UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREŞTI,

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

SPECIALIZAREA: BIOLOGIE (ÎFR)

PRINCIPALELE TIPURI DE HUMUS

ŞI
ROLUL HUMUSULUI ÎN SOL

Student: Ivan Mihaela

Grupa: 1101

Anul Universitar 2018 - 2019

● PRINCIPALELE TIPURI DE HUMUS

Humusul (Fig. nr.1) este o substanţă organică complexă, de culoare închisă (neagră sau
brună), rezultată din descompunerea ţesuturilor vegetale şi/sau animale în sol. Este un coloid
amorf, cu dimensiuni de până la 20 - 30 cm adâncime, bogat în combinaţii de carbon, oxigen,
hidrogen, azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu. Are o contribuţie esenţială în iniţierea şi
creşterea fertilităţii solului prin rolul său de rezervor de substanţe nutritive pentru plante şi prin
acţiunea sa favorabilă asupra texturii şi capacităţii de reţinere a apei.

Fig. nr.1 - Humusul

(http://greenly.ro/soluri/humusul-fertilitate-pentru-sol-ii)

Descompunerea resturilor vegetale şi animale în urma microorganismelor şi factorilor

climatici se desfăşoară cu intensitaţi diferite, ceea ce contribuie la formarea unui anumit tip de
humus, condiţionat de natura resturilor vegetale, de compoziţia acestora, şi de condiţiile
climatice. Formarea humusului reprezinta un proces esential care contribuie la fertilitatea
solurilor.
Cantitatea de humus conținută generează 3 tipuri de soluri:
 foarte sărace, cu o culoare galben - cenușiu și cu aproximativ 2% humus;
 medii;
 bogate, cu o culoare neagră şi cu > 7% humus (Fig. nr.2).

Fig. nr.2 - Soluri cu humus procentual în Romania (Raportul județean privind starea mediului
pentru anul 2016 /
http://www.anpm.ro/documents/23445/33730177/03_CAPITOLUL+III.+SOLUL.pdf/e24bfcfe-
b2d5-4578-b367-b5b11a4147b8)

Humusul, cea mai importantă componentă a solului fertil, necesită aproximativ 300 ani de
evoluţie naturală pentru sinteza unui singur centimetru.
În funcţie de resturile organice şi de condiţiile ecopedologice ale proceselor de humificare,
în soluri sau la suprafaţa acestora se acumulează cantitaţi şi categorii diferite de humus. În
funcţie de condiţile de aeraţie în care are loc procesul de humificare, Duchaufour (1970) distinge
diverse tipuri de humus:
- în mediul predominant cu aerobioză: mull, moder şi morul;
- în mediul anaerob: turbă şi anmoor.
Mullul: se formează pe seama materiei organice complet humificată şi mixată cu partea
minerală a solului, fiind un tip de humus caracteristic solurilor aerate cu o bogată activitate
microbiană. În funcţie de zona de formare sunt doua tipuri de mull:
- mull calcic: puternic saturat în ioni de calciu, se formează pe seama vegetaţiei ierboase din
zona de stepă, fiind alcătuit din acizi huminici puternic polimerizaţi; prezintă culoare închisă,
negricioasa, cu o reacţie neutră - slab alcalină; rraportul C:N (carbon : azot) este în jur de 10;
 - mull forestier: format pe substrat mineral necalcaros, acumulat pe grosime mică în zona
pădurilor de foioase, alcătuit din acizi fulvici; prezintă culori brun - negricioase, o reacţie slab -
moderat acidă; raportul C:N este de 12-15;
Moder: este un tip de humus alcătuit din materie organică parţial humificată, în care se pot
observa ţesuturi de plante nedescompuse. Moderul se formează în soluri slab aerate cu umiditate
ridicată şi temperaturi scăzute. Raportul C:N este de 15-25. În funcţie de zona de formare iau
naştere:
- moderul forestier oligotrofic: se formează pe seama vegetaţiei lemnoase din pădurile de
răşinoase, humusul format fiind moderat acid;
- moderul calcic: se formează din vegetaţia dezvoltată pe materiale parentale calcaroase cu
un conţinut ridicat de humaţi de calciu de culoare închisă;
- moderul de pajişti alpine: se întâlneşte la solurile din zona montană, se formează pe seama
vegetaţiei ierboase constituită din graminee într-un climat foarte umed şi racoros. Prezintă o
culoare neagră şi e foarte acid, raportul C:N fiind de 15-20.
- moderul hidromorf: se formează în solurile expuse timp îndelungat la exces de apă în
condiţii de anaerobioză.
Morul: sau humusul brut este constituit din resturi vegetale foarte puţin descompuse, este
foarte puternic acid cu un raport C:N de 25 - 40. Se întâlneşte la solurile din zona montană
acoperite de păduri de răşinoase.
Turba: este constituită din resturi vegetale nedescompuse sau parţial descompuse într-un
mediu saturat cu apă în cea mai mare parte a anului. În funcţie de natura vegetaţiei se pot întâlni:
- turba eutrofă: bogată în substanţe minerale care s-a format pe seama resturilor vegetale
provenite de la Carex (rogoz), Phragmites (trestie) şi stuf; este saturată în ioni de calciu cu
raportul C: N < 30;
- turba mezotrofă: mai saracă în substanţe minerale, a luat naştere din resturi organice
provenite de la rogoz şi muşchi;
- turba oligotrofă: constituită din muşchi în condiţii de umiditate foarte ridicată şi
temperaturi scăzute din arealul montan; se formează pe materiale parentale acide, fiind o turbă
extrem de saracă în substanţe minerale, acida, iar raportul C:N este de 40;
 Anmor: se formează în cazul solurilor afectate de exces de umiditate periodică provenită din
apa freatică, este constituit din materiale aluviale (argilă, praf şi nisip) şi aproximativ 30%
materie organică bine humificată.

● ROLUL HUMUSULUI

Humusul reprezintă constituentul solului cu importante influenţe asupra însuşirilor fizico -

chimico - biologice ale solurilor, cu implicaţii asupra potenţialului de producţie. Humusul
imprimă solului culori închise, contribuind la creşterea absorbţiei radiaţiilor calorice cu implicaţii
pozitive asupra regimului termic al solurilor. De asemenea, are însuşirea de a contribui la
formarea agregatelor structurale, contribuind prin capacitatea sa de cimentare la formarea
structurii glomerulare şi grăunţoase. Prin aceasta, îmbunătăţeste indirect însuşirile aero - hidrice
ale solului crescând porozitatea şi permeabilitatea pentru apă şi aer.
Datorită conţinutului crescut în azot şi cationi bazici legaţi sub formă de humaţi, humusul
reprezintă un rezervor de elemente nutritive pentru plante. Împreună cu mineralele argiloase.
humusul formează complexul adsorbtiv al solului cu rol de reţinere şi schimb de cationi. În urma
procesului de mineralizare a materiei organice, şi prin capacitatea mare de adsorţie şi schimb
cationic, humusul asigură aprovizionarea continuă cu elemente nutritive uşor accesibile pentru
plante, fiind elementul esenţial al fertilităţii solului. În soluri, este o sursă continuă de elemente
nutritive, un agent activ de reţinere a elementelor nutritive prin fertilizarea organică şi minerală
care, în urma interacţiunii cu humusul, sunt levigate foarte uşor.
Humusul este un substrat prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor, asigurând şi
intensificând dinamica biochimică a solului, precum şi totalitatea proceselor de transformare a
substanţelor şi energiei în sol. Substanţele humice şi alţi compuşi organici cu caracter acid,
provenite din humus, eliberează ioni de hidrogen în sol cu creşterea concentraţiei acestora în şi a
acidităţii solului. Aceasta influenţă este cu atât mai însemnată cu cât humusul este mai nesaturat
şi solul este mai sărac în baze. Turbele oligotrofe, humusul brut, moderul sunt bogate în acizi
fulvici şi reprezintă o sursă importantă de ioni de hidrogen în sol.
● Bibliografie

1. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005 - Pedologie. Editura
Academic Press, Cluj Napoca.
2. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996 - Pedologie. Editura Didactică şi Pedagogică
RA, Bucureşti.
3. Chiriţa C., 1974 - Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Editura Ceres, Bucureşti.
4. Mihalache M, 2006 - Pedologie - geneza, proprietăţile şi taxonomia solurilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
5. Udrescu S, Mihalache M., Ilie L., 2006 - Îndrumător de lucrări practice privind evaluarea
calitativă a terenurilor agricole, AMC - USAMV Bucureşti.