Sunteți pe pagina 1din 31

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Specializarea: Finanţe şi Bănci

Disciplina: Finanţe publice

Coordonator: Student:
Lect. univ. drd. Bogdan Fîrţescu Grupa

2010

1
Cuprins

Cap.1 Noţiuni generale privind impozitele şi taxele locale……………….……....….4

1.1. Noţiunea de impozit şi taxă………………………………………….…4


1.2. Elementele tehnice caracteristice impozitelor şi taxelor…………....….6
1.3. Funcţiile impozitelor şi taxelor……………………………………..….9
1.4. Principiile impunerii ……………………………………………….…10
1.1.1. Principii de echitate fiscală………………………………....……11
1.1.2. Principii de politică financiară………………………………...…13
1.1.3. Principii de politică economică……………………….……….…14
1.1.4. Principii social-politice…………………………………………...15
Bibliografie cap.1……………………………………………………..…….…16

Cap.2 Structura sistemului de impozite şi taxe locale în România…………………...17


2.1. Impozitul pe clădiri…………………………………………………...…...17
2.2. Impozitul pe teren………………………………………………….……...19
2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport…………………………………..….20
2.4. Impozitul pe spectacole…………………………………………………....21
2.5. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate…….………....22
2.6. Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor………….…23
2.7. Taxa hotelieră……………………………………………………….……...24
2.8. Taxe de timbru………………………………………………………….….24
2.9. Taxe speciale…………………………………………………………..…...26
2.10. Alte impozite şi taxe locale…………………………………………….…26
Bibliografie cap.2…………………………………………………………….…27

Cap.3 Rolul impozitelor şi taxelor locale……………………………………………...28


Bibliografie cap.3……………………………………………………...…….…31
Cap.4 Concluzii………………………………………………………………...…..…32

2
MOTO:

“Avem impozite pe fiecare articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele sau pe care
punem picioarele; impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să auzi, pe ce e plăcut să
simţi, să respiri sau să guşti; impozite pe căldură, pe locomoţiune, impozite pe tot ce e
terestru şi subteran, pe tot ce e produs în ţară şi pe tot ce ne vine din străinătate; impozite pe
materii prime şi pe orice valoare nouă creează omul; impozite pe sosurile care ne excită pofta
de mâncare şi pe doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care împodobeşte roba
magistralului şi pe funia care spânzură pe criminal; pe cuiele sicriului şi pe panglicile
miresei. În pat sau la masă , când te scoli sau când te culci trebuie să plăteşti. Şcolarul
biciuieşte sfârleaza lui taxată. Tânărul imberb conduce un cal taxat, cu un ham taxat, pe un
drum taxat! Iar englezul muribund îşi toarnă doctoria pentru care a achitat un impozit de 7%
într-o lingură pe care a plătit cu acelaşi titlu 15% şi zace pe un cearşaf de indiană în preţul
căruia este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în braţele unui farmacist care a plătit
100 de lire licenţă, pentru a avea dreptul să-l omoare”.

( Sydney Smith, Edinburgh Review, 1820)

Cap. 1 Noţiuni generale privind impozitele şi taxele locale

3
1.1Noţiunea de impozit şi taxă
Pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale vizând satisfacerea unor necesităţi de
interes general, statul mobilizează o mare parte din resursele financiare ale ţării. Acest amplu
proces de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut se concretizează în sistemul
veniturilor bugetare care se repartizează între bugetul administraţiei centrale de stat şi
bugetele locale în concordanţă cu obiectivele de realizat în anul bugetar respectiv.
În funcţie de fecvenţa cu care alimentează bugetul , veniturile statului se împart în două
categorii: venituri curente(ordinare) şi venituri bugetare(extraordinare).
Veniturile ordinare sunt acele resurse bugetare la care statul apelează, în mod obişnuit în
condiţii considerate normale şi care se încasează cu o anumită regularitate. În această
categorie se includ în primul rând impozitele şi taxele precum şi veniturile din exploatarea
întreprinderilor şi proprietăţilor statului.
Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
care este datorată- în temeiul legii- la buget de către persoanele fizice şi /sau juridice, în
raport cu capacitatea lor contributivă( pentru veniturile pe care le obţin, pentru bunurile pe
care le posedă, respectiv pentru mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru
serviciile pe care le prestează sau execută).
Cu toate că impozitele sunt cunoscute încă din antichitate şi s-au menţinut până în prezent,
ele au o serie de trăsături specifice ce le-au caracterizat în toate epocile istorice şi societăţile
umane care le-au practicat, între care:
 impozitul este o contribuţie bănească, în sensul că contribuabilii sunt obligaţi să
suporte din venitul sau averea lor anumite sume de bani destinate acoperii nevoilor
generale ale societăţii. În statele moderne această contribuţie se realizează numai în
formă bănească, spre deosebire de statele sclavagiste şi feudale care practicau
impozite şi în formă naturală;
 achitarea impozitului nu este urmată de o “contraprestaţie anumită “din partea statului
sau altor agenţi publici;
 impozitul este o contribuţie obligatorie, în sensul că persoanele fizice şi juridice
trebuie să participe necondiţionat la acoperirea cheltuielilor generale ale statului,
acesta apelând la procedee de constrângere în cazul în care sumele respective nu sunt
vărsate la buget;
 impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, în sensul că odată mobilizate la
dispoziţia statului, statul nu se obligă să efectueze vreo contraprestaţie specifică şi de
valoare egală, el finanţând nevoi comune întregii colectivităţi;
 impozitul este datorat conform dispoziţiilor legale, în sensul că instituirea acestuia se
poate face numai prin lege, statului revenindu-i , în exclusivitate, dreptul de a impune
şi percepe impozite prin reglementări unitare aplicabile pe întreg teritoriul naţional;

4
 impozitul este o obligaţie pecuniară de utiliatate public întrucât sumele utilizate la
dispoziţia statului sunt destinate acoperirii cheltuielilor publice care se efectuează în
interesul general al societăţii;
 impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, în sensul că
subiectele impozabile datorează contribuţia numai în cazul în care realizează venituri
prevăzute de lege ca impozabile sau dobândesc/posedă bunuri care au acelaşi caracter.
Taxele sunt acele sume datorate de către persoanele fizice şi/sau juridice pentru anumite
acte sau servicii îndeplinite/prestate -la cererea şi în folosul acestora- de către anumite
organe de stat, instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora. Taxele constituie ,
alături de impozite, cea de-a doua categorie importantă de venituri ale bugetului de stat.
Prin urmare, taxele sunt reglementate ca obligaţii bugetare datorate de persoane fizice
sau juridice ce solicită o anumită prestaţie din partea instituţiilor statului. Conform
principiului după care taxele sunt plătite ca un contraechivalent direct şi imediat, cuantumul
bănesc al acestora ar trebui să fie egal cu valoarea economică a serviciului prestat. În absenţa
acestei echivalenţe, dacă cuantumul bănesc al unei taxe depăşeşte valoarea serviciului prestat,
această taxă cuprinde şi un element de impozit, fiind instituite în scopuri fiscale de realizare a
unor venituri pentru bugetul statului. De regulă, cuantumul taxelor nu se stabileşte pornind de
la costul ori valoarea serviciului prestat, ci independent de criteriile de ordin economic.Sub
acest aspect, taxele se deosebesc radical de tarifele percepute pentru serviciile executate de
întreprinderi, organizaţii sau liber profesionişti.
Spre deosebire de impozite, taxele reprezintă o contribuţie pentru acoperirea parţială a
cheltuielilor ocazionate de serviciile prestate, pe când impozitele se utilizează la acoperirea
cheltuielilor generale ale societăţii lucrărilor care urmează a fi efectuate de către serviciile
publice. Sunt plăţi făcute pentru servicii prestate, în mod direct şi imediat, beneficiarilor de
către instituţiile statului. Plata efectivă a taxelor se realizează numai în măsura în care se
solicită un anumit serviciu public, pe când plata impozitelor are caracter imperativ,
obligatoriu.
Subiectul plătitor al taxelor este precis determinat din momentul în care acesta solicită
efectuarea unui serviciu din partea unui organ sau instituţie de stat. Alături de taxele datorate
bugetului statului şi taxele datorate bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi
judeţelor, au fost instituite, ca şi o categorie aparte- taxele speciale- pentru funcţionarea unor
servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice. Acestea reprezintă
venituri cu destinaţie specială ale bugetelor locale, fiind utilizate numai în scopurile pentru
care au fost instituite.

5
În stabilirea şi aplicarea taxelor, se au în vedere anumite principii, printre care:
 unicitatea taxării, în sensul că, pentru un anumit serviciu prestat în favoarea unei
persoane, aceasta nu datorează taxa decat o singură dată;
 răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a unei taxe revine funcţionarului
public şi nu debitorului;
 nulitatea actelor nelegal taxate;
 taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în momentul
solicitării serviciilor ce urmează a fi efectuate de organe sau instituţii de stat.

1.2 Elementele tehnice caracteristice impozitelor şi taxelor


Determinarea mărimii veniturilor bugetare care vor alimenta fondul bugetar se face pe
ansamblul economiei naţionale, pe ramuri şi domenii de activitate, pe categorii de
contribuabili şi pe forme de venituri , în funcţie de provenienţa acestora. Această operaţiune
prezintă mare importanţă deoarece în raport cu volumul resurselor posibil de mobilizat, se va
stabili mărimea cheltuielilor pe care statul le va efectua în anul bugetar viitor pentru
îndeplinirea acţiunilor şi obiectivelor pe care şi le propune.
Determinarea anuală a veniturilor posibil de mobilizat la fondul bugetar este un proces
complex care în derularea sa ţine cont de formele de venit, pe categorii de debitori, de
ramurile şi domeniile economic-sociale din care provin, de momentul realizării, de perioadele
de încasare, defalcarea pe trimestru şi luni, perioadele de urmărire a încasării etc.
Veniturile bugetare se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături proprii, dar la toate
se regăsesc o serie de elemente comune. Cunoaşterea acestora face posibilă individualizarea
fiecăruia, fără de care nu s-ar putea determina, urmări şi realiza.
Din aceste considerente, elementele în cauză trebuie sa fie precizate cu claritate pentru a fi
cuprinse în actele normative prin care se instituie legal fiecare venit bugetar. Aceste elemente
sunt:
 denumirea venitului bugetar este în concordanţă cu natura economico-financiară şi
judiciară a acestuia şi poate fi: impozit, taxă , contribuţie, prelevare, vărsăminte etc.
 debitorul sau subiectul impunerii este persoana fizică sau juridică care, potrivit legii,
datorează un impozit, o taxă sau este obligată să efectueze o anumită prelevare la
bugetul statului.
 suportatorul sau destinatarul impozitului(taxei) se stabileşte în legătură cu plata
propriu-zisă a sumelor datorate bugetului şi este persoana care suportă, în ultimă
instanţă, sarcina fiscal. De regulă, subiectul impozitului este şi suportatorul său, dar
există situaţii când acest lucru nu se întâmplă. Este cazul T.V.A., a altor impozite

6
indirecte, când subiectul impozitului (plătitorul) transferă prin sistemul preţurilor
impozitul plătit, unor terţe persoane, care, în calitate de consumatori finali, suportă în
realitate impozitul, ei nefiind nominalizaţi ca subiecţi ai acestora. Asemenea situaţii
pot apărea şi atunci când din raţiuni de tehnică fiscală terţe persoane fac plăţi către
buget în contul subiecţilor impozitului.
 obiectul sau materia impozabilă reprezintă veniturile sau bunurile impozabile.
Veniturile impozabile se pot constitui sub forma profitului la agenţiii economici.
Bunurile impozabile, sub forma averilor sau proprietăţilor, sunt reprezentate de:
clădiri, terenuri, mijloace de producţie etc. De asemeneea, pot constitui obiect al
impunerii (taxării), serviciile prestate de organe ale statului, precum: notariate,
judecătorii, consulate etc. pentru legalizări, eliberări, autentificări, emiteri etc. de acte
corespunzătoare.
 sursa impozitului sau taxei indică din ce anume se plăteşte un impozit/taxă, adică din
venit sau avere. În general, veniturile apar sub forma salariului, rentei sau profitului,
iar averea poate apărea fie sub forma capitalului, fie sub formă de bunuri (mobile sau
imobile). La impozitele pe venit, obiectul coincide în toate cazurile cu sursa. În cazul
impozitelor pe avere, de regulă, sursa o constituie venitul realizat de pe urma averii
respective şi numai foarte rar se întâmplă ca impozitul să fie plătit direct din substanţa
averii (în cazuri de război). Aceasta însemnă că la impozitele pe avere, de regulă,
obiectul impunerii nu coincide cu sursa.
 unitatea de impunere reprezintă cuantumul unitar în care se exprimă obiectul
impunerii pentru a-i preciza mărimea sau dimensiunile. Poate fi unitatea monetară (sau
multiplii săi) în cazul veniturilor sau metrul pătrat, hectarul etc. în cazul unor impozite
pe bunuri imobiliare (clădiri, terenuri etc.)
 cota de impunere reprezintă impozitul datorat aferent unei unităţi de impunere. Cota
impozitului poate fi:
a) cota fixă, când profitul apare ca o mărime invariabilă, cum ar fi : suprafaţa de
teren, capacitatea cilindrică, obţinerea unei autorizaţii, eliberarea unui act etc.
b) cota procentuală care se foloseşte atunci când materialul impozabil se exprimă
valoric şi se poate aplica în mai multe variante:
- cota procentuală proporţională se caracterizează prin aceea că rămâne tot
timpul nemodificată, indiferent de variaţiile intervenite în baza de calcul. În
acest caz, se păstrează în permanenţă proporţia între impozit şi venit( avere).
- cota procentuală progresivă se caracterizează prin faptul că odată cu creşterea
venitului (averii) are loc şi o creştere a cotei impozitului, astfel încât acesta
creşte mai repede decât obiectul impozitului.

7
 asieta reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale pentru
identificarea fiecărui subiect al impozitului, pentru stabilirea mărimii materiei
impozabile şi a cuantumului de plată.
 perceperea (încasarea) venitului bugetar reprezintă realizarea efectivă a acestuia,
utilizându-se următoarele procedee tehnice: metoda plăţii directe, metoda reţinerii
obligaţiei fiscale şi metoda aplicării de timbre fiscale.
 termenul de plată reprezintă data la care, sau până la care un anumit venit trebuie
vărsat la bugetul statului. În stabilirea termenului de plată, se are în vedere
necesitatea încasării ritmice la buget a veniturilor, cât şi a posibilităţilor de plată ale
contribuabililor. Termenul de plată se fixează sub forma unui interval de timp-an,
trimestru, lună, chenzină, decadă, în cadrul căruia sumele datorate trebuie vărsate la
buget, situaţie în care scadenţa este ultima zi a perioadei respective. Cu privire la
termenul de plată, trebuie menţionat că momentul plăţii la buget a unui venit devenit
exigibil nu coincide întotdeauna cu cel al naşterii obligaţiei plătitorului. Această
obligaţie rezultă, de regulă, din momentul în care subiectul intră în posesia materiei
impozabile, iar stingerea obligaţiei are loc la termenul de plată. Vărsarea efectivă la
buget a sumelor datorate se face la intervale de timp reglementate prin lege.
 înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor sunt elemente prevăzute în actele
normative care instituie veniturile bugetare, de care se ţine seama cu ocazia evaluării
bazei de calcul, în determinarea cuantumului venitului fiscal, precum şi la încasarea
acestuia:
a) înlesnirile sunt stabilite de cele mai multe ori sub formă de reduceri sau scutiri şi
au în vedere situaţii deosebite în care anumiţi contribuabili realizează materia
impozabilă. Aceste înlesniri au ca scop stimularea valorificării anumitor resurse
materiale, şi ţin seama de condiţiile dificile de muncă, de folosirea unei forţe de
muncă specială. De asemenea, la încasarea unui venit bugetar se pot acorda
amânări sau eşalonări ale plăţii impozitelor pentru unele categorii de contribuabili
b) drepturile şi obligaţiile contribuabililor sunt reglementate în vederea asigurării
respectării legalităţii la stabilirea şi încasarea obligaţiilor fiscale. În acest sens,
debitorii au dreptul să ceară aplicarea corectă a normelor legale în legătură cu
evaluarea şi încasarea sumelor datorate, să li se admită acordarea înlesnirilor
prevăzute de lege, să facă contestaţii pentru revizuirea impuneriii sau recalcularea
impozitului datorat, atunci când consideră că prevederile legale nu au fost corect
aplicate. De asemenea, pentru plăţile efectuate în plus sau fără o bază legală, au
dreptul să accepte compensări sau obligaţii viitoare sau să ceară restituirea lor.

8
Dintre obligaţiile plătitorului este de reţinut datoria de a pune la dispoziţia
organelor fiscale toate informaţiile cerute în vederea evaluării corecte a bazei de
calcul.

1.3. Funcţiile impozitelor şi taxelor


În principiu, impozitele şi taxele percepute de la contribuabili îndeplinesc trei funcţii:
 contribuţia la formarea fondurilor generale ale societăţii;
 redistribuirea unor venituri primare sau derivate;
 reglarea unor fenomene economice sau sociale.
Contribuţia la formarea fondurilor generale ale societăţii este o obligaţie a tuturor
persoanelor fizice sau juridice care realizează venituri sau deţin averi impozabile, deoarece
aceste fonduri concentrează resursele financiare necesare finanţării unor acţiuni de interes
general, care interesează şi de care beneficiază întreaga societate. Aceste acţiuni de interes
public se referă la servicii de învăţământ, sănătate, apărare naţională, ordine publică.
Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor
resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea anumitor necesităţi acceptate în favoarea
altora, decât a posesorilor iniţiali ai resurselor. În anumite limite rezonabile, redistribuirea
resurselor se realizează pe multiple planuri, printre care: între sfera materială şi cea
nematerială; între sectoarele, ramurile, subramurile şi unităţile administrativ-teritoriale ale
ţării; între diferite grupuri şi categorii sociale.
Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul
agenţilor economici sau al persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se
influenţează preţurile şi, tarifele şi, în mod direct, rentabilitatea; se stimulează realizarea
producţiei, cointeresarea şi răspunderea în muncă; se asigură protecţia terenurilor proprietate
de stat şi a mediului etc.
La persoanele fizice, sistemul de impozite poate acţiona în cuprinderea unui număr cât
mai mare de persoane în activităţi sociale utile, în stimularea executării de lucrări şi servicii în
folosul populaţiei, în descurajarea unor acţiuni în justiţie, în limitarea unor venituri exagerate.

1.4. Principiile impunerii

9
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii, efectuate în baza legii, care au drept
scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea
are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele şi
tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului
(impozitului).
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit introdus să
răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii. Astfel de principii au
fost formulate pentru prima dată de Adam Smith1, reprezentant de seamă al economiei politice
clasice din secolul al XVIII-lea şi primul pătrar al secolulul al XIX-lea. După părerea lui A.
Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe principiii sau maxime, şi
anume:
 principiul justeţii fiscale (echităţii fiscale);
 principiul certitudinii impunerii;
 principiul comodităţii perceperii impozitelor;
 principiul randamnetelor impozitelor.
Aceste principii au avut un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva arbitrariului ce
domnea în perioada descompunerii feudalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă principiilor de echitate, de politică
financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe
poziţiile clasei care deţine puterea politică şi aplicate în concordanţă cu interesele acesteia.

1.4.1. Principii de echitate fiscală


Ca noţiune, echitatea fiscală, înseamnă dreptate socială în materie de impozite.
Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare impunerea diferenţiată a veniturilor
şi a averii şi scutirea persoanelor cu venituri mici de plata impozitului, adică stabilirea unui
minim neimpozabil. Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii
şi anume:
 stabilirea minimului neimpozabil adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare.Minimul
neimpozabil însă poate fi stabilit numai în cazul impozitelor directe, neavând
aplicabilitate în materie de impozite indirecte;

1
Adam Smith, Avuţia naţională, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965,
p.242-244.

10
 sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică
cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii,
precum şi a situaţiei personale a acestuia;
 la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită
în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categoriii sociale, respectiv sarcina fiscală a
unei persoane în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;
 impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează
venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia celor care se situează sub
un anumit nivel.
Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are felul impunerii utilizate. Practica
fiscală cunoaşte impunerea în sume fixe şi impunerea în cote procentuale.
Un impozit în sumă fixă, cunoscut sub denumirea de capitaţie, s-a practicat în orânduirea
feudală şi în primele stadii de dezvltare, ale orânduirii capitaliste. În cazul acestui impozit nu
poate fi vorba de o echitate, deoarece la stabilirea lui nu se are în vedere nici mărimea
venitului sau averii şi nici situaţia personală a plătitorului.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporţionale,
în cote progresive şi în cote regresive.
Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului
egalităţii în faţa impozitelor. În cazul acestei impuneri se aplică aceeaşi cotă de impozit
indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie
între volumul venitului şi cuantumul impozitului datorat.
Cu toate că prin introducerea impunerii în cote proporţionale s-a făcut un pas înainte faţă
de impunerea în sume fixe, în direcţia unei mai juste repartizări a sarcinilor fiscale, totuşi şi
aceasta prezintă neajunsuri. Astfel, nici impunerea în cote proporţionale nu are în vedere
faptul că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe măsură ce acestea obţin
venituri mai mari sau posedă averi mai importante. Impunerea în cote proporţionale s-a folosit
pe scară largă la calcularea impozitelor de tip real, specifice perioadei capitalismului
premonopolist.
Acest tip de impunere se întâlneşte şi în prezent, ea utilizându-se atât în cazul impozitelor
directe, cât şi în cazul impozitelor indirecte.
Impunerea în cote progresive s-a introdus, în unele ţări, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, iar în altele în primele decenii ale secolului al XX-lea. Impunerea în cote progresive
are caracteristic faptul că cota impozitului nu rămâne constantă, ci creşte pe măsura sporirii
materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica impozitului să devanseze pe aceea a materiei

11
impozabile. Cotele progresiei pot creşte fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.
Impunerea progresivă poate fie sub forma impunerii în cote progresive simple, fie a impunerii
în cote progresive compuse.
În practica fiscală se întâlneşte şi impunerea în cote regresive, ca o consecinţă a
impozitelor indirecte. Aceasta, deoarece impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la
utilizarea unui serviciu ca sumă fixă pe unitatea de produs sau ca cotă procentuală este
acelaşi, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorului. Cu alte cuvinte, ponderea
impozitului în venitul cumpărătorului este invers proportională cu venitul acestuia.
În concluzie, dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală, cel care se apropie
în mai mare măsură de cerinţele echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor
progresive compuse. Cu toate aceastea, utilizarea unei anumite progresivităţi de impunere,
chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce automat la respectarea echităţii
fiscale, deoarece aceasta presupune şi îndeplinirea celorlalte condiţii amintite. Totodată,
nivelul ridicat al fiscalităţii din unele ţări este posibil să nu afecteze prea mult puterea de plată
a unor persoane, dacă pe calea evaziunii fiscale, acestea au posibilitatea să sustragă de la
impunere o parte din materia impozabilă.

1.4.2. Principii de politică financiară


La introducerea unui impozit, se cere ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie
stabil şi elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe
condiţii , şi anume:
 impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice sau
juridice, care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de avere.
Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi măsură, ca întreaga materie
impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă impunerii;
 să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia
impozabilă;
 volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redus.
Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul rămâne constant de-a lungul
ciclului economic, adică randamentul unui impozit nu trebuie să sporească odată cu creşterea
volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic şi nici să
nu scadă în perioadele de criză şi depresiune ale ciclului economic.

12
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă
necesităţilor de venituri ale statului.
Ideea privind utilizarea unui singur impozit s-a întâlnit atât la fiziocraţi, care s-au
pronunţat pentru introducerea unui impozit funciar unic, cât şi mai tarziu, odată cu
dezvoltarea marii industrii, când au apărut păreri privind instituirea unui impozit unic asupra
materiilor prime sau asupra energiei, care să se substituie tuturor impozitelor de tip
declarative. Acest din urmă impozit , conceput a fi perceput la vânzarea unor produse, se
consideră că ar evita cheltuielile de încasare pe care le presupun celelalte impozite şi ar
suprima fraudele fiscale. Totoadată, un astfel de impozit merge în întâmpinarea progresului
tehnic, deoarece cantitatea de energie consumată creşte pe măsură ce se dezvoltă industria.
Georges Bernard2 propune un nou sistem de impozite, concretizat într-un impozit anual
direct, în cote variabile asupra valorii reale a capitalului fizic şi asupra bunurilor de consum
durabile. După părerea lui, acest impozit prezintă o serie de avantaje, cum sunt: posibilitatea
efectuării unui control public; problemele privind capitalul fizic sunt mult mai bine studiate;
cotele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcţie de unele criterii economice, sociale,
politice, tehnice şi ecologice; sistemul de impozitare este mai ieftin.
În elaborarea acestei propuneri, autorul a avut în vedere faptul că toate impozitele
practicate în prezent sunt în final reflecatate în preţuri, aprecind totodată, că nu este eficient să
se stabilească impozit pe venit. Se consideră că prin introducerea acestui impozit, veniturile
publice nu vor mai fi colelctate pe baza fluxurilor monetare, ci pe baza mijloacelor
productive. Cu alte cuvinte, impunerea bazată , în special, pe factorul muncă ar fi, după
părerea sa, inadecvată, considerând că este mai eficient şi mai just ca să se bazeze pe munca
trecută, pe factorul capital.
Prin aplicarea unui astfel de impozit, preţurile bunurilor şi serviciilor vor avea o structură
diferenţiată, după cu urmează: bunurile necesare existenţei, produse şi distribuite în masă de
industrii autonome şi computerizate, vor fi mai ieftine, suportând numai impozitul pe
echipamentul necesar producerii , transportului, depozitării şi vânzării acestora; bunurile
durabile, incluzând munca de înaltă calificare, vor fi mai scumpe, purtând atât impozitul
asupra echipamentului productiv, cât şi impozitul asupra folosirii echipamentului personal
determinat în funcţie de durata de viaţă a bunului; bunurile de lux, produse manual în cantităţi
mici, vor fi foarte scumpe, datorită impozitului asupra uneltelor de muncă, impozitul asupra

2
George Bernard, A.Drastic Proposal for Fiscal Reform, în Reforms of the International Institute of Public
Finance, Taormina, 1979, Wayne State University Press, Detroit, 1981, p. 23-39.

13
utilizării lor ca echipament individual, cât şi pentru motivul că, fiind produse manual, vor
include un venit mare şi vor fi foarte rare.

1.4.3. Principii de politică economică


Cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmăreşte nu numai procurarea veniturilor
necesare acoperirii cheltuielilor publice , ci şi folosirea acestuia ca instrument de impulsionare
a devoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea ori reducerea producţiei sau
consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă, restrângerea relaţiilor comerciale cu
străinătatea.
Încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi efectuată prin măsuri
de ordin fiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la import; reducerea sau scutirea
de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone; micşorarea impozitelor directe stabilite
în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în ramura sau subramura respectivă,
facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix din acest domeniu, ceea ce conduce la
reducerea profitului impozabil al societăţilor de capital din ramura sau subramura respectivă.
Impozitele sunt frecvent utilizate pentru: “ a… influenţa comportamentul producătorilor
agricoli în ceea ce priveşte producţia obţinută şi veniturile realizate: un impozit stabilit în
funcţie de venitul mediu la hectarul de teren poate stimula interesul producătorilor să obţină o
producţie sporită la hectar şi cu costuri mai mici, ştiind că pentru venitul suplimentar astfel
obţinut nu datorează impozit suplimentar”3.
În vederea creşterii consumului unei anumite mărfuri, statul procedează la micşorarea sau
chiar suprimarea impozitelor indirecet percepute la vânzarea acesteia. Dacă se urmăreşte
reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit la vânzarea mărfii
respective.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente , pentru redresarea situaţiei
economice. Astfel, de exemplu, pentru stimularea investiţiilor particuare, în unele ţări a fost
adoptată măsura reducerii impozitului aferent venitului investit în maşini , utilaje şi alte
echipamente active. În vederea combaterii inflaţiei, se recurge frecvent şi la măsura majorării
impozitelor.

3
Iulian Văcărel, Finanţele şi cerinţele dezvoltării agriculturii pe plan mondial, Editura Politică, Bucureşti 1976,
p.205

14
1.4.4. Principii social -politice
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmăreşte realizarea unor obiective de
ordin social-politic. Astfel, partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care o
promovează să fie în concordanţă cu interesele celor pe care îl reprezintă. Uneori, prin
intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ încercă să-şi menţină
influenţa în mijlocul unor categorii sociale, în perioada din preajma alegerilor.
Este cunoscută, de asemenea , practica acordării unor facilităţi contribuabililor cu venituri
reduse şi celor care au persoane în întreţinere.
Impozitele cu venituri reduse şi pentru limitarea consumului unor produse care au
consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii(tutun, băuturi alcoolice). Totodată, în unele ţări, se
practică un impozit special în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii, pentru
a se influenţa creşterea natalităţii.

Bibliografie cap. 1

1) Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, “ Fiscalitate în Europa la începutul


mileniului III”, editura Rosetti, Bucureşti, 2006;
2) Sorin V. Mihăiescu, “ Controlul fiscal”, editura Sedcom Libris, Iaşi, 2002;
3) Iulian Văcărel, “ Finanţe publice”, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000;
4) G. Anghelache, P. Belian, “ Finanţele publice ale României”, editura Economică,
Bucureşti, 2008;
5) Constantin I. Tulai, “ Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale”, editura Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.

15
Cap.2 Structura sistemului de impozite şi taxe locale din România

2.1. Impozitul pe clădiri


Impozitul pe clădiri se plătește de către persoanele fizice, persoanele juridice, asociațiile
agricole, unitățile economice ale unor persoane juridice și cele ale organizațiilor politice,
sindicale, patronale, cooperatiste, instituțiilor publice, fundațiilor, cultelor religioase, filialelor,
sucursalelor și reprezentanțelor autorizate să funcționeze pe teritoriul României, cele care
aparțin persoanelor fizice sau juridice străine și altele similar.
În cazul unei clădiri , aflată în administrare sau în folosință, dupa caz, a altei persoane și
pentru care se datorează chirie în baza unui contract de încheiere, impozitul pe clădiri se
datorează de către proprietar.
Dacă o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare
dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spațiile din clădire aflată în
proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în
comun, fiecare proprietar datorează o parte egală din impozitul pe clădirea respectivă.
Impozitul se plătește anual de către persoanele fizice și juridice care au clădiri în
proprietate, indiferent de locul unde acestea sunt situate și de destinația ce li se dă. Pentru

16
clădirile proprietate de stat care se află în administrarea sau în folosința contribuabililor,
impozitul se datorează de către cei care le au în administrare sau în folosință. În cazul
clădirilor care constituie fondul locativ de stat, impozitul se datorează de către unitățile care le
administrează.
Impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al
orașului sau al municipiului în care este amplasat clădirea. În cazul municipiului București,
impozitul și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată
clădirea.
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor
juridice, se stabilesc, taxe pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a comercianților,
locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare
impozitului pe clădiri.
Calculul impozitului se face diferențiat, pe categorii de contribuabili și de clădiri.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de
impunere la valoarea impozabilă a clădirii4. Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile
situate în mediul urban și, respectiv, de 0,1% pentru clădirile din mediul rural. Persoanele
fizice care dețin în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuință( care nu sunt
închiriate unei alte persoane) datorează un impozit pe clădiri care se majorează progresiv 5, în
funcție de ordinea în care au fost dobândite proprietățile. Pentru locuințele a căror suprafață
depășește 150 m pătrați impozitul se majorează cu câte 10% pentru fiecare 150 m pătrați sau
fracțiune din această suprafață existentă în plus.
Pentru persoanele juridice și cele asimilate acestora, impozitul pe clădiri se calculează
prin aplicarea unei cote6 cuprinse între 0,5% și 1% asupra valorii de inventar evidențiată în
contabilitatea acestora, iar în cazul în care contribuabilii nu au efectuat nici o reevaluare a
clădirilor în ultimii 3 ani, cota impozitului va fi între 5% și 10% aplicată la aceeași valoare
menționată anterior.
Pentru clădirile care au fost construite sau dobândite în cursul anului fiscal, impozitul se
datorează începând cu data de întâi a lunii următoarei celei în care construcția a fost dobândită
sau realizată. În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată, demolată ori distrusă în cursul
anului, impozitul nu se mai datorează începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care
s-a petrecut evenimentul.
4
Cod fiscal, art.250 alin. 3 şi 4.
5
Cod fiscal, art.252 alin. 1.
6
Cod fiscal, art.253 alin. 2.

17
Cuantumul impozitului pe clădiri se stabilește pe baza declarației de impunere pe care
fiecare contribuabil are obligația să o depună la organele fiscale teritoriale. Impozitul pe
clădiri este anual, dar el se plătește semestrial, în 2 rate egale, până la 30 martie și , respectiv,
până la 30 septembrie . Pentru plata cu anticipație a impozitului datorat pe întregul an se
acordă o bonificație de până la 10% stabilită concret prin hotărâre a consiliului local.
Legea acordă unor categorii de contribuabili anumite înlesniri: astfel, veteranii de război
invalizii de război, văduvele de război , sunt scutiți de la plata impozitului datorat pentru
clădirile aflate în prorietatea lor în care își au stabilit domiciliul, indiferent dacă acestea sunt
bunuri proprii ale contribuabililor sau sunt bunuri comune ale soților.
Impozitule pe clădiri nu se datorează pentru anumite categorii de clădiri( clădirile
proprietatea statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a instituțiilor publice, clădirile
clasate ca monumente istorice, clădirile care constituie lăcașuri de cult, clădirile instituțiilor
de învațământ și ale unităților sanitare de interes național etc. 7), pentru anumite construcții
speciale ( sond de țiței sau gaze; platforma de foraj marin; centrale hidroelectrice,
termoelectrice, nuclearoelectrice; căi de rulare; galerii subterane; coșuri de fum; terasamente;
instalații tehnologice etc.), precum și pentru unele clădiri ale persoanelor fizice.8

2.2. Impozitul pe teren


Impozitul pe teren este datorat de către persoanle fizice sau juridice care au în
proprietate terenuri situate în România, indiferent de locul unde acestea sunt situate. Pentru
terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale,
concesionale, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care
reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau
de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren.
În cazul terenurilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare
dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa.
Dacă nu este posibilă stabilirea părților individuale ale coproprietarilor, atunci fiecare dintre
proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru terenul respectiv.
Pentru un teren care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a
acestuia, impozitul pe teren se datorează de către locator. În situația în care contractul de
7
Cod fiscal, art.250 alin.1 şi 2.
8
Persoanele fizice nu datorează impozit dacă: clădirea este o locuinţă nouă realizată în condiţiile Legii nr.114/
1996 ori a fost construită pe bază de credite, conform Ordonanţei nr. 19/1994. În aceste cazuri, scutirea se
aplică timp de 10 ani de la data dobândirii clădirii( art. 250, alin.1 şi 2).

18
leasing încetează, altfel decât prin ajungerea la scadență, impozitul pe teren se datorează de
către locator.
Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren, rangul
localității în care este situat terenul și zona și/sau categoria de folosință a terenului, potrivit
încadrării făcute de consiliul local.
Înstrăinarea unui teren, pe orice cale, nu poate fi efectuată până când titularul dreptului de
proprietate asupra terenului respectiv nu are stinse toate creanțele fiscale cu excepția
obligațiilor fiscale în litigiu, cuvenite bugetului local al unității administrativ-teritoriale unde
este situat terenul sau al celei unde își are domiciliul fiscal contribuabilul în cauză, cu termene
de plată scadente pană la data de întâi a lunii următoare celei în care are loc înstrăinarea.
Atestarea achitării obligațiilor bugetare se face cu certificatul fiscal emis de compartimentul
de specialitate al autorităților administrației publice locale. Actele prin care se înstrăinează
terenuri cu încălcarea acestor prevederi sunt nule de drept.
Impozitul pe teren se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30
septembrie. Pentru plata cu anticipație a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de
către persoanele fizice, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de
până la 10% , stabilită prin hotărârea consiliului local.
Impozitul pe teren nu se datoreză pentru următoarele categorii de terenuri: terenuri aferente
clădirilor( adică terenurile pe a căror suprafață este edificată o construcție), terenurile
aparținând cultelor religioase sau având destinații speciale ( cimitire etc.), terenurile
instituțiilor de învățământ și cele ale unităților sanitare de interes național, terenurile ocupate
de căi de comunicații( autostrăzi, drumuri, zone de siguranță etc.), terenurile parcurilor
industriale, științifice etc.9
În ceea ce privește calculul impozitului, acesta este asemănător cu cel reglementat pentru
clădiri: impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren,
rangul localității în care este amplasat terenul, precum și zona, respectiv categoria de folosință
a imobilului.10

2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport

9
Cod fiscal, art.257.
10
Cod fiscal, art 258.

19
Orice persoană fizică și/sau juridică care deține în propietate un mijloc de transport , care
se înmatriculează în România datorează o taxă anuală , care se plătește la bugetul local al
localității în care contribuabilul își are domiciliul, respectiv sediul sau punctul de lucru.
La calcularea taxei asupra mijloacelor de transport este avut în vedere tipul mijlocului de
transport. Astfel, în cazul mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică taxa se calculează în
funcție de capacitatea cilindrică a motorului, cu care este echipat autovehiculul, prin
înmulțirea fiecărei grupe de 200 cm cubi sau fracțiune din aceasta cu o suma fixă, stabilită
diferențiat, în funcție de capacitatea cilindrică ți/sau de masa totală maximă autorizată 11 a
autovehiculului între 10 și 60 RON/an, iar pentru cele cu capacitatea cilindrică de peste 3000
cm cubi cu minim 150 RON/an.
În cazul mijloacelor de transport pe apă, taxa este stabilită diferit în funcție de categoria
mijlocului de transport și/sau de capacitatea de încărcare a acestora.12
Pentru remorci, semiremorci și rulote taxa se stabilește având în vedere capacitatea
acestora, iar pentru atașe taxa se stabilește la un cuantum reprezentând jumătate din taxa
datorată pentru mijlocul de transport la care se anexează în mod obișnuit.
Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru: vehicolele aparținând
persoanelor cu handicap locomotor; mijloacelor de transport ale instituțiilor publice, precum
și cele ale persoanelor juridice; navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele utilizate pentru
transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei și Insula
Balta Ialomiței.
Taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește pe baza declarației de impunere, de către
organele fiscale în a căror rază teritorială își au sediul sau domiciliul contribuabilii și se
plătește anual, în două rate egale, până la 30 martie și respectiv, până la 30 septembrie,
vărsându-se la bugetul localității în care își are domiciliul deținătorul mijlocului de transport.
Pentru plata cu anticipație a taxei auto se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin
hotărârea consiliului local.
Pentru mijlocul de transport deținut de un nerezident taxa se plătește integral în momentul
înregistrării vehicolului la autoritatea administrației publice locale.

2.4. Impozitul pe spectacole

11
Capacitatea cilindrică, respectiv ,masa totală maximă autorizată se stabilesc în raport cu datele înscrise în
cartea de identitate a mijlocului de transport, în factura de achiziţie sau în alt document similar( art.263, alin.8)
12
Pentru iahturi taxa este de 5000 RON/an ( art.263, alin.7)

20
Impozitul pe spectacole este datorat de către orice persoană care organizează o manifestare
artistică, o competiție sportivă sau altă activitate distractivă în România.
Debitorii acestui impozit sunt cei care organizează manifestări artistice, competiții
sportive, activități artistice și distractive de videotecă și discotecă, denumite generic
spectacole, cu excepția instituțiilor publice care desfășoară asemenea activități.
Obiectul impozabil îl constituie sumele de bani încasate din vânzarea biletelor de intrare
sau a abonamentelor ori suprafața incintelor unde se desfășoară anumite activități.
Impozitul pe spectacole este stabilit în cote procentuale asupra încasărilor din vânzarea
biletelor sau abonamentelor, sau în sumă fixă pe metru pătrat în funcție de suprața incintei
unde se desfățoară spectacolul. Acesta se stabilește diferențiat pe categorii de manifestări sau
acțiuni desfășurate, în funcție de interesele financiare ale statului și de interesul public pentru
diferitele spectacole artistice sau concursuri sportive.
Calculul impozitului pe spectacole se face prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată
din vânzarea biletelor de intrare și a abonamentelor, astfel:
 pentru spectacolele de teatru, operă, operetă, filarmonice, cinematografice, muzicale,
de circ și pentru competițiile sportive interne și internaționale se datorează un impozit
de 2%;
 în cazul oricăror alte manifestări artistice cota de impozit este de 5%;
 pentru activitățile cu caracter distractiv sau artistic organizate de videoteci și/sau
discoteci impozitul se stabilește în funcție de suprafața incintei unde se desfășoară
spectacolul, în sume fixe/m.p./ zi, de către consiliile locale.
Impozitul pe spectacole calculat procentual din vânzările realizate, având natura juridică a
impozitelor indirecte, se calculează și se plătește, în contul bugetelor locale 13 de către fiecare
instituție de spectacole, club sau asociație sportivă ori altă categorie de organizatori de
manifestări sau acțiuni impozabile. Impozitul pe spectacole inclus în prețul biletelor de
intrare, trebuie dedus prin aplicarea procentelor legale și depus în contul bugetelor locale
lunar, până la data de 15 a lunii următoare, vărsându-se la bugetele unităților administrativ-
teritoriale în raza cărora se desfășoară spectacolul.
În sarcina persoanelor care datorează impozit pe spectacole sunt stabilite o serie de obligații
ținând de evidența și distribuirea biletelor de intrare și a altor documente pretinse de
compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale. 14 Contribuabilii care
organizează activități artistice de videotecă sau discotecă au obligația de a depune o declarație

13
Impozitul pe spectacole, precum şi amenzile şi penalizările aferente se varsă în contul bugetului local al
unităţii administrativ-teritoriale unde are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă ori altă activitate
distractivă ( art.295, alin. 8)
14
Cod fiscal, art. 274, alin.4

21
care va conține suprafața incintei, precum și zilele în care se desfășoară specatcolele, în
vederea stabilirii cu exactitate a impozitului datorat.
În situatia în care încasările obținute din organizarea de specatcole se cedează în scopuri
umanitare, pe bază de contract, pentru aceste sume nu se datorează impozit.

2.5. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate


Persoanele fizice și cele juridice care solicită și beneficiază de servicii de reclamă și
publicitate în România pe baza unui contract sau a unui alt fel de convenție încheiată cu altă
persoană datorează plata acestei taxe, cu excepția serviciilor de reclamă și publicitate realizate
prin mijloacele de informare scrise și audiovizuale. Taxa pentru servicii de reclamă și
publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de reclamă
și publicitate, cotă ce are o valoare cuprinsă între 1% și 3%., fiind stabilită de consiliul local.
Taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate , datorată de către cel care efectuează
serviciul de publicitate se plătește până la data de 10 a lunii următoare, iar taxa pentru
folosirea mijloacelor de reclamă prin afișaj și panouri , se plătește anual, anticipat sau
trimetrial în patru rate egale, în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale in
raza căreia este amplasat panoul, afișajul.
În anumite cazuri, nu se datorează taxa pentru serviciile de reclamă și publicitate sau taxă
pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate ; astfel, instituțiile publice nu datorează
asemenea taxe; nu se datorează taxe pentru reclamă și publicitatea efectuate în interiorul
clădirilor sau pe mijloacele de transport care nu sunt destinate realizării de reclamă și
publicitate.

2.6. Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor


Contribuabilii care solicită organelor locale competente eliberarea unor certificate, avize şi
autorizaţii în domeniul construcţiilor datorează taxe ce se stabilesc în cote fixe sau
procentuale, diferenţiat în funcţie de valoarea construcţiilor sau instalaţiilor, de suprafaţa
terenurilor sau de natura serviciilor prestate.
Valoarea autorizată a lucrărilor pentru care se percep taxe se stabileşte de către consiliile
locale, în limitele prevăzute de lege, pe baza declaraţiei solicitantului formulată în cererea
pentru eliberarea autorizaţiei.
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism , în mediul urban , se stabileşte de către
consiliul local, în funcţie de suprafaţa pentru care se acordă certificatul. Pentru zona rurală,
taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism se reduce cu 50%.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire se calculează pe baza valorii declarate de
solicitant în cererea sa, contribuabilul fiind obligat ca la finele lucrărilor să declare valoarea

22
reală în vederea regulării taxei.Cuantumul taxei este de 1% din această valoare , iar pentru
clădirile cu destinaţia de locuinţă se reduce cu 50%.
Pentru prelungirea valabilităţii unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de
construire este egală cu 30% din cunatumul taxei iniţiale. În fine se datorează taxe, stabilite în
mod diferenţiat, procentuale sau fixe, şi pentru alte avize, certificate sau activităţi cum ar fi:
autorizări pentru forare şi excavare, autorizări privind racorduri şi branşamente la reţelele
publice de apă, gaz, canal, desfăşurarea unor activităţi economice, eliberarea certificatelor de
producător .
Nu se datorează taxe pentru următoarele categorii de acte: certificate de urbanism sau
autorizaţii de construire pentru lăcaşele de cult; certificate de urbanism sau autorizaţii de
construire pentru lucrări de interes public, naţional sau local.

2.7. Taxa hotelieră


Pentru sederea într-o unitate de cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul local îşi
exercită autoritatea , autoritatea publică locală poate hotărî instituirea taxei hoteliere pentru
persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani. Aşadar este vorba despre o taxă facultativă,
hotărârea de a o institui fiind lăsată la latitudinea unităţilor administrativ-teritoriale, care vor
putea stabili această taxă între limitele prevăzute de lege, respectiv între 0,5% şi 5%,
diferenţiat în raport de tariful de cazare.
Această taxă se încasează de către persoanele juridice care asigură cazarea, odată cu luarea
în evidenţă a persoanelor cazate şi se varsă la bugetele locale în raza cărora se află unitatea de
cazare, în primele 10 zile ale lunii următoare celei în care s-a încasat suma reprezentând
costul cazării.
Sunt scutite de la plata taxei hoteliere următoarele categorii de persoane: persoanele fizice
în vârstă de până la18 ani inclusiv; studenţii; persoanele handicapate şi pensionarii de orice
fel; persoanele fizice aflate pe durata satisfacerii stagiului militar; veteranii de război, precum
şi soţii sau soţiile acestora etc.

2.8. Taxe de timbru


Taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de către
diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,
prestează diferite servicii ori rezolvă anumite interese legitime ale părţilor. Acestea reprezintă
de asemeni o categorie largă şi eterogenă de venituri bugetare. Deşi sunt, în majoritatea lor,
impozite directe, acestea au fost asimilate, în doctrină, impozitelor indirecte datorită
caracteristicilor care le particularizează în raport cu alte categorii de venituri bugetare: ele

23
reprezinta acea categorie de venituri care se obţin din plăţi ocazionale, efectuate de diferite
categorii de subiecte de drept, care, fie introduc cereri şi actiuni în justiţie, fie solicită
îndeplinirea unor acte sau prestarea unor servicii de către diverse instituţii publice sau organe
de stat.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, taxele de timbru se grupează pe mai multe
categorii15, dintre care cele mai importante , mai ales sub aspectul consistenţei sumelor de
bani pe care le aduc la buget sunt:
a) taxele judiciare- reprezintă acea categorie de venituri ale bugetelor locale care se
percep cu oacazia introducerii unor cereri sau acţiuni la instanţele judecătoreşti, ori
care sunt adresate Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie;
b) taxele judecătoreşti- care se percep de către instanţele judecătoreşti pentru acţiunile
introduse în instanţe de către personele fizice şi juridice;
c) taxele de notariat- ce se încasează pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea
anumitor acte, certificate, copii etc.;
d) taxele consulare- care se încasează de către consulate pentru eliberarea certificatelor
de origine, acordarea vizelor de tranzit, de şedere într-o ţară etc.;
e) taxele de administraţie- care se percep de către organele administraţiei de stat pentru
eliberarea de autorizaţii, permise, legitimaţii etc.;
f) taxele de înregistrare-ce se încasează la vânzarea de imobile, terenuri, la construirea,
fuzionarea sau dizolvarea societăţilor de capital, asupra operaţiunilor de vânzare şi
cumpărare la burse etc.;
g) taxele parafiscale-care se practică în unele ţări în afara bugetului de stat şi se percep
cu titlu obligatoriu de către unele persoane juridice de drept public sau privat, altele
decât statul, de către unităţi administrativ-teritoriale şi anumite instituţii publice ale
acestora. Se încasează în sectorul agricol sau de către unele organe ce se ocupă cu
organizarea pieţei, în domeniul cercetării ştiinţifice etc.
În ţara noastră se acordă numeroase înlesniri de la plata taxei de timbru. Astfel, se scutesc
de la plata taxei: exercitarea dreptului de peţitoare; cererile şi acţiunile care privesc
încheierea, executarea şi desfacerea contractelor de muncă; toate cererile privind dobândirea ,
păstrarea şi apărarea drepturilor provenite din muncă; cererile privind drepturile în natură şi
bani ale membrilor asociiaţiilor agricole; cererile privind drepturile de autor , de invenţii, de
inovaţii; cererile referitoare la eliberarea actelor privind dovedirea calităţii de salariat sau
cooperator etc.

2.9. Taxe speciale


15
Hotărârea Guvernului privind taxele de timbru nr.1295/1990

24
Taxele speciale pot fi adoptate de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz, pentru funcţionarea unor servicii locale create în interesul
persoanelor fizice şi juridice.
Domeniile în care consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum şi cuantumul
acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile Legii privind finanţele publice locale.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de
serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective. Taxele speciale se
încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local, fiind utilizate în scopurile
pentru care au fost înfiinţate, iar contul de execuţie al acestora se aprobă de consiliul local,
consiliul judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.

2.10. Alte impozite şi taxe locale


Consiliile locale şi consiliile judeţene pot institui o taxă zilnică de până la 10 RON pentru
utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, a caselor memoriale sau a
monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice. De asemenea, aceste organe locale şi
judeţene pot institui taxe zilnice pentru deţinerea sau utilizarea echipamnetelor destinate în
scopul obţinerii de venit. Taxa se aplică claselor de echipamente precizate de consiliul local.
Consiliul local poate stabili o taxă anuală pentru fiecare din următoarele vehicule lente:
autocositoare, autoexcavatoare, autogreder, compactor autopropulsat, freză autopropulsată
pentru canale sau pentru pământ stabilizat, freză rutieră, macara mobilă pe pneuri, macara
turn autopropulsată, maşină autopropulsată, troliu autopropulsat, utilaj multifuncţional pentru
întreţinerea drumurilor, vehicul pentru pompieri, vehicul pentru tăiat şi compactat deşeuri.
Aceste taxe se calculează şi se plătesc în conformitate cu procedurile laborate de consiliul
local.

Bibliografie cap.2

25
1) Ghe. D. Bistriceanu, “ Sistemul fiscal al României”, editura Universitară, București
2008;
2) Narcisa Roxana Moșteanu, “ Fiscalitate. Impozite și taxe”, editura Universitară,
București 2008;
3) L. Țâțu, C. Șerbănescu, D. Ștefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, “ Fiscalitate.
De la lege la practică”, editura C.H. Beck, București 2008;
4) Georgeta Vintilă, “ Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale”, editura Economică,
București 2006 ;
5) Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, “ Fiscalitate în Europa la începutul
mileniului III”, editura Rosetti, Bucureşti, 2006.

Cap. 3 Rolul impozitelor şi taxelor locale

Pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile sale, statul trebuie să mobilizeze resurse şi să facă
cheltuieli băneşti, procedând la repartiţia sarcinilor publice între membrii societăţii, persoane
fizice sau juridice. Instrumentul financiar şi juridic prin care se înfăptuieşte această repartiţie
îl constituie obligaţia fiscală sub forma impozitelor, taxelor şi altor sarcini fiscale specifice
fiecărei ţări şi fiecărei etape istorice în parte. Impozitele reprezintă o formă de prelevare a
unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, la dispoziţia statului, în
vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.
Din punct de vedere structural, gruparea impozitelor şi a taxelor s-a făcut potrivit
clasificaţiei bugetare a veniturilor, ceea ce corespunde şi ordinii în care acestea au fost aşezate
în bugetul de stat şi în bugetele locale. Astfel, impozitele împărţite în impozite directe şi
indirecte sunt componente ale veniturilor fiscale şi implicit ale veniturilor curente. În
categoria impozitelor directe sunt cuprinse următoarele venituri bugetare mai importante:

26
impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile agricole
ale populaţiei, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de timbru, taxa pentru folosirea
terenurilor în alte scopuri decât pentru producţia vegetală, agricolă sau silvică etc. Dintre
impozitele indirecte se pot enumera, ca fiind mai importante, următoarele: taxa pe valoare
adăugată, accizele, taxele vamale, impozitul pe spectacole etc.
Impozitele şi taxele sunt caracterizate prin câteva elemente specifice:
 potrivit legislaţiei ţării noastre impozitul nu îmbracă decât formă bănească, element
ce-l diferenţiază de orice obligaţii neexprimate şi necalculate în bani;
 natura de plată generală a impozitului rezultă din obligaţia care se referă la grupe
sau categorii de contribuabili şi nu la subiecţi individual determinaţi;
 caracterul definitiv al impozitului evidenţiază lipsa unei obligaţii de restituire, direct
către contribuabili, a sumei percepute;
 caracterul unilateral al obligaţiei, în sensul că beneficiarul necondiţionat al plăţii este
statul, iar contribuabilul nu poate pretinde un echivalent corelativ direct individual;
este vorba deci de un caracter ireversibil al impozitului;
 noţiunea de impozit cuprinde şi elementele de stabilire a obligaţiei fiscale în sarcina
contribuabililor; aceasta constă în procedura fiscală pentru identificarea concretă a
 subiectului şi obiectului impunerii, calcularea impozitului de plată cu ajutorul
cotelor de impunere şi plata acestuia la termenele şi condiţiile prevăzute de lege şi
nu în mod arbitrar.
Cu privire la această ultimă caracteristică a impozitelor şi taxelor, se poate afirma că
potrivit experienţei din ultimii ani impozitele direct şi cele indirecte deţin ponderea cea mai
mare (peste 90%) în totalul veniturilor bugetare. În viitor însă, pe măsura lărgirii economiei
de piaţă, se aşteaptă o modificare a acesteia în favoarea impozitelor indirecte percepute de la
agenţii economici a căror activitate se va dezvolta continuu.
Ponderea majoritară a impozitelor în cadrul veniturilor bugetare se datorează în primul
rând rolului acestora. Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic,
politic şi social, dar în mod diferit de la o etapă de dezvoltare economică la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice. La introducerea unui impozit, se cere ca acesta să aibă un randament
fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic. Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul
rămâne constant de-a lungul ciclului economic. Deci, randamentul unui impozit nu trebuie să
sporească odată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale

27
ciclului economic. În ceea ce priveşte elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca
impozitul să poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri ale statului. Astfel, dacă
se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi
majorat corespunzător şi invers. În practica fiscală rezultă că elasticitatea, de regulă,
acţionează în sensul majorării impozitului.
Această tendinţă de creştere absolută şi relativă a impozitului este caracteristică perioadei
actuale şi se realizează prin creşterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere,
precum şi prin majorarea cotelor de impunere.
În ultimii ani, s-a remarcat o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan economic,
concretizată în încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de intervenţie în
activitatea economică. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un
instrument de stimulare sau de frânare a unei activităţi, de creştere sau de reducere a
producţiei sau a consumului unui anumit produs, de impulsionare sau de îngrădire a
comerţului exterior. Astfel, în vederea creşterii consumului unei anumite mărfi, statul
procedează la micşorarea sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute la vânzarea
acesteia. Dacă se urmăreşte reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor
de impozit aplicate la vânzarea mărfii respective. De asemenea extinderea relaţiilor
comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale, constând în restituirea
parţială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate sau prin reducerea
nivelului taxelor vamale percepute de către stat la importul anumitor mărfuri utilizate pentru
fabricarea de produse destinate exportului. Deci, cu ocazia introducerii unui impozit, statul
urmăreşte nu numai procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice ci şi
folosirea acestuia ca instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri
economice.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor statul
procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB între clase şi pături sociale, între
persoanele fizice şi cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor şi taxelor, statul preia la
buget între trei şi patru zecimi şi chiar mai mult din PIB în ţările dezvoltate, în timp ce în
ţările în curs de dezvoltare preia între două şi trei zecimi. Aceste limite sunt influenţate de
factori externi sistemului de impozite, cum ar fi: nivelul PIB pe locuitor, nivelul mediu al
impozitului şi progresivitatea impunerii, priorităţi stabilite de stat în ceea ce priveşte destinaţia
resurselor financiare concentrate la dispoziţia sa, etc., dar şi de factorii interni sau proprii
sistemului de impozite, locul cel mai important între aceştia ocupându-l progresivitatea
cotelor de impunere.

28
În ceea ce priveşte rolul politic al impozitelor, se poate spune că prin politica fiscală
promovată de unele state se urmăreşte realizarea unor obiective de ordin social-politic.
Analizând rolul multiplu al impozitelor, putem desprinde concluzia că aceste impozite pot fi
folosite concomitent cu alte instrumente pentru redresarea situaţiei economiei. Impozitele pot
fi folosite pentru a încuraja sau descuraja o anumită activitate economică, fără să înceteze a fi
un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice.
Referindu-se la rolul impozitelor, un economist francez sublinia că impozitele pot fi
folosite pentru a “ încuraja ( sub forma exonerării ) sau descuraja ( pe calea suprataxării ) o
anumită activitate economică. Fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor
publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de intervenţie în domeniul economic şi social”.16

Bibliografie cap. 3

1) Niculae Feleagă, ”Contabilitate aprofundată”, Ed. Economică, Bucureşti, 1996;


2) Mihai Ristea, ”Contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică,
Bucureşti 1995;
3) Costel Istrate, ”Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei”, ediţia a 2-a, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000;
4) A. Vallée, ” Economie des systèmes fiscaux comparés”, PUF, Paris, 1994;
5) Iulian Văcărel, “ Finanţe publice”, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.

16
Pierre Lalumiere, Les finances publiques, Paris, Librairie “ Armand Colin”, 1970

29
Cap. 4 Concluzii

Impozitul …….. “două lucruri sunt sigure în viaţă: moartea şi impozitul”17. Sinistră
asociere dar oarecum justificată. Amândouă sunt privite ca o fatalitate, deşi gravitatea lor este
evident diferită. Prima este precedată adesea de cumplite suferinţe, dar odată produsă pune
capăt chinului.
Impozitul, total indezirabil şi el, a devenit de atâta amar de vreme un leimotiv cotidian.
Oamenii îl percep ca pe o frustare, un atentat la veniturile şi agoniseala lor, un obstacol pe
care mulţi încearcă să-l ocolească în trudnicul lor drum spre râvnita prosperitate pentru ei şi
cei apropiaţi lor. Atitudinea ostilă faţă de acest bătrân şi tenace “rozător” a devenit o trăsătură
definitorie pentru comportamentul multor semeni de-ai noştri, animaţi de dorinţa fierbinte de
a-l vedea dispărut din viaţa lor, cu atât mai repede cu cât muşcăturile sale sunt mai dureroase.
Dorinţă fierbinte, dar neîmplinită, astfel că oamenii s-au obişnuit cu această povară,
acceptând impozitul ca pe un rău necesar, cu condiţia ca el să nu fie pre apăsător.

17
C-tin Tulai, Simona Şerbu, ”Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2005.

30
Oricum, în ochii lor, oamenii fiscului, cu mâna veşnic întinsă pentru a înşfăca cât mai
mult, nu sunt deloc plăcuţi la vedere, iar fuga din calea impozitelor a devenit în multe ţări un
adevărat cros naţional.

31