Italia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigation Jump to search

Italia
Republica italiană
Repubblica Italiana

Drapelul Italiei Stema Italiei

Imn:

Meniu
0:00

Geografie
Suprafață
- Total 301.338 km²
Cel mai înalt punct Mont Blanc (4.810 m)
Cel mai jos punct Q3687778[*] (-3,44 m)
Cel mai mare oraș Roma
 San Marino
Vatican
Franța
Vecini Elveția
Austria
Slovenia
Malta
Fus orar UTC+1/+2
Populație
Populație
- Recensământ 2016 60.599.936
Densitate 201,7 loc/km²
Limbi oficiale Italiana[ib 1]
Etnonim Italian, Italiancă, Italieni
Guvernare
Sistem politic Republică
Președintele Italiei Sergio Mattarella[2]
Prim-ministru al Italiei Giuseppe Conte
Legislativ Parlamentul Republicii Italiene
Capitala Roma
Istorie
Unificarea Italiei
Economie
PIB (PPC) 2014
- Total $2150 miliarde
- Pe cap de locuitor 35.463 dolar Geary-Khamis[5]
PIB (nominal) 2017
- Total 1.934.797.937.411,3 dolari americani[3]
- Pe cap de locuitor 29.957,8 dolari americani[4]
IDU 0,873
Monedă Euro (EUR) din 2002 (€)[ib 2]
Coduri și identificatori
Cod CIO ITA
Cod mobil 222
Prefix telefonic +39[ib 3]
ISO 3166-2 IT
Domeniu Internet .it, .eu[ib 4]
1. ^ Mai multe limbi sunt oficiale alături de italiană în diverse regiuni: germana și ladina în
Tirolul de Sud, slovena în provinciile Gorizia și Trieste; franceza în Valea Aostei
2. ^ înainte de Euro, Lira Italiană; în Campione d'Italia, Euro este acceptat la plată, deși acolo
moneda oficială este francul elvețian.
3. ^ Pentru Campione d'Italia se folosește prefixul pentru Elveția (+41)
 4. ^ Codul .eu aparține Uniunii Europene, din care Italia face parte

Prezență online
site web oficial
Modifică date / text
Italia (scris și pronunțat la fel și în limba italiană: iˈtaːlja), oficial Republica italiană (în italiană
Repubblica italiana),[7][8][9][10] este un stat unitar, republică parlamentară, aflat în Europa de sud. Ea
acoperă o arie de 301.338 km² și are o climă temperată; datorită formei părții sale continentale, este
denumită pe plan intern lo Stivale („Cizma”).[11][12] Cu 61 de milioane de locuitori, este a cincea cea
mai populată țară a Europei. Italia este o țară dezvoltată[13] și are a treia cea mai mare economie din
zona Euro și a opta din lume după PIB nominal.[14]
Din vremurile antice, culturile etruscă, Magna Graecia și altele au înflorit pe teritoriul actual al Italiei,
până când au fost în cele din urmă absorbite de Roma, care timp de secole a rămas centrul politic și
religios al civilizației occidentale, capitala Imperiului Roman și apoi centrul creștinismului. În Evul
Mediu Întunecat, Peninsula Italică s-a confruntat cu dezastruoase invazii ale triburilor barbare, dar
începând cu secolul al XI-lea, numeroase orașe-stat italiene(en) au început să înflorească practicând
navigație, comerț și întreținând instituții bancare (capitalismul modern își are originile în Italia
medievală).[15] Mai ales în timpul Renașterii, cultura italiană a înflorit, producând cărturari, artiști și
polimați ca Leonardo da Vinci, Galileo, Michelangelo și Machiavelli.[16] Exploratorii italieni ca Marco
Polo, Columb și Vespucci au descoperit noi rute către Orientul Îndepărtat și către Lumea Nouă,
contribuind la epoca marilor descoperiri pentru europeni.[17] Totuși, Italia a rămas fragmentată în
numeroase state aflate în război unele cu celelalte de-a lungul întregii Epoci Medievale, ceea ce le-a
făcut să cadă ușor pradă marilor puteri europene, ca Spania, Franța, și apoi Austria.[18] Italia va intra
astfel într-o lungă perioadă de declin până la jumătatea secolului al XIX-lea.[18]
După diferite tentative nereușite, războaiele al doilea și al treilea(en) pentru independența Italiei s-au
soldat cu unificarea a mare parte din Italia actuală între 1859–1866.[19] Începând cu sfârșitul secolului
al XIX-lea și până la începutul secolului al XX-lea, noul Regat al Italiei s-a industrializat rapid și și-a
format un imperiu colonial, devenind Mare Putere.[20][21] Italia sudică și rurală au rămas în mare
parte însă excluse de la industrializare, alimentând o diaspora(en) mare și influentă. În ciuda victoriei
din Primul Război Mondial, Italia a intrat într-o perioadă de criză economică și agitație socială, care a
favorizat apariția unei dictaturi fasciste în 1922. Participarea ulterioară la al Doilea Război Mondial de
partea Axei s-a sfârșit cu o înfrângere militară, distrugere economică și un război civil. În anii care au
urmat, Italia a abolit monarhia, a restaurat democrația și s-a bucurat de o explozie economică(en),
devenind astfel una dintre cele mai dezvoltate țări[22][23][24][25] și a cincea economie a lumii până în
1990.[26]
Italia joacă un rol de frunte în afacerile militare, culturale și diplomatice mondiale[27] și este astfel
considerată a fi o putere regională majoră.[28][29][30] Italia este unul dintre membrii fondatori și unul
dintre membrii de frunte ai Uniunii Europene,[31] fiind membră și a mai multor instituții
internaționale, între care ONU,[32] NATO,[33] OCDE, OSCE, OMC,[34] DAC(en), G4(en), G6(en),
G7, G8, G10(en), G20,[35] a Uniunii Mediteranei,[36] a Consiliului Europei,[34] a Inițiativei Central-
Europene,[37] ASEM[38] și a Uniting for Consensus(en).[39]

Cuprins
• 1 Etimologie
• 2 Istorie
• 2.1 Preistoria și antichitatea
• 2.2 Evul Mediu
• 2.3 Începutul Epocii Moderne
• 2.4 Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial
• 2.5 Regimul fascist
• 2.6 Italia republicană
• 3 Geografie
• 3.1 Mediul
• 3.2 Clima
• 4 Politică
• 4.1 Guvernul
• 4.2 Justiția
• 4.2.1 Forțele polițienești
• 4.3 Relații externe
• 4.4 Armata
• 4.5 Împărțire administrativă
• 5 Economie
• 5.1 Infrastructura
• 5.2 Știința și tehnologia
• 6 Demografie
• 6.1 Grupuri etnice
• 6.2 Limbile
• 6.3 Educație
• 6.4 Religie
• 6.5 Sănătate
• 7 Cultură
• 7.1 Arhitectură
• 7.2 Artele vizuale
• 7.3 Literatură și teatru
• 7.4 Muzica
• 7.5 Cinematografia
 • 7.6 Sport
• 7.7 Modă și design
• 7.8 Bucătăria
• 8 Note de completare
• 9 Note bibliografice
• 10 Legături externe
• 11 Vezi și

Etimologie
Prezumpțiile privind etimologia numelui de „Italia” sunt numeroase și foarte variate.[40] Conform
uneia dintre cele mai comune explicații, termenul latinesc Italia[41] a fost împrumutat prin greaca
antică din oscanul Víteliú, care înseamnă „țara vițeilor” (cf. Lat vitulus „vițel”, Umb vitlo „vițel”).[42]
Taurul era un simbol al triburilor din sudul peninsulei[43] și apărea adesea în luptă cu lupoaica romană
ca simbol al sfidării Italiei libere în timpul Războiului Social.[44] Istoricul grec Dionis din Halicarnas
afirmă aceasta odată cu legenda că Italia ar fi fost denumită astfel după Italus(en),[45] legendă amintită
și de Aristotel[46] și Tucidide.[47]
Numele de Italia s-a aplicat doar la o parte din ceea ce este astăzi Italia de Sud – conform lui Antioh
din Siracuza(en), porțiunea sudică a peninsulei Bruttium (Calabria de astăzi: provincia Reggio, și parte
din provinciile Catanzaro și Vibo Valentia). Dar până la vremea sa Oenotria(en) și Italia deveniseră
sinonime, și numele s-a aplicat și asupra a mare parte din Lucania. Grecii au ajuns și ei să folosească
denumirea de „Italia” pentru o regiune mai extinsă, dar abia în timpul domniei lui Cezar August
(sfârșitul secolului I e.n.) termenul s-a extins asupra întregii peninsule până la Alpi.[48]

Istorie
Articol principal: Istoria Italiei.

Preistoria și antichitatea
Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma Antică, Regatul Roman,
Republica Romană și Imperiul Roman.

Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere de
arhitectură și inginerie.
Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în perioada
paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[49] urmată de sosirea omului modern acum circa 40.000 de ani.
Vechile popoare ale Italiei preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza civilizației
romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții – erau popoare
indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană erau etruscii, elimii și
sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[50]
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[51][52][53]
[54] iar în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor
Siciliei și în sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia.[55] Fenicienii
au stabilit și ei colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[56]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[57][58] a
evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și
cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o
civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală
și a modelat în mare măsură lumea modernă.[59] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea,
Imperiul s-a divizat în două părți în anul 395.[60] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor
barbare, s-a dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia
germanică Odoacru,[61] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie
de ani.[62]

Evul Mediu

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman(en), Italia a fost cucerită de ostrogoți,[63] urmați în secolul al VI-lea de
o scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[64] Invazia unui alt trib germanic, lombarzii,
spre sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate
(Exarhatul de Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a peninsulei pentru următorii
1.300 de ani. Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la
sfârșitul secolului al VIII-lea.[65] Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală.
Până în secolul al XIII-lea, politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului
Imperiu Roman și papalitate, majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea
primului (ghibelinii) fie de partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.[66]
Castel del Monte(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.
În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală(en). Dat fiind
vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun,
comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea.[67] În 1176,
Liga Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia
de la Legnano,[68] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia nordică și
centrală. În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit în republici maritime, cele
mai cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult în cruciade, au ajuns să
domine Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.[69]
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-
normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și bizantine
din Italia sudică.[70] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la
început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou(en) și, începând cu secolul al
XV-lea, cu dinastia de Aragon.[71] În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state
independente denumite Giudicati(en),[72] deși unele părți din insulă s-au aflat sub control genovez sau
pisan până la cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-
a lăsat amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație.[73][74] Recuperarea din ravagiile
făcute de ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis înflorirea
umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa.[75]
Începutul Epocii Moderne

Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state
aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit și
Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere
unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori care înființau dinastii
locale.[76] Războaiele între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu armate de
mercenari denumiți condottieri(en), bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales germani și
elvețieni, cu comandanți italieni.[77] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la apariția Florenței(en),
Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454 ai păcii de la Lodi(en), prin care s-a
instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea să dureze circa
patruzeci de ani.[78]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia datorită
mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor dominante,
ca familia Medici din Florența,[79][80] și migrația cărturarilor greci(en) care au adus în Italia texte
antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[81][82][83] Renașterea italiană și-
a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în tumultul
Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de Nord(en),
Franța(en), Anglia(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de către Columb și a
noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea Imperiului Otoman, au
erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime asupra comerțului cu
Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei.[84]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat și-
au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și 1713)
și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din
populația Italiei.[85] Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al XVII-lea, și la
fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia sudică a sărăcit și
a fost deconectată de evenimentele importante din Europa.[86] În secolul al XVIII-lea, ca urmare a
Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină dominantă, iar Casa de
Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea în Piemont și Sardinia. În același secol,
declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme economice și administrative efectuate în mai
multe state de către elitele dominante.[18] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și
centrală au fost invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat clientelar(en) al Imperiului
Francez,[87] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat,
cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a
restaurat situația de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi
eradicate, și au reapărut la suprafață în timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a
secolului al XIX-lea.[88]

Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război Mondial

Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la
26 octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității
italiene.
Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor
loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă Italică. În
contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat
război.[89] Acest Prim Război pentru Independența Italiei(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a
fost clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene.
În 1859, Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al Doilea Război
pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia, cu Giuseppe Garibaldi
înlăturând monarhia bourbonă în sud.[90][91]
În 1860–1861, generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole și
Sicilia,[92] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul Italiei la 17
martie 1861. În 1866, Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac.
Participarea Italiei la acest conflict este considerată a fi un al Treilea Război pentru Independența
Italiei(en), Italia reușind de această dată să anexeze Veneto.[93][94] În cele din urmă, după ce Franța și-a
abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii s-au
grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal(en).[95]
Statutul Albertin(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea
cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și fără
proprietăți.[96] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale,
dominate de forțe liberale.[96] În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați.[97] Italia nordică
s-a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate,
ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul Socialist Italian(en)
își mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator. Începând cu ultimele
două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere colonială, profitând de
slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra Somaliei, Eritreei și apoi Libiei
și Insulelor Dodecaneze.[98]

Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au
murit pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.
Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre în
Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una defensivă. În
cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii importante, inclusiv
Carniola Interioară(en), fostul Litoral Austriac(en), Dalmația precum și părți din Imperiul Otoman.[99]
Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un
îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele din urmă, în
contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o ofensivă
masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a marcat sfârșitul
războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul
războiului după două săptămâni.[100][101][102]
În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit[103] iar regatul a ajuns
în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, Rapallo(en) și Roma(en), Italia a
obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis
naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una „mutilată”.[104] Italia a anexat de la Ungaria și portul
Fiume,[104] care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul
războiului de către Gabriele D'Annunzio.[105]

Regimul fascist
Articol principal: Italia Fascistă.
Agitațiile socialiste(en) care au urmat devastărilor războiului erau inspirate de Revoluția Rusă și au
provocat agitație și anarhie în toată Italia.[106] Clasa politică liberală se temea de o revoluție de tip
sovietic, și a început să se ralieze de partea micului Partid Național Fascist, condus de Benito
Mussolini. În octombrie 1922, „cămășile negre” fasciste au încercat o lovitură de stat („Marșul asupra
Romei”).[107] Lovitura de stat propriu-zisă a eșuat, dar în ultimul moment regele Victor Emmanuel al
III-lea a refuzat să proclame starea de asediu și l-a numit pe Mussolini prim ministru.[108][109] În
următorii ani, Mussolini a interzis toate partidele politice și a restrâns libertățile personale, instaurând
dictatura.[110][111] Aceste acțiuni au atras atenția opiniei publice internaționale, și au inspirat dictaturi
similare în Germania Nazistă[112] și în Spania Franchistă.[113]
În 1935, Mussolini a invadat Etiopia, izolând țara pe plan internațional și retrăgând-o din Societatea
Națiunilor. Ca urmare, Italia s-a aliat cu Germania Nazistă și cu Imperiul Japonez și l-a susținut pe
Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol. În 1939, Italia a anexat Albania(en), care era de facto
protectorat italian încă de la independența sa.[114] Italia a intrat în al Doilea Război Mondial la 10
iunie 1940.[115] După ce la început a înaintat în Somalilandul Britanic și în Egipt, italienii au suferit
înfrângeri grele pierzându-și cele mai bune divizii în Grecia, în Rusia și în Africa de Nord.[116]
Sicilia a fost apoi invadată de Aliați în iulie 1943,[117] ceea ce a dus la prăbușirea regimului fascist și
la căderea lui Mussolini la 25 iulie.[118] La 8 septembrie 1943, Italia a capitulat.[119] Germanii au
reușit pentru scurt timp să cucerească Italia nordică și centrală. Țara a rămas câmp de luptă tot restul
războiului.[118]
În nord, germanii au proclamat Republica Socială Italiană (RSI), un stat-marionetă nazist, condus de
Mussolini. Perioada de după armistițiu a adus apariția mișcării antifasciste de rezistență, denumită
Resistenza.[120][121] Ostilitățile au luat sfârșit la 29 aprilie 1945, când forțele germane din Italia au
capitulat.[122] Aproape jumătate de milion de italieni (inclusiv civili) au murit în conflict,[123] iar
economia italiană fusese aproape distrusă; venitul pe cap de locuitor în 1944 era la minimul secolului al
XX-lea.[124]

Italia republicană

Alcide De Gasperi, primul șef de guvern republican al Italiei, unul dintre Părinții Fondatori(en) ai
Uniunii Europene.
Italia a devenit republică după un referendum[125] ținut la 2 iunie 1946, zi sărbătorită de atunci ca
„Ziua Republicii”. A fost pentru prima oară când femeile italiene au avut drept de vot.[126] Fiul lui
Victor Emmanuel al III-lea, Umberto al II-lea, a fost obligat să abdice și să plece în exil. Constituția
republicană a fost aprobată la 1 ianuarie 1948. În urma tratatului de pace din 1947, mare parte din
Veneția Iuliană(en) a fost cedată Iugoslaviei și s-a înființat o structură statală neutră, denumită Teritoriul
Liber Trieste(en), care a fost în 1954 împărțit între cele două țări.[127] Italia și-a pierdut și posesiunile
coloniale.[128]
Temerile electoratului italian de o posibilă preluare a puterii de către comuniști[129] s-au dovedit
cruciale pentru rezultatul alegerilor din 18 aprilie 1948, câștigate detașat de creștin-democrații lui
Alcide De Gasperi.[130] Ca urmare, în 1949 Italia a devenit membră fondatoare a NATO.[33] Planul
Marshall a contribuit la refacerea economiei italiene care, până la sfârșitul anilor 1960, s-a bucurat de o
perioadă de creștere economică susținută denumită „Miracolul Economic”.[131] În 1957, Italia a
devenit membră fondatoare a Comunității Economice Europene (CEE), care avea în 1993 să devină
Uniunea Europeană (UE).[31]
Începând cu sfârșitul anilor 1960 și până la începutul anilor 1980, țara a trecut prin așa-numiții Ani de
Plumb(en), perioadă caracterizată de criză economică (mai ales după criza petrolului din 1973), conflicte
sociale pe scară largă și masacre teroriste comise de grupări extremiste rivale, cu presupusa implicare a
serviciilor de informații american și sovietic.[132][133][134] Anii de Plumb au culminat cu asasinarea
liderului creștin-democrat Aldo Moro în 1978 și cu masacrul din gara Bologna(en) din 1980, în care au
murit 85 de oameni.[135]
În anii 1980, pentru prima oară după 1945, au fost două guverne conduse de premieri care nu erau
creștin-democrați: unul liberal (Giovanni Spadolini) și unul socialist (Bettino Craxi); creștin-democrații
au rămas, însă, principalul partid parlamentar. În timpul guvernului lui Craxi, economia și-a revenit și
Italia a devenit a cincea cea mai mare economie industrializată din lume,[136] fiind primită în grupul
G7. Ca urmare a cheltuielilor publice făcute atunci, datoria publică a Italiei a depășit 100% din PIB.
[137][138]
La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu provocări importante, alegătorii – nemulțumiți de
paralizia politică, de datoria publică uriașă și de corupția endemică (sistem denumit Tangentopoli(en))
descoperită de anchetele Mani pulite(en) – au cerut reforme radicale.[139] Scandalurile au implicat toate
marile partide, dar mai ales pe cele din coaliția de guvernare: creștin-democrații, care guvernau de
aproape 50 de ani, au trecut printr-o criză gravă partidul ajungând să se desființeze, divizându-se în
câteva facțiuni.[140] Comuniștii s-au reorganizat ca o forță social-democrată.[141]
În deceniile anilor 1990 și 2000, au alternat guverne de centru-dreapta (dominate de magnatul media
Silvio Berlusconi) și de centru-stânga (în frunte cu profesorul universitar Romano Prodi),[142] țara
intrând într-o perioadă prelungită de stagnare economică.[143] În 2008, Italia a fost lovită de recesiune,
înregistrând din 2008 până în 2015 42 de luni de contracție a PIB. Criza economică a fost una dintre
principalele probleme care l-au forțat pe Berlusconi să demisioneze în 2011.[144] Guvernul
premierului conservator a fost înlocuit cu cabinetul de tehnocrați al lui Mario Monti.[145] În aprilie
2013, după alegerile generale, vicesecretarul Partidului Democrat Enrico Letta a format un nou guvern
în fruntea unei coaliții de uniune națională; dar în urma tensiunilor cu noul secretar al PD Matteo
Renzi,[146] Letta a demisionat la 14 februarie 2014 și a fost înlocuit la 22 februarie cu Renzi, care a
anunțat că va promova reforme constituționale importante, cum ar fi trecerea la parlament unicameral
și o nouă lege electorală.[147]

Geografie
Articol principal: Geografia Italiei.

Hartă fizică a Italiei

Italia se află în Europa de Sud, între paralelele de 35° și 47° latitudine nordică, și între meridianele de
6° și 19° longitudine estică. La nord, Italia se învecinează cu Franța, Elveția, Austria și Slovenia, fiind
delimitată în principal de lanțul Munților Alpi, cuprinzând Valea Padului și Câmpia Venețiană(en). La
sud, ea cuprinde în întregime Peninsula Italică și două mari insule mediteraneene — Sicilia și
Sardinia — alături de numeroase alte insulițe. Statele suverane San Marino și Vatican sunt enclave în
Italia, în timp ce Campione d'Italia este o exclavă italiană în Elveția.[148]
Aria totală a țării este de 301.340 km², dintre care 294.140 km² este uscat și 7.200 km² este apă.[8]
Incluzând și insulele, Italia are 7.600 km de coastă și frontieră,[8] cu 740 km de coastă la Mările
Adriatică, Ionică și Tireniană. Are frontiere terestre cu Franța (476 km), Austria (404 km), Slovenia
(218 km) și Elveția (698 km). San Marino (37 km) și Vatican (3,4 km), ambele enclave, reprezintă
restul de lungime de frontieră.[8] Italia are în total 1.836,4 km² de graniță terestră.[8]
Munții Apenini formează coloana vertebrală a peninsulei și Alpii formează frontiera nordică, unde se
află și cel mai înalt punct al Italiei, Mont Blanc (4.810 m).[149] Padul, cel mai lung curs de apă din
Italia (652 km), curge din Alpi de la frontiera vestică cu Franța și traversează Câmpia Padului în
drumul său spre Marea Adriatică. Cele mai mari cinci lacuri sunt: Garda (367,94 km²), Maggiore
(212,51 km², pe granița cu Elveția), Como (145,9 km²), Trasimeno (124,29 km²) și Bolsena
(113,55 km²).[150]
Mont Blanc, aflat pe frontiera franco-italiană, este cel mai înalt vârf din Uniunea Europeană.
Țara se află la punctul de întâlnire între Placa Eurasiatică și Placa Africană, ceea ce conduce la o
activitate seismică și vulcanică susținută. În Italia sunt 14 vulcani, dintre care patru sunt activi: Etna,
Stromboli, Vulcano și Vezuviu. Vezuviul este singurul vulcan activ din Europa continentală și este
celebru pentru erupția sa care a distrus orașele Pompeii și Herculanum.[151] Activitatea vulcanică a
condus la apariția mai multor insule și dealuri, și există încă o caldeiră vulcanică activă mare, Campi
Flegrei(en), la nord-vest de Napoli.[152]
Deși țara cuprinde Peninsula Italică și mare parte din bazinul Alpin sudic, o parte din teritoriul Italiei se
extinde dincolo de acest bazin și unele insule sunt aflate în afara platoului continental eurasiatic. Aceste
teritorii sunt comunele: Livigno, Sesto, San Candido, Dobbiaco (parțial), Chiusaforte, Tarvisio, Curon
Venosta (parțial), aflate în bazinul hidrografic al Dunării, în timp ce Val di Lei constituie parte a
bazinului Rinului, iar insulele Lampedusa și Lampione se află pe platoul continental african.[153]

Mediul

Hartă a parcurilor naționale din Italia.

După rapida industrializare, Italiei i-a luat mult timp până a început să abordeze problematica mediului.
După mai multe ameliorări, a ajuns să se claseze în 2010 pe locul 84 în lume la sustenabilitate
ecologică.[154] Parcurile naționale acoperă circa 5% din suprafața țării.[155] În ultimul deceniu, Italia
a devenit unul dintre cei mai mari producători mondiali de energie regenerabilă, clasându-se pe locul al
patrulea în lume după capacitatea instalată de producție de energie solară[156][157] și pe locul al
șaselea la capacitatea de producție de energie eoliană.[158] Energiile regenerabile reprezintă astăzi
12% din consumul primar total și final de energie, autoritățile fixându-și un obiectiv de 17% pentru
anul 2020.[159]

Peisaj deluros în Toscana.

Poluarea aerului rămâne însă o problemă gravă, mai ales în nordul industrializat, țara ajungând în anii
1990 să aibă al zecelea nivel din lume de emisii industriale de dioxid de carbon.[160] Astăzi, Italia este
al doisprezecelea cel mai mare producător de dioxid de carbon.[161][a] Traficul rutier și congestia sa în
zonele metropolitane continuă să producă grave probleme de sănătate și de mediu, chiar dacă
concentrațiile de smog s-au redus dramatic din anii 1970 și 1980, iar prezența smogului devine un
fenomen din ce în ce mai rar și nivelele de dioxid de sulf sunt în scădere.[162]
Numeroase cursuri de apă și zone de coastă au fost și ele contaminate de activitatea industrială și
agricolă și, din cauza creșterii nivelului apelor, Veneția a fost inundată în mod repetat în ultimii ani.
Deșeurile provenite din activități industriale nu sunt evacuate întotdeauna prin mijloace legale și au
produs efecte permanente asupra sănătății locuitorilor zonelor afectate, așa cum este cazul cu dezastrul
de la Seveso. Țara a avut și câteva reactoare nucleare între 1963 și 1990 dar, în urma accidentului de la
Cernobîl și a unui referendum pe această temă(en),[163] programul nuclear a fost oprit, decizie asupra
căreia guvernul a revenit în 2008, cu planuri de a construi până la patru reactoare nucleare cu
tehnologie franceză. Acestea au fost și ele anulate după un referendum convocat în urma accidentului
nuclear de la Fukushima.[164]
Despăduririle, proiectele imobiliare ilegale și politicile de gestiune a resurselor funciare au condus la o
importantă eroziune în zonele montane ale Italiei, care s-a manifestat prin dezastre ecologice majore, ca
scurgerea din Barajul Vajont(en) din 1963,[165] și scurgerile de noroi de la Sarno din 1998 și de la
Messina din 2009.[166]

Clima

Italia de sud are climă mediteraneană.

Datorită întinderii mari pe longitudine și datorită configurației interne predominant montane, clima
Italiei este deosebit de diversă. În mare parte din regiunile nordice și centrale continentale, clima are
caracteristici de la subtropicale umede până la continentale umede și oceanice. În particular, clima văii
Padului este predominant continentală, cu ierni geroase și veri călduroase.[167][168]
Zonele de coastă din Liguria, Toscana și mare parte din sud se potrivesc cel mai bine stereotipului de
climă mediteraneană (Csa în Clasificarea climatică Köppen). Condițiile climatice din zonele
peninsulare de coastă pot fi foarte diferite de cele ale zonelor mai înalte și ale văilor din interior, în
special în lunile de iarnă, când la altitudinile mai înalte tinde să fie mai rece, mai umed și adesea să
cadă zăpadă mai abundentă. Regiunile de coastă au ierni blânde și veri în general uscate, deși în văi și
în câmpii, vara tinde să fie călduroasă. Temperaturile medii pe timp de iarnă variază de la 0 °C în Alpi
până la 12 °C în Sicilia, iar mediile pe timp de vară se încadrează între 20–30 °C.[169]

Politică
Articol principal: Politica Italiei.
Președintele Sergio Mattarella; și prim-
ministrul Giuseppe Conte
Din 2 iunie 1946, Italia este republică
parlamentară unitară; la acea dată,
monarhia a fost abolită în urma unui
referendum constituțional. Președintele
Italiei (Presidente della Repubblica),
actualmente Sergio Mattarella din 2015,
este șeful de stat al Italiei.[170] El este
ales în funcție pentru un mandat unic, de
șapte ani, de către camerele Parlamentului
reunite în ședință comună.[171] Italia are o constituție democratică, elaborată de Adunarea Constituantă
formată de forțele antifasciste care au contribuit la înfrângerea fasciștilor și naziștilor în Războiul Civil
Italian.[172]

Guvernul

Palazzo Montecitorio(en), sediul Camerei Deputaților.

Italia are un sistem de guvernare parlamentar, bazat pe un sistem de vot cu reprezentare proporțională.
Parlamentul este bicameral, dar cele două camere, Camera Deputaților (cu sediul în Palazzo
Montecitorio(en)) și Senatul(en) (cu sediul în Palazzo Madama(en)), au aceleași puteri. Primul ministru,
denumit Presidente del Consiglio dei Ministri, este șeful guvernului. Primul ministru și cabinetul său
sunt numiți de către președinte, dar trebuie să obțină votul de încredere al Parlamentului.[171]
Deși organizarea guvernării este similară cu cea a majorității sistemelor parlamentare, primul ministru
italian are mai puțină autoritate ca omologii săi din alte republici parlamentare. Primul ministru nu
poate cere dizolvarea Parlamentului și nu poate demite miniștri (acestea fiind prerogative exclusive ale
președintelui) și are nevoie de un vot de aprobare din partea Consiliului de Miniștri—deținătorul puterii
executive efective—pentru majoritatea activităților politice.[171]
O particularitate a Parlamentului Italiei este reprezentarea acordată cetățenilor italieni cu domiciliul în
străinătate: 12 deputați și șase senatori aleși în patru circumscripții distincte ale diasporei. Senatul
Italian este și el caracterizat de existența unui număr mic de senatori pe viață(en), numiți de președinte
„pentru merite patriotice deosebite în domeniile social, științific, artistic sau literar”.[173] Foștii
președinți sunt senatori pe viață din oficiu.[173]
Cele trei mari partide politice ale Italiei sunt Partidul Democrat, Forza Italia(en) și Mișcarea Cinci Stele.
La alegerile generale din 2013, aceste trei partide au câștigat 579 de locuri din cele 630 disponibile în
Camera Deputaților și 294 din 315 în Senat.[174] Mare parte din restul locurilor au fost obținute de o
platformă efemeră care îl susținea pe fostul prim ministru Mario Monti, de partidul de extremă stânga
Stânga, Ecologie, Libertate(en) sau de partidele ce participă la alegeri doar în anumite regiuni ale Italiei:
Liga Nordului(en), Partidul Popular din Tirolul de Sud(en), Vallée d'Aoste(en) și Marele Sud(en).[174] La 15
noiembrie 2013, 58 de parlamentari demisionari din Forza Italia au înființat Noul Centru-Dreapta.[175]

Justiția

Curtea Supremă de Casație(en).

Sistemul juridic italian se bazează pe dreptul roman, modificat de codul napoleonian și de statutele
ulterioare. Curtea Supremă de Casație(en) este cea mai înaltă instanță din Italia pentru apeluri în cazuri
civile și penale.[176] Curtea Constituțională a Italiei(en) (Corte Costituzionale) decide cu privire la
constituționalitatea legilor[171] și este o inovație postbelică.
De la apariția lor la jumătatea secolului al XIX-lea, criminalitatea organizată(en) a infiltrat viața
economică și socială a multor regiuni din sudul țării, cea mai notorie fiind Mafia Siciliană, care avea
apoi să se extindă și peste hotare, inclusiv în Statele Unite.[177] Veniturile Mafiei ar putea ajunge la
9%[178][179] din PIB-ul Italiei.[180] Un raport din 2009 a identificat 610 de comune cu prezență
mafiotă puternică, în care locuiesc 13 milioane de italieni și în care se produce 14,6% din PIB.[181]
[182] Gruparea calabreză 'Ndrangheta, astăzi poate cea mai puternică organizație mafiotă italiană,
controlează circa 3% din PIB-ul țării.[183] Cu toate acestea, la 0,013 omucideri la mia de locuitori,
Italia are doar a 47-a rată a crimelor dintr-un grup de 62 de țări,[184] clasându-se și pe locul 47 din 65
de țări la rata violurilor, cifre relativ scăzute comparativ cu alte țări dezvoltate.[185]

Forțele polițienești

Carabinieri călare in Milano.

Există în Italia mai multe forțe polițienești, dintre care cinci sunt agenții la nivel național. Polizia di
Stato(en) (Poliția Statului) este forța civilă de poliție a Italiei.[186] Pe lângă munca de patrulare și
atribuții de anchetă și aplicare a legii, ea patrulează și autostrăzile și supraveghează securitatea
transportului feroviar, a podurilor și căilor fluviale.[187] Carabinieri(en) este o organizație de tipul
jandarmeriei, cu atribuții polițienești. Ea funcționează ca poliție militară pentru forțele armate.[188]
Guardia di Finanza(en), (în traducere, Garda financiară) se află sub autoritatea Ministerului Economiei
și Finanțelor, cu rol de forță polițienească. Ea se ocupă cu securitatea publică, financiară, economică și
judiciară.[189] Corpo Forestale dello Stato(en) (Departamentul Forestier al Statului) este responsabil cu
aplicarea legilor în parcurile naționale și în pădurile Italiei. Atribuțiile sale sunt cele de a aplica legile
braconajului, de a veghea la siguranța speciilor de animale protejate, și de a preveni incendiile
forestiere.[190]
Relații externe

Matteo Renzi cu președintele american Barack Obama.

Italia este membru fondator al Comunității Europene, astăzi devenită Uniunea Europeană (UE),[31] și
al NATO.[33] Italia a fost primită în ONU în 1955,[32] și este stat membru și puternic susținător al mai
multor organizații internaționale, cum ar fi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OCDE), Organizația Mondială a Comerțului, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE), Consiliul Europei, și Inițiativa Central Europeană.[34] A asigurat președinția prin rotație a
unor astfel de organizații: în 1994 la CSCE (un predecesor al OSCE); G8; și la Uniunea Europeană
între iulie și decembrie 2003.[191]
Italia susține ferm politicile internaționale multilaterale, oferind suport pentru ONU și pentru
activitățile sale de securitate internațională. În 2013, Italia avea 5.296 de militari desfășurați în
operațiuni peste hotare, în cadrul a 33 de misiuni sub egida ONU și NATO în 25 de țări.[192] Italia a
desfășurat trupe pentru a susține misiunile ONU de menținere a păcii din Somalia, Mozambic(en), și în
Timorul de Est(en) și susține operațiuni NATO și ONU în Bosnia(en), Kosovo și Albania(en).[192] Italia a
desfășurat peste 2.000 de soldați în Afganistan în cadrul Operațiunii Enduring Freedom(en) (OEF) din
februarie 2003. Italia susține încă eforturile internaționale de reconstrucție și stabilizare a Irakului, dar
își retrăsese contingentul militar de circa 3.200 de soldați în noiembrie 2006, păstrând doar personal
civil și misiuni umanitare. În august 2006, Italia a desfășurat circa 2.450 de soldați în Liban în
contextul misiunii ONU de menținere a păcii(en) UNIFIL(en).[193] Italia este unul dintre cei mai mari
finanțatori ai Autorității Naționale Palestiniene, contribuind cu 60 de milioane de euro doar în 2013.
[194]

Armata

Portavionul MM Cavour(en)
Armata(en), Marina(en), Forțele Aeriene Italiene și Carabinieri(en) formează împreună Forțele Armate
Italiene, aflate sub comanda Consiliului Suprem de Apărare, prezidat de președintele Italiei. Din 2005,
serviciul militar este în întregime voluntar.[195] În 2010, armata italiană avea 293.202 de cadre militare
active,[196] dintre care 114.778 la Carabinieri.[197] Cheltuielile totale cu armata efectuate de guvernul
italian în 2010 se clasau pe locul zece în lume, cu 35,8 miliarde de dolari, adică 1,7% din PIB. Ca parte
a strategiei de codiviziune nucleară în cadrul NATO(en), Italia găzduiește 90 de bombe nucleare
americane, aflate în bazele aeriene Ghedi și Aviano(en).[198]
Armata Italiană este forța terestră națională de apărare, cu 109.703 de militari în 2008. Cele mai
cunoscute vehicule de luptă ale sale sunt vehiculul de luptă de infanterie Dardo(en), distrugătorul de
tancuri Centauro(en) și tancul Ariete, iar între vehiculele aeriene folosite se numără elicopterul
Mangusta, recent desfășurat în misiuni ONU. Ea are la dispoziție și un număr mare de tancuri Leopard
1 și blindate M113(en).[199]

Un Eurofighter Typhoon operat de Forțele Aeriene Italiene(en).

Marina Italiană avea în 2008 35.200 de militari activi, cu 85 de vase și 123 de vehicule aeriene.[200]
Ea este echipată din 10 iunie 2009 cu un portavion mai mare (Cavour(en)),[201] distrugătoare,[202]
submarine[203] și fregate.[204] După intrarea în NATO în 1949, Marina Italiană a luat parte la
numeroase coaliții de menținere a păcii în lume.[205]
Corp autonom al serviciilor militare, Carabinieri constituie jandarmeria și poliția militară ale Italiei.
Deși ramurile diferite ale Carabinierilor sunt responsabile față de diferite ministere pentru funcțiuni
individuale, activitatea de ansamblu de menținere a siguranței și ordinii publice este supervizată de
Ministerul Afacerilor Interne.[206]

Împărțire administrativă
Articole principale: Regiunile Italiei și Provinciile Italiei.
Italia este împărțită în 20 de regiuni (regioni, singular regione), dintre care cinci au statute speciale de
autonomie, care le permit să adopte la nivel regional legi în anumite domenii. Regiunile sunt împărțite
mai departe în 110 provincii (province) sau orașe metropolitane (città metropolitane), și 8.100 de
comune (comuni).[207]
 Supraf Pop
Regiune[ Capit
ață ulați
b] ală
(km²) e
1.34
L'Aq
Abruzzo 10.763 2.17
uila
7
Valea 128.
Aosta 3.263
Aostei 129
4.09
Apulia Bari 19.358 0.57
7
Poten 587.
Basilicata 9.995
za 680
2.01
Catan
Calabria 15.080 1.53
zaro
7
5.83
Napol
Campania 13.590 3.13
i
1
4.42
Emilia- Bolog
22.446 9.76
Romagna na
6
Friuli- 1.23
Triest
Venezia 7.858 5.76
e
Giulia 1
Apulia 5.72
Basilicata Lazio Roma 17.236 4.36
Calabria 5
Sicilia 1.61
Molise Geno
Liguria 5.422 6.99
Campania va
3
Abruzzo
9.90
Lazio Lombardi Milan
23.844 9.34
Umbria a o
8
Marche
Toscana 1.56
Anco
Sardinia Marche 9.366 4.88
na
Emilia-Romagna 6
Liguria Camp
319.
Piemont Molise obass 4.438
834
Friuli o
Venezia Giulia 4.45
Valea Torin
Piemont 25.402 6.53
Aostei o
2
Tirolul de Sud Sardinia Cagli 24.090 1.67
Trentino ari 5.28
Veneto
Lombardia
Marea Adriatică
Marea Ionică
Marea Mediterană
 Regiune[b] Capitală Suprafață (km²) Populație
6
Sicilia Palermo 25.711 5.050.486
Toscana Florența 22.993 3.749.074
Trentino-Tirolul de Sud Trento 13.607 1.036.639
Umbria Perugia 8.456 906.675
Veneto Veneția 18.399 4.936.197

Economie
Articol principal: Economia Italiei.

Noul Ferrari 488 GBT(en). Italia este unul dintre cei mai mari fabricanți și exportatori de autovehicule.

Nutella, fabricată de Ferrero SpA. Italia este cel mai mare producător de ciocolată din lume.[208]

Podgorii în regiunea Chianti. Italia este cel mai mare producător mondial de vinuri.
Italia face parte din zona Euro (albastru închis), și din piața unica europeană.
Italia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a opta din lume.[14] Țara
este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE.[34]
Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în domeniul
comerțului mondial și exporturilor.[209][210][211] Este o țară foarte dezvoltată, pe locul 8 în lume
după calitatea vieții[23] și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane. PIB-ul nominal al Italiei este
al patrulea din zona Euro, cu 1,642.4 miliarde de euro.[212] Rata șomajului, 11,9% în noiembrie 2016,
este a patra din zona Euro.[213] Țara este cunoscută pentru mediul de afaceri creativ și inovator,[214]
și pentru un sector agricol mare și competitiv.[215] În 2010 Italia a fost cel mai mare producător
mondial de vinuri.[216] Este cunoscută și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de
automobile, construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar.[217][218][219]
Italia este a șasea țară din lume la producția industrială,[220] fiind caracterizată de prezența unui număr
mai redus de corporații multinaționale globale decât în alte economii comparabile ca dimensiune, și de
un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii, aglomerate în câteva districte industriale ce reprezintă
coloana vertebrală a industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un sector al industriei producătoare
adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse de lux, adică pe de o parte mai puțin
capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe de altă parte mai capabil să facă față cu
produse de calitate net superioară concurenței venite din partea Chinei și economiilor emergente
asiatice și bazate pe costul redus al forței de muncă.[221]
Țara era în 2009 al șaptelea cel mai mare exportator din lume.[222] Cele mai strânse legături
comerciale ale Italiei sunt cu celelalte țări ale Uniunii Europene, cu care efectuează circa 59% din
comerț. În cadrul UE, cei mai mari parteneri comerciali sunt Germania (12,9%), Franța (11,4%) și
Spania (7,4%).[8] Turismul este și el unul dintre cele mai profitabile și mai rapid crescătoare sectoare
ale economiei naționale: cu 47,7 milioane de turiști sosiți din întreaga lume, și cu venituri estimate la
43,9 miliarde de dolari în 2013, Italia a fost a cincea cea mai vizitată țară din lume și a șasea ca venituri
din turism.[223]
Italia a fost însă lovită puternic de recesiunea de la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea și
de criza datoriilor suverane care a urmat, ceea ce i-a exacerbat problemele structurale.[224] După o
creștere puternică de 5–6% pe an din anii 1950 până în anii 1970,[225] și o încetinire progresivă în anii
1980-90, țara a stagnat practic în anii 2000.[226][227] Eforturile politice de revitalizare a creșterii cu
investiții masive de stat au produs o gravă creștere a datoriei publice, care în 2014 se ridica la peste
135% din PIB, a doua din UE după cea a Greciei (174%).[228] Cu toate acestea, cea mai mare parte
din datoria publică a Italiei aparține unor entități private, o diferență majoră față de situația Greciei,
[229] iar nivelul datoriilor personale este mult mai scăzut față de media OCDE.[230]
Principalul factor de slăbiciune socio-economică este o divizare mare între nord și sud.[231] Ea se
poate observa prin uriașa diferență între veniturile statistice înregistrate la nivelul comunelor din nord și
cele din comunele din sud.[232]
În plus, Italia are nevoie să-și importe circa 80% din necesarul de energie.[233][234][235] Mai mult,
după Indicele Libertății Economice, țara se clasează abia pe locul 86 în lume[236] din cauza birocrației
ineficiente a statului, a protecției scăzute a drepturilor de proprietate, a nivelului ridicat de corupție, a
taxelor ridicate și cheltuielilor publice care reprezintă jumătate din PIB-ul țării.[237] Conform Indicelui
de Percepție a Corupției, Italia prezintă un nivel ridicat de corupție, aflându-se pe locul 60 în lume.
[238] Crima organizată ar reprezenta venituri de circa 90 de miliarde de euro și 7% din PIB-ul Italiei.
[239]

Infrastructura

Tren de mare viteză Frecciarossa 1000(en) al FS(en), care atinge viteza maximă de 400 km/h,[240] cel
mai rapid tren din Italia și din Europa.
În 2004, sectorul italian al transporturilor a generat venituri de 119,4 miliarde de euro, și a angajat
935.700 de persoane în 153.700 de agenți economici. În ce privește rețeaua de drumuri, în 2002 existau
668.721 km de drumuri la nivel național, între care 6.487 km de autostrăzi, în proprietatea statului dar
administrate privat de către Atlantia(en). În 2005, prin rețeaua națională de drumuri au circulat
34.667.000 de automobile (590 de vehicule la mia de locuitori) și 4.015.000 vehicule de marfă.[241]
Rețeaua feroviară națională, deținută de stat și operată de Ferrovie dello Stato(en), totaliza în 2013
16.752 km de cale ferată,[242] dintre care 11.969 electrificați.[242]
Rețeaua de navigație fluvială cuprindea în 2002 1.477 km de canale și râuri navigabile. În 2004,
funcționau circa 30 de aeroporturi principale (inclusiv cele două huburi Malpensa din Milano și
Leonardo da Vinci din Roma) și 43 de mari porturi (inclusiv portul maritim Genova, cel mai mare din
țară și al doilea cel mai mare port la Marea Mediterană). În 2005, Italia avea o flotă aeriană civilă de
circa 389.000 unități și o flotă comercială de 581 de nave.[241]

Știința și tehnologia

Galileo este recunoscut ca părinte al științei moderne, fizicii și astronomiei de observație.[243]

De-a lungul secolelor, Italia a fost leagănul comunității științifice care a produs numeroase descoperiri
în domeniul fizicii și altor științe. În timpul Renașterii, polimați italieni ca Leonardo da Vinci (1452–
1519), Michelangelo (1475–1564) și Leon Battista Alberti (1404–1472) au adus importante contribuții
într-o gamă variată de domenii, între care biologia, arhitectura și ingineria. Galileo Galilei (1564–
1642), fizician, matematician și astronom, a jucat un rol major în Revoluția Științifică(en). Între
realizările sale se numără progrese esențiale în dezvoltarea telescopului și a observațiilor astronomice
realizate de el, și în cele din urmă triumful copernicanismului față de modelul ptolemaic(en).[244]
Alți astronomi, ca Giovanni Domenico Cassini (1625–1712) și Giovanni Schiaparelli (1835–1910) ai
venit cu importante descoperiri despre Sistemul Solar. În matematică, Joseph Louis Lagrange (născut
Giuseppe Lodovico Lagrangia, 1736–1813) a activat și înainte de a părăsi Italia. Fibonacci (c. 1170 – c.
1250), și Gerolamo Cardano (1501–1576) au făcut progrese fundamentale în matematică. Luca Pacioli
a fost fondatorul contabilității în lume.[245] Fizicianul Enrico Fermi (1901–1954), laureat al Premiului
Nobel, a condus echipa din Chicago care a dezvoltat primul reactor nuclear(en) și a rămas în istorie și
pentru numeroasele sale contribuții în domeniul fizicii, inclusiv contribuția la dezvoltarea teoriei
cuantice și a fost una dintre figurile de referință în crearea armei nucleare. El, Emilio G. Segrè (1905–
1989) (care a descoperit elementele technețiu și astatin, precum și antiprotonul),[246], Bruno Rossi
(1905–93), pionier în domeniul razelor cosmice și astronomiei cu raze X.[247] și mulți alți fizicieni
italieni au fost obligați să plece din Italia în anii 1930 de către legile fasciste împotriva evreilor(en).
Alți fizicieni de marcă au fost: Amedeo Avogadro (rămas în istorie pentru contribuțiile sale la teoria
moleculară(en), mai ales cu legea lui Avogadro și numărul lui Avogadro), Evangelista Torricelli
(inventatorul barometrului), Alessandro Volta (inventatorul bateriei electrice), Guglielmo Marconi
(inventatorul radioului), Ettore Majorana (care a descoperit fermionii Majorana(en)), Carlo Rubbia
(Premiul Nobel pentru Fizică 1984 pentru munca ce a condus la descoperirea particulelor W și Z(en) la
CERN). În biologie, Francesco Redi a fost primul care a contestat teoria generării spontane,
demonstrând că viermușii ies din ouă de muște și a descris în detaliu 180 de paraziți; Marcello
Malpighi a fondat anatomia microscopică(en), Lazzaro Spallanzani a efectuat importante cercetări
asupra funcțiilor organismului, reproducerii animalelor și teoriei celulare; Camillo Golgi, ale cărui mari
realizări includ descoperirea aparatului Golgi, a deschis calea acceptării teoriei neuronului(en); Rita
Levi-Montalcini a descoperit factorul de creștere a nervilor(en) (primind în 1986 Premiul Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină). În chimie, Giulio Natta a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 1963 pentru
munca sa în domeniul polimerilor. Giuseppe Occhialini a primit Premiul Wolf pentru Fizică pentru
descoperirea dezintegrării pionilor sau mezonilor pi în 1947. Ennio de Giorgi a rezolvat problema lui
Bernstein(en) pe tema suprafețele minime(en) și a nouăsprezecea problemă a lui Hilbert(en) despre
regularitatea soluțiilor ecuațiilor eliptice cu derivate parțiale(en), pentru care a primit Premiului Wolf
pentru Matematică în 1990.[248]

Demografie
Articol principal: Demografia Italiei.

Harta densității populației în Italia.

La începutul lui 2013, Italia avea 60.656.000 de locuitori.[249] Densitatea populației, de
202,7 locuitori/km²,[250] este mai mare decât în majoritatea țărilor Europei de Vest. Distribuția
populației este însă foarte neomogenă. Cele mai dens populate zone sunt Valea Padului (unde trăiește
aproape jumătate din populația țării) și zonele metropolitane Roma și Napoli, în timp ce unele regiuni
vaste, cum ar fi Alpii și Apeninii, podișurile din Basilicata și insula Sardinia, sunt foarte rarefiat
populate.[251]
Populația Italiei aproape s-a dublat de-a lungul secolului al XX-lea, dar modelul de creștere a fost
extrem de eterogen, din cauza migrației interne pe scară largă dinspre sudul rural către orașele din nord,
fenomen ce a avut loc ca urmare a miracolului economic italian(en) din anii 1950–1960. Fertilitatea
ridicată și o rată mare a natalității au persistat până în anii 1970, după care au început să scadă
dramatic, ceea ce a dus la o îmbătrânire demografică rapidă. La sfârșitul primului deceniu al secolului
al XXI-lea, unul din cinci italieni avea peste 65 de ani.[252] Ulterior, însă, în Italia rata natalității a
crescut semnificativ.[253] Rata totală a fertilității a crescut și ea de la un minim istoric de 1,18 copii pe
femeie în 1995 la 1,41 în 2008.[254] Se așteaptă ca rata fertilității totale să ajungă la 1,6–1,8 în 2030.
[255]
De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în anii 1960, Italia a fost o mare sursă de emigrație. Între
1898 și 1914, anii de vârf ai diasporei italiene(en), circa 750.000 italieni au emigrat în fiecare an.[256]
Diaspora cuprindea peste 25 de milioane de italieni și este considerată a fi cea mai mare migrație în
masă din vremurile contemporane.[257] Ca urmare, astăzi peste 4,1 milioane de cetățeni italieni trăiesc
în străinătate,[258] iar cel puțin 60 de milioane de oameni cu toți sau o parte din strămoși italieni
trăiesc în afara țării, predominant în Argentina,[259] Brazilia,[260] Uruguay,[261] Venezuela,[262]
Statele Unite,[263] Canada,[264] Australia,[265] și Franța.[266]