se află. Ca urmare a verificării, fie salariatul va fi atestat în postul în
cauză în măsura în care este corespunzător, fie, în caz contrar, va putea fi concediat în
temeiul art. 61 lit. d din Codul muncii (pentru necorespundere profesională);
- avansarea/promovarea – reprezintă o modificare a felului muncii şi nu poate
interveni fără acordul salariatului. În funcţie de opţiunea angajatorului, avansarea poate
interveni fără ca salariatul în cauză să susţină un concurs.
 Suspendarea contractului
Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni:
a) de drept - cazurile de suspendare de drept sunt reglementate de art. 50 din
Codul muncii: concediu de maternitate; concediu pentru incapacitate temporară
de muncă; carantină; efectuarea serviciului militar obligatoriu; exercitarea unei
funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori judecătoreşti, pe toată
durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel; îndeplinirea unei funcţii de
conducere salarizate în sindicat; forţa majoră; în cazul în care salariatul este
arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură penală; în alte cazuri expres
prevăzute de lege;
b) din iniţiativa salariatului - în ipotezele prevăzute de art. 51 alin. 1 din Codul
muncii: concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; concediul pentru
îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu
handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
concediul paternal; concediul pentru formare profesională; exercitarea unor
80
funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central

sau local, pe toată durata mandatului; participarea la grevă. Conform art. 51 alin.
2, contractul poate fi suspendat şi în situaţia absenţelor nemotivate, în condiţiile
stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de
muncă, precum şi prin regulamentul intern;
c) din iniţiativa angajatorului - în situaţiile menţionate în art. 52 din Codul
muncii: pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii; ca
sancţiune disciplinară; în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală
împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale
incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti; în cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea
raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice,
structurale sau similare; pe durata detaşării; sau
d) prin acordul părţilor.
Efectele principale constau în suspendarea prestării muncii şi a plăţii salariului.

Aşadar, este suspendată executarea clauzelor fundamentale ale contractului. Salariatul
primeşte, după caz, pe această perioadă, o indemnizaţie (de 75% din salariul de bază
dacă activitatea este întreruptă fără vina lui şi se află la dispoziţia angajatorului său) sau
nu primeşte nimic dacă este vorba de participarea la grevă sau de absenţe nemotivate.
Vechimea în muncă se ia în considerare dacă este vorba de cazurile de
suspendare a contractului de muncă în care salariatul este nevinovat. Dacă s alariatul este
vinovat de suspendarea contractului (cum este cazul absenţelor nemotivate), conform
art. 49 alin. 4 din Cod, pe durata suspendării cel în cauză nu beneficiază de nici un drept
care rezultă din calitatea sa de salariat (nici de vechime în mun că).
În ipotezele în care salariatul este în concediu medical sau este lider de sindicat,
contractul individual de muncă nu poate înceta din iniţiativa angajatorului decât dacă
salariatul respectiv este vinovat.
În situaţia în care contractul individual de muncă a fost suspendat de către
angajator, fără vina salariatului, şi ulterior se constată nevinovăţia acestuia, salariatul
este îndreptăţit să primească despăgubiri.
 Modificarea contractului
Modificarea contractului individual de muncă se poate realiza oricând prin
acordul părţilor. Unilateral, salariatul nu îl poate modifica; angajatorul îl poate modifica
81
unilateral numai în condiţiile prevăzute expres de legislaţia muncii. Suntem în prezenţa

unei viziuni restrictive: de regulă, clauzele fundamentale ale contractului individual de
muncă (felul muncii, locul muncii, salariul ş.a.) nu pot fi modificate unilateral de către
angajator. În acest fel, fiind subordonat angajatorului, salariatul este apărat de un
eventual abuz de drept. Cu toate acestea, Codul muncii reglementează următoarele
cazuri în care contractul individual de muncă poate fi modificat unilateral de către
angajator (art. 41-48):
A. Delegarea, în prima perioadă (de până la 60 de zile, când poate fi dispusă în
mod unilateral). Conform art. 43 din Codul muncii, delegarea presupune exercitarea
temporară, din dispoziţia şi în interesul angajatorului, de către salariat, a unor sarcini
corespunzătoare atribuţiilor sale de serviciu, în afara locului de muncă obişnuit (de
regulă, la un alt angajator).
Pe durata delegării, i se acordă salariatului anumite drepturi pentru transport,
cazare, diurnă. El rămâne în timpul delegării în acelaşi raport de muncă cu angajatorul
său (iniţial). Dacă produce o pagubă unităţii la care a fost delegat şi între cele două
unităţi există un contract – în executarea căruia s-a dispus delegarea – unitatea păgubită
se poate adresa unităţii care l-a delegat cu acţiune în daune şi, apoi, unitatea care l-a
delegat se îndreaptă împotriva salariatului său. Dacă între unităţi nu există un raport
contractual, unitatea păgubită se poate adresa, la alegerea sa, unităţii delegante sau
salariatului, ori amândurora.
B. Detaşarea, în prima perioadă (de până la un an, când poate fi dispusă în mod
unilateral). Conform art. 45 din Codul muncii, detaşarea presupune schimbarea
temporară a locului de muncă ocupat de salariat din dispoziţia angajatorului la un alt
angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia din urmă. Excepţional,
se poate modifica prin detaşare şi felul muncii, dar, în acest caz, numai cu
consimţământul scris al salariatului.
Este o măsură temporară dispusă în mod unilateral de către angajator pe o
perioadă de maxim un an. După această perioadă, nu mai are limită de timp şi se poate
stabili din 6 în 6 luni, dar numai cu acordul salariatului.
Salariatul poate refuza detaşarea dispusă de angajator numai în mod excepţional
şi pentru motive personale temeinice. Cel detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de
transport şi cazare şi la o indemnizaţie de detaşare în condiţiile stabilite de lege sau de
contractul colectiv de muncă. Drepturile salariatului detaşat se acordă de către
angajatorul la care s-a dispus detaşarea.
82
Pe durata detaşării, contractul individual de muncă al salariatului detaşat este

cedat temporar de către primul angajator celui de-al doilea, astfel încât – dacă este cazul
– sancţionarea disciplinară a salariatului se va face de către cel de-al doilea angajator.
Cu toate acestea, angajatorul la care salariatul este detaşat nu poate dispune concedierea
şi nici retrogradarea în funcţie a salariatului, decât cu acordul angajatorului iniţial,
deoarece contractul individual de muncă a fost cedat numai temporar, salariatul urmând
să revină în muncă la primul angajator.
C. Forţa majoră, respectiv angajatorul poate modifica unilateral contractul de
muncă (locul muncii sau/şi felul muncii), în cazul intervenţiei unei împrejurări străine
de părţi, neimputabilă lor, constând intr-un fenomen natural sau social exterior,
extraordinar şi de nebiruit.
D. Existenţa unei recomandări medicale care impune angajatorului
schimbarea felului/locului de muncă al salariatului în interesul asigurării sănătăţii
acestuia.
E. Ca sancţiune disciplinară (respectiv, în cazul retrogradării în funcţie – art.
264 alin. 2 lit. c din Cod).
IV.7.3.7 Încetarea contractului individual de muncă
Art. 55 din Codul muncii enumeră trei ipoteze în care contractul individual de
muncă poate înceta: de drept (art. 55 lit. a); prin acordul de voinţă al părţilor (art. 55
lit. b); din iniţiativa uneia dintre părţi (art. 55 lit. c), respectiv prin:
 demisie, ca act unilateral al salariatului prin care acesta înţelege să pună capăt
raportului său de muncă cu angajatorului;
 concediere, când se produce rezilierea unilaterală a contractului de muncă de
către angajator.
Sunt necesare următoarele precizări:
acordul de voinţă referitor la încetarea contractului individual de muncă potrivit
art. 55 lit. b, trebuie să respecte aceleaşi cerinţe valabile şi la încheierea
contractului respectiv; părţile, în cunoştinţă de cauză, trebuie să-şi exteriorizeze
concret şi precis voinţa de a înceta contractul şi să nu intervină vreo cauză care
să conducă la afectarea voinţei lor (un viciu de consimţământ). Acordul părţilor
trebuie consemnat în scris, dar şi în cazul în care încetarea nu se realizează în
83
formă scrisă, ea este valabilă întocmai ca şi încheierea contractului individual de

muncă;
încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa uneia dintre părţi este
reglementată radical diferit pentru salariat faţă de angajator: în timp ce salariatul
poate demisiona oricând, având numai o dublă obligaţie de a o face în scris şi de
a respecta un termen de preaviz, angajatorul nu îl poate concedia pe salariat
decât în cazurile şi în condiţiile strict prevăzute de lege. Este cea mai elocventă
măsură legală pentru asigurarea stabilităţii în muncă a salariaţilor;
încetarea contractului individual de muncă se deosebeşte fundamental de
nulitatea aceluiaşi contract.
Observaţie: Nulitatea contractului individual de muncă reprezintă acea
sancţiune – de natură civilă – care intervine pentru nerespectarea oricăreia dintre
condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului. Potrivit art. 57 alin.
3 din Codul muncii, nulitatea poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor
impuse de lege, cu excepţia situaţiilor în care nulitatea intervine din cauza caracterului
ilicit sau imoral al obiectului contractului sau al cauzei acestuia. Persoana care a prestat
munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea
acesteia, corespunzător gradului efectiv de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. Ca
principiu, munca prestată trebuie retribuită, cu excepţia cazului în care nu numai că nu i -
a folosit angajatorului, dar i-a produs chiar daune. Menţionăm că, spre deosebire de
nulitatea în materie civilă sau comercială, în domeniul raporturilor de muncă nulitatea
poate fi constată de către părţi de comun acord. Numai în caz de dezacord între ele,
nulitatea trebuie constatată judiciar.
IV.7.3.8 Protecţia salariaţilor concediaţi.
Acordarea preavizului. În cazul concedierii neimputabile, comerciantul-

angajator are obligaţia, conform art. 73 alin. 1 din Codul muncii, de a acorda un preaviz
ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare. Potrivit art. 74 alin 2 din Contractul
colectiv de muncă unic la nivel naţional, este de 20 de zile lucrătoare.
Persoanele cu handicap beneficiază în cazul concedierii neculpabile de un
preaviz de minimum 30 de zile lucrătoare (potrivit Ordonanţei Guvernului nr.
102/1999).
84
În acest interval salariatul trebuie să-şi continue activitatea, primind de la

angajator salariul pentru munca prestată. 13
Oferirea unui loc de muncă în unitate. Angajatorul este obligat, potrivit art. 64
din Codul muncii să ofere salariatului un alt loc de muncă, anterior concedierii din
motive neimputabile (la aceste motive se adaugă situaţia de încetare de drept
reglementată de art. 56 lit. f din Codul muncii). Această obligaţie constituie, în ultimă
analiză, o obligaţie de diligenţă (iar nu de scop). Ca urmare, angajatorul este considerat
a fi în culpă numai în măsura în care se poate face dovada că nu a făcut tot posibilul
pentru îndeplinirea ei.
Dacă angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, conform art. 64 alin. 2
din Codul muncii, îi revine obligaţia de a notifica această situaţie Agenţiei teritoriale de
ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului la un alt loc de muncă
potrivit pregătirii sale profesionale sau, după caz, capacităţii (medicale) de muncă.
În termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea locului de muncă vacant,
salariatul îşi poate manifesta sau nu consimţământul cu privire la angajarea în noul loc
de muncă. Dacă salariatul nu-şi manifestă expres consimţământul sau refuză postul
oferit, după notificarea Agenţiei (în situaţia în care angajatorul nu are locuri de muncă
disponibile), se poate dispune concedierea salariatului.
Plata unor compensaţii. Concedierea salariatului, fără culpa lui, antrenează
plata unor compensaţii, în condiţiile stabilite de lege, în contractul colectiv de muncă
aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz.
Continuitatea vechimii în muncă. Concedierea salariatului din motive
neimputabile acestuia nu întrerupe vechimea în muncă, în timp ce concedierea din
motive imputabile are drept consecinţă întreruperea vechimii în muncă.
Indemnizaţia de şomaj. Persoana al cărei contract individual de muncă a fost
desfăcut din motive neimputabile acesteia beneficiază de indemnizaţie de şomaj.
IV.7.3.9 Procedura concedierii salariaţilor.
Cercetarea prealabilă a faptelor săvârşite de salariat este obligatorie în cazul

concedierii disciplinare; evaluarea prealabilă este necesară în cazul concedierii pentru
necorespundere profesională.
13
Este însă posibil ca salariatul să lucreze cu program de lucru parţial spre a-şi putea căuta un alt loc de
muncă.
85
Decizia de concediere este un act unilateral al angajatorului, care trebuie să se

emită:
- în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii
în situaţiile prevăzute de art. 61 lit. b – e (art. 62 alin. 1 din Cod);
- în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre
săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârşirea faptei în
situaţia prevăzută de art. 61 lit. a (art. 268 alin. 1 din Cod).
Decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie
motivată în fapt şi în drept fiind necesar să cuprindă obligatoriu (art. 74 alin. 1):
motivele care determină concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii
de priorităţi (în cazul concedierii colective); lista tuturor locurilor de muncă disponibile
în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un astfel de loc
de muncă (în condiţiile art. 64); termenul şi instanţa judecătorească la care poate fi
atacată.
Este esenţial de reţinut că art. 77 din Codul muncii stabileşte expres şi restrictiv:
„În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de
fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.
În toate cazurile conform art. 75 din Cod, decizia de concediere produce efecte
de la data comunicării ei salariatului.
IV.8 Fondul de comerţ

Deşi joacă un rol important în desfăşurarea activităţii comerciale, regimul juridic
al fondului de comerţ nu este reglementat de Codul comercial român.
O variantă de definiţie a noţiunii de „fond de comerţ” este dată de legiuitor în
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi
completările aduse prin Legea nr. 298/2001.
Potrivit art. 11 lit. c) din acest act normativ „constituie fond de comerţ
ansamblul bunurilor mobile şi imobile corporale şi necorporale (mărci, firme,
embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea
desfăşurării activităţii sale.”
Fondul de comerţ reprezintă, aşadar, un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi
comerciale, în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit.
86
IV.8.1 Delimitarea noţiunii de fond de comerţ
IV.8.1.1 Fondul de comerţ şi patrimoniul
a) Fondul de comerţ este o universalitate de fapt mobiliară iar patrimoniul este

o universalitate juridică de drepturi şi obligaţii cu valoare economică.
b) Fondul de comerţ are ca izvor voinţa persoanei iar patrimoniul are ca izvor
legea.
În literatura de specialitate se foloseşte denumirea de patrimoniu comercial
care nu este corectă deoarece presupune că persoana poate să aibă două patrimonii, unul
civil şi altul comercial ori o persoană nu are decât un patrimoniu şi anume cel civil.
Fondul de comerţ reprezintă o parte a patrimoniului civil al unei persoane şi nu
cuprinde nici creanţele şi nici datoriile comerciantului.
IV.8.1.2 Fondul de comerţ şi întreprinderea
Deşi elementele componente ale fondului de comerţ sunt şi cele ale

întreprinderii (întreprinderea cuprinde însă şi factorul uman şi social), fondul de
comerţ trebuie delimitat de noţiunea de „întreprindere”, aceasta fiind mult mai vastă
decât aceea de fond de comerţ:
- întreprinderea nu se limitează numai la activităţi comerciale, existând şi
întreprinderi civile, profesiuni liberale, de artizanat, în domen iul agriculturii;
- întreprinderea conţine atât elemente materiale cât şi umane, grupate şi
organizate de comerciant, pe câtă vreme, fondul de comer ţ este lipsit de factorul uman;
IV.8.1.3 Fondul de comerţ şi clientela
Fondul de comerţ trebuie delimitat de clientelă aceasta fiind un element esenţial

al fondului de comerţ, care se reflectă, evident, în cifra de afaceri a comerciantului.
Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept propriu asupra
clientelei deoarece clientela poate să aparţină, în acelaşi timp, mai multor comercianţi.
De aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o componentă a unei alte noţiuni,
aceea de „vad comercial”.
IV.8.2 Natura juridică a fondului de comerţ
IV.8.2.1 Fondul de comerţ - universalitate de fapt
Fondul de comerţ este considerat ca o universalitate de fapt şi ca un bun mobil

incorporal.
87
Fondul de comerţ fiind o universalitate, înseamnă că acesta are o identitate de

sine stătătoare şi nu se reduce la elementele sale componente.
Stabilind că fondul de comerţ este o universalitate, în mod automat putem
explica următoarele consecinţe:
- fondul de comerţ, el însuşi, poate face obiectul unor contracte cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit, poate fi gajat etc.
Unitatea fondului de comerţ este pur intelectuală; elementele care o compun sunt
unite prin destinaţia comună, (afectarea lor unei activităţi industriale sau comerciale),
fără însă ca această unitate să aibă caracter juridic. Fiecare din elementele sale, în
schimb, are un statut propriu.
Astfel, contractele - având ca obiect însuşi fondul de comerţ - sunt diferite de
acelea ce poartă asupra elementelor componente ale fondului de comerţ (de exemplu:
contractele privind cesiunea drepturilor de proprietate industrială).
- calificând fondul de comerţ ca o universalitate, putem exemplifica fenomenul
subrogaţiei reale a bunurilor componente. Astfel, de exemplu, mărfurile pot fi
înlocuite, emblema poate fi modificată sau completată etc.
Fondul de comerţ există în toate momentele existenţei întreprinderii, ca entitate
de sine stătătoare. Cu toate acestea, fondul de comerţ nu este privit ca un patrimoniu, el
rămâne în continuare ca un element component al patrimoniului, alături şi împreună
cu celelalte elemente ale acestuia.
- fondul de comerţ este o universitate de fapt şi nu o universitate juridică.
Fondul de comerţ nu este decât o universalitate de fapt, de bunuri reunite printr-o
legătură de fapt, în scopul afectării lor unui scop comun: exercitarea unui comerţ
determinat. Astfel, fiecare element îşi păstrează individualitatea proprie.
IV.8.2.2 Fondul de comerţ - bun mobil incorporal
Fondul de comerţ este calificat ca un bun mobil incorporal, fiind supus

reglementărilor juridice specifice bunurilor mobile. În dreptul român, legiuitorul
prevede garanţiile reale mobiliare, inclusiv asupra fondului de comerţ, considerându-l
din acest punct de vedere, un bun mobil.
Pentru că este calificat ca un bun mobil incorporal, fondul de comerţ nu există
prin el însuşi, în sine. El nu durează decât atâta timp cât este exploatat, existenţa lui
fiind mai puţin stabilă decât cea a unui bun corporal.
88
Deşi imobilele fac parte din fondul de comerţ totuşi, acesta este calificat „bun
mobil incorporal” urmând a fi supus reglementărilor generale privind bunurile mobile,
la care se adaugă dispoziţia prevăzută în art. 21 din Legea nr. 26/990 privind registrul
comerţului, republicată şi modificată, referitoare la efectuarea menţiunii la registrul
comerţului a operaţiunilor de: donaţie, vânzare, locaţiune sau garanţie reală mobiliară.
Legiuitorul prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
modificată prin Legea nr. 298/2001, a rezolvat oarecum această controversă dispunând
fără putinţă de tăgadă că şi imobilele fac parte din fondul de comerţ.
IV.8.3 Elementele fondului de comerţ
Elementele fondului de comerţ pot fi grupate în două categorii: elemente

corporale şi incorporale. Elementele fondului de comerţ cuprind, aşadar, bunuri
incorporale şi corporale, cât şi bunuri imobile şi mobile.
IV.8.4 Elemente incorporale
Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt bunuri mobile incorporale

şi cuprind: firma, emblema, clientela, vadul comercial (achalandage - în terminologia
juridică de limbă engleză), drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor,
know-how-ul etc.
Jurisprudenţa include în fondul de comerţ şi dreptul de folosinţă asupra spaţiului
în care se exploatează fondul de comerţ.
IV.8.4.1 Firma şi emblema
Firma este numele sau, după caz, denumirea folosită de comerciant în

realizarea operaţiunilor ce fac obiectul comerţului său şi sub care semnează.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen.
Firmele şi emblemele se vor înscrie în limba română. Dreptul de folosinţă
exclusivă asupra firmei şi emblemei se dobândeşte prin înscrierea lor în registrul
comerţului.
Caracterele FIRMEI
 Este un atribut de identificare a comerciantului
Firma poate fi:
- individuală, pentru comercianţii persoane fizice;
89
- socială, pentru societăţile comerciale.

Firma comerciantului poate fi:
- originară (constitutivă);
- derivată (dobândită de la adevăratul titular).
În cazul unei firme derivate, dobânditorul firmei trebuie să înscrie în firmă
menţiunea „succesor” . În cazul societăţilor pe acţiuni şi societăţilor în comandită pe
acţiuni, nu se cere menţiunea de „succesor”. În cazul societăţilor în nume colectiv,
comandită simplă şi asociaţiilor familiale, există obligativitatea menţionării calităţii de
„succesor”.
 Noutatea firmei - condiţii de validitate
Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. Conform
articolului 38 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modifi cată, „orice firmă nouă trebuie
să se deosebească de cele existente”. Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta,
trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta fie prin desemnarea
mai precisă a persoanei sau prin indicarea felului de comerţ exercitat. Oficiul registrului
comerţului va refuza înscrierea unei firme care, fără a introduce un element de
deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate.
 Disponibilitatea firmei
Este verificată de către Biroul Unic înainte de întocmirea actelor constitutive. Se
va refuza înscrierea unei firme care poate produce confuzie cu alte firme deja
înregistrate. Firmele şi emblemele radiate din Registrul Comerţului nu sunt disponibile
pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii (art. 39 alin. 3 din Legea nr. 26/1990,
modificată şi republicată).
 Liceitatea firmei
Potrivit articolului 40 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, nici o
firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
Conţinutul firmei
Conţinutul firmei diferă în funcţie de felul comerciantului:
 comerciantul persoană fizică - firma se compune din numele comerciantului
scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia;
 asociaţiile familiale - firma trebuie să cuprindă numele membrului de familie la
iniţiativa căruia se înfiinţează asociaţia familială, cu menţiunea „asociaţie
familială”, scrisă în întregime;
90
 societate în nume colectiv - firma se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime;
 societate în comandită simplă - firma conţine numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în
întregime;
 societate pe acţiuni şi societate în comandită pe acţiuni - firma conţine o
denumire proprie însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” sau „S.A.”;
 societate cu răspundere limitată - firma conţine o denumire proprie la care se
poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea
„societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.” Potrivit modificărilor aduse
Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului prin Legea nr. 161/2003,
comerciantul este obligat să menţioneze pe orice documente întrebuinţate în
comerţ numele, denumirea, sediul social, C.U.I. şi C.N.P., dacă este cazul; sunt
exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor
cuprinde elementele prevăzute de legislaţia în domeniu.
 firma sucursalei din România a unei societăţi străine va trebui să cuprindă şi
menţiunea sediului principal din străinătate.
Înregistrarea firmei
Comerciantul se bucură de protecţie juridică numai dacă firma o fost înregistrată
la Registrul Comerţului. Conform articolului 30, alin. 3 din Legea nr. 26/1990,
republicată şi modificată, dreptul de folosinţă exclusivă este protejat din momentul
înregistrării firmei.
Transmiterea firmei
Firma se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ. Transmiterea firmei
se poate face prin acte juridice.
Apărarea firmei
Comerciantul beneficiază de următoarele acţiuni:
 acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei;
 acţiunea în concurenţă neloială;
 acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale.
Caracterele EMBLEMEI
 Emblema este un plus de individualizare a comerciantului:
- emblema, spre deosebire de firmă, nu este obligatorie;
91
- emblema deosebeşte un comerţ de alt comerţ, un stabiliment de alt

stabiliment, o întreprindere de altă întreprindere;
 noutatea emblemei (articolul 43 din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată);
 disponibilitatea emblemei se verifică de către Biroul Unic înainte de întocmirea
actelor constitutive;
 emblemele se scriu în primul rând în limba română; pentru a nu se confunda
cu firma, emblema va fi scrisă cu litere mai mari, în aşa fel încât mărimea
literelor firmei să fie jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Înregistrarea emblemei
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea ei
în Registrul Comerţului.
Transmiterea emblemei
Spre deosebire de firmă, emblema se poate înstrăina şi împreună şi separat de
fondul de comerţ deoarece are caracter facultativ.
Utilizarea emblemei
Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi
registru al comerţului pentru acelaşi fel de comerţ precum şi de emblemele altor
comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea. Emblemele vor
putea fi folosite pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, a fişe, publicaţii
şi în orice alt mod numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
Apărarea emblemei
Emblema poate fi protejată prin următoarele acţiuni:
- acţiunea în „revendicare”, în cazul uzurpării emblemei de către alt
comerciant;
- acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
- acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant legată de
emblema unui comerciant întruneşte elementele constitutive ale vreunei
infracţiuni.
92
Verificarea disponibilităţilor firmei şi a emblemei se face de către Oficiul

registrului comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive. Nici o firmă nu va
putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
Firmele şi emblemele radiate din registrul comerţului sunt indisponibile pentru
o perioadă de 2 ani de la data radierii cu excepţia dobânditorul cu orice titlu al unui
fond de comerţ care va putea să continue activitatea sub firma anterioară care cuprinde
numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei asociaţii familiale.
Pentru SNC şi SCS este nevoie de acordul expres al titularului precedent sau al
succesorilor săi în drept şi trebuie menţionată calitatea de succesor în cuprinsul acelei
firme. Păstrarea unei firme precedente este permisă pentru SA, SCA, sau SRL fără
cerinţe şi fără menţionarea raportului de succesiune. În cazul în care firma unei SRL
cuprinde numele unuia sau mai multor asociaţi nu se aplică excepţia prevăzută.
IV.8.4.2 Clientela şi vadul comercial
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice sau juridice care apelează în

mod obişnuit la acelaşi comerciant pentru obţinerea de produse, servicii. Clientela
reprezintă factorul material, obiectiv al fondului de comerţ. Vadul comercial
reprezintă aptitudinea fondului de comerţ de a atrage şi menţine clientela. Vadul
comercial reprezintă factorul subiectiv al fondului de comerţ determinat de amplasarea
locaţiei (imobilului - magazinului sau sediului comercial) unde comerciantul îşi
desfăşoară activitatea, calitatea serviciilor şi a produselor, profesionalismul angajaţilor.
Clientela şi vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerţ.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:

 factori interni care fac parte din fondul de comerţ:
- obiectivi (de exemplu: locul unde este amplasat magazinul sau sediul
comerciantului, calitatea imobilizărilor productive, calitatea produselor);
- subiectivi (legaţi, de regulă, de personalul întreprinderii, de exemplu: fidelitatea,
calitatea prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea etc.).
 factori externi care influenţează clientela şi supravaloarea firmei, ca de exemplu
elementele legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor
etc.
93
Drepturile comerciantului asupra clientelei

Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate acestea,
clientela este evaluată în momentul transmiterii de către comerciant a fondului de
comerţ; deci comerciantul consideră că are o clientelă proprie.
Există o situaţie specială, în cazul magazinelor colective: clientela aparţine în
egală măsură tuturor celor care-şi exploatează comerţul în magazinul respectiv. Ceea ce
se evaluează în acest caz este vadul comercial care a absorbit clientela, confundându-se
cu aceasta.
Dependenţa juridică şi materială a clientelei
Apare atunci când comerţul este exploatat în cadrul altei întreprinderi (cazul
magazinelor amplasate în gări, staţii PECO etc.).
Factorii care influenţează vadul comercial se grupează în două categorii:
 factori interni
- obiectivi (de exemplu: locul amplasării magazinului sau sediului comercial;
calitatea produselor sau a serviciilor);
- subiectivi (de exemplu: publicitatea comerciantului; calitatea personalului
angajat).
 factori externi care cuprind: reputaţia bancherilor, a clienţilor sau a partenerilor
de afaceri ai comerciantului.
IV.8.4.3 Drepturile de proprietate industrială şi intelectuală
Fondul de comerţ poate cuprinde şi drepturi de proprietate industrială precum

mărcile de fabricaţie, de comerţ şi de servicii, brevetele de invenţie, desenele şi
modelele industriale, know-how-ul (savoir-faire), programele informatice şi drepturi de
autor care rezultă din creaţia ştiinţifică. Aceste elemente sunt reglementate fiecare în
parte de legi speciale, mai puţin know-how-ul.
Astfel, în privinţa mărcilor şi indicaţiilor geografice se aplică dispoziţiile Legii nr.
84/1998, modificată; în privinţa brevetelor de invenţie, Legea nr. 64/1991; modelele şi
desenele industriale sunt reglementate prin Legea nr. 129/1992; iar în privinţa
drepturilor de autor se aplică Legea nr. 8/1996, modificată.
94
 Mărcile de fabrică sau de comerţ

Sunt semne, desene şi chiar denumiri care individualizează produsele unui
fabricant sau mărfurile unui comerciant, deosebindu-le de produsele ce aparţin
altui comerciant. Marca trebuie înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci) înregistrarea având efect constitutiv cu privire la dreptul de
proprietate asupra ei, comerciantul bucurându-se de protecţie juridică timp de 10
ani.
Condiţii de validitate
 Condiţii de fond:
Noutatea mărcii: Prin marcă se vor deosebi produsele unui comerciant de ale
altora, şi de mărcile legitim dobândite de alţii. Condiţia noutăţii este relativă,
spre deosebire de brevetele de invenţie la care noutatea trebuie să fie absolută.
Noutatea mărcii se apreciază în raport cu toate elementele componente, fără a
discuta elementele sale constitutive considerate în mod izolat. Ceea ce
interesează este impresia generală pe care o lasă privirea unei mărci.
Aprecierea posibilităţilor „confuziunii” mărcilor aparţine instanţei, care este
suverană; soluţia trebuie motivată sub aspectul îndeplinirii condiţiei de fond,
adică de noutate a mărcii.
Specializarea mărcii constă în calitatea mărcii de a individualiza şi de a
distinge mărfurile unui comerciant.
 Condiţii de formă
Principiul libertăţii alegerii în compoziţia mărcii: Comerciantul care
doreşte să-şi protejeze produsele prin intermediul unei mărci are deplină
libertate în alegerea semnelor, cu unica limitare că nu pot face obiectul unei
mărci private denumirile generice sau necesare ale produselor, adică acele
cuvinte cu care, în general, sunt denumite produsele.
Următoarele elemente pot fi adoptate ca mărci:
Numele, cu condiţia ca întrebuinţarea lui ca marcă să se facă sub formă
deosebită;
Denumirile pot forma obiectul unei mărci, cu condiţia să fie originale;
Culoarea poate fi un sens distinctiv pentru unele produse lichide; rămâne la
libera apreciere a instanţelor de a considera culoarea ca un element distinct iv.
95
Transmiterea mărcii
Dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială şi, în acelaşi timp este un
element al fondului de comerţ, putând face obiectul transmisiunii (cu efect parţial sau
total) prin acte juridice ca: vânzare-cumpărare, donaţie, testament etc.
 Brevetul de invenţie
Brevetele de invenţie reprezintă, alături de firmă, emblema şi marca de fabrică
sau de comerţ, un drept, un bun incorporal al fondului de comerţ.
Condiţii de validitate
 Condiţii de fond
Noutatea trebuie să fie absolută, adică invenţia să fie originală.
Brevetele se împart în două categorii: principale şi de perfecţionare.
 Condiţii de formă
Brevetul trebuie să fie înregistrat la OSIM. Protecţia asupra invenţiei operează
timp de 20 de ani.
Brevetul de invenţie conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia
următoarele drepturi:
de a exploata în folosul său obiectul brevetului;
de a urmări în instanţă pe acela care a uzurpat dreptul derivând din
brevet. Drepturile rezultate din brevet pot fi transmise prin acte
juridice de vânzare-cumpărare, donaţie, licenţă, testament.
Toate elementele care privesc dreptul de proprietate industrială sau intelectuală

se înstrăinează şi separat de fondul de comerţ.
IV.8.5 Elemente corporale
Bunurile imobile care aparţin fondului de comerţ sunt imobile prin natură
(clădiri, terenuri) şi imobile prin destinaţie (instalaţii, utilaje, maşini). Actele de
vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt acte de comerţ.
Bunurile mobile care intră în fondul de comerţ sunt corporale şi incorporale.
Bunurile mobile corporale sunt materiile prime, materialele, produsele rezultatele din
activitatea comercială (mărfurile).
96
Pe de o parte, în această categorie sunt incluse materiale, utilajele,

echipamentele, imobilele, deci bunurile corporale care servesc comerciantului la
exploatarea fondului. Aceste elemente sunt socotite elemente ale fondului de comerţ,
numai în măsura în care pot atrage clientela.
Aceasta înseamnă că ele trebuie să fie foarte specializate, să prezinte noutate sau
să funcţioneze foarte bine, ori alte particularităţi prin care ar putea să atragă clientela.
Materialele, echipamentele, nu sunt întotdeauna în proprietatea titularului
fondului de comerţ. În practică, adesea, acestea sunt închiriate sau utilizate pe baza
contractului de „credit-bail”. Credit-bail (LEASING-ul) este „o operaţiune de
închiriere a bunurilor de echipament, a utilajelor şi bunurilor imobiliare de folosinţă
comună, cumpărate special pentru a fi închiriate de către întreprinderea care le
păstrează în proprietate, dând dreptul locatarului de a achiziţiona integral sau parţial
bunurile respective la un preţ convenit în funcţie de vărsămintele efectuate sub formă de
chirie”14.
Pe de altă parte, sunt considerate elemente corporale ale fondului de comerţ
mărfurile care se află în stoc în magazinul titularului fondului.
Şi cu privire la acestea, există situaţii când titularul le are doar în păstrare, fie, că
le deţine în calitate de custode până în momentul în care cumpărătorul va avea
posibilitatea să le preia şi să le depoziteze în alt loc, fie că mărfurile se mai află încă la
titularul fondului pentru că, vânzarea lor este afectată de un termen sau de o condiţie de
care depinde executarea sau desfiinţarea contractului. Mărfurile se disting de materiale,
utilaje, nu numai prin natura lor, ci şi prin destinaţie.
De exemplu, o maşină de scris va fi considerată „marfă” dacă se vinde ca
material de birou. În schimb, dacă cu ajutorul ei titularul fondului îşi desfăşoară
activitatea, ea va fi calificată „material” sau „utilaj” în dotarea biroului comerciantului,
în acest caz fiind considerată parte componentă a fondului de comerţ.
IV.8.6 Regimul creanţelor şi datoriilor comercianţilor
Creanţele şi datoriile comercianţilor nu fac parte din fondul de comerţ şi de

aceea nu se transmit dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ.
14
http://portal.feaa.uaic.ro/C5/C6/Fundamentele%20economice%20ale%20Inv/Document%20Library/
Finantarea%20investitiilor.pdf
97
IV.8.7 Actele juridice privind fondul de comerţ
Operaţiunile cu privire la fondul de comerţ sunt fapte de comerţ obiective

conexe (accesorii). Fondul de comerţ, ca universalitate de fapt mobiliară, se poate
transmite şi pe cale succesorală.
IV.8.7.1 Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ
Vânzarea se poate face în întregime sau pe părţi componente. Vânzarea

imobilelor din fondul de comerţ este activitate de comerţ. Vânzarea fondului de comerţ
se înregistrează în registrul comerţului şi, în schimbul transmiterii fondului de comerţ,
se obţine un preţ.
IV.8.7.2 Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială
Fondul de comerţ se poate aduce ca aport la constituirea unei societăţi

comerciale la a cărei constituire participă titularul fondului; în schimbul acestui aport,
asociatul va primi părţi sociale sau acţiuni.
IV.8.7.3 Locaţiunea fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate forma şi obiectul contractului de locaţiune (închiriere).

Contractul de locaţiune (încheiat în condiţiile Codului civil) presupune ca, în
schimbul plăţii unui preţ, proprietarul fondului – în calitate de LOCATOR –
transmite LOCATARULUI folosinţa asupra fondului de comerţ.
Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firmă proprie sau
sub firma anterioară cu menţionarea calităţii de succesor. Locatarul este obligat să
respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ şi nu poate aduce
schimbări în organizarea şi structura lui decât cu acordul locatorului. Locatorul este
obligat să nu facă concurenţă locatarului prin desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen la
mică distanţă de locatar.
O aplicaţie mai recentă a locaţiunii fondului de comerţ o reprezintă locaţia
gestiunii (a ansamblului de operaţii care se asigură administrarea bunurilor unei secţii,
uzine, fabrici etc.).
IV.8.7.4 Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ
Garanţia poate avea ca obiect şi o universalitate de bunuri mobile, inclusiv

fondul de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia fiind determinate de părţi pe
98
baza unui contract de garanţie. În acest caz, este vorba de o garanţie fără
deposedare.
Legea 99/1999 cere îndeplinirea unei formalităţi de publicitate: înscrierea
garanţiei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare pentru protejarea
dreptului real de garanţie dobândit de comerciant. De asemenea, Legea 26/1990 prevede
şi obligaţia înscrierii menţiunii în registrul comerţului. Menţiunea devine opozabilă
terţilor de la data efectuării ei în registru.
IV.9 Societăţile comerciale

IV.9.1 Noţiune şi definiţie
Ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători şi-a găsit expresia pe planul
dreptului în conceptul de „societate comercială” care presupune: asocierea a două sau
mai multe persoane cu punerea în comun a unor resurse în vederea desfăşurării unei
activităţi economice şi împărţirea beneficiilor rezultate.
Astfel, doctrina a definit societatea comercială ca fiind grupul de persoane
constituit în baza unui contract de societate, beneficiind de personalitate juridică,
asociaţii convenind să-şi aducă aportul cu intenţia de a desfăşura în comun o
activitate economică în scopul obţinerii şi împărţirii beneficiilor.
În România, Legea 31/1990 a societăţilor comerciale reprezintă, în prezent,
reglementarea generală privind societăţile comerciale. Potrivit art. 1 din Legea 31/1990,
persoanele fizice şi juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale cu
respectarea următoarelor prevederi:
ART. 1
(1) În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor
prezentei legi.
(2) Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.
Societăţile comerciale se pot constitui numai în una din următoarele forme
prevăzute de Legea 31/1990:
ART. 2
Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
99
c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni şi
e) societate cu răspundere limitată.
Conform Legii 31/1990, trăsăturile esenţiale ale acestor tipuri de societăţi
comerciale sunt următoarele:
pentru societatea în nume colectiv (SNC): obligaţiile sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor;
pentru societatea în comandită simplă (SCS): obligaţiile sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor 15;
pentru societatea în comandită pe acţiuni (SCA): capitalul social este
împărţit pe acţiuni, obligaţiile fiind garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor comanditaţi;
comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
pentru societatea pe acţiuni (SA): capitalul social este împărţit pe acţiuni;
obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi
numai la plata acţiunilor lor;
şi
pentru societatea cu răspundere limitată (SRL): obligaţiile sunt garantate cu
patrimoniul social, asociaţii fiind obligaţi numai la plata părţilor lor sociale .
Observaţie: nu este permisă crearea unor societăţi hibrid. În alegerea formei
societăţii, un rol important îl joacă următorii factori:
- natura afacerii;
- mărimea capitalului necesar;
- numărul asociaţilor interesaţi etc.
În mod excepţional, legea impune o anumită formă de societate: societăţile
comerciale din domeniul asigurărilor (art. 11 din Legea 32/2000) şi societăţile
15
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditari;
- asociaţii comanditaţi.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează societatea, fără a
participa în mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care administrează efectiv
societatea.
100
comerciale din domeniul bancar (art.15 din Legea 58/1998) se constituie numai sub
forma societăţilor pe acţiuni.
Forma societăţii – aleasă de asociaţi – trebuie prevăzută în actul constitutiv (art.
7 şi art. 8 din Legea 31/1990).
IV.9.2 Clasificarea societăţilor comerciale
IV.9.2.1 Societăţile de persoane
Noţiuni generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor şi nu
capitalul aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane
există încrederea între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea unei
societăţi de persoane să fie „intuitu personae”16.
Sunt societăţi DE PERSOANE:
• societăţile în nume colectiv;
• societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Asociaţii
Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de asociaţi
(minimum 2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină „societăţi închise”.
În ambele cazuri, nu se admite societatea de tip unipersonal. O societate în
nume colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o
societate în comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat
comanditar şi un asociat comanditat.
Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu personae”, constituindu-se de regulă
în familie sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere. În acelaşi timp,
caracterul „închis” al societăţilor este demonstrat şi prin faptul că un asociat nu poate fi
înlocuit cu o altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care dispune, decât
dacă toţi ceilalţi asociaţi sunt de acord.
16
Intuitu personae - în considerarea unei anumite persoane; expresie latină care defineşte actele juridice
la încheierea cărora elementul determinant l-au constituit identitatea, aptitudinile, calităţile sau pregătirea
profesională a unei persoane, de exemplu: contractul de muncă, contractul de editare, contractul pentru
executarea unei picturi, a unei sculpturi etc. Datorită acestei caracteristici, obligaţiile asumate de către
persoana respectivă nu pot fi îndeplinite prin reprezentant şi nu sunt transmisibile.
Sursa: adaptat după http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2715/Intuitu_personae.
101
Capitalul social: În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de

capital social, dar acesta, firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii
societăţii, pentru că, altfel, nu ar putea dobândi personalitate juridică. Orice persoană
juridică trebuie să aibă un patrimoniu.
Aporturile la capitalul social: în societăţile de persoane se admite a se aporta
orice fel de bunuri: numerar, în natură (bunuri corporale sau incorporale) şi creanţe. Cu
privire la aportul în muncă sau în industrie, acesta este admis în societăţile de persoane.
Părţile sociale: Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină
„părţi de interese”, de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri
negociabile şi, în principiu, sunt netransmisibile.
Avantajele şi dezavantajele societăţilor de persoane

Societăţile de persoane prezintă următoarele avantaje:
 asociaţii pot aporta la capitalul social bani, bunuri şi creanţe;
 pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;
 controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.
Societăţile de persoane prezintă următoarele dezavantaje:

 răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată;
 părţile sociale nu pot fi negociate;
 în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu
excepţia cazului când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;
IV.9.2.2 Societăţile de capital
Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către

asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi DE CAPITAL:
• societăţile pe acţiuni;
• societăţile în comandită pe acţiuni.
 SA - Societăţile pe acţiuni
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să
cuprindă obligatoriu atât elementele specifice ale contractului de societate, cât şi cele
ale statutului de funcţionare.
102
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin
subscripţie instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori
aportând la capital sumele de bani şi, eventual, alte bunuri la care s-au obligat, cât şi
prin subscripţie publică în baza unui prospect de emisiune.
Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari ce presupun un număr mare de
acţionari la constituire. Ele au o existentă valabilă în măsura în care sunt compuse din
minim 2 acţionari.
Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire, stabilit prin lege la 90.000 lei, este
minim 25.000 euro plătibil în lei, la cursul oficial al B.N.R. Capitalul social se poate
constitui numai în bani şi în natură.
Este posibil ca la constituire să nu fie vărsat întreg capitalul. Legea impune ca la
constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui acţionar la capitalul social
subscris, urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni (în cazul
constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană).
Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile şi
transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât şi pe
pieţe neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursă. Acţiunile sunt
transmisibile atât prin acte juridice „inter vivos” (vânzare, donaţie), cât şi prin acte
juridice „mortis causa” (testament).
Acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul
dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât şi
obligaţiuni.
Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor
pe care le deţine fiecare.
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor şi
nu al unanimităţii. Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care
poate fi ordinară sau extraordinară.
103
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de

administraţie şi, eventual, de un comitet de direcţie. Este posibil ca administrarea
societăţii să poată fi efectuată şi numai de un singur administrator (conform art. 137 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990, republicată).
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie
de cenzori formată din minimum 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor
trebuie să fie impar.
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune
tuturor societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui
în termenul prevăzut de lege.
 SCA - Societăţile în comandită pe acţiuni

Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în două
categorii: comanditaţi şi comanditari. Comanditaţii au răspundere solidară şi nelimitată
pentru debitele societăţii, în timp ce comanditarii au o răspundere limitată doar la
aportul lor la capitalul social. În rest, toate celelalte trăsături specifice societăţilor pe
acţiuni se regăsesc şi în cazul societăţilor în comandită pe acţiuni.
Avantajele şi dezavantajele societăţilor de capital
Societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:

- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile şi transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
- existenţa un număr minim de acţionari;
- existenţa unui capital social minim prevăzut de lege.
104
IV.9.2.3 Societatea cu răspundere limitată - SRL
Particularităţi
Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară, mixtă de societate
comercială, între societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri, adaptată exigenţelor
fructificării capitalurilor mijlocii. Este formă intermediară deoarece, în unele privinţe,
se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de capitaluri,
prezentând însă şi particularităţi proprii care îi justifică autonomia.
Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată

 Constituire
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită - pe
baza deplinei încrederi - de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi
care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care
cuprinde elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului de
funcţionare. În cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident,
numai statutul de funcţionare.
 Asociaţii
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi în
cazul societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat,
iar părţile sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr
mic de asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.
 Capitalul social
In cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim
pentru constituire, respectiv 200 lei.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire,
aporturi care pot consta în bani sau în natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu
răspundere limitată şi aportul în creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
republicată.
105
 Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este împărţit în părţi
sociale, considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile,
operând, în cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite de art. 202 din Legea nr.
31/1990, republicată.
Valoarea nominală minimă a unei părţi sociale este stabilită de lege la 10 lei,
părţile sociale în care este împărţit capitalul social fiind întotdeauna de valoare egală.
 Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea
generală a asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea
societăţii. în adunarea generală, hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută de
voturi, în afara cazurilor expres prevăzute de lege când se cere o majoritate calificată.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor
administratori, numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de adunarea generală - din rândul
asociaţilor sau ca persoane din afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor (numirea acestora fiind
obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15, conform art.
199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată), fie direct de către asociaţii care nu au
şi calitatea de administrator.
 Răspundere
După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere limitată
răspunderea asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia
răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.
 Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale, comune
tuturor societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre acestea
regăsindu-se însă şi în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia,
retragerea, excluderea unui asociat, dacă nu există în actul constitutiv clauză de
continuare a activităţii cu moştenitorii celui decedat sau dacă, rămânând un singur
asociat, nu se hotărăşte transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată cu
unic asociat.
106
 Societatea cu unic asociat

Legea română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu
răspundere limitată cu un singur asociat. Asociatul unic poate să fie atât persoană
fizică, cât şi persoană juridică. O persoană, fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic
decât într-o singură societate cu răspundere limitată. Asociatul unic este cel care
exercită atribuţiile adunării generale existentă în cazul societăţilor cu mai mulţi
asociaţi.
Asociatul unic poate fi administratorul societăţii. De asemenea, poate încheia
un contract de asigurare cu direcţia teritorială de muncă şi protecţie socială.
Avantajele şi dezavantajele societăţilor cu răspundere limitată

Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje principale:
asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al societăţii;
controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia cazului
când trebuie desemnat cel puţin un cenzor (dacă numărul asociaţilor este mai
mare de 15);
asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul constitutiv
şi în Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată;
pentru finanţarea şi dezvoltarea societăţii, societatea comercială cu răspundere
limitată poate apela la noi aporturi de capital de la o persoană din afar a societăţii,
care este interesată ca astfel să se asocieze. În consecinţă, capitalul social al
societăţii se va majora, iar terţa persoană va dobândi calitatea de asociat.
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje:

cesiunea părţilor sociale se face numai în concordanţă cu dispoziţiile legale şi
potrivit dispoziţiilor statutare sau ale actului constitutiv unic. Faţă de alte
persoane, cesiunea părţilor sociale se face numai dacă există consimţământul
asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/ 4 din capitalul social, în actul constitutiv
fiind posibil de stipulat chiar clauze mai drastice pentru cesiune (de exemplu,
aprobarea acesteia cu unanimitate de voturi);
aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură şi
numerar. În societăţile cu răspundere limitată, aportul în creanţe sau în industrie
(în muncă) este interzis. Potrivit art. 16 din Legea nr. 31/1990, republicată,
aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărui tip de societate.
107
Indiferent de situaţie, aportul în natură trebuie să se predea în momentul

constituirii societăţii;
relaţiile dintre asociaţi au la baza încrederea reciprocă ce există între aceştia,
aspect ce apropie mai mult, din acest punct de vedere, societăţile cu răspundere
limitată de societăţile de persoane, dar, totodată restrânge sfera de mişcare a
asociaţilor, în special în ce priveşte luarea deciziilor.
IV.9.3 Constituirea societăţilor comerciale
Regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale sunt cuprinse în

Titlul al II-lea din Legea 31/1990.
Voinţa asociaţilor – exprimată în condiţiile legii – este fundamentul constituirii
oricărei societăţi comerciale. Aşadar, baza constituirii societăţii comerciale o reprezintă
actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive prin care, în urma îndeplinirii
formalităţilor cerute de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică.
IV.9.4 Actele constitutive ale societăţilor comerciale
Potrivit art. 5 din Legea 31/1990:

(1) Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin
contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată,
legea permite ca cele două acte să se încheie sub forma unui înscris unic denumit „act
constitutiv”.
În situaţia excepţională a societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, art. 5
din Legea 31/1990, alin. 2 prevede:
(2) Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al
unei singure persoane. În acest caz, se întocmeşte numai statutul.
Societăţile comerciale organizate în baza Legii 15/1990 au fost înfiinţate prin
actele organelor administrative competente şi funcţionează pe bază de statut.
108
IV.9.5 Contractul de societate
Potrivit art. 1491 Cod civil: „Societatea este un contract prin care două sau mai
multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a împărţi foloasele ce ar
putea deriva”.
Aşadar, contractul de societate este un acord de voinţă prin care două sau
mai multe persoane convin să constituie un fond comun din aporturile individuale,
pentru a desfăşura o activitate comercială în urma căreia să obţină un profit pe
care să-1 împartă între ei, de regulă, în funcţie de valoarea aportului adus de
fiecare la constituirea fondului comun (capitalul social).
Ceea ce este specific contractului de societate este prezenţa elementului
subiectiv („afectio societatis”), care constă în intenţia, fiecărui asociat de a afecta
societăţii aportul său individual, în schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate
ca urmare a desfăşurării activităţii în comun.
Contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se constituie societatea
comercială. Pentru valabilitatea acestuia, la încheierea contractului, trebuie respectate o
serie de condiţii.
IV.9.5.1 Condiţiile de fond ale contractului de societate
Conform prevederilor art. 948 Cod Civil, condiţiile pentru validitatea

contractului de societate sunt următoarele:
- consimţământul valabil al părţilor care se obligă;
- capacitatea de a contracta;
- un obiect determinat şi o cauză licită.
 Consimţământul părţilor
Legea 31/1990 consacră principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi
juridice în domeniul constituirii societăţilor comerciale (limitările aduse libertăţii de
asociere prin dispoziţiile legii sunt de strictă interpretare).
Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor,
în sensul încheierii contractului. Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a
se asocia şi de a desfăşura în comun o activitate comercială în scopul obţinerii unui
profit pe care să-1 împartă. Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi
asociaţi (în afară de cazul în care legea prevede altfel).
109
Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie:

- declarată;
- făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi
- să nu fie alterată de vicii.
Persoanele care încheie contractul de societate sau cele care au un rol
determinant în constituirea societăţii au calitatea de fondatori.
Viciile de consimţământ
Pentru a fi valabil, consimţământul dat la încheierea contractului de societate
trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violenţă.
Eroarea presupune o falsă reprezentare a realităţii cu privire la persoana sau
persoanele cu care se asociază cel al cărui consimţământ se află în eroare sau cu privire
la identitatea obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale acestuia. Eroarea nu
produce nulitatea actului când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, în afară de
cazul când identitatea persoanei este o cauză determinantă pentru care s-a încheiat
contractul (art. 954 Cod civil). În cazul societăţilor de capitaluri, eroarea nu duce la
nulitatea contractului, persoana asociatului neavând relevanţă pentru încheierea
contractului. Eroarea asupra obiectului contractului produce nulitatea numai dacă
priveşte substanţa obiectului contractului (art. 954 Cod civil).
Dolul reprezintă o eroare provocată de asociaţi, prin folosirea unor mijloace
dolosive, frauduloase. Un potenţial exemplu ar fi existenţei dolului în cazul subscrierii
de acţiuni pe baza unui bilanţ fals, întocmit astfel, cu intenţia de a induce în eroare un
asociat şi a-1 determina să subscrie la capitalul social. Dolul duce la anularea
contractului numai când manoperele dolosive emană de la cealaltă parte contractantă.
Violenţa se manifestă ca o formă de constrângere datorată unei ameninţări cu un
rău fizic sau psihic. Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în
practică.
În toate situaţiile când se constată existenţa vreunui viciu de consimţământ,
sancţiunea va fi nulitatea relativă a contractului.
 Capacitatea părţilor
Pentru încheierea contractului de societate, persoanele trebuie să aibă capacitatea
pentru a încheia acest act juridic.
Pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă
capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului
110
comun; astfel, art. 6 din Legea 31/1990 prevede că nu pot fi fondatori persoanele care,
potrivit legii, sunt incapabile.
Deoarece, prin încheierea contractului, părţile îşi asumă obligaţia de aport – care
înseamnă, de fapt, o diminuare a patrimoniului celui care aportează, indiferent dacă
aportul este în bani, în natură sau în creanţe – se cere ca asociatul - persoană fizică sau
juridică – să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie (să aibă capacitate deplină de
exerciţiu).
 Obiectul contractului
Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii.
Din punct de vedere al dreptului comun, obiectul contractului de societate îl
constituie prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante, în timp ce – din punct de
vedere al limbajului curent al societăţilor comerciale – obiectul societăţii constă în
activităţile pe care urmează să le realizeze societatea şi care să aibă un caracter
comercial, respectiv, să privească săvârşirea de fapte de comerţ.
Ca în cazul oricărui contract, şi în contractul de societate comercială, obiectul
trebuie să fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se
obligă, să fie real, posibil, licit, moral şi să nu contravină regulilor de convieţuire
socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii
sau dacă este inserată în contract aşa-numita „clauză leonină”, prin care se prevede, fie
că una din părţi participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu
va fi obligat să suporte eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că acesta va participa
numai la profit nu şi la pierderi).
Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit sau imoral
sau contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a
contractului.
În situaţia în care societatea s-a înfiinţat şi se constată ulterior că obiectul nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absolută a contractului,
societatea respectivă se va dizolva, iar patrimoniul acesteia v a fi lichidat.
 Cauza contractului
Scopul încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de
bunuri afectate realizării activităţii de comerţ, cu obiectivul obţinerii unui profit care
urmează a fi împărţit echitabil între asociaţi, în funcţie de cota de participare la capitalul
111
social, sau în funcţie de înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt procent de
participare a fiecăruia la împărţirea beneficiilor.
Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în
concordanţă cu regulile de convieţuire socială, fără să încalce ordinea publică şi
bunele moravuri (art. 948 Cod civil). Este necesar a se analiza scopul real al societăţii şi
nu numai scopul aparent, care poate fi licit.
Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţă nulitatea absolută a
contractului de societate încheiat, asociaţii fiind repuşi în situaţia anterioară realizării
acordului de voinţă. Dacă desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se
produce după începerea activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea
aportului fiecăruia la capitalul social, cât şi la repartizarea beneficiilor şi, eventual, a
pierderilor înregistrate până la momentul desfiinţării.
IV.9.5.2 Condiţiile de formă ale contractului de societate
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (6) din Legea 31/1990, actul constitutiv al
societăţii se încheie în formă scrisă sub semnătură privată şi se semnează de toţi
asociaţii iar în cazul SA şi SCA - care se constituie prin subscripţie publică - se
semnează de către fondatori. Prin depunerea la Oficiul registrului comerţului, actul
constitutiv dobândeşte dată certă.
Forma autentică a actul constitutiv este obligatorie în următoarele situaţii:
dacă printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află u n teren;
dacă se constituie o societate în nume colectiv sau o societate în comandită
simplă;
dacă se constituie o societate pe acţiuni prin subscripţie publică.
La autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de dare certă se va
prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea
firmei şi declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într -o
societate cu răspundere limitată.
IV.9.5.3 Cuprinsul contractului de societate
Ca act constitutiv al societăţii, contractul de societate trebuie să cuprindă

anumite clauze – unele comune tuturor societăţilor comerciale, altele specifice formei
juridice respective – care să stabilească relaţiile dintre asociaţi.
112
Clauzele sunt prevăzute de Legea 31/1990 diferenţiat, în funcţie de forma

juridică a societăţii, actul constitutiv trebuind să cuprindă anumite clauze specifice;
astfel:
art. 7 stabileşte cuprinsul actului constitutiv al societăţii în nume colectiv, în
comandită simplă şi al celei cu răspundere limitată;
art. 8 priveşte actul constitutiv al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită
pe acţiuni.
1. Clauze referitoare la identificarea asociaţilor
Contractul de societate trebuie să prevadă datele de identificare ale asociaţilor
persoane fizice şi ale asociaţilor persoane juridice. La SCS şi SCA, actul constitutiv va
trebui să arate comanditarii şi comanditaţii.
2. Clauze referitoare la identificarea viitoarei societăţi
Aceste clauze privesc forma juridică, denumirea, emblema sau firma.
3. Clauze care privesc caracterul societăţii
Contractul de societate trebuie să prevadă obiectul de activitate cu desemnarea
obiectului principal, capitalul social subscris şi vărsat.
Pentru SNC, SCS şi SRL, în contractul de societate se va menţiona aportul
fiecărui asociat în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul de
evaluare, inclusiv data la care se va vărsa integral capitalul social subscris. La SRL se
vor preciza şi numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale precum şi numărul părţilor
sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său.
La SA şi SCA, la constituire, capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va
putea fi mai mic din 30% din cel subscris. Restul de capital va trebui vărsat în termen de
12 luni. În cazul SA şi SCA se vor preciza şi valoarea bunurilor constituite ca aport în
natură în societate, modul de evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea,
inclusiv specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe tipuri de
acţiuni, se va arăta valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărui tip de acţiune.
4. Clauze referitoare la conducerea şi gestiunea societăţii
Actul constitutiv al SNC, SCS şi SRL trebuie să prevadă asociaţii care
reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi - persoane fizice sau
juridice, ale căror puteri pot fi exercitate împreună sau separat.
Pentru SA şi SCA actul constitutiv trebuie să prevadă datele de identificare ale
administratorilor persoane fizice şi administratorii persoane juridice, drepturile speciale
de reprezentare în relaţiile cu terţii şi de administrare, adică de gestiune internă acordate
113
unora dintre ei. Pentru SCA se vor arăta şi comanditaţii care reprezintă şi administrează
societatea. Pentru SA se fac aceleaşi menţiuni ca la SCA, adică clauzele referitoare la
conducerea, administrarea sau gestiunea, funcţionarea societăţii, controlul de gestiune.
5. Clauze privind durata societăţii
În actul constitutiv, trebuie să se prevadă dacă societatea se constituie pe durată
determinată sau nedeterminată.
6. Clauze cu privire la modalitatea de participare la profit şi pierderi
concretizate în drepturi şi obligaţiile asociaţilor sau acţionarilor .
Pentru SNC, SCS şi SRL trebuie să se prevadă partea fiecărui asociat la profit şi
pierderi, iar pentru SA şi SCA, trebuie să se prevadă modul de distribuire şi de suportare
a pierderilor.
7. Clauze referitoare la înfiinţarea de sedii secundare
Trebuie să se prevadă dacă societatea are intenţia sau chiar a constituit agenţii,
sucursale sau reprezentanţe fără personalitate juridică.
8. Clauze cu privire la unele drepturi pe care le au acţionarii în SA şi SCA
Trebuie să se prevadă avantajele rezervate fondatorilor şi acţionarilor pe care
comanditarii au dreptul să le exercite şi operaţiunile încheiate de asociaţi în contul
societăţii precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni.
9. Clauze cu privire la dizolvarea şi lichidarea societăţii
Contractul de societate trebuie să prevadă modalitatea de dizolvare.
Clauzele expres prevăzute de lege trebuie – în mod obligatoriu – să fie cuprinse
în contractul de societate, în caz contrar, societatea neputând fi înmatriculată.
IV.9.6 Statutul societăţii
Statutul este conceput ca un act constitutiv dezvoltător al contractului de

societate, menit să-i întregească cuprinsul acestuia. Necesitatea statutului – ca un al
doilea act constitutiv – este impusă de specificul societăţii pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni sau cu răspundere limitată. Datorită complexităţii acestor forme de societate
comercială, statutul trebuie să reglementeze elementele particulare ale fiecăreia, în
special, aspectele legate de organizarea şi funcţionarea societăţii:
- adunarea generală,
- administrarea societăţii,
- controlul asupra gestiunii societăţii.
114
IV.9.6.1 Noţiune şi condiţii de validitate
Statutul este un act juridic de natură contractuală (excepţiile sunt reprezentate de

societatea cu răspundere limitată cu asociat unic şi societăţile comerciale înfiinţate în
baza Legii 15/1990).
Obiectul statutului îl constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere şi
funcţionare a societăţii.
Pentru validitatea statutului, trebuie îndeplinite condiţiile cerute de art. 948 Cod
civil legate de consimţământ, capacitate, obiect şi cauză.
Statutul trebuie să se încheie – ca şi contractul de societate – ca înscris sub
semnătură privată sau în formă autentică (art.4, alin.4 din OUG nr. 76/2001), cu
respectarea condiţiilor de validitate cerute de art.5 alin.(6) din Legea 31/1990.
IV.9.6.2 Cuprinsul statutului societăţii
Statutul nu repetă clauzele contractului de societate, el dezvoltă elementele

acestuia privind organizarea şi funcţionarea societăţii:
- modul de constituire şi funcţionare a organelor de deliberare şi administrare a
societăţii;
- condiţiile de adoptare a hotărârilor;
- organele de control asupra gestiunii societăţii;
- repartizarea beneficiilor.
Tot în art.5 din Legea 31/1990, se prevede că, în cazurile în care contractul de
societate şi statutul constituie acte distincte, statutul va cuprinde datele de identificare a
asociaţilor şi clauze care reglementează organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea
activităţii societăţii.
Clauzele statutului trebuie să fie concordante cu cele ale contractului de
societate, altfel, fiind refuzată înregistrarea societăţii.
115
Temă de reflecţie
Ce cuprind obligaţiile profesionale ale comercianţilor şi care prezintă o
importanţă deosebită?

1. Comercializarea de către producătorul agricol a produselor pământului
cultivat de el reprezintă:
a) act obiectiv de comerţ;
b) act subiectiv de comerţ;
c) act mixt de comerţ;
d) act civil.
2. Codul comercial român reglementează:
a) numai acte juridice de comerţ;
b) numai fapte juridice (stricto sensu) propriu-zise;
c) faptele de comerţ în sens larg;
d) numai evenimentele de a căror producere legea leagă efecte juridice;
e) numai acţiunile ilicite de a căror producere legea leagă efecte juridice.
3. Faptele de comerţ obiective:
a) sunt calificate ca fiind comerciale de către lege;
b) dobândesc caracter comercial datorita calităţii de comerciant a părţilor;
c) au caracter comercial datorita caracterului cu titlu oneros independent de
calificarea lor prin lege;
d) au caracter comercial daca una dintre părţi este comerciant;
e) au caracter comercial datorita formei în care se încheie.
4. Faptele de comerţ conexe sunt:
a) acte juridice comerciale prin natura lor;
b) acte de comerţ subiective;
c) acte de comerţ unilaterale;
d) inacţiuni;
e) acte juridice accesorii unor acte juridice calificate de lege ca fiind
comerciale.
116
5. Fondul de comerţ este:

a) o universalitate de fapt mobiliară;
b) o universalitate juridica imobiliară;
c) o universalitate corporală;
d) un bun imobil;
e) o întreprindere de comerţ.
6. Firma unei societăţi comerciale pe acţiuni se înstrăinează:
a) separat de fondul de comerţ respectiv;
b) odată cu stabilimentul;
c) numai odată cu fondul de comerţ respectiv;
d) prin lichidarea societăţii;
e) prin dizolvarea societăţii.
7. Poate deveni comerciant:
a) persoana fizică de 18 ani cu capacitate deplină de exerciţiu;
b) femeia de 15 ani măritată;
c) minorul de 15 ani care a încheiat un contract de muncă;
d) minorul de 16 ani;
e) persoana fizică de 18 ani pusă sub interdicţie.
8. Se constituie obligatoriu prin contract de societate si statut:
a) societatea în nume colectiv;
b) societatea în comandită simplă;
c) societatea cu răspundere limitată;
d) societatea cu răspundere limită cu un singur asociat;
e) societatea pe acţiuni cu capital integral de stat.
9. Răspund nelimitat şi solidar pentru pasivul social:
a) asociatul unic în societatea cu răspundere limitată cu asociat unic;
b) asociaţii în societatea cu răspundere limitată;
c) asociaţii comanditari în societatea în comandită simplă;
d) asociaţii comanditaţi în societatea în comandită pe acţiuni;
e) acţionarii în societatea pe acţiuni.
117
1. Răspuns corect: d, deoarece nu sunt fapte de comerţ actele de vânzare a
produselor pe care cultivatorul le realizează de pe pământul său sau cultivat de
el. Scoaterea acestor acte de sub incidenţa legilor comerciale este concepută ca
un mijloc de protecţie pentru agricultori.
2. Răspuns corect: c
3. Răspuns corect: a
4. Răspuns corect: e
9. Răspuns corect: d
VII-a, Bucureşti, 2007, pg. 65-90; 95-112; 118-135;
2. Cristea, Silvia; Stoica,Camelia Florentina – Drept comercial:
http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=37 ;
3. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci: http://www.osim.ro/legis/plegisl.htm ;
4. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor: https://www.orda.ro/ ;
5. Prescure, Titus; Schiau, Ioan – Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990.
Analize şi comentare pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007 , pg.28-38; 39-
45;
învăţământul economic, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pg. 46-60; 61-71;
73-88; 99-115 ; 116-125; 126-131;
7. Ştefănescu, I. T. – Tratat de dreptul muncii, vol. I şi II., Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
8. Voiculescu Nicolae – Dreptul muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003; pg. 9-38; 49-
86;
9. http://www.dsclex.ro/coduri/cod_penal_2006.htm#titlul2 ;
10. http://facultate.regielive.ro/download-28914.zip
11. http://asecurs.blogspot.com/2008/01/definirea-good-will-ului.html .
118
V. ANEXA I - Test de verificare a cunoştinţelor
1. Sistemul dreptului intern se împarte în:

A.) drept public.
B.) drept privat.
C.) răspunsul A) şi B).
2. Prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva unui alt
subiect de drept, constând în „a da”, „a face” sau „a nu face” ceva, reprezintă:
A.) dreptul obiectiv.
B.) ramura de drept.
C.) dreptul subiectiv.
3. Norma juridică este:

A.) totalitatea normelor care reglementează o anumită categorie de relaţii sociale.
B.) o regulă generală şi obligatorie de conduită, apărată prin forţa de constrângere a
statului.
C.) totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor lor corelative.
4. Ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea alcătuiesc:

A.) instituţia juridică.
B.) structura raportului juridic.
C.) structura normei juridice.
5. În dreptul român nu constituie izvoare de drept:

A.) jurisprudenţa judiciară şi doctrina.
B.) legea organică.
C.) ordonanţele de urgenţă şi contractele colective de muncă.
6. Structura raportului juridic civil este alcătuită din:

A.) ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
B.) subiecte, obiect şi conţinut.
C.) norme imperative şi dispozitive.
119
7. Organizarea de sine stătătoare (proprie), patrimoniul propriu şi scopul determinat, în

acord cu interesul obştesc general reprezintă:
A.) elementele de identificare ale persoanei fizice.
B.) elementele constitutive ale persoanei juridice.
C.) atribute de identificare ale persoanei juridice.
8.Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice reprezintă:

A.) aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii.
B.) aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii în nume
propriu.
C.) un atribut de identificare a persoanei fizice.
9. Din categoria faptelor de comerţ conexe (accesorii) fac parte:

A.) cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţil or comerciale.
B.) cambia şi biletul la ordin.
10. Atributele de identificare ale persoanei fizice sunt:
A.) denumirea, sediul şi emblema.
B.) numele, domiciliul şi starea civilă.
C.) capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
11. Diferenţa dintre contractul de cumpărare-vânzare comercială şi contractul de
vânzare-cumpărare de drept civil constă în:
A.) calitatea părţilor.
B.) intenţia de revânzare (sau închiriere).
C.) preţul obţinut.
12. Ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care
comerciantul le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii
clientelei şi a realizării de profit, poartă numele de:
A.) fond de comerţ.
B.) patrimoniu.
C.) întreprindere.
13. Actele juridice reprezintă manifestări de voinţă realizate cu intenţia:
A.) de a produce efecte juridice.
B.) de a nu produce efecte juridice.
C.) de a obţine profit.
120
14. Cumpărarea-vânzarea comercială face parte din categoria:

A.) faptelor de comerţ conexe.
B.) operaţiunilor de interpunere în schimb şi circulaţie.
C.) întreprinderilor.
15. Dovada calităţii de comerciant a persoanei fizice:

A.) se poate face cu orice mijloc de proba (înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiză
etc.).
B.) este o chestiune de fapt.
16. Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice are loc:

A.) pe perioada concediului medical.
B.) în momentul în care persoana nu mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.
C.) când persoana săvârşeşte fapte de comerţ în num e propriu.
17. Constituie limite ale principiului libertăţii comerţului – în exercitarea activităţii de

comerciant – următoarele elemente:
A.) prestaţiile la care se obligă asociaţii.
B.) libertatea alegerii profesiei.
C.) incapacităţile, incompatibilităţile, decăderile, interdicţiile şi autorizaţiile.
18. Printre elementele incorporale ale fondului de comerţ se număra şi:

A.) firma, emblema, clientela şi vadul comercial.
B.) capitalul şi munca.
C.) creanţele şi datoriile comerciantului.
19. Emblema se deosebeşte de firmă deoarece:

A.) emblema se înscrie în Registrul Comerţului.
B.) prin înscrierea emblemei, comerciantul dobândeşte un drept folosinţă exclusivă
asupra ei.
C.) înstrăinarea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
20. Condiţiile de fond ale contractului de societate cuprind şi următoarele elemente:

A.) consimţământul valabil al părţilor care se obligă şi capacitatea de a contracta.
B.) un obiect determinat şi o cauză licită.
121
Răspunsuri
1) Răspuns corect: C.
3) Răspuns corect: B.
5) Răspuns corect: A.
122
VI. ANEXA II - Speţe - Aplicaţii şi exemple pentru fixarea

cunoştinţelor
Decizie nr. 42/2002

din 24/01/2002
(Timişoara). Competenţa materială. Jurisdicţie comercială. Condiţii.
Prin sentinţa civilă nr. 9561 din 6 iunie 2001, pronunţată în dosarul nr.
4779/2001, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea formulată şi precizată de
reclamanta asociaţie împotriva pârâtelor societate comercială şi asociaţie, pentru
constatarea nulităţii absolute a licitaţiei şi contractelor de închiriere.
Prin decizia civilă nr. 565/A din 31 octombrie 2001, pronunţată în dosarul nr.
8651/COM/2001, Tribunalul Timiş a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 42 din 24 ianuarie 2002, pronunţată în dosarul nr.
277/COM/2002, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamantă, a
casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare, în prima instanţă, la Tribunalul
Timiş.
În considerente s-a reţinut că potrivit art. 4 Cod comercial "se socotesc ca
fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt
de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul", art. 7 al aceluiaşi
cod stabileşte că "sunt comercianţi - societăţile comerciale", iar art. 890 al
aceluiaşi cod stabileşte la pct. I că aparţine jurisdicţiei comerciale a judeca toate
contestaţiile relative la fapte de comerţ între orice persoane, mai mult, potrivit art.
56 Cod comercial "dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de
dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de ca zurile în care legea
ar dispune altfel".
În acest sens, faţă de dispoziţiile legale neechivoce enunţate, având în vedere
şi împrejurarea că pârâta intimată are calitatea de comerciant, iar licitaţia
organizată de aceasta, ca şi contractele la care se face referire în acţiunea
introductivă, sunt comerciale, singura concluzie judicioasă care se impune este
aceea că litigiul dedus judecăţii are natură comercială.
Cum, în cauză, ambele instanţe au pronunţat hotărâri cu încălcarea
normelor de competenţă materială, relevându-se motivul de casare prevăzut de
art. 304 pct. 3) C. pr. civ., recursul a fost admis.
123
Decizie nr. 909/1999

din 12/03/1999
Competenţă. Instanţa competentă să soluţioneze litigiile izvorând din executarea
contractelor de asigurare.
Potrivit art. 3 pct. 17 din Codul comercial, sunt considerate ca fapte de

comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii, iar
în conformitate cu pct. 18 din acelaşi articol, la fel sunt privite şi asigurările, chiar
mutuale, contra riscurilor navigaţiei.
Prin art. 6 din Codul comercial, se stabileşte că "asigurările de lucruri sau
stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte
de comerţ numai în ce priveşte pe asigurator".
Din dispoziţiile legale menţionate, se constată că, pentru societatea de
asigurări, operaţiunile de asigurare sunt întotdeauna, atât obiectiv, fapte de
comerţ, în timp ce pentru asigurat, cu excepţia cazurilor în care obiectul asigurării
îl constituie bunuri sau stabilimente comerciale, asigurările au natură civilă.
Atunci când asigurarea are caracter comercial numai pentru asigurator şi
caracter civil pentru asigurat, raportul de asigurare are caracter mixt,
reprezentând faptă de comerţ numai pentru asigurator, dar, din examinarea unor
texte ale Codului comercial, se desprinde concluzia că şi participantului
necomercial îi sunt aplicabile normele privind obligaţiile comerciale.
Astfel, prin art. 56 din Codul comercial se stabileşte că "dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte
acest act, legii comerciale, a fără de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a
comercianţilor şi în cazurile în care legea ar dispune astfel".
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 893 din acelaşi cod, "chiar
când actul este comercial numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-
însul sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale".
În prezenta cauză, aşa cum s-a arătat, reclamantul a chemat în judecată
societatea de asigurare, pentru a fi obligată la daunele ce i se cuvin în baza celor ce
au fost stabilite prin contractul de asigurare, deci s-a născut un litigiu care, în
conformitate cu prevederile legale ce au fost analizate, este de competenţa
jurisdicţiei comerciale.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. "a" din Codul de procedură civilă, "tribunalele
judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială cu excepţia
celor al căror obiect are o valoare de până la 10 milioane lei inclusiv".
Cum despăgubirile pretinse de reclamant depăşesc valoarea de 10 milioane
lei, iar litigiul are natură comercială, deci tribunalul a soluţionat cu deplină
competenţă pricina în prima instanţă, se constată că este greşită soluţia instanţei
de apel, care, în loc să procedeze la examinarea motivelor de fond ale apelului, a
desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza la judecătorie, pentru a fi
soluţionată potrivit dreptului comun.
În consecinţă, recursul se priveşte ca fondat, astfel că urmează a fi admis, în
conformitate cu dispoziţiile art. 313 din Codul de procedură civilă va fi casată hotărârea
124
atacată şi cauza va fi trimisă la aceeaşi instanţă, pentru a cerceta motivele de fond ale
apelului.
Decizie nr. 242R/2002

din 14/09/2002 (Braşov)
Contract de vânzare-cumpărare a unui spaţiu comercial încheiat între două
societăţi comerciale. Caracterul comercial al contractului.
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Rupea reclamanta SC "F" Braşov a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC "B" SA Bucureşti anularea contractului de
vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 36666/9.10.1995,
constatarea că obiectul real al vânzării îl reprezintă doar X parte din imobilul înscris
înscris în CF în CF nr. 4772 Rupea, nr. top. 662/1/1 de sub A2.
Judecătoria Rupea, prin sentinţa civilă nr. 1042/20.11.2000 a respins acţiunea
considerând-o neîntemeiată.
Tribunalul Braşov, prin decizia civilă nr. 147/4.05.2001 a respins apelul declarat
de reclamantă împotriva sentinţei, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii
de şedinţă din 14.09.2000 prin care s-a respins excepţia prescripţiei acţiunii şi în
consecinţă s-a admis această excepţie.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 104
pct. 9 Cod pr. civilă.
Ulterior, la termenul din 7.09.2001 recurenta a invocat excepţia de necompetenţă
materială a Judecătoriei Rupea de a soluţiona cauza în primă instanţă susţinând că,
litigiul având un caracter comercial trebuia judecat în primă instanţă de Tribunalul
Braşov - Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Excepţia de necompetenţă materială fiind de ordine publică în baza art. 206 alin.
1 şi 2 din Codul de procedură civilă, conform căruia motivele de ordine publică pot fi
invocate şi peste termenul de motivare a recursului, urmează a se analiza mai întâi
această excepţie.
Potrivit art. 1 din Codul de procedură civilă judecătoriilor le revine competenţa
de a soluţiona în primă instanţă toate procesele şi cererile cu excepţia celor date de lege
în competenţa altor instanţe. Una dintre aceste excepţii este prevăzută în art. 2 pct. 1 lit.
a din acelaşi cod, în conformitate cu care procesele şi cererile în materie comercială al
căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde lei inclusiv, precum şi procesele şi
cererile în această materie al căror obiect neevaluabil în bani se judecă în primă instanţă
de tribunale.
Ca urmare, pentru a se stabili competenţa materială de soluţionare a prezentei
cauze urmează a se stabili mai întâi dacă raportul juridic dedus judecăţii este de natură
civilă ori comercială.
Codul comercial român în art. 3 face o enumerare a faptelor de comerţ,
care nu include şi vânzarea cumpărarea de bunuri imobile, ceea ce ar putea duce
la concluzia că actele juridice referitoare la tranzacţiile imobiliare nu intră în sfera
raporturilor comerciale.
125
Enumerarea prevăzută în art. 3 Cod comercial nu este însă una limitativă,

ea are doar un caracter enunţiativ, exemplificativ. Art. 4 din acelaşi cod instituie
prezumţia de comercialitate pentru toate obligaţiile comercianţilor, cu excepţia
celor de natură civilă ori a căror comercialitate rezultă din actul săvârşit de
comerciant.
În speţă ambele părţi au calitatea de comercianţi deci actele juridice
încheiate de acestea sunt considerate fapte de comerţ şi deci supuse legilor
comerciale.
Susţinerea pârâtei că actul de vânzare cumpărare în litigiu având ca obiect un
bun imobil şi nu întreg fondul de comerţ se încadrează în excepţiile de la prezumţia de
cauzalitate instituită prin art. 4 Cod comercial, fiind un act de natură civilă urmează a fi
înlăturată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Raţiunea instituirii prezumţiei de comercialitate prin art. 4 Cod comercial nu este
presupunerea că acele contracte şi obligaţiuni se integrează în mod obiectiv în
activitatea comercială ci în ideea că ele sunt accesorii exercitării acelei activităţi, că au
fost efectuate pentru facilitarea activităţii comerciantului. De aceea, prezumţia de
comercialitate poate fi înlăturată numai dacă din însuşi conţinutul actului rezultă că
aceasta nu are nici o legătură cu activitatea comercială a părţii.
Imobilul ce a făcut obiectul contractului în litigiu are destinaţia de spaţiu
comercial, fiind înscris ca atare şi în cartea funciară. Cât timp s-a aflat în patrimoniul
reclamantei a avut destinaţia de magazin, deci a servit la desfăşurarea activităţii
comerciale.
La fel, reclamanta a cumpărat acest spaţiu în vederea desfăşurării activităţii
comerciale specifice obiectului său de activitate,
Pentru aceste motive nu se poate susţine că nu există nici o legătură între
contractul de vânzare cumpărare al spaţiului comercial şi activitatea comercială
desfăşurată de către părţi.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de cauza actului juridic. Scopul
cumpărării imobilului fiind desfăşurarea unei activităţi comerciale, natura contractului
de vânzare cumpărare nu poate fi decât una comercială.
Nu poate fi reţinută nici opinia consacrată în doctrina interbelică potrivit căreia
"civilitatea actului este regula iar comercialitatea este excepţia", întrucât în lumina art. 4
din Codul comercial pentru actele juridice ale unui comerciant comercialitatea este
regula iar civilitatea este excepţia care trebuie dovedită. Or, în speţă nu s-a dovedit nici
caracterul exclusiv civil al actului nici voinţa părţilor de a da acestui act un caracter civil
(art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 17/2000, art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 51/1998 şi art. 53 lit. a
din Legea bancară).
Mai mult este de remarcat că în legislaţia actuală transferului de imobile între
societăţile comerciale i se aplică reguli specifice dreptului comercial.
Faţă de cele expuse mai sus, având în vedere caracterul comercial al litigiului se
constată că instanţele au soluţionat cauza cu încălcarea normelor imperative de
competenţă prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a Cod pr. civilă astfel că în baza art. 304 pct. 3
Cod pr. civilă urmează a se casa decizia atacată şi rejudecând apelul a se desfiinţa
126
hotărârea primei instanţe şi a se trimite cauza spre competentă soluţionare în fond

Tribunalului Braşov - Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Decizie nr. 367R/2001

din 21/03/2001 (Braşov)
Competenţă materială. Societate de asigurare - caracterul comercial al litigiului.
Prin sentinţa civilă nr. 7915 din 29.03.2000 Judecătoria Braşov a admis
acţiunea civilă, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii C.C. şi C.L. în
contradictoriu cu pârâţii C.A., RAT Bv şi S.C. "A" S.A. Bv. Şi în consecinţă:
A obligat pe pârâţi în solidar să plătească reclamanţilor suma de 9.472.463
lei reprezentând despăgubiri civile şi suma de 2.880.297 lei cheltu ieli de judecată.
A dat în debit pe reclamanţi cu suma de 372.797 lei reprezentând diferenţă taxă
timbru neachitată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta RAT Bv., considerând-o
netemeinică şi nelegală, solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii
acţiunii formulate de reclamanţi.
În motivarea apelului pârâta a susţinut că, deşi în cauză sunt întrunite elementele
răspunderii civile delictuale conform art. 998-999 Cod civil în ceea ce-l priveşte pe
prepusul său şi ale răspunderii comitentului pentru prepusul său conform art. 1000 alin.
3 Cod civil, fapt reţinut întemeiat, instanţa de fond în mod greşit a dispus obligarea
pârâţilor la plata despăgubirilor întrucât troleibuzul implicat în accident a fost asigurat,
iar reclamanţii au fost despăgubiţi de "A" Bv., în temeiul art. 43 din Legea nr. 136/1995
cu suma de 10.054.380 lei la 19 mai 1999.
Apelanta a solicitat de asemenea a se reţine că reclamanţii au fost despăgubiţi
integral prin suma acordată de "A", această opţiune fiind susţinută şi prin obiecţiunile la
raportul de expertiză efectuat în cauză.
În subsidiar se solicită a se avea în vedere uzura calculată a maşinii avariate şi
răspunderea exclusivă a "A".
Tribunalul Braşov, prin decizia civilă nr. 2185/A din 11.10.2000 a respins apelul
pârâtei RAT Bv., păstrând sentinţa apelată.
În considerentele deciziei astfel pronunţate, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Pârâţii sunt obligaţi a despăgubi în solidar şi integral pe reclamanţi cu privire la
orice prejudiciu suferit de aceştia ca urmare a accidentului produs la 7 mai 1999 din
culpa pârâtului prepus C.A. Din probele administrate în cauză şi relevate de instanţa de
fond rezultă că paguba suferită de reclamanţi nu a fost acoperită integral de "A" Bv.
Prin plata sumei de 10.954.390 lei.
Conform expertizei tehnice auto valoarea reală a pagubei produse autoturismului
proprietatea reclamanţilor este de 9.526.763 lei, iar în ce priveşte gradul de uzură al
autoturismului acesta nu poate fi reţinut în detrimentul reclamanţilor întrucât reparaţia
autoturismului nu poate fi efectuată prin manoperă redusă sau prin înlocuire piese,
ansamble etc., la gradul de uzură avut anterior.
127
Ca urmare prejudiciul suferit de reclamanţi fiind real şi dovedit soluţia instanţei

de fond este legală şi temeinică.
În ce priveşte raportul juridic existent între asigurator, respectiv "A" Bv. şi
asigurat, pârâta apelantă, acesta nu formează obiectul cauzei deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta RAT Bv., întemeiat în drept pe
dispoziţiile art. 304 pct. 9, 10 şi 11 Cod procedură civilă, solicitând admiterea
recursului, casarea deciziei recurate, iar pe fond respingerea acţiunii promovate de
reclamanţi, reiterând motivele invocate prin apel.
Curtea din oficiu a invocat excepţia lipsei competenţei materiale a secţiei civile a
Tribunalului Braşov.
Având a se pronunţa, potrivit art. 137 Cod procedură civilă, mai întâi asupra
excepţiei, Curtea o consideră întemeiată pentru considerentele ce urmează.
Astfel, în cauză, în calitate de pârâtă a fost chemată şi o societate de asigurări.
Potrivit art. 3 paragraf 17 Cod comercial pentru societăţile de asigurări
operaţiunile de asigurare sunt întotdeauna fapte de comerţ în timp ce pentru
asigurat asigurările au natură civilă, cu excepţia cazurilor în care obiectul
asigurării îl constituie bunuri sau stabilimente comerciale.
Aşadar, când asigurarea are caracter comercial pentru asigurator şi
caracter civil pentru asigurat, precum în speţa dedusă judecăţii, raportul de
asigurare are caracter mixt, reprezentând faptă de comerţ numai pentru
asigurator.
Cu toate acestea, dispoziţiile Codului comercial vor fi aplicabile şi
asiguratului - necomerciant, întrucât art. 56 din menţionatul cod prevede că "dacă
un act este comercial numai pentru una din părţi toţi contractanţii sunt supuşi, în
privinţa acestui act, legii comerciale afară de dispoziţiile privitoare la persoana
chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel".
În acelaşi sens, potrivit art. 893 Cod comercial, chiar când actul este
comercial numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de
competenţa jurisdicţiei comerciale.
În cauza dedusă judecăţii, faţă de obiectul acţiunii şi temeiurile acesteia,
dispoziţiile legale mai sus citate îşi găsesc aplicabilitatea şi prin urmare, litigiul
fiind de natură comercială competenţa soluţionării apelului formulat în cauză
revenea secţiei comerciale a tribunalului, iar nu secţiei civile, potrivit art. 2 pct. 1,
2 şi 4 Cod procedură civilă.
Faţă de aceste considerente, urmează a admite excepţia de necompetenţă
materială, a admite recursul declarat în cauză, a casa potrivit art. 304 pct. 3 Cod
procedură civilă decizia recurată ca fiind pronunţată cu încălcarea competenţei altei
instanţe şi în baza art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă a trimite cauza spre rejudecarea
apelului Tribunalului Braşov - secţia comercială.
128

din 08/09/2000 (Constanţa)
Societăţi agricole, organizaţii cooperatiste, inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii 64/1995.
Tribunalul - prin judecător sindic, a respins ca inadmisibilă, cererea de

deschidere a procedurii falimentului faţă de debitoarea Soc. Agricolă "Dobrogeana", în
raport de dispoziţiunile art. 1 din Legea nr. 64/1995, potrivit cu care se instituie
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de debitorii comercianţi care nu
fac faţă datoriilor lor comerciale.
Recursul creditoarei, prin care se susţine greşita reţinere că dispoziţiile Legii nr.
64/1995 nu se aplică societăţilor agricole, este nefondat.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 64/1995, rezultă că legiuitorul a
dorit să instituie o procedură specială faţă de acei debitori-comercianţi care nu mai fac
faţă datoriilor lor comerciale, certe, lichide şi exigibile.
Conform dispoziţiilor art. 7 Cod comercial - sunt comercianţi cei care pot
face fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită precum şi
societăţile comerciale.
În atare situaţie, faţă de sfera persoanelor fizice sau juridice căreia i se
poate aprecia ca incidentă procedura specială prevăzută de Legea nr. 64/1995, nu
poate fi reţinută susţinerea recurentei privind dispoziţiile art. 4 şi art. 56 Cod
comercial.
Aceste texte reglementează modul de abordare în plan procesual a
raporturilor juridice născute în legătură cu un act/fapt de comerţ, nicidecum nu
determină dobândirea calităţii de comerciant ca o excepţie de la prevederile art. 7
Cod comercial.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 36/1991, o societate agricolă este o formă asociativă
de tip privat, cu capital variabil şi un număr nelimitat de asociaţi, având ca obiect
exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi al altor mijloace aduse în
societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol, astfel de societăţi neavând
caracter comercial.
Atât prin modalitatea de constituire cât şi prin obiectul de activitate societatea
agricolă nu poate fi asimilată comercianţilor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile
speciale, în materie.
În acelaşi sens - decizia civilă 319/18.09.2000

din 01/01/1998 (Craiova)
Competenţă materială, acţiune privind drepturile de inventator.
Normele cuprinse în Codul comercial sunt acelea care determină

competenţa în această materie, stabilind că aparţin jurisdicţiei comerciale toate
acţiunile ce au ca obiect raporturi juridice ce izvorăsc din săvârşirea faptelor de
comerţ şi raporturi juridice la care participă persoanele care au calitatea de
comerciant (art. 3, art. 4 şi art. 56 Cod comercial).
129
Or, cererea pretinzând pretenţii băneşti derivând din dreptul de inventator,

prin folosirea şi aplicarea în producţie de către societatea comercială a invenţiei
fostului său angajat, recunoscută prin hotărârea O.S.I.M. Bucureşti, priveşte
raporturi juridice civile, de competenţa instanţelor civile, şi nu comerciale, cum
greşit a considerat instanţa de apel.

din 01/01/1999 (Galaţi)
Faptele de comerţ, art. 3 din codul comercial - nerespectare - consecinţe.
Prin decizia civilă nr. 174/1999 Curtea de Apel Galaţi a admis recursul declarat
de către pârâtele S.C. Procent Serv SRL şi S.C. Capitol '90 Prod Com SRL împotriva
deciziei civile nr. 329/1999 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 453/1999.
A fost casată sentinţa civilă nr. 6425/1998 a Judecătoriei Focşani şi decizia civilă
nr. 329/1999 a Tribunalului Vrancea şi a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru
soluţionarea fondului la Tribunalul Vrancea, instanţă competentă.
Prin încheierea din 30 martie 1995 a fost respinsă greşit excepţia de
necompetenţă ridicată şi s-a reţinut de către Judecătoria Focşani că instanţa a fost
investită cu soluţionarea unei cereri care vizează raporturi juridice civile.
Nu s-a observat că prin art. 3 paragraful 1 din Codul comercial sunt
menţionate ca fapte de comerţ cumpărarea spre revânzare a bunurilor mobile.
De asemenea, potrivit aceleiaşi reglementări în ce priveşte bunurile mobile,
numai cumpărarea cu intenţia de revindere sau închiriere poate constitui act de
comerţ, esenţial pentru a distinge între cumpărarea ca act civil şi cumpărarea ca
operaţiune obiectivă de comerţ, fiind intenţia de revindere sau închiriere care
trebuie să existe în momentul cumpărării.
Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător
şi intenţia de revânzare sau închiriere să privească în principal bunul cumpărat.
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective a căror comercialitate
este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial
reglementează şi faptele de comerţ subiective care dobândesc caracter comercial
din calitatea de comerciant a persoanei care le face.
O persoană care săvârşeşte în condiţiile legii anumite fapte de comerţ
obiective prevăzute de art. 3 Cod comercial dobândeşte calitatea de comerciant
conform art. 7 Cod comercial.
În temeiul art. 4 Cod comercial toate actele şi operaţiunile săvârşite de către
un comerciant sunt considerate fapte de comerţ subiective şi deci supuse
reglementărilor din Codul comercial.
Aceasta întrucât actele de natură civilă devin comerciale pentru că sunt
făcute de un comerciant cu ocazia exercitării comerţului.
Ca urmare, doctrina le consideră fapte de comerţ accesoriu prin relaţie.
Este evident că art. 4 Cod comercial instituie o prezumţie de comercialitate
pentru toate obligaţiile comercianţilor.
130
Deşi textul de lege se referă la contractele şi obligaţiile comerciantului

indiferent de regimul lor, au caracter comercial.
Deci, sunt comerciale nu numai obligaţiile contractuale ci şi obligaţiile
derivante din fapte ilicite.
Prezumţia legală de comercialitate a actelor săvârşite de comerciant nu
poate fi înlăturată prin orice dovadă contrară ci doar prin dovada că operaţiunea
este străină comerţului datorită naturii ei sau a regimului pe care îl urmăreşte.
Deci, trebuie să se dovedească că obligaţia are caracter civil sau
necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.
În speţă raportul juridic are ca subiect societăţi comerciale, conţinutul său
îl constituie drepturile şi obligaţiile corelative ale subiecţilor.
Aceasta derivă din factura întocmită de părţi, act care prin conţinutul său
consemnează o operaţiune comercială.
Nu s-a observat că menţionata factură atestă caracterul comercial al
operaţiunii consemnate cât şi destinaţia comercială a bunului care făcea obiectul
facturii.

din 17/12/1998
Fapte de comerţ subiective. Contract de management încheiat în baza Legii nr. 66/1993.
Conflict negativ de competenţă. Înţeles.
Potrivit art. 4 Cod Comercial, contractul de management încheiat în baza Legii

nr. 66/1993 constituie faptă de comerţ subiectivă deoarece una dintre părţi are calitatea
de comerciant, fiind o regie autonomă înmatriculată la Registrul Comerţului, prin
structura şi funcţia lui esenţială nu este de drept privat, iar din operaţiunea juridică
reglementată ori din Legea pe care se întemeiază nu rezultă că ar f i necomercial.
Nu există conflict negativ de competenţă dacă tribunalul, investit de curtea de
apel printr-o hotărâre de casare cu trimitere spre rejudecare, se consideră necompetent
deoarece în înţelesul art. 22 pct. 2 Cod de procedură civilă, un asemenea conflict
presupune ca ambele instanţe să se declare necompetente.
Reclamantul Consiliul Judeţean Iaşi a chemat, în judecată pe pârâţii C.M.,
M.I.V., V.M., V.P. şi O.I., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de
management încheiat la 17 iunie 1996.
Judecătoria a respins acţiunea reţinând că deficienţele legate de încheierea
contractului de management sunt imputabile reclamantului, care nu-i poate invoca
propria culpă, Legea nr. 69/1991 nu face distincţie, la nivelul administraţiei publice
locale, între organele cu atribuţii deliberative şi organele cu atribuţii executive, iar
activitatea pârâţilor manageri a fost corespunzătoare.
Tribunalul a admis apelul declarat de reclamant şi, drept consecinţă, a schimbat
sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului de
management în discuţie.
S-a reţinut că, deoarece potrivit art. 63 (1) lit. h şi o din Legea nr. 69/1991,
numirea conducătorilor instituţiilor de interes judeţean se face de Consiliul Judeţean,
131
contractul de management în cauză este lovit de nulitate absolută, fiind semnat doar de
preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi.
Curtea de Apel a admis recursul declarat de O.M., M.I.V. şi C.M., a casat
hotărârile precedente şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, cu motivarea că în
speţă este vorba despre un litigiu comercial.
Tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel şi a înaintat
dosarul Curţii Supreme de Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de
competenţă.
S-a reţinut că, potrivit art. 20 din Legea nr. 66/1993, actul juridic dedus judecăţii
este un contract de mandat civil deoarece nu are ca obiect vreuna din faptele de comerţ
prevăzute de art. 3 din Codul comercial, astfel încât competenţa soluţionării cererii de
constatare a nulităţii sale revine în primă instanţă judecătoriei şi nu tribunalului.
Din examinarea celor două hotărâri de dezinvestire se constată că soluţia
tribunalului, de declinare a competenţei în favoarea Curţii de Apel, este greşită.
Astfel, potrivit art. 4 din Codul comercial, sunt considerate fapte subiective de
comerţ toate contractele şi obligaţiunile unui comerciant, altele decât cele prevăzute de
art. 3, cu excepţia actelor de drept privat, ce prin structura şi funcţia lor esenţială nu se
pot referi la activitatea comercială cum ar fi, de pildă, căsătoria, adopţia sau testamentul
încheiat de un comerciant - şi actele a căror necomercialitate rezultă din însăşi
operaţiunea juridică reglementată.
Or, este evident că una din părţile contractului de management în discuţie,
respectiv REGIA AUTONOMĂ JUDEŢEANĂ APA CANAL Iaşi, are calitatea de
comerciant, fiind chiar înmatriculată la Registrul Comerţului.
Pe de altă parte, acelaşi contract de management, prin structura şi funcţia lui
esenţială, nu este de drept privat, iar nici din operaţiunea juridică, reglementată şi nici
din Legea nr. 66/1993, în baza căreia a fost încheiat, nu rezultă că ar fi necomercial.
În sfârşit, tribunalul, ca instanţă de fond, dacă aprecia că litigiul este civil,
trebuia să-şi decline competenţa în favoarea judecătoriei şi nu a Curţii de Apel, instanţa
care, de altfel, nu se declarase necompetentă, ci soluţionase recursul declarat de trei
părţi şi, potrivit, art. 22 alin. 2 din Codul de procedură civilă, era abilitată să se
pronunţe asupra unui eventual conflict negativ de competenţă între tribunal şi
judecătorie.
Aşa fiind, se va stabili că în speţă competenţa soluţionării cererii de anulare a
contractului de management dintre REGIA AUTONOMĂ JUDEŢEANĂ APĂ CANAL
- Iaşi şi pârâţi revine tribunalului.
din 11/02/1997
Obligarea S.C. "AGROCOM CORINA" S.R.L., la plata preţului şi penalităţi de
întârziere în plată.
Consiliul judeţean a solicitat în contradictoriu cu S.C. "AGROCOM CORINA"

S.R.L., obligarea acesteia la plata preţului şi penalităţi de întârziere în plată, arătând că,
132
în baza contractului a închiriat pârâtei o suprafaţă de teren, iar aceasta nu şi-a îndeplinit
obligaţia de a plăti chiria.
Instanţa a reţinut că litigiul dedus judecăţii nu are caracter comercial,
întrucât contractul de închiriere invocat în dovedirea acţiunii a fost încheiat cu
numitul C.N., persoană fizică, şi nu cu S.C. "AGROCOM CORINA" S.R.L., pârâtă
în cauză. Ca urmare, ar fi lipsit de relevanţă faptul că, ulterior C.N. a încheiat cu această
societate un contract de asociere în participaţie pentru exploatarea terenului închiriat.
Reclamantul a declarat recurs reiterând susţinerile referitoare la caracterul
comercial al litigiului.
Recursul este fondat.
Între Consiliul judeţean, în calitatea de locator şi numitul N.C., în calitate de
locatar, s-a perfectat un contract de închiriere a unei suprafeţe de teren adjudecat de
aceasta la licitaţie publică. C.N., în calitate de locatar a încheiat cu S.C. "AGROCOM
CORINA" S.R.L. contractul de asociere în participaţie, pentru realizarea în comun a
activităţilor necesare executării contractului de închiriere, fapt adus la cunoştinţa
reclamantului.
S.C. "AGROCOM CORINA" S.R.L., constituită potrivit Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 din Codul
comercial şi, ca urmare, este supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale pentru toate
contestaţiile ce se pot ridica din operaţiunile ce se desfăşoară în această calitate
(art. 9 din acelaşi cod).
Astfel fiind, competenţa de soluţionare a litigiului dedus judecăţii, al cărui obiect
are o valoare mai mare de 10 milioane lei (acum 1 miliard), revine, în primă instanţă,
tribunalului potrivit art. 2 pct. 1 lit. a Cod de procedură civilă, motiv pentru care
recursul a fost admis, cu consecinţa trimiterii cauzei tribunalului spre competentă
soluţionare.
Decizie nr. 30/1998

din 06/02/1998 (Bacău)
Competenţa materială, licitaţie publică, litigiu comercial.
În baza unei licitaţii publice pârâta a adjudecat o suprafaţă de teren în vederea

realizării unei construcţii provizorii destinate activităţii de alimentaţie publică.
Ulterior s-a încheiat contractul de închiriere cu privire la teren şi pentru că pârâta
nu a plătit chiria reclamanta a chemat-o în judecată solicitând rezilierea contractului.
Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a dispus rezilierea
contractului fără a obliga la plata chiriei restante.
Soluţia a fost menţinută de tribunal prin respingerea apelului declarat de
reclamantă, dar Curtea de Apel a admis recursul a casat decizia, a admis apelul, a
desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre competenta soluţionare tribunalului.
Pronunţând această hotărâre Curtea de Apel a reţinut că pârâta este
constituită potrivit Legii nr. 31/1990 şi deci are calitatea de comerciant, conform
Legii nr. 26/1990 şi a art. 7 din Codul comercial este supusă legilor şi jurisdicţiei
133
comerciale, pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din operaţiunile ce le

desfăşoară în această calitate.
Aşa fiind, competenţa soluţionării litigiului dedus judecăţii revenea în primă
instanţă tribunalului potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) Cod pr. civilă şi nu judecătoriei, cum în
mod greşit s-a procedat.
Decizie nr. 389AP/2001

din 21/06/2001 (Braşov)
Dobânda legală. Stabilirea procentului dobânzii legale pentru necomercianţi, în baza art.
3 alin. 3 din O.G. 9/2000.
Tribunalul Braşov a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C.

"S.T.I." S.R.L. în contradictoriu cu DIRECŢIA DE TINERET ŞI SPORT BRAŞOV şi
în consecinţă a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 100.000.000 lei
preţul antreprizei, suma de 21.250.000 lei dobândă legală pe perioada 15.09.1999 -
15.02.2001 şi în continuare dobânda legală pentru necomercianţi prevăzută de art. 3
alin. 3 din O.G. nr. 9/2000 până la achitarea integrală a creanţei şi suma de 21.221.828
lei cheltuieli de judecată. A respins restul pretenţiilor.
Prin încheierea pronunţată la data de 11.09.2001 s-a dispus, în baza art. 281 Cod
de procedură civilă îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei, în sensul
înlocuirii sumei de 21.250.000 lei cu suma de 47.866.044 lei, ce reprezintă dobânda
legală pe perioada 15.09.1999 15.02.2001.
La pronunţarea acestei încheieri prima instanţă a reţinut existenţa în dispozitiv a
unei greşeli materiale, generate de o eroare de calcul. Astfel, dacă la suma de
120.670.701 lei se aplică o dobândă de 28% pe an rezultă o dobândă lunară de
2.815.649 lei care raportată la perioada 15.09.1999 - 15.02.2001 însumează o valoare
totală de 49.866.044 lei.
Împotriva sentinţei, astfel cum a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a
erorii materiale a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea cuantumului dobânzilor pe
care pârâta le pretinde la suma de 25.624.524 lei, aşa cum reiese din calculul dobânzilor
respectând prevederile O.G. nr. 9/2000 şi respingerea petitului privind cheltuielile de
judecată.
În dezvoltarea motivelor de apel se susţine că procentul dobânzii de 28% pe an
nu este prevăzut de nici o dispoziţie în vigoare. Art. 3 alin. 2 din O.G. 9/2000 face
referire la diminuarea procentului cu 20% faţă de taxa scontului, respectiv 35% pe an,
cuantum prezentat în adresa Băncii Naţionale. În acest fel, calculul legal al procentului
aplicabil în speţa de faţă este 35% diminuat cu 20% - 15% pe an.
Apelul este neîntemeiat.
În speţă au aplicabilitate dispoziţiile art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000
potrivit cărora în cazul în care debitorul nu are calitatea de comerciant dobânda
legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R., diminuat
cu 20%.
Acest text de lege trebuie interpretat în sensul că procentul de 20% cu care se
diminuează taxa de scont se aplică prin raportarea la această taxă ca la un întreg.
134
Astfel, în speţă taxa oficială a scontului stabilită de B.N.R. fiind de 35%, 20%
din această taxă este de 7% (35 x 20% 17). Rezultă că pentru stabilirea dobânzii legale
pentru necomercianţi taxa oficială de scont trebuie diminuată cu 7%. Rezultă astfel o
dobândă legală pentru necomercianţi de 28% (35%-7%-28%).
Dacă s-ar proceda potrivit interpretării date textului de lege de către pârâtă,
scăzând 20 din cifra ce indică procentul taxei oficiale a scontului s-ar putea ajunge ca
dobânda pentru necomercianţi să fie inexistenţă în cazul în care taxa oficială a scontului
stabilit de B.N.R. ar scădea sub 21%.
Ca urmare se constată că instanţa de fond a efectuat un calcul corect al
dobânzilor, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale în materie.

din 18/01/2005
Contract de asociere în participaţiune. Obligaţia de plată. Prezumţia de solidaritate a
codebitorilor. Neaplicare. Raport juridic civil
Potrivit art. 42 C. com., solidaritatea "nu se aplică la necomercianţi pentru

operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ". În speţă, obligaţia la plata
despăgubirilor a pârâtei I, decurgând din contractul de asociere, este una comercială în
timp ce pârâta II nefiind parte în contract, nu are calitatea de codebitor, pentru a fi ţinută
solidar la plată iar obligaţia acesteia de plată a luat naştere din valorificarea drepturilor
prevăzute de Codul civil, în considerarea calităţii sale de titular al dreptului de
proprietate asupra terenului pe care a fost edificată staţia de benzină, în baza unui raport
juridic civil şi drept urmare, acesteia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 42 alin. ultim
din Codul comercial.
Reclamanta S.C. F.A. S.R.L. Zalău a chemat în judecată pe pârâtele S.C. M&B
C. SRL Zalău şi M.C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de
judecată să dispună rezoluţiunea contractului de asociere din 5 aprilie 1993, încheiat
între aceasta şi pârâta I, precum şi obligarea ambelor pârâte la eliberarea bunurilor şi
lucrărilor efectuate, în baza contractului menţionat. În subsidiar, pentru cazul în care
pârâtele doresc să păstreze bunurile a căror restituire se cere, înglobate în staţia de
benzină, reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata contravalorii aportului în
materiale şi manoperă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 5 aprilie 1999, a încheiat
cu pârâta I un contract de asociere, având ca obiect construirea unei staţii de benzină,
conform autorizaţiei de construcţie, eliberată pe numele pârâtei II, având calitatea de
titular al dreptului de proprietate asupra terenului. Staţia urma a fi exploatată în comun,
profitul urmând a se repartiza proporţional cu cota de participare la edificarea acesteia.
În temeiul convenţiei menţionate, reclamanta a achiziţionat bunuri materiale şi a
achitat contravaloarea manoperei de construcţie-montaj a staţiei.
Contrar celor convenite, la finalizarea lucrărilor nu s-a făcut evaluarea aportului
fiecărui contractant la edificarea staţiei de benzină, în vederea stabilirii cotei de
participare la repartizarea profitului.
135
Mai mult, pentru diminuarea profitului realizat din activitatea comercială a

staţiei, pârâta M.C. a mai înfiinţat o societate comercială, având ca unic scop trecerea
produselor petroliere prin aceasta, anterior înregistrării acestora în contabilitatea S.C.
M&B C. S.R.L. Zalău, cu reţinerea profitului în favoarea acestei din urmă societăţi.
Pârâta S.C. M&B C. S.R.L. Zalău a depus întâmpinare, solicitând respingerea
acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta I a susţinut că, deşi se cere rezoluţiunea contractului de asociere, în faţa
unui acord tacit, acesta nu a fost pus în executare niciodată, aşa încât nu se poate pune
problema rezoluţiunii. În aceste condiţii, reclamanta nu a contribuit la edificarea staţiei
de benzină, aşa încât cererea de restituire nu este întemeiată.
În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică. În baza actelor existente la dosar şi
a actualizării sumelor la nivelul lunii decembrie 1999, expertul tehnic a concluzionat că
reclamanta a achitat suma totală. O nouă expertiză tehnică a actualizat valoarea staţiei
de benzină. Aceste valori au fost modificate ulterior, prin completarea expertizei ca
urmare a formulării de obiecţiuni de către reclamantă şi pârâta I.
A fost efectuată şi o expertiză contabilă, care a identificat facturile emise de
furnizori către cele două asociate şi a concluzionat că reclamanta a înregistrat în
evidenţa contabilă facturile şi a achitat valoarea acestora, cu excepţia facturii din 25
iunie 1994.
La dosar au mai fost depuse şi două expertize tehnice extrajudiciare, realizate la
cererea reclamantei, respectiv a pârâtei I.
Prin sentinţa civilă nr. 688 din 17 noiembrie 2000, Tribunalul Sălaj, Secţia civilă
a admis acţiunea şi a obligat pârâtele, în solidar, să plătească despăgubiri, cu dobânda de
35% pe an, începând cu data de 16 decembrie 1998 şi până la achitarea integrală a
debitului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că expertiza efectuată în cauză
este în concordanţă cu lucrările efectuate la staţia de benzină şi cu plata lucrărilor
efectuate de reclamantă, aşa încât a validat-o şi a dispus obligarea potrivit concluziilor
acesteia.
Pârâtele au declarat apel, susţinând că sentinţa este netemeinică şi nelegală
deoarece:
- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra obiectului dedus judecăţii, ci asupra a
ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea principiului disponibilităţii;
- s-a făcut o greşită aplicare a legii, atât în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor
legale privind obligaţiile solidare şi prescripţia extinctivă iar instanţa a aplicat
dispoziţiile Codului comercial unui raport juridic civil;
- starea de fapt nu este în concordanţă cu materialul probator administrat.
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin
decizia nr. 533 din 17 mai 2001, a admis în parte apelul declarat de pârâta I şi a
schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata
despăgubirilor.
Constatând că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat asupra apelului
declarat de pârâta M.C. împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea Supremă de Justiţie,
Secţia comercială, prin decizia nr. 2534 din 9 mai 2003, a admis recursurile declarate de
136
pârâţi împotriva deciziei nr. 533 din 17 mai 2001 a Curţii de Apel Cluj-Secţia
comercială şi de contencios administrativ, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza
aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării apelurilor.
Prin decizia nr. 43 din 27 ianuarie 2004, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială
şi de contencios administrativ a respins apelurile declarate de părţi împotriva hotărârii
primei instanţe, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut caracterul comercial al
litigiului, formularea acţiunii înlăuntrul termenului de prescripţie şi deţinerea în fapt de
către pârâte a staţiei de benzină edificată cu contribuţia reclamantei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtele au declarat recurs.
Pârâta M.C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea
apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe şi, pe fond, respingerea acţiunii. În
subsidiar, pârâta a solicitat admiterea în parte a apelului şi stabilirea despăgubirilor la
nivelul lunii decembrie 1999, fără dobânzi.
Pârâta II a susţinut că în mod greşit s-a reţinut legitimarea procesuală pasivă a
sa, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.
Totodată, instanţele au făcut o greşită aplicare a solidarităţii, cu privire la
obligaţia de plată stabilită în favoarea reclamantei.
Pârâta a susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia dreptului la acţiune al
reclamantei.
Pe de altă parte, reclamanta nu poate pretinde că este, în raporturile cu pârâta II,
în situaţia constructorului de bună credinţă, atâta timp cât staţia de benzină a fost
edificată de pârâta.
Pârâta I a solicitat, de asemenea, admiterea recursului, arătând că situaţia de fapt
a fost stabilită eronat, contrar probatoriului administrat în cauză din care rezultă că
aceasta a edificat staţia de benzină pe terenul proprietatea pârâtei II.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost eronat respinsă, în
raport cu data chemării în judecată raportat la data edificării construcţiei.
Pe de altă parte, pârâta a mai susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, în
raport cu împrejurarea că reclamanta nu are calitatea de constructor ci doar a achitat
parţial anumite lucrări.
De altfel, instanţa nu s-a preocupat de a examina şi stabili natura juridică a
dreptului reclamantei care, în nici un caz nu este unul real ci un drept de creanţă.
Întinderea dreptului de creanţă a fost greşit stabilită, ca urmare a reactualizării inclusiv a
taxei pe valoarea adăugată iar obligaţia de plată a dobânzii a fost greşit stabilită sub
aspectul temeiului, cu referire la lipsa unui contract comercial, a cuantumului, precum şi
a datei de la care curge, cu referire la stabilirea unei date anterioare exigibilităţii sumei.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, s-a stabilit în cauză că între
reclamantă şi pârâta I a intervenit un contract de asociere privitor la edificarea unei staţii
de benzină, pe terenul pârâtei II, în vederea realizării în comun a unei activităţi
comerciale.
Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 893 C. com. raportat la art. 56 C. com., cu
menţiunea că prin "act" cele două texte nu au în vedere numai contractele ci orice fapt
juridic apt a crea obligaţii, în mod legal s-a apreciat că litigiul este de competenţa
137
jurisdicţiei comerciale, aşa încât recursurile se constată a fi nefondate sub aspectul

acestei critici.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia începe să curgă de la data
când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Din actele dosarului rezultă edificarea în comun de către reclamantă şi pârâta I a
staţiei de benzină B. După începerea derulării activităţii comerciale specifice prin staţia
menţionată, urma să producă efecte între reclamantă şi pârâta I convenţia privitoare la
evaluarea participării fiecărei părţi şi stabilirea cotei din profit corespunzător aportului.
Pârâta II, ulterior edificării construcţiei a intabulat construcţia în cartea funciară
pe numele său. Reclamanta a formulat acţiune în rectificarea cărţii funciare. Din
momentul respingerii irevocabile a cererii sale, reclamanta a avut certitudinea
imposibilităţii realizării contractului de asociere. Drept urmare, în mod corect instanţele
au reţinut această împrejurare ca moment al naşterii dreptului la acţiune, faţă de care
dreptul la acţiune nu este prescris, aşa încât recursurile se constată a fi neîntemeiate şi
sub aspectul acestei critici.
Obligaţia de plată a fost stabilită în limita sumei rezultate din examinarea în
concret a cotei de contribuţie bănească a reclamantei la edificarea staţiei de benzină şi
actualizării acesteia conform C.E.T. de către expertul tehnic O.T. Din actele dosarului
rezultă realitatea acestei contribuţii (pârâtele nu au propus alte probe care să infirme
concluziile expertizei, judicios validate şi însuşite de instanţa de judecată). În fapt,
pârâtele îşi manifestă acordul stabilirii obligaţiei de plată, în subsidiar, pentru o sumă
mai mică, ce nu a avut în vedere aportul reclamantei la edificarea staţiei de benzină, aşa
încât recursurile se constată a fi neîntemeiate şi sub aspectul acestei critici.
În fine, dobânda a fost stabilită la nivelul practicat la data exigibilităţii creanţei.
Nu sunt motive de reducere a procentului sau stabilirii altei date de la care aceasta
începe să curgă, contrar dispoziţiilor art. 43 C. com., care prevăd ca moment al naşterii
obligaţiei, data scadenţei creanţei şi, în lipsa unui termen de plată, de la data punerii în
întârziere, aşa încât recursurile se constată a fi neîntemeiate şi sub aspectul acestei
critici.
Potrivit art. 42 C. com., solidaritatea "nu se aplică la necomercianţi pentru
operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ".
În cauză, obligaţia de plată a pârâtei I, decurgând din contractul de asociere, este
una comercială. Pârâta II nu este parte în contractul de asociere şi, în consecinţă, nu are
calitate de codebitor, ţinută solidar la plată.
Obligaţia acesteia de plată a luat naştere din valorificarea drepturilor prevăzute
de Codul civil în considerarea calităţii sale de titular al dreptului de proprietate asupra
terenului pe care a fost edificată staţia de benzină. Drept urmare, acesteia îi sunt
aplicabile dispoziţiile art. 42 alin. ultim C. com., recursul declarat de pârâta II fiind
fondat sub aspectul acestei critici.
În consecinţă, Curtea a respins recursul declarat de pârâta I, a admis recursul
declarat de pârâta II, a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a admis apelul
declarat de aceeaşi parte şi a modificat sentinţa în sensul înlăturării solidarităţii.
138

din 08/02/2005
Contract de asociere în participaţiune. Calitatea de necomerciant a părţii contractante
Potrivit dispoziţiilor art. 251 şi 252 C. com., asociaţiunea în participaţiune are

natura improprie a unei societăţi în care o persoană participă la afacerile comerciale ale
alteia pentru a împărţi cu ea beneficiile şi pierderile.
Fie că priveşte o singură operaţiune de comerţ, fie un comerţ întreg, asociaţiunea
poate să aibă loc şi pentru operaţiunile făcute de necomercianţi, astfel că este greşită
susţinerea că primăria nu poate fi parte a contractului de asociere pentru că nu este
comerciant, din moment ce şi necomercianţii pot încheia asemenea contracte.
Reclamanta PRIMĂRIA MUNICIPIUL BUCUREŞTI, a chemat în judecată pe
pârâta S.C. M.I.E. S.R.L. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata cotei de profit
şi penalităţile de întârziere, datorate conform contractului de asociere, constatarea
rezilierii contractului şi evacuarea pârâtei din spaţiul pus la dispoziţie, prin asociere.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 11483 din 29 septembrie
2003, a admis acţiunea precizată a reclamantei, a reziliat contractul de asociere, a
evacuat pe pârâtă din spaţiul în litigiu.
Instanţa de fond a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în
perioada 1 martie 2000-30 aprilie 2002, acumulând o restanţă de plată din cota de profit
şi din penalităţi, situaţie care potrivit înţelegerii părţilor atrage rezilierea contractului şi
evacuarea asociatului.
Curtea de Apel Bucureşti, soluţionând apelul declarat de pârâtă, prin decizia
comercială nr. 133 din 15 aprilie 2004, a respins cererea, reţinând că înţelegerea părţilor
nu privea o clauză leonină, calculul obligaţiilor de plată s-a diminuat în raport cu spaţiul
pus la dispoziţie, iar renunţarea la cota de 82,31% nu presupune anularea obligaţiei de
plată. Pe de altă parte, pârâta nu a invocat excepţia de neexecutare a contractului pentru
a anula efectele contractului părţilor şi a utilizat suprafaţa de 232,20 m.p.
Pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C.
proc. civ. susţinând că instanţa de apel, în mod greşit a interpretat voinţa internă a
părţilor întrucât în dreptul comercial voinţa declarată primează. Art. 9 alin. (2) din
contract prevedea scadenţa obligaţiei începând cu data punerii în funcţiune a imobilului.
Pe de altă parte, noţiunea de "interes asigurat" nu reprezintă profitul realizat din
exploatarea imobilului ci valorează "cauza proximă" a contractului de asociere.
Instanţa de apel a evocat calitatea de administrator al averii statului, a Primăriei,
ceea ce este în contradicţie cu prevederile art. 8 C. com., statul, judeţul, comuna
neputând avea calitatea de comerciant, iar obligaţia de plată, în orice condiţii este greşit
reţinută de instanţă.
Profitul minim garantat echivalează cu garanţia de bonitate contractuală iar
obligaţia de plată este condiţionată de crearea unui centru de profit, altfel clauza este
ilegală.
139
Chiar dacă art. 12 din contract nu a făcut obiectul judecăţii la fond, a reprezentat
un argument din considerentele hotărârii judecătoreşti cu efect asupra bunei credinţe a
pârâtei.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 251 şi 252 C. com., asociaţiunea în participaţiune are
natura improprie a unei societăţi în care o persoană participă la afacerile comerciale ale
alteia pentru a împărţi cu ea beneficiile şi pierderile.
Fie că priveşte o singură operaţiune de comerţ, fie un comerţ întreg, asociaţiunea
poate să aibă loc şi pentru operaţiunile făcute de către necomercianţi (art. 252 C. com.).
Faţă de natura sui generis a contractului, instanţa de apel a interpretat voinţa
părţilor aşa cum rezultă din înţelegerea încheiată până când suprafeţele stabilite în
contract vor fi eliberate, venitul cuvenit necomerciantului se diminuează la 196 USD pe
lună. Textul art. 14, cum a fost încuviinţat de părţi nu poate naşte interpretări diferite.
În succesiunea clauzelor contractuale art. 9 prevedea o cotă din profitul net dar
nu mai puţin de 401 USD/lună pentru situaţia când întregul spaţiu (de 454,12 mp) era
pus la dispoziţia comerciantului, iar art. 14 este un text derogator, pentru situaţia de fapt,
de la data încheierii contractului. Indiferent cum poate fi interpretată expresia "interes
asigurat", art. 14 prevede că plata venitului cuvenit din prezentul contract de asociere să
fie diminuat la 196 USD, astfel încât fie expresia menţionată, fie aceea de profit minim
garantat, nu poate avea alt sens decât cel expres prevăzut: venit cuvenit.
Greşită este şi susţinerea recurentei că primăria nu poate fi parte a contractului
de asociere, pentru că nu este comerciant. Textul art. 252 C. com. este explicit; şi
necomercianţii pot încheia asemenea contracte.
Evocarea art. 12 din contract este superfluă şi judicios tratată în considerentele
deciziei atacate. Clauza privea situaţii legate de renunţarea la cota de participare, la
dreptul de preemţiune, la transmiterea cotei de participare, fără incidente în obligaţiile
de plată stabilite prin convenţie.
Părţile s-au înţeles ca necomerciantul (primăria) să intre în asociere cu suprafaţa
pusă la dispoziţie, contra venitului de 196 USD până la data când celelalte spaţii vor fi
eliberate, iar în condiţiile în care una dintre ele nu-şi execută obligaţiile cealaltă îşi
rezervă dreptul de a rezilia contractul şi din această perspectivă critica deciziei este
neîntemeiată, pârâta având deschise căi procesuale pe care nu le-a utilizat şi care, de
altfel, puteau avea în vedere numai o parţială neexecutare.
Aşa fiind, recursul declarat împotriva deciziei comerciale a fost respins, ca
nefondat.
140
BIBLIOGRAFIE
Textele utilizate în acest material au fost preluate (ca fragment), actualizate, adaptate şi
prelucrate din următoarele surse:
1. Beleiu, Gheorghe – Drept civil român, Ed. Universul Juridic, ediţia a IX -a,
Bucuresti, 2004;
2. Căpăţână, O. – Dreptul concurenţei comerciale, Ed. Lumina Lex, 1998;
3. Cărpenaru, Stanciu D. – Drept comercial roman, Ed. Universul Juridic, ediţia a VII-
a, Bucureşti, 2007;
economic, Ed. Lumina Lex, 2002;
5. Popa, Nicolae – Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998;
6. Prescure, Titus; Schiau, Ioan – Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize
şi comentare pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
învăţământul economic, Editura Universitară, Bucureşti, 2006;
8. Ştefănescu, I. T. – Tratat de dreptul muncii, vol. I şi II., Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003;
9. Voicu, C.; Boroi, Al.; Sandu, Fl.; Molnar, I. – Drept penal al afacerilor, Ed. Ch
Beck, Bucureşti, 2006;
10. Voiculescu, Nicolae – Dreptul muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003;
Internet:
11. Codul comercial român: http://www.dsclex.ro/coduri/ccom1.htm
12. Codul penal român: http://www.dsclex.ro/coduri/cod_penal_2006.htm#titlul2
13. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=371&idl=1
14. Cristea, Silvia; Stoica,Camelia Florentina - Drept comercial:
15. Dimitriu Raluca - Drept civil: http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=17
16. Legea privind societatile comerciale (LSC - Legea societatilor comerciale) nr.
31/1990 - actualizata iulie 2007: http://www.rubinian.com/lsc_01.php
17. LEGE nr.31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale:
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1550
18. http://www.legestart.ro/AfisareAct.aspx?id_act=MTMxMzc4
19. http://facultate.regielive.ro/download-28914.zip
20. http://grupa1519.tripod.com/drept.doc
21. http://www.centrocoop.com/prezentare/prezentarea_sistemului-50-608-ro.html

Dreptul Afacerilor Daj

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Afacerilor Daj

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DAJ ALEXIS

I. Dreptul afacerilor – Noţiuni introductive

În contextul numeroaselor reforme impuse de armonizarea legislaţiei române cu

În studiul acestei noi ramuri de drept „afacerea”/„afacerea comercială”, trebuie

I.1 Sistemul dreptului. Diviziunea şi ramurile dreptului

Cuvântul „drept” are mai multe înţelesuri:

Observaţie: totalitatea normelor de drept în vigoare la un moment dat, pe un

B.) Prin „drept” se înţelege prerogativa (facultatea, posibilitatea unei persoane)

C.) Într-o a treia accepţiune, cuvântul „drept” desemnează ştiinţa dreptului,

I.1.2 Sistemul dreptului.

devin titulari de drepturi şi obligaţii a căror exercitare, respectiv, executare sunt

I.1.3 Diviziunea şi ramurile dreptului

Sistemul dreptului cuprinde mai multe diviziuni şi ramuri:

A. Dreptul internaţional se împarte în:

B. Sistemul dreptului intern se împarte în:

Dreptul public vizează, în special, interesele individuale apărute în relaţiile

Principalele ramuri de drept public sunt:

Dreptul privat reglementează relaţiile dintre persoane fizice şi persoane

Principalele ramuri de drept privat sunt:

 Dreptul civil cuprinde: normele juridice ce reglementează raporturile

 Dreptul comercial cuprinde: norme ce reglementează raporturile

a actelor şi faptelor juridice (acte şi fapte de comerţ), ori din calitatea

 Dreptul familiei cuprinde: norme ce reglementează raporturile decurgând

 Dreptul muncii cuprinde: norme ce reglementează raporturile sociale de

I.2 Norma juridică

Norma juridică poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de conduită

I.2.2 Trăsăturile normei juridice

A.) Este impersonală – nu se adresează direct unei persoane concrete,

B.) Este generală – adică, impune (sau recomandă) o conduită-tip, adresându-se

C.) Este obligatorie – dacă nu este îndeplinită de bunăvoie, se apelează la forţa

I.2.3 Structura normei juridice

Structura logică a normei juridice cuprinde:

În ipoteză, poate fi determinată calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil, soţ

În general, ipoteza normei juridice este determinată spre a nu se ajunge la

B.) Dispoziţia – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă persoana în împrejurările

C.) Sancţiunea – este al treilea element structural al normei juridice. Aceasta

 absolut determinată – când nu poate fi modificată de organele de aplicare

După natura lor, sancţiunile pot fi:

 privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale)

I.2.4 Clasificarea normelor juridice

Problema clasificării normelor juridice prezintă atât importanţă teoretică, dar şi

Normele juridice dispozitive – pot fi:

 o categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită

 Dacă sunt susceptibile de aplicare două norme, se aplică – întotdeauna – cea

D.) După criteriul sancţiunii – normele juridice pot fi:

 norme de drept civil,

I.3 Izvoarele dreptului

În teoria dreptului, modalităţile specifice de exprimare a conţinutului normelor

I.3.2.1 Izvoare NORMATIVE de drept

În dreptul român, constituie izvoare normative de drept:

 LEGEA – adoptată de Parlament. Aceasta poate fi:

­ fundamentală (respectiv, Constituţia);

­ organică (în domenii stabilite prin Constituţie, legile organice putând fi

 DECRETUL – emis de preşedintele României în câteva domenii (sau

 HOTĂRÂREA de GUVERN – adoptată în vederea organizării executării

 ORDINELE şi INSTRUCŢIUNILE – emise de miniştrii, de Guvernatorul

 DECIZIILE emise de autorităţile administraţiei publice locale – (Consilii

 CONTRACTELE COLECTIVE de MUNCĂ – constituie izvor de drept,

I.3.2.2 Izvoare INTERPRETATIVE de drept

În dreptul român, nu constituie izvoare normative de drept:

 OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA) – este format din ansamblul de reguli de

juridice în sistemul dreptului român numai prin recunoaşterea lor expresă

 JURISPRUDENŢA (PRECEDENTUL JUDICIAR) – potrivit legislaţiei

 DOCTRINA (LITERATURA JURIDICĂ sau ŞTIINŢA DREPTULUI) –

fundamentală (respectiv, Constituţia);

organică (în domenii stabilite prin Constituţie, legile organice putând fi

înmatriculării la Registrul Comerţului (pentru regiile autonome şi

actului de dispoziţie care le înfiinţează (pentru organismele celor 3 puteri în

rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a

când scopul este ilicit şi imoral;

când se urmăreşte alt scop decât cel declarat la înfiinţare.