Sunteți pe pagina 1din 9

Interacțiuni minerale – oligoelemente

Băila Bogdan Constantin


Blidar Adrian Marian
Bondane Eliza
Danalache George

1
I. Introducere

,,E vorba despre Calciu, Magneziu, Crom, Zinc și tot neamul


lor, care atunci când lipsesc din alimentație, sănătatea începe să scârțâie
și chiar să se împotmolească."

Deși se vorbește mult despre ele și rolul lor în viața de zi cu zi, puțini cunosc cu
adevărat însemnătatea oligoelementelor și a mineralelor și necesitatea unui aport zilnic
adecvat. Corpul omenesc conține aproximativ 25 de minerale esențiale, unele aflate în
cantitate mai mare (minerale), altele în doze infime (oligoelemente), dar toate cu o mare
contribuție în buna funcționare a organismului.

În mod normal, o alimentație sănătoasă și bine echilibrată furnizează toate


mineralele și oligoelementele de care corpul uman are nevoie. Un regim alimentar
corespunzător necesită însă atenție și o igienă alimentară bine stabilită, de multe ori greu de
realizat. În consecință, deficitul poate fi suplimentat prin aportul zilnic de suplimente care
conțin mineralele sau oligoelementele deficitare.

II. Mineralele și oligoelementele

Mineralele sunt substanțe anorganice care își păstrează identitatea chimică și


îndeplinesc roluri specifice de reglare a diferitelor mecanisme desfășurate în corpul uman.
Cele mai importante minerale, printer care sodiul, clorul și potasiul influențează echilibrul
fluidelor, menținând homeostazia corpului. Sodiul, clorul, potasiul, calciul și magneziul
îndeplinesc roluri de bază în transmiterea impulsurilor nervoase și contracția muschilor. Fără
minerale și oligoelemente, organismul nu ar putea functiona, iar vitaminele nu isi pot
desfasura activitatea. Corpul uman nu poate produce minerale, astfel încât acestea trebuie
procurate din diverse surse externe. Ele se pot combina sau interacționa cu alte minerale,
limitându-și astfel absorbția. În cazul în care acestea lipsesc din alimentația noastră, e
perturbat întreg echilibrul, iar în cazul unor deficite mari pot apărea probleme grave de
sănătate. Elementele minerale deşi se găsesc în proporţii relative mici comparativ cu
celelalte principii nutritive, au totuşi o importanţă deosebită pentru organism.

În funcție de cantitățile regăsite în corp, se împart în două mari categorii, ambele


fiind la fel de importante. Prima categorie o reprezintă mineralele esențiale sau

2
macromineralele, care se află în cantități mai mari în organism, în timp ce cea de-a doua este
reprezentată de oligoelemente sau microminerale, acestea găsindu-se în cantități mai mici.

II.1. Mineralele esențiale sau macrominerale

Din cele peste 100 de elemente minerale, numai 11 ( C, H, O, N, P, S, Na, K, Cl, Ca,
Mg) stau la baza structurilor tisulare şi a desfăşurării normale a proceselor metabolice
(macroelemente).
(dozele zilnice necesare sunt de 100mg sau chiar mai mult): calciu, fosfor (fosfati),
sulf, sodiu, clor si potasiu.

Calciu (Ca)

Potasiu (K)

Sodiu (Na)

II.2. Oligoelemente sau microminerale

Oligoelementele sunt necesare în cantități mult mai mici, de 15 mg sau chiar mai
putin): fier, cupru, mangan, iod, zinc, seleniu, fluor, molibden, cromiu și cobalt (intră în
componența vitaminei B12). Deși reprezintă mai puțin de 0,1% din greutatea organismului,
joacă un rol extrem de important în funcționarea normală a acestuia.

Alte elemente ( Zn, Fe, Cu, Co, I, F, Cr, Mn, Mo, Se, V) sunt cunoscute de a avea un
rol într-unul sau mai multe procese metabolice la animalele superioare, incluzând omul
(microelemente).
Microelementele cuprind o serie de elemente chimice existente în natură şi care sunt
prezente în cantităţi mici în ţesuturile vii. Într-o primă clasificare ele se împart în esenţiale,
neesenţiale şi toxice. Cele esenţiale pentru regnul animal, puse în evidenţă până în prezent
sunt: Fe, Cu, Cr, Mn, Zn, Co, Ni, St, Si, Se, F şi I.
Se consideră că un oligoelement trebuie să fie prezent în toate ţesuturile sănătoase ale
tuturor animalelor. Concentraţia sa de la o specie la alta trebuie să fie relativ constantă; lipsa
sa din organism trebuie să provoace aceleaşi anomalii structurale şi funcţionale la toate
speciile, iar prin adiţionarea oligoelementului respectiv în hrană sau prin alte mijloace trebuie
să prevină sau să suspende aceste efecte.

II.2.1. Fierul (Fe)


Organismul adultului conţine aproximativ 3,5-4 g Fe (50 mg/ kg) pentru bărbaţi şi 2-3
g (35mg/kg) la femei. Aproximativ 20-30% din fierul total se află depozitat sub formă de
feritină sau hemosiderină în ficat, splină şi măduva oaselor, iar restul fierului de 75-80% este
funcţional din care, 80% se găseşte în hemoglobină, restul în mioglobină şi enzimele celulare
care conţin fier.
Absorbţia fierului se face în special în duoden şi prima parte a jejunului, în cantităţi
mult mai mici în stomac şi ileon. Factorul esenţial care reglează intensitatea absorbţiei este
nevoia de fier a organismului, indiferend de cauza carenţei de fier a organismului, indiferent

3
de cauza carenţei de fier. Cu cât nevoia de fier este mai mare cu atât procentul de fier care se
absoarbe este mai crescut.
Fierul in stare bivalentă se absoarbe mai bine decat cel trivalent. Acidul clorhidric are
un rol important în absorbţie, îl extrage prin solubilizare din substanţele organice şi
facilitează reducerea fierului trivalent existent în alimente în formă bivalentă,
absorbabilă.Vitamina C este de asemenea un reducator al fierului şi exercită o acţiune
favorabilă asupra absorbţiei.
Fierul adus de carnea de peşte se absoarbe mai bine decât cel de provinienţă vegetală,
deoarece este prezent ca fier heminic,sub formă de 𝐹𝑒 2+ . Cerealele sunt bogate în fier, dar
din această cantitate este absorbit,probabil din cauza prezenţei fitaţilor adăugarea de vegetale
verzi, fructe şi carne este valoroasă în promovarea absorbţiei fierului anorganic. Acidul fitic,
acidul oxalic,tanilurile,cantităţile exagerate de fosfaţi şi celuloza, scad coeficientul de
utilizare al fierului prin formare de compuşi puţini solubili sau prin accelerarea tranzitului.
Fierul circulă în tranzit legat de o beta-globulină,denumită transferina (siderofilina).
Încorporarea fierului în transferină implică transformarea fierului bivalent în fier
trivalnt,proces catalizat de ceruloplasmina. Concentraţia fierului plasmatic este cuprinsă între
100-140µg/100 ml la barbaţi şi 80-120µg/100 ml la femei.

A. Rolul fierului în nutriţie

Fierul deţine două funcţii principale în fiziologia umană:


 În primul rând cei 4 atomi de fier din molecula hemoglobine se combină
cu 𝑂2, în cantităţi variabile după presiunea gazului,deci este un purtător al acestuia din
atmosferă spre ţesuturi,iar 𝑂2 ataşat la atomii de fier din mioglobină este depozitat în muşchi.
 În al doilea rând fierul feric şi feros, prezent în citocromi, realizează schimb de
electroni𝐹𝑒 2+ ↔𝐹𝑒 3+ +𝑒 − ,ceea ce este parte esenţiala a procesului de oxidare a multor
substaţte, în metabolismul intermediar, şi în reducerile necesare în sinteza unor molecule.
Organismul face economie de fier, pierzând cantităţi mici de urină, fecale, piele.
Zincul se foloseşte pentru sinteza hemoglobinei aproximativ 20 mg fier.Fierul eliminat din
organism (descuamări ale tractului digestiv şi urinar) este de aproximativ 1mg. Depozitul
tisular se menţine relativ constant, sub formă de feritină.

Având în vedere că se absorb în medie numai 1% din cantităţile de fier existente în


alimente, raţiile zilnice trebuie să fie de 10 ori mai mare decât necesităţile zilnice rezultate în
urma pierderilor de fier sau a cantităţilor reţinute pentru procesele anabolice, predominante în
perioada de creştere şi sarcină.
Raţiile recomandate sunt:
 7-12 mg la copil,
 13-18 mg la adolescent,
 10-15 mg la barbţti, 15-25 mg la femei,
 20-40 mg la femei în ultimele luni de sarcină.
Carenţa de fier se manifesta clinic prin anemie hipocromă,microcitară.
Nivelul hemoglobinemiei este cel mai utilizat indicator.

B. Surse alimentare de fier


Dieta celor mai multor persoane asigură 10-14 mg de Fe/zi. Carnea, produsele din
carne, cerealele, vegetalele şi fructele toate conţin fier, dar cantităţile variază în diferite
probe. Aceasta se datorează, în parte, conţinutului în fier a solului,care variază mult. Aportul
mai redus apare prin diete compuse în principal din cereale rafonate,zahăr şi grăsimi. Laptele

4
este o sursa săracă de fier şi, în primele luni, nou-născutul recurge la depozitele de fier din
ficat,acumulate înainte de naştere.

II.2.2. Iodul (I)


Organismul uman conţine 20-50 mg iod, din care 8-10 mg se concentrează în glanda
tiroidă şi intră în constituţia hormonilor sintetizaţi de această glandă. Hormonii sunt eliminaţi
în sânge şi ajung în ţesuturi, unde stimulează procesele metabolice eliberatoare de energie.
Eliberarea hormonilor tiroidieni este controlată de glanda pituitară prin intermediul tireotrop.

În carenţa de iod glanda tiroidă, influenţată de hipofiză, îşi amplifică activitatea pentru
a compesa deficitul, dar lucrează în gol, foliculii se hipertrofiază, volumul glandei creşte,
apare guşa. Copii, adolescenţii, femeile gravide şi cei ce desfăşoară activităţi fizice intense
sunt mai sensibili la insuficenţa de iod. Tiroida fătului are capacitate mai mare de captare a
iodului decât glanda maternă, de aceea suferă mai mult la carenţa de iod. Prin lapte se elimină
o cantitate apreciabilă de iod.
Guşa endemică se întâlneşte la populaţia care consumă alimente şi apă sărace în iod.
La realizarea unei carenţe secundare de iod contribuie o serie de substanţe, componente ale
unor alimente vegetale. Varza, conopida , guliile , napii conţin izocianaţi care pot substitui
iodul din combinţiile sale. Creşterea aportului de iod restabileşte capacitatea funcţională a
tiroidei.
Necesităţile de iod:
- la adulţi: 60-70 µg/zi, raţia fiind de 100-120 µg/zi.
- la copii: 40-50 µg/zi în primul an, 70-90 µg/zi la preşcolari, 120-150 µg/zi la şcolari.

Sursele alimentare cele mai bogate în iod sunt: peştele, scoicile, creveţii, algele
marine, etc. Legumele cultivate pe soiuri bogate în iod se încarcă cu acest oligoelement.
Laptele, carnea şi ouăle pot constitui, de asemenea, o sursă importantă, dacă animalele
primesc o hrană cu un conţinut bogat de iod.

II.2.3. Florul(F)
În organismul uman se găsesc cantităţi foarte mici de fluor, localizate în întregime în
oase şi dinţi.Alimentele conţin, în general, cantităţi mici de fluor (0,02-0,07mg/kg). Sursa cea
mai importantă de fluor este apa de băut.
Raţia zilnică de fluor pentru un adult este de 3-4 mg.
Fluorul din apă şi alimente se absoarbe cu uşurinţă în stomac şi prima parte a
intestinului subţire. Rolul fluorului în prevenirea cariilor dentare este marcat, în particular, în
timpul primului an de viaţă, în prima copilărie şi persistă toată viaţa.

II.2.4. Cobaltul (Co)


Este oligoelementul esenţial care se întâlneşte în organism în cantitatea cea mai
redusă, dar are o activitate foarte intensă. El îşi exercită rolul, în principal prin intermediul
vitaminei B12, iar fenomenele carenţiale se identifică cu cele înregistrate la o carenţă de
ciancobalamină; încetinirea creşterii, slăbire progresivă şi anorexie, mai mult sau mai puţin
marcată.
Nivelul cobaltului în organism este dependent de aportul exogen, în mai mare măsură
decât în cazul altor oligoelemente, neexistând ţesuturi care să-l acumuleze în mod deosebit.
5
În cazul unui regim alimentar echilibrat, aportul de cobalt este de aproximativ 300µg/zi, ceea
ce acoperă nevoile reclamate de sinteza de vitamine B12. În cantitatea cea mai mare se
găseşte în peşte şi plante marine.

II.2.5. Zincul (Zn)


În corpul unui adult se găsesc 2-3 g de zinc, din care 60% intră în structura maselor
muscular, 20% în structura sistemului oso şi a pielii şi 20% în restul organismului.
Zincul intră în structura a numeroase enzyme, incluzând anhidraza carbonică
fosfataza alcalină, lactatdehidrogenaza, etc. Ca atare participa la:
-eliminarea rapidă a 𝐶𝑂2 transportat de hematii
- procesul de oxido-reducere tisulară.
Deficienţa de Zn este responsabilă de tulburări clinice,foarte rare. De exemplu:
acrodermatita enteropatică este o tulburare congenital caracterizată prin dermatită buloasă şi
pustuloasă, alopecie şi diaree. Sindromul carenţei se manifestă prin: reducerea creşterii,
pubertate întârziată, anemie, manifestări cutanate.
La om, în condiţiile unei absorbţii de 20% necesarul zilnic este sub 15 mg/zi. Hrana
obişnuită a omului, aducând un aport de 5-22 mg Zn/zi, pare să acopere necesităţile, în cazul
în care nu conţine un exces de antagonişti, efectul cel mai puternic îl exercită fitaţii care se
combină cu zincul din alimente şi ca, urmare, acest microelement nu mai este absorbit în
cantităţi suficiente pentru a acoperi necesarul.
Cele mai bune surse alimentare de zinc sunt produsele animale: carnea, viscerele,
peştele. Făinurile integrale de cereal conţin cantităţi suficiente de zinc, dar cea mai mare parte
se elimină prin cernere în tărâţe şi germeni.

II.2.6. Molibdenul (Mo)


Cantitatea de molibden în organism este redusă faţă de alte oligominerale,
modificările concentraţiei aduse de hrană reflectându-se prompt asupra celor tisulare. El
influenţează acţiunea a două enzyme esenţiale: sulfoxidaza şi xantinoxidaza, prima asigurând
protecţie faţă de toxicitatea bisulfitului, iar cea de-a doua fiind implicată în metabolismul
purinic. Molibdenul exercită anumite efecte şi asupra ţesutului conjunctiv; carenţa determină
un efect depresiv asupra creşterii; reducerea rezistenţei la rupere a femurului şi favorizează
apariţia cariilor. Necesarul optim de molibden este atât de scăzut, încât în condiţii normale
carenţa nu este semnalată.

II.2.7. Manganul (Mg)


Intră în constituţia unor enzime şi intervine în dezvoltarea scheletului, în procesele de
reproducere, în metabolismul glucidic şi lipidic. Carenţa în mangan poate provoca tulburări
nervoase şi defecte de creştere a oaselor lungi.
Se apreciază că în artrita reumatoidă la om ar exista o carenţă relativă în mangan la
nivelul extramitocondrial, ceea ce influenţează negative asupra sintezei mucopolizaharidelor.
Lista bolilor legate de tulburări ale metabolismului manganului trebuie completată şi cu
diabetul zaharat şi sterilitatea la ambele sexe.
Dacă se acceptă că necesarul de mangan pentru copii este de minimum 1,2 mg, iar
pentru adulţi de 3-5 mg/zi, rezultă că majoritatea alimentelor consumate curent de om sunt
mai mult decât suficiente. Totuşi, se apreciază că, în funcţie de obiceiurile alimentare ale
diferitelor grupe de populaţie, aportul de mangan poate fi asigurat sau nu de sursele
alimentare. Conţinutul în mangan al produselor alimentare variază între limite foarte largi.
Astfel cerealele, leguminoasele, fructele, produsele de origine animală au între 1,0-4,5

6
mg/100g, în timp ce carnea de pasăre, laptele, ouăle şi produsele din peşte un conţinut sub 1
mg.

II.2.8. Cromul (Cr)


Cromul are implicaţii mari în metabolismul glucidelor şi al lipidelor influnţând
apariţia diabetului şi a arterosclerozei. S-a stabilit că el intră în compoziţiaunui factor de
toleranţă la glucoză, care conţine crom trivalent, iar administrarea de crom este capabilă să
reducă hiperglicemia, în timp ce carenţa de crom provoacă manifestări de diabet. Carenţa de
crom la şobolani are ca urmare reducerea sporului de creştere şi a ratei de supravieţuire,
hiperglicemie, hipercolesterolemie şi incidenţa crescută de plăci aortice, iar în final,
opacitatea corneei.
În unele forme de subnutriţie la copii s-a constatat că administrarea de 150 qg crom
/zi are urmări spectaculoase în ceea ce priveşte sporul creştere.
Necesarul de crom la om pare să fie situat între 300-400 qg crom/zi necesităţile fiind
considerabil mai mari la femeile gravide, la persoanele cu intoleranţă la glucoză şi la
diabetici. Conţinutul de crom este mai mare în produsele animale decât cele vegetale.
Absorbţia cromului în tractul digestiv este extrem de mică, de 1 sau chiar sub 1%.

II.2.9. Nichelul (Ni)


S-a stabilit că nichelul activează o serie de enzime şi că face parte din
nicheloplasmină, al cărei rol nu este pe deplin lămurit.
Deficitul de nichel la animalele de experienţă determină spor redus de greutate,
reducerea activităţii fizice şi modificarea culorii ficatului, mortalitate crescută. Este suficientă
adăugarea de 5mg/100g nichel în apă ca să se constate o îmbunătăţire a sporului de creştere, a
longivităţii şi a ratei de supravieţuire.
Necesităţile de nichel nu sunt până în prezent cunoscute. Se admite că în condiţii de
alimentaţie raţională, nu este posibil să apară carenţa de nichel.
Dintre alimente, o cantitate destul de mare de nichel conţin: usturoilu, sfecla, ficatul,
salata, ciupercile, varza.

II.2.10. Staniul (St)


Compuşii organici şi anorganici ai stanului stimulează creşterea. Se pare că el este
implicat în transcripţia şi translaţia ADN/ARN şi în sinteza de proteine. Excesul de staniul
(5300 mg/kg aliment) reduce semnificativ sporul de creştere şi hemoglobină.

II.2.11. Seleniul (Se)


Are un rol important în creşterea organismelor tinere, în prevenirea cariilor dentare la
copii; este un factor esenţial pentru respiraţia tisulară. Intră în structura glutationperoxidazei,
enzimă care participă la procesele de oxido-reducere, având astfel acţiune antioxidantă,
asemănătoare vitaminei E. Seleniul participă efectiv la sinteza proteinelor.
Se recomandă că doza zilnică normală este de 170 µg, fiind asigurată de consumul de
alimente de origine animală. Trebuie ţinut cont de faptul că modul de preparare al alimentelor
exercită o considerabilă influenţă asupra concentraţiei de seleniu în sensul că temperatura
ridicată timp îndelungat provoacă o pierdere de seleniu prin volatilizare care poate merge
până la 40- 70 %.
Excesul de seleniu, care se poate acumula în cantităţi mari în plantele cultivate pe
terenuri selenifiere, poate determina intoxicaţii care se manifestă prin anorexie, depresiune
nervoasă, despnee, comă şi moarte.

7
II.2.12. Vanadiul (Va)
Este implicat în matabolismul lipidelor, în procesul de reproducere, în mineralizare, în
procesul de creştere, în formarea eritrocitelor.
Necesităţile de vanadiu nu se cunosc precis până în prezent. În condiţiile unei diete
semipurificate, aportul minim de vanadiu este de aproximativ 100ppm. O mare însemnătate
o are starea de oxidare a vanadiului, eficienţa în ordine descrescândă fiind următoarea:
orto>meta>pirovanadatul.
Concentraţia vanadiului în diferite produse agroalimentare este foarte variabilă. În
produsele vegetale se găseşte în concentraţie de 0,8 ppm, în muşchi 0,04, în ficat 0,12, în
rinichi 0,23.

II.2.13. Siliciul (Si)


Este unul din cele mai noi microelemente evidenţiat pentru organism.
Siliciul are rol fiziologic important în clasificarea osului, fiind implicat în stadiile
timpurii ale formării acestuia. El intervine, de asemenea, în metabolismul
mucopolizaharidelor acide şi în procesele în care acestea sunt implicate; dezvoltarea
embrionară, osificarea, vindecarea rănilor, ateroscleroză, osteoartrite.
Siliciul stabilizează ţesutul conjunctiv formând punţi între lanţurile de polizaharide şi
între acestea şi proteine, contribuind la arhitectonica elementelor fibroase.
Siliciul mai este corelat şi cu procesele de îmbătrânire în sensul că el se reduce
semnificativ din ţesuturi cu vârsta. Necesarul de siliciu este asigurat de produsele vegetale,
mai ales de cerealele nedecorticate. Berea este o soluţie saturată de siliciu.

III. Interacțiuni minerale și oligoelemente cu substanțele


medicamentoase
Ia de la eliza

Interacțiune Mecanism
Medicament Minerale Malabsorbție Malabsorbție Depleție Retenție Modificare
(1) (2) mineral mineral pH
Ampicilină Mg(OH)2 +
Steroid Na +
anabolizant
Aspirină Fe, K +
Atenolol Al(OH)3 +
Atropină Al(OH)3 +
Bisacodil K, Na +
Clordiazepoxid Antiacide +
Colestiramină Fe +
Colchicină Ca, Fe, K, +
Na
Corticosteroizi Ca +
Dicumarol Mg(OH)2 +
Digoxin Antiacide +

8
Difosfați Ca +
Estrogeni Na +
Etanol Mg, K, Zn +
Furosemid Cl, Mg, K, +
Na, Zn, Ca
Guanetidină Na +
Hidralazină Na +
Hidroclorotiazidă Ca, Mg, +
K, Na, Zn
Indometacin Fe +
Litiu Cu, Na +
Metotrexat Ca +
Metildopa Fe +
Metildopa Na +
Metoprolol Al(OH)3 +
Naproxen Antiacide +
Neomicină Ca, Fe, K, +
Na
Nitrofurantoină Mg +
Contraceptive Antiacide +
orale
Penicilamine Cu, Fe, +
Na, Zn
Fenobarbital Ca, Mg +
Fenitoină Ca, Mg + +
Chinidină Al(OH)3 +
Tetraciclină Ca, Fe, +
Mg, Zn
Triamteren K +

IV. Soluții pentru prevenirea

V. Concluzii

gfbgbs