Delincventa Juvenila

Delincvenţa juvenilă –factori interni
CUPRINS
Capitolul I: CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA…......3
Secţiunea I: Aspecte generale....................................................................................3
1. Noţiunea de criminalitate..............................................................................3
2. Definiţia criminologiei..........................................................................................6
Secţiunea a II-a: Obiectul criminologiei....................................................................7
1. Consideraţii generale..........................................................................................7
2. Criminalitatea......................................................................................................9
2.1. Trăsăturile criminalităţii............................................................................10
2.2. Structura criminalităţii...............................................................................13
2.3. Dinamica criminalităţii...............................................................................15
3. Crima – noţiune................................................................................................15
4. Criminal – noţiune............................................................................................18
5. Victima – noţiune..............................................................................................19
6. Reacţia socială.................................................................................................20
Capitolul II: DELINCVENŢA JUVENILĂ..............................................................23
Secţiunea I: Caracterizare generală........................................................................23
1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă......................................................................23
1.1. Legătura delincvenţei juvenile cu sociologia...........................................25
1.2. Legătura delincvenţei juvenile cu dreptul penal......................................25
Secţiunea a II-a: Principalele teorii în domeniul delincvenţei juvenile...............36
1. Consideraţii introductive..................................................................................36
2. Teoria rezistenţei la frustrare..........................................................................39
3. Teoria asocierilor diferenţiale..........................................................................41
4. Teoria dezorganizării sociale..........................................................................44
5. Teoria etichetării sociale.................................................................................48
Capitolul III: CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE..............................53
Secţiunea i: Categorii de factori............................................................................53
1. Consideraţii generale......................................................................................53
2. Factori exogeni...............................................................................................58
3. Factori endogeni.............................................................................................59
Secţiunea a II-a: Factorii interni........................................................................59
1.Aspecte generale privind factorii interni......................................................59
1
2.Personalitatea.........................................................................................................60
2.1 aptitudini........................................................................................................61
2.2 temperament.................................................................................................62
2.3 caracter.........................................................................................................63
3. Familia...................................................................................................................64
4. Şcoala....................................................................................................................66
5. Profesia.................................................................................................................68
Secţiunea a III-a: Particularităţile factorilor interni în cazul delincvenţei
juvenile......................................................................................................................69
1. Consideraţii generale...........................................................................................69
2. Particularităţi individual-tipologice temperamentale.............................................71
3. Particularităţi individual-tipologice de caracter.....................................................74
Capitolul IV: DELINCVENŢA JUVENILǍ ÎN ROMÂNIA......................................77
Secţiunea I: Dinamica delincvenţei juvenile înainte şi după anul 1989...............77
1. Aspecte generale.................................................................................................77
2. Delincvenţa identificată........................................................................................82
3.Delincvenţa judecată.............................................................................................83
4.Delincvenţa sancţionată........................................................................................84
Secţiunea a II-a: Cauzalitatea delincvenţei juvenile în România..........................85
1. Cauze generale...................................................................................................85
2. Cauze specifice...................................................................................................86
Secţiunea a III-a: Tipologia comportamentelor delincvente juvenile...................88
Secţiunea a IV-a: Reglementări legale actuale cu privire la minorii delincvenţi
din România..............................................................................................................90
1.Consideraţii generale..........................................................................................90
2.Limitele răspunderii penale a minorilor...............................................................91
3.Consecinţele răspunderii penale........................................................................91
4.Măsurile educative aplicabile.............................................................................91
5.Liberarea minorilor înainte de a fi majori...........................................................92
6.Revocarea liberării sau a internării minorilor.....................................................92
7.Pedepsele pentru minori...................................................................................93
8.Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.............................................93
9.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.............93
2
Capitolul I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA
PRINCIPAL OBIECT DE STUDIU AL CRIMINOLOGIEI
Secţiunea I
ASPECTE GENERALE
1.Notiunea de criminalitate
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor
comunităţi umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esenţial nu se poate
afirma existenţa criminalităţii, deoarece "acolo unde nu există morală şi norme,
nu există crime". Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod stiinţific decât
relativ recent(în ultimele două secole), o largă paletă de izvoare situate pe
întregul arc temporal al evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest
fenomen.
Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor
comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de
necesitatea autoprotejării comunităţilor umane constituite în condiţii naturale
vitrege care le ameninţau permanent supravieţuirea. Interesul pentru
reglementări juridice precise, cunoscute de toţi membrii societăţii şi aplicabile
tuturor în mod egal, a fost evidenţiat pentru prima oară în Grecia antică. 1
Alături de izvoarele legislative, au prezentat un interes deosebit pentru
criminologie şi marii filosofi ai lumii antice: Socrate, Platon şi Aristotel.
Aceştia au evidenţiat problematici care, într-o anumită măsură, îşi menţin
actualitatea chiar şi în perioada modernă. Platon este primul gânditor al
antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea
însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către
un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia.
Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor sărăciei şi
a mizeriei sociale. Astfel, spune el, "după cum omul în perfecţiunea sa este
cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este
1
Victor Ursa,Criminologie,partea generală,1985,p.10.
3
cea mai rea dintre toate."2

Aristotel evaluează şi importanţa rolului preventiv al pedepsei, afirmând că
o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori
atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa
pedepsei.3
Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ştiinţifice
nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl
consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso(1835-1909), drept
întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi.
Dezvoltarea criminologiei s-a desfăşurat cu o mare intensitate mai ales după
ce fenomenul infracţional a intrat în atenţia O.N.U ameninţare serioasă la
adresa societăţii contemporane. Managementul O.N.U şi fondurile alocate au
făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale care au avut ca scop
analiza globală şi particulară a fenomenului crimei, transferul de date şi
metodologie ştiinţifică de cercetare şi -nu în ultimul rând - stimularea activităţilor
naţionale şi regionale de prevenire a criminalităţii şi resocializare a
delincvenţilor.
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată, de câteva decenii, când
studiile şi cercetările criminolgice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost
înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la
Societatea Internaţională de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat
învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de
cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din Ministerul
de Interne, la Parchetul General şi pe lângă Direcţia Generală a
Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.
Pentru a se afirma ca ştiinţă, criminologia a trebuit să dovedească, odată
cu evoluţia sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode şi
tehnici ştiinţifice de exploatare a criminalităţii, că este în măsură să facă
aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi să
propună măsuri eficiente în scopul prevenirii şi limitării acestuia.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, cu multiple determinări, aflat în
2
Citat de I.Oancea, preluat după Aristotel, Politica, citat de H.Goppinger, Kriminologie, München, Ed.
C.H.Beck, 1971, p.22,
3
Citat de I.Oancea, preluat după Aristotel, Arta poetică şi arta retorică, cap.12, citat de M.Killias, op.cit .,
p.433
4
continuă evoluţie, criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi

pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a
modelelor teoretice şi metodologice utilizate, ceea ce va contribui, cu siguranţă,
la îndeplinirea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat. 4
În doctrină s-a subliniat, pe bună dreptate, că pe lângă ştiinţa dreptului
penal, de criminalitate se ocupă şi alte ştiinţe, cu caracter special, cum sunt:
criminologia, sociologia criminală(judiciară), psihologia criminală(judiciară) şi
altele, care au apărut şi s-au dezvoltat mai târziu(decât ştiinţa dreptului penal),
dar care şi-au dobândit statutul de ştiinţe autonome, distincte, având un obiect
distinct de cercetare.
Denumită sau nu ca atare, criminologia are o vechime mai mare decât
aproape celelalte ştiinţe derivate din dreptul penal, având origini la fel de vechi
ca şi celelalte ştiinţe sociale. Fenomenul criminalităţii înregistrează, în societatea
modernă, cu puţine excepţii, o tendinţă permanentă de creştere, ceea ce a
determinat o preocupare deosebită şi permanentă pentru organismele naţionale
şi internaţionale, în direcţia cercetării cauzelor acestui fenomen şi elaborării
măsurilor(strategiilor) de combatere, cercetare la care un rol principal revine
criminologiei.5
Termenul criminologie derivă, etimologic din termenul latin krimen(crimă,
infracţiune) şi termenul grecesc leges(cuvânt, idee, ştiinţă). Cele două cuvinte
reunite sugerează înţelesul complex al criminologiei ca ştiinţă, care studiază
fenomenul criminal. În decursul dezvoltării criminologiei ca ştiinţă autonomă, au
fost date mai multe definiţii acesteia, în concordanţă cu viziunile autorilor unor
teorii elaborate, cu stadiul istoric de dezvoltare a ştiinţei, în genere, şi a
ştiinţelor penale, în special.
Prima folosire a termenului criminologie este atribuită antropologului
francez Paul Topinard în 1879. În realitate, criminologia în sensul actual,
modern, s-a conturat în trei lucrări celebre şi anume: Omul delincvent al
antropologului Cesare Lombroso(1876), Sociologia criminală a juristului italian
Enrico Ferri(1881) şi Criminologia lui Rafaele Garofalo(1885) în care se
consacră expres termenul şi definiţia acestuia.
4
Ion Pitulescu,Criminalitatea juvenilă,Ed.Naţional,Bucureşti,2000,p.8.
5
A.Dincu,Bazele criminologiei,Ed.Proarcadia,Bucureşti,1993,p.12.
5
2.Definiţia criminologiei.
În decursul timpului, cum era şi firesc, s-au formulat diferite definiţii ale
criminologiei, dintre care menţionăm următoarele:
-"criminologia este ştiinţa complexă despre om, despre cauzele şi
remediile comportării sale antisociale"; 6
-"ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului
fenomenului criminal", definiţie apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică;
-"criminologia este ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social,
în special cauzele acesteia(etiologia criminală) şi mijloacele de luptă împotriva
acestui fenomen", definiţie apreciată ca fiind mai largă, dar care priveşte numai
latura socială a criminalităţii, fără a cuprinde şi elementele componente, între
care infracţiunea(crima) şi infractorul(criminalul);
-"criminologia este ştiinţa care studiază delincvenţa pentru a-i descoperi
cauzele, geneza, procesualitatea şi consecinţele, pe scurt, studiul cauzelor
delincvenţelor";7
-"sociologia penală, sinonimă cu criminologia, va studia nu numai
delictul în sine ca raport juridic, ci, de asemenea sau în primul rând, pe acela
care comite delictul";
-"criminologia este ştiinţa despre fenomenul criminalităţii".
În doctrină sunt menţionate şi o seamă de definiţii ale adepţilor
concepţiilor psihologiste despre criminologie, care consideră că aceasta este
alcătuită dintr-o serie de crime(infracţiuni), fapte individuale, săvârşite de
anumite persoane(infractori), care trebuie implicaţi în definiţia criminologiei,
deoarece fără crime şi criminali nu poate exista criminalitate, ca fenomen
social. Aşa, spre exemplu, unii autori includ în cercetările lor problema crimei ca
element al criminalităţii("manifestarea criminală, săvârşirea crimei”), făcându-se
studiul criminalităţii ca fenomen individual, sub laturile sale psihologice; alţi autori
includ în studiul criminologic infractorul, sub raport social, biologic şi psihologic.
În doctrina română, criminologia a fost definită ca fiind:
-"ştiinţa socială...care studiază dinamica, legităţile, cauzele şi condiţiile
socio-umane ale criminalităţii şi măsurile de prevenire şi combatere"; 8
-"o ştiinţă care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul
6
Pavel Abraham,E.Derşidan,Dicţionar de termeni juridici,Ed.Naţional,Bucureşti,1999,p.54.
7
Gh. Mateuţ,Criminologie,Arad,1993,p.18.
8
Aurel Dincu, Criminologie,Ed. Universitatea, Bucureşti, 1984, p.78
6
prevenirii sale";9
-"un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu privire
la cercetarea criminalităţii şi delincventului şi de eleborare a mijloacelor de
prevenire şi combatere a comportamentelor criminale"; 10
-ştiinţa care "studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca fenomen
individual, crimele care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele
săvârşirii şi mijloacele de prevenire şi combatere". 11
În ce ne priveşte, considerăm că prin criminologie se înţelege ştiinţa
autonomă, de sine stătătoare în cadrul sistemului ştiinţelor penale, care are ca
obiect studiul fenomenului infracţional, ca fenomen social şi judiciar, precum şi
a infractorului, cu personalitatea sa particulară(individuală), în vederea stabilirii
cauzelor şi condiţiilor acestui fenomen şi pentru elaborarea măsurilor de
prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional.
Criminologia studiază crima ca fenomen juridic penal, criminalul ca
subiect al unei personalităţi în impact cu normele sociale şi criminalitatea ca
fenomen social, plecând de la adevărul conform căruia crima este, mai întâi, un
fenomen uman, apoi un fenomen social, iar, ca epifenomen, şi o realitate
juridică.
Secţiunea a II-a.
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
1.Consideraţii generale.
Problema obiectului criminologiei a fost îndelung discutată şi deşi
specialiştii din acest domeniu au adus numeroase clarificări, şi în prezent
există opinii divergente, preocupările ştiinţifice pe această temă fiind mereu în
activitate.12Obiectul criminologiei ar putea fi privit din mai multe puncte de
vedere(include mai multe preocupări) :
a) din perspectiva cercetării criminologice generale, criminologia se ocupă
cu studiul criminalităţii în complexitatea sa pe orizontală(abordare sincronă a
criminalităţii) şi pe verticală(studiul diacronic al criminalităţii, adică în timpul
obiectiv, de la o etapă la alta sau de la o vârstă la alta, cum ar fi delincvenţa
9
Mihaela Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academia Română, Bucureşti, 1989, p.44
10
Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992, p.4
11
I.Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.2
12
I.Oancea,op.cit., p.3
7
minorului comparativ cu cea a adultului şi cu cea a bătrânului) ;

b) din perspectiva cercetării obiective, criminologia se ocupă de cauzele
infracţiunilor şi de mecanismul lor de trecere de la ideea criminală la
realizarea sa(de etiologia delincvenţei şi de patogenia sa) ;
c) din perspectiva cercetării ce se adresează subiectivităţii umane,
criminologia se ocupă de personalitatea infractorului, de comportamentul
delincvent ca o abatere de la specificul comportamentului uman de a fi
anticipativ(de a prevedea şi de a preveni permanent consecinţele actelor
proprii), de a fi homeostatic(de a fi în permanent echilibru adaptativ cu mediul
de viaţă uman) şi de a fi reflexiv, cu caracter de aspiraţie normativ-
adaptativă(de încorporare permanentă în matricele personalităţii umane, prin
socializare pozitivă, a valorilor şi a normelor etico-culturale). 13
O ramură specială a criminologiei, şi anume criminologia clinică, se ocupă
în special de studiul comportamentului delincvent(mai corect, deviant,
predelincvent, delincvent şi postdelincvent) ca problemă majoră a criminologiei,
atât timp cât omul este autorul infracţiunii.
d) cercetarea obiectului criminologiei, atât sub aspect obiectiv(a cauzelor şi
a consecinţelor infracţiunii), cât şi sub aspect subiectiv(a psihologiei
infractorului) -sub aspect mixt-, ar trebui să includă, pe lângă cele de mai sus,
şi studiul circumstanţelor ce favorizează infracţiunea, adică "trecerea la act",
prin urmare studiul situaţiilor concrete care permit realizarea unei infracţiuni. În
unele împrejurări criminologice, studiul situaţiilor capătă un rol primordial în
geneza crimei.
e) în sfârşit, cercetarea criminologică poate avea ca obiect şi studiul reacţiei
sociale faţă de crimă, atunci când, plecând de la cunoaşterea cauzelor şi a
condiţiilor sale de producere, se impune elaborarea unor strategii de combatere
prin predicţie şi profilaxie. În acest sens, se adoptă "programe de sănătate
social-juridică" privind combaterea delincvenţei, după diferite modele, unele mai
eficace decât altele.14
Unii autori15 consideră că, criminologia se ocupă de studiul criminalităţii
(cercetarea obiectivă a infracţiunii), de studiul criminalului(cercetarea
subiectivităţii psihice a infractorului) şi de studiul crimei ca proces(mecanism
13
R.M.Stanoiu,Metode şi tehnici în cercetarea criminologică,Ed.Academiei,Bucureşti,1981,p.23.
14
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.13-14
15
I.Oancea, op. cit.
8
de producere, geneză a crimei). Alţi autori 16 consideră că obiectul criminologiei îl

reprezintă:
1) infracţiunea ca realitate socială şi umană(agresiune a unui individ sau
grup asupra valorilor sociale), ca şi devianţa, care, deşi nu face obiectul unei
reglementări juridice, reprezintă totuşi un construct al reacţiei sociale faţă de
conduita inadaptată(punct de vedere ce aparţine şi criminologului Sellin);
2) infractorul cu personalitatea sa;
3) factorii sociali şi individuali ce se află la baza comportamentului criminal.
Obiectul criminologiei îl reprezintă aşadar crima, criminalul şi crimina-
litatea(după cum a afirmat şi Pinatel), ca obiect al criminologiei generale,
precum şi studiul complex al unor cazuri individuale, adică al unor tipuri de
crime şi criminali, ca obiect al criminologiei speciale.Alţi autori consideră că
obiectul respectiv al criminologiei îl reprezintă doar fenomenul trecerii la act şi
reacţia socială faţă de crimă, în rest, criminologia fiind tributară altor discipline 17,
deşi, ca obiect larg al criminologiei, ei admit studiul criminalităţii ca fenomen
social(ca eşec al socializării comportamentale) în care sunt incluse studiul
infractorului, al victimei şi al reacţiei sociale faţă de crimă.
Astfel, opinia majoritară consideră că obiectul criminologiei include:
criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială
împotriva criminalităţii. Într-o lungă perioadă de timp a dezvoltării criminologiei,
obiectul de cercetare a fost infractorul, mai ales în Şcoala pozitivistă(Lombroso,
Ferri, etc.), formulându-se tezele privind tipurile de criminali, rolul eredităţii, al
unor maladii etc. Ulterior, s-a pus accentul pe criminalitate ca un ansamblu de
crime săvârşite şi pe cauzele sociale ale fenomenului. 18
2.Criminalitatea.
Criminalitatea este sinteza inevitabilă a studiilor privind crima, criminalul,
victima şi reprezintă, prin excelenţă, obiectul de studiu al criminologiei generale;
reprezintă ansamblul crimelor într-un spaţiu şi timp dat. 19 Crimina- litatea are o
expresie cantitativă şi alta calitativă, concretizate în numărul infracţiunilor
săvârşite pe un anumit teritoriu(în întreaga lume, într-o ţară, într-o unitate
administrativ-teritorială) într-o perioadă de timp(lună, trimestru, an etc), având o
16
R.Stănoiu, op. cit.
17
Gh.Nistoreanu,C.Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.
18
N.Giurgiu,op.cit.,p.10.
19
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, op.cit., p.120
9
anumită structură(infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra statului

etc) şi un anumit curs(în creştere, staţionar, în scădere). În raport de aceste
aspecte, criminologia operează şi cu sub- conceptele "starea criminalităţii" şi
"dinamica criminalităţii", esenţiale în descifrarea legităţilor criminalităţii. 20
Deşi criminalitatea este un fenomen uman, în general, ea trebuie
raportată la legea penală, nu la orice comportament indezirabil sau foarte
indezirabil, cum s-a mai susţinut în unele lucrări de specialitate. Cu alte
cuvinte, sunt crime(infracţiuni), care circumscriu domeniul criminologiei, numai
faptele de încălcare a legilor penale(sau a legilor extrapenale cu dispoziţii
penale), iar nu de încălcare a altor legi(civile, administrative, comerciale etc)
care, nefiind crime(infracţiuni), nu fac parte din domeniul dreptului penal, din
criminalitate şi, deci nici din domeniul de cercetare al criminologiei. 21
Obiectul de cercetare al criminologiei îl constituie, deci, criminalitatea ca
fenomen social- uman, cu insistenţă în cunoaşterea şi dezvăluirea cauzelor
sociale ale acestuia(influenţa familiei, a crizelor social- economice, a structurilor
sociale în general), ca şi influenţa unor grupuri sociale negative(bande de
infractori, de delincvenţi etc), influenţa unor cartiere mărginaşe la oraşe, familii
dezorganizate etc.
2.1.Trăsăturile criminalităţii:
a) este un fenomen social ce constă într-un ansamblu de crime săvârşite
într-un anumit loc şi într-un timp dat. Deci este un fenomen social real, fiind
vorba de o totalitate de fapte săvârşite, iar această totalitate de fapte
reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă. S-a ridicat obiecţia că este şi un
fenomen juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil incriminate şi înscrise în
legea penală. Răspunsul a constat în afirmarea că prevederea faptelor de
legea penală nu este un minus, ci un plus, în sensul că ele sunt consacrate
şi prin lege şi cetăţenii pot cunoaşte dinainte faptele oprite, astfel putându- se
abţine de la săvârşirea lor.22
b) o a doua trăsătură a criminalităţii constă în aceea că este un fenomen
antisocial care se pedepseşte. O faptă infracţională, înainte de a fi prevăzută
de legea penală, este oprită de conştiinţa socială, fapta fiind prin conţinutul ei
antisocială(de eg.: omorul, furtul). Omorul şi trădarea au fost pedepsite de
20
A.Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.29
21
Ibidem20, p.20
22
I.Oancea, op.cit., p.3
10
societate, de conştiinţa socială, încă înainte de a fi oprite de legea penală.

Incriminarea prin lege a adus o consacrare legală unei incriminări sociale
anterioare.23O faptă este crimă, spunea sociologul Durkheim, fiindcă în
prealabil, este antisocială şi apoi este sancţionată cu o pedeapsă("crima este
actul care atrage o pedeapsă").
c) criminalitatea este un fenomen unitar. Deşi, la prima vedere, criminalitatea
constă într-o mare diversitate de fapte -de la vătămări corporale şi omoruri,
până la fapte contra regulilor de convieţuire socială- toate acestea au o
trăsătură comună, constând în aceea că prezintă un pericol social grav care, în
concepţia legiuitorului, pot fi combătute numai prin aplicarea unei pedepse,
ceea ce justifică cercetarea faptelor de către criminologie. Pe de altă parte,
prin descrierea şi clasificarea riguroasă a faptelor ce constituie infracţiuni- în
legea penală- criminalitatea alcătuieşte un domeniu bine delimitat şi distinct de
alte încălcări ale legii(eg.:contravenţiile, abaterile disciplinare). În consecinţă,
numai prin descrierea şi individualizarea faptelor ce constituie infracţiuni în
legea penală, criminalitatea devine un obiect propriu de studiu al criminologiei. 24
Infracţiunile(crimele) componente ale criminalităţii sunt diferite după
obiectul lor special, unele fiind crime contra statului(trădare, complot), unele sunt
crime contra persoanei(omor, vătămări corporale), altele, infracţiuni contra
patrimoniului(furt, delapidare). Natura crimelor contra statului este diferită de
natura crimelor contra persoanei ori a crimelor contra normelor de convieţuire
socială, fiindcă valorile sociale afectate sunt diferite atât prin natura lor, cât şi
prin importanţa lor: stat, persoană etc.
Unele infracţiuni, după obiectul lor, sunt de natură politică -stat-, altele de
natură economică -furt, delapidare-, şi altele de natură umană -omor etc. Mai
mult decât atât, chiar şi crimele din acelaşi grup(eg:cele contra persoanei) sunt
diferite -omor, calomnie- atât prin gradul lor de pericol social, cât şi prin
rezonanţa socială pe care o provoacă fiecare în parte, lucru exprimat şi în
pedeapsa ce se aplică. Obiecţia 25 că, crimele care compun criminalitatea, au şi
forma unor fenomene juridice, fiind fapte prevăzute de legea penală şi studiate
de ştiinţa juridică a dreptului penal, nu modifică natura socială a criminalităţii.
Crimele au, mai întâi o existenţă socială reală(fapte săvârşite şi reprobate de
23
24
A.Ungureanu, op.cit., p.24
25
Citat de I.Oancea, preluat după J.Pinatel,,Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p.40
11
conştiinţa socială şi morală) şi după aceea primesc şi o existenţă juridică.

"Dacă crima este o noţiune juridică, nu-i mai puţin adevărat că conceptul legal
acoperă o realitate umană şi socială, care, ca fenomen, este anterioară legii şi
o motivează".26
Criminalitatea compusă dintr-o masă eterogenă de infracţiuni, este totuşi
un fenomen social omogen, în sensul că crimele care alcătuiesc criminalitatea
au trăsături comune, fiind fapte de comportare antisocială, "de conflict" în
societate, aducând atingere unor valori sociale şi morale.
d) în al patrulea rând, faptele antisociale odată săvârşite produc o reacţie
socială puternică, de protest, de represiune, mai exact, atrag aplicarea unei
pedepse. De aceea, Durkheim spunea că "criminalitatea constă dintr-un număr
de fapte, acte, care toate prezintă un caracter comun exterior, anume, odată
săvârşite, ele determină din partea societăţii acea reacţie specială care se
numeşte pedeapsă. Noi facem din aceste fapte un grup sui generis, căruia îi
punem o rubrică comună; noi numim crimă orice act pedepsit şi facem din
crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia".
e) criminalitatea, în sens larg, este relativă şi schimbătoare, în sensul că
unele fapte îşi pierd caracterul infracţional sau nu se mai săvârşesc, dar apar
alte fapte periculoase social şi care sunt pedepsite ca infracţiuni, motiv pentru
care este un fenomen repetabil şi persistent 27. Cu toată schimbarea care are
loc în timp, a existat şi există un fond comun de infracţiuni şi pedepse
corespunzătoare, care au o relativă identitate şi persistenţă, motiv pentru care
criminalitatea poate face obiectul criminologiei. 28
f) s-a mai observat că orice fapt social este un fapt numeric şi statistic
şi “orice problemă socială este şi o problemă statistică”. În mod concret,
criminalitatea, ca o totalitate de fapte penale săvârşite, devine şi un fenomen
social cantitativ, exprimat în indicatorii care reprezintă criminalitatea unei ţări
sau a unui oraş, dintr-un anumit an sau lună. În consecinţă, criminalitatea este
un fenomen multiplu, constituit din fapte individuale care se repetă, în prezent
şi în viitor. Mai mult decât atât, criminalitatea ca fenomen cantitativ, exprimă şi
26
27
Aşa cum s-a arătat în doctrină, orice fapt social se caracterizează prin aceea că “prezintă o anumită
repetare, o anumită frecvenţă în decursul timpului.”( în acest sens, A.Cuvillier, “obiectul şi metodele
sociologice”, în “Sociologia franceză contemporană”, ed. Politica, Bucureşti, 1971, p.28-29
28
12
o anumită calitate, aceea de fenomen social negativ şi periculos.

Având în vedere toate acestea, criminalitatea, întruneşte condiţiile necesare
unui fenomen supus studiului, iar criminologia devine o ştiinţă, care trebuie să
descrie şi să analizeze acest fenomen, să-i descifreze cauzele şi să descopere
regularităţile, corelaţiile şi legităţile după care apare, se desfăşoară, se modifică
ori dispare.
2.2.Structura criminalităţii.
Prin structura criminalităţii se înţelege felul de alcătuire, configuraţia şi
aşezarea înăuntrul fenomenului infracţional a diferitelor sale părţi componente,
precum şi raporturile dintre ele sau dintre ele şi totalitatea fenomenului
infracţional.29
Structura criminalităţii poate fi privită din mai multe unghiuri de vedere, şi
anume:
a) din unghiul de vedere al legii penale, care determină atât conceptul de
infracţiune(deci, limitele structurii), cât şi sistemul de infracţiuni cu diferitele lor
feluri individuale. Sub acest aspect, structura criminalităţii este alcătuită pe
unităţi de spaţiu(spre exemplu, pe ţară, pe judeţe, pe localităţi), pe unităţi de
timp(spre exemplu, pe ani, pe luni, pe trimestre, pe ani etc.), pe tipuri de
infracţiuni(spre exemplu, pe infracţiuni contra statului, contra persoanei, contra
patrimoniului etc.) şi pe feluri de infracţiuni(spre exemplu, pe infracţiuni de
omor, furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc.), cu determinări şi raportări procentuale
la întregul fenomen sau la celelalte părţi ale fenomenului infracţional.
Tot din acest punct de vedere, structura criminalităţii poate fi alcătuită şi
în raport de anumiţi indici de gravitate prestabiliţi sau de alţi indicatori
generali(prezenţa recidivei, a concursului de infracţiuni, infractorii după vârstă,
sex, ocupaţie, studii etc.).
b) din unghiul de vedere al unui anumit tip de delincvenţă, cum ar fi:
criminalitatea de violenţă, cea contra proprietăţii, cea legată de traficul ilicit de
droguri, cea sexuală etc. La fiecare dintre aceste tipuri de devianţă infracţională
există probleme specifice, legate de reglementările juridice, de indicele de
gravitate, de obiectul infracţiunilor săvârşite, de forme ale vinovăţiei, de forme
ale participaţiei, de modul de operare, de mobil, scop, loc şi timp de săvârşire,
de situaţia personală a infractorului etc.
29
A.Ungureanu,op.cit.,p.139
13
c) din unghiul de vedere al unui anumit tip de infractor, cu toate problemele

pe care le implică examinarea infracţiunilor săvârşite de categoria respectivă
de infractori, cum ar fi: infractori minori, femei, recidivişti etc. În cazul acestei
abordări, structura criminalităţii nu va pleca de la repartiţia infracţiunilor pe
infractori, ci invers, a infractorilor pe manifestări infracţionale, adică de la
calitatea persoanei spre devianţa infracţională.
d) dintr-un unghi de vedere particular, special, de interes criminologic, pentru
clarificarea unei anumite probleme, cum ar fi:
- numai pentru anumite unităţi infracţionale(spre exemplu, pentru furt,
pentru omor, pentru viol etc.);
- numai pentru o anumită formă a devianţei(spre exemplu, numai pentru
infractori din obicei, pentru infractori aberanţi sexual, pentru cleptomani etc.);
- numai pentru anumiţi indicatori singulari(spre exemplu, pentru anumite
împrejurări favorizante, pentru anumite particularităţi de săvârşire a faptelor- de
mod, de timp, de loc etc.-, pentru subiecţi cu anumite calităţi etc.) ş.a.
În concluzie, structura criminalităţii contribuie la cunoaşterea compoziţiei
numerice şi morfologice(pe forme de infracţiuni) a criminalităţii într-o anumită
perioadă şi într-o anumită zonă geografică, la cunoaşterea stării generale, de
ansamblu, sau a celor particulare, cu detalierea fenomenului pe diferiţi indicatori
statistici, pe baza cărora se pot efectua studii comparative pe anumite
perioade pentru a vedea dinamica şi tendinţele de ansamblu şi pe diferite
părţi componente, analitice, permiţând formularea unor prognoze.
De asemenea, este posibilă folosirea, pe scară tot mai largă, a unor
metode şi modele statistico- matematice pentru analiza fenomenului infracţional,
tehnica de calcul, informatica putând aduce şi în acest domeniu un spor de
exactitate în prognoza criminalităţii şi, implicit, în adoptarea unor decizii la nivel
macrosocial pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
2.3. Dinamica criminalităţii.
Importanţă deosebită prezintă dinamica criminalităţii– reprezintă
modificările cantitative şi calitative intervenite în structura criminalităţii, prin
comparaţie cu intervale de timp şi de spaţiu geografic succesive, reflectând
cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale pentru viitor. 30Dacă structura
criminalităţii permite cunoaşterea compoziţiei şi configuraţiei fenomenului într-o
30
Ibidem28, p.141
14
anumită unitate de timp şi spaţiu, dinamica criminalităţii ajută la elaborarea

unor ipoteze mai realiste privind cauzele care generează sau favorizează
criminalitatea, a unor prognoze privind desfăşurarea acestuia în viitor, precum şi
a unor mijloace de prevenire şi de combatere a fenomenului. Dinamica
criminalităţii trebuie să se întemeieze pe cunoaşterea veridică a tendinţelor
fenomenului. În acest scop, trebuie să se folosească statistici reale şi unele
mijloace de investigaţie ştiinţifică, de analiză statistică a seriilor dinamice
criminogene.31
3.Crima- noţiune.
Crima(infracţiunea), ca obiect al cercetării criminologice, este fapta săvârşită
de criminal( infractor) şi parte componentă a criminalităţii, o verigă a
fenomenului social, un element al fenomenului infracţional, care poate fi foarte
variată ca natură(omor, furt, viol, distrugere). 32
În doctrină33 s-a subliniat că termenul infracţiune(crimă) este o denumire
atribuită exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal şi este echivalent cu
conceptul de faptă penală sau de ilicit penal. Considerăm că includerea
faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la
bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului
mai larg al devianţei determină dificultăţi metodologice şi conceptuale 34 precum
şi o nedorită interferenţă cu alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia
socială.
Noţiunea de crimă are mai multe înţelesuri, astfel se creează confuzie în
legătură cu compuşii acesteia: criminologie şi criminolog. Adeseori pe nejurişti
cuvântul criminologie îi duce cu gândul la imagini cadaverice, iar criminologul
este pentru ei, dacă nu ucigaşul, o persoană care “se ocupă” cu omoruri.
Aşadar, se disting trei înţelesuri ale noţiunii de crimă:
a) în limbajul comun, prin crimă se desemnează, de regulă, una din
infracţiunile contra vieţii persoanei, indiferent că se referă la omor
(art.174 Cp), omor calificat(art.175 Cp) sau la omor deosebit de grav( art.
176 Cp). Prin extensie, această denumire este utilizată şi în cazul
31
A.Ungureanu,op.cit.
32
33
George Antoniu, Costică Bulai, Gheorghe Chivulescu, “Dicţionar juridic penal”, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.78
34
Nu orice comportament deviant constituie infracţiune, după cum nu orice infracţiune poate fi
considerată o faptă deviantă.
15
infracţiunilor care diferă prin obiectul juridic principal dar care au ca

rezultat moartea unei persoane: tâlhărie urmată de moartea victimei
( art.211 al.3 Cp) etc.35
b) în limbajul penal, crima desemnează o infracţiune gravă pentru care
legiuitorul stabileşte pedepse distincte şi proceduri speciale, în raport cu
celelalte infracţiuni. Acest sens este dat de împărţirea tripartită a infracţiunii
în: crime, delicte şi contravenţii. Această împărţire a infracţiunilor a existat în
legislaţia penală română, în Codul de la 1864 şi în cel de la 1936. Însă,
Codul Penal de la 1968 a renunţat la sistemul trinitar, adoptând o
concepţie unitară cu privire la infracţiune. În acest sistem, contravenţiile au
ieşit din sfera de reglementare a justiţiei penale, toate faptele prevăzute de
legea penală şi în condiţiile prevăzute de lege, reprezintă infracţiuni, fără
nici o altă disincţie. În contextul legislaţiei române actuale, noţiunea de
crimă nu mai are o semnificaţie penală determinată. Atât în vechiul sistem
penal, cât şi în celelalte legislaţii care au prevăzut sau mai prevăd încă
împărţirea tripartită, în categoria crimelor intră, pe lângă infracţiunile contra
vieţii, sau care au avut ca urmare moartea victimei şi alte fapte penale
grave, cum ar fi, de exemplu: infracţiunile contra siguranţei statului, unele
fapte de corupţie, tâlhăriile, violurile, actele de terorism, traficul organizat de
stupefiante etc.
Astfel, putem conchide că, noţiunea de crimă, în limbaj penal o include pe cea
utilizată în limbajul curent, dar presupune, în plus, şi alte fapte penale.
c) în limbaj criminologic, noţiunea de crimă are o accepţiune largă, referindu-
se la infracţiune în general. Totuşi, este inexact să punem semnul de
egalitate între infracţiune şi noţiunea de crimă utilizată în ciminologie.
Relativitatea în timp şi spaţiu a legii penale ce presupune relativitatea
noţiunii de crimă a subliniat necesitatea găsirii unor criterii criminologice
pentru definirea acesteia.
În acest sens, R.Garofalo a propus o abordare sociologică a noţiunii de
crimă, dându-i acesteia semnificaţia de delict natural. În opinia sa, pentru ca un
act să fie considerat crimă, el trebuie să producă “vătămarea acelei părţi, a
simţului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila şi
probitatea!”
35
Valerian Cioclei, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.11
16
B. di Tullio defineşte crima arătând că “putem considera drept crimă

acel fenomen care aducând atingere sentimentelor altruiste fundamentale,
tulbură condiţiile de viaţă ale ansamblului social şi contravine moralităţii medii
dintr-o epocă şi dintr-o societate determinată.” În prezent nu se poate vorbi
despre o definiţie completă şi unanim acceptată de către doctrina
criminologică. Astfel, noţiunea de crimă, trebuie să pornească de la conceptul
de infracţiune din dreptul penal însă, trebuie să meargă dincolo de acesta.
Pentru a se stabili limitele în care operează noţiunea de crimă vom pleca de
la definiţia dată infracţiunii în legea penală. Conform dispoziţiilor codului penal,
pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune trebuie să îndeplinească în
mod cumulativ trei condiţii(trăsături) esenţiale: să fie prevăzută de legea
penală, să fie comisă cu vinovăţie şi să prezinte pericol social. Doctrina penală
precizează că “lipsa vreuneia dintre trăsăturile esenţiale duce la inexistenţa
infracţiunii, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie. 36
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de crimă şi infracţiune nu
este riguros exactă, deoarece termenul de crimă, deşi îl include pe cel de
infracţiune, cuprinde şi alte fapte cărora este posibil să le lipsească unul din
cele trei elemente definitorii ale infracţiunii. Pentru a acoperi aceste situaţii, vom
spune că în sens criminologic noţiunea de crimă desemnează fapta penală.
Criminologia studiază pe lângă acestea şi alte categorii de fapte,
comportamente, ce ies din sfera noţiunii de crimă, şi anume: comportamentele
deviante(alcoolismul, consumul de substanţe stupefiante- în măsura în care
acest consum nu este incriminat de legea penală), abandonul şcolar, tendinţele
spre vagabondaj, prostituţia şi vagabondajul dacă nu întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunii. Aceste comportamente intră în sfera cercetării
criminologice dacă sunt studiate în legătură cu fenomenul criminal şi pentru o
mai bună cunoaştere şi înţelegere a acesteia.
În concluzie, cercetarea criminologică trebuie să ia în calcul şi unele
comportamente diferite de cel criminal(deviante şi nu numai), dar numai în
cazul şi în măsura în care acestea au o legătură directă cu fenomenul
criminal, favorizându-l sau chiar determinându-l. Acest comportament rămâne
însă în afara obiectului propriu-zis al criminologiei.Dar crima este înainte de
toate un fapt uman şi de aceea, orice crimă presupune existenţa unui criminal.
36
C.Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol.I, Ed. Şansa, 1992, p. 113
17
4.Criminalul- noţiune.
Criminalul(infractorul) este persoana care a săvârşit fapta criminală, care
a gândit-o şi apoi a executat-o. Fără el nu există crimă şi nici criminalitate,
criminalul fiind un element important al fenomenului criminal şi, ca atare, devine
un concept de bază al criminologiei. 37
Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o
faptă sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul
de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-
sociale care îl determină pe om să încalce legea. Întrucât până în prezent nu
se poate diferenţia infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată un eşec al procesului de socializare. 38
În ceea ce priveşte diferenţa între abordarea penală şi cea
criminologică a noţiunii de criminal, ”spre deosebire de penalist care vede în
condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se ataşează la
realitatea fenomenului şi defineşte delincventul ca- acela care a comis o crimă
însă nu este nevoie ca acesta să fi fost condamnat, nici măcar urmărit sau
cunoscut de autorităţile de poliţie şi justiţie(delincventul ascuns a interesat
întotdeauna pe criminolog). În sens invers, condamnarea nu este întotdeauna
suficientă, căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare.” 39
Infractorul desfăşoară, mai întâi, o activitate psihică- proiectul, intenţia, hotărârea
de comitere a infracţiunii- şi apoi o activitate materială, fizică, de producere a
rezultatului urmărit, adică aşa- zisa trecere la act. În aceste activităţi, infractorul
trăieşte stări psihice, de conştiinţă, stări emoţionale sau pasionale. Pe de altă
parte, infractorii sunt diferiţi, în funcţie de temperament şi caracter(impulsivi,
40
avari, egoişti, perverşi) şi acţionează cu grade diferite de vinovăţie.
Aspectele generale sub care este privit criminalul se referă la constituţia
sa fizică şi fiziologică(în care se constată diferenţe frapante faţă de oamenii
normali), la constituţia sa psihologică(intelect, afecte, voinţă, care, fără a atinge
praguri patologice, relevă o labilitate psihică crescută prin aceea că nu suportă
constrângerile), la o lipsă de inhibiţie corticală(are un control slab al self-ului),
la o agresivitate crescută(pentru că are pulsuri nestăpânite) şi la o
37
38
Gh. Nistoreanu, Costică Păun,,Criminologie Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.40-41
39
R.Gassin
40
A.Ungureanu, op.cit., p. 29-30
18
insensibilitate manifestă(pentru că este afectiv, lipsit de empatie).

Studiul criminalului include şi ambianţa sa socială, delincvenţa fiind mai
frecventă la bărbaţi, la celibatari, în familiile dezorganizate sau care trăiesc în
concubinaj, la persoanele lipsite de relaţii sociale sau care convieţuiesc în
grupuri marginale sau delincvente. 41
Alte aspecte ce interesează studiul criminalului se referă la dezvoltarea
delincventă a personalităţii sale, care este de natură ontogenetică, ori de câte
ori factorii individuali, normali, în condiţii de mediu defavorabil, riscă să
structureze personalitatea în sens delincvent. Acest mod de dezvoltare obligă
la cunoaşterea biografiei persoanei, de la naştere până la impactul cu legea
şi, eventual ulterior(structura familiei, climatul afectiv precoce, autoritatea
modelelor parentale, părăsirea familiei şi aderenţa la grupuri deviante, violenţa
suferită în familie). Trebuie supuse investigaţiei cartierul, anturajul, vecinătăţile,
activitatea în şcoală şi activităţile predelincvente până la inserţia
socioprofesională sau lipsa de inserţie într-o profesiune.
5.Victima- noţiune.
În ultimile decenii, în criminologie a fost recunoscut un nou concept,
victima, persoana împotriva căreia sau a intereselor căreia se săvârşeşte
crima. Victima şi procesul de “victimizare”, adică alegerea victimei sau căderea
în rolul de victimă, nu este o întâmplare, ci un proces complex. Cercetările
criminologice recente arată, cu argumente pertinente, că în multe cazuri, victima
are şi un rol cauzal sau favorizant în comiterea crimei. Deci, în anumite cazuri,
victima devine şi factor criminogen.42
Pe de altă parte, s-a observat că, de multe ori victima este subapreciată, fapt
pentru care a devenit un obiect principal de studiu criminologic, dând naştere
chiar unei subramuri a criminologiei, denumită victimologie.43 Etiologia
victimologică se referă la faptul că omul poate fi victima societăţii, a părinţilor,
a legilor şi a statului, ori a semenului său 44, iar patogenia victimologică se
referă la faptul că victima poate contribui de o manieră şi intensitate diferite
la producerea actului delincvent 45. Factorii de risc victimologic sunt de natură
41
Gh. Scripcaru, Vasile Astărăstoae, op.cit., p.114
42
I.Oancea, op.cit., p.12
43
A.Ungureanu,op.cit.,p.30
44
A se vedea Prima victimologie după V.V.Stanciu
45
Vezi A doua victimologie după V.V.Stanciu
19
conjuncturală(plimbare nocturnă ce determină la viol), de natură

conflictuală(conjugală) sau de natură psihică(credulitate, angoasă, frustrare,
consum acut de alcool sau droguri). În victimogeneză se va avea în vedere
rolul de precipitare, cooperare sau facilitare a actului agresiv de către victimă.
Cercetările criminologice arată că în delincvenţă numărul victimelor este
mai mare ca al infractorilor, că riscul victimal este mai mare la bărbaţi, că 80%
dintre victime sunt rude şi majoritatea mai în vârstă decât criminalul, că vârsta
maximă a victimelor femei este între 20- 30 ani, iar a victimelor bărbaţi între
30- 40 ani, că 50% dintre victime au avut şi antecedente penale, că 40% dintre
victimele sexuale sunt victime specifice, că vulnerabilitatea de a fi victimă ţine
de factori personali şi situaţionali şi că însuşi agresorul este o victimă a
societăţii.46
În procesul penal, cunoaşterea victimei rezultă din forma medico- legală
de moarte violentă, din mobilul şi cunoaşterea circumstanţelor infracţiunii ca
loc, timp, mod de comitere; din personalitatea victimei şi din cercul său de
relaţii(duşmănie, afaceri, conflicte); din activitatea victimei înainte de infracţiune;
din antecedentele sale morale sau penale; din susceptibilitatea de a fi victimă
( copii, bătrâni, femei în crimele în serie etc.).
6.Reacţia socială- noţiune.
În sfârşit, ultimul concept este cel de reacţie socială contra criminalităţii,
şi anume dezaprobarea şi protestul social şi juridic, exprimate în măsurile
preventive(control social, tratament etc.) şi represive(pedepse) ce se aplică. În
statul organizat, reacţia aceasta se instituţionalizează, ca fiind reglementată şi
dată în grija unor organe speciale(cercetare penală, instanţe, instituţii de
executare a pedepselor etc)47
Orientată către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional
poate fi prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de
studiu, reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii. Includerea
reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului
infracţional şi la tendinţele sale evolutive.
Acest concept trebuie cercetat, fiindcă criminalitatea, ca fenomen social
46
Gh.Scripcaru, Vasile Astărăstoae, op.cit, p.87
47
I.Oancea,op.cit.,p.12.
20
periculos, tulbură viaţa socială şi, de aceea, se cere combătut şi, la nevoie,
reprimat prin aplicarea de pedepse. Obiectul sintetic al criminologiei- fenomenul
infracţional- integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se
comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de
proprietăţile şi funcţiile părţilor componente. Interconexiunile şi interacţiunile
dintre aceste elemente, precum şi dintre fenomenul infracţional ca sistem şi
sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologic
orientat spre identificarea cauzelor criminalităţii. Cauzalitatea apare însă în dublă
ipostază: aceea de scop al studiului criminologic, dar şi de obiect al
criminologiei. Includerea cauzalităţii în obiectul criminologiei ar reprezenta o
repetare nejustificată.
În aceeaşi manieră, problematica reacţiei sociale constituie obiect de
studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerată
determină rămânerea în urmă a sistemului de apărare antiinfracţională, după
cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire şi control a
criminalităţii constituie unul din scopurile acestei ştiinţe.
Criminlologia actuală concepe crimnalitatea drept un fenomen complex
care confirmă ceea ce Durkheim şi Lacassagne au anticipat, şi anume că
delincvenţa creşte o dată cu societatea civilizată. Conceptul multidisciplinar de
abordare a criminalităţii include infracţiunile, cauzele judiciare ce înlătură
responsabilitatea, cauzele judiciare ce nu comportă pericol social sau implică o
răspundere administrativă, precum şi devianţa. Astfel, din evoluţia criminalităţii
reiese şi nevoia nu numai de a cunoaşte cauzele care influenţează mersul
acesteia, ci şi de combaterea sa, criminalitatea trebuind să fie combătută atât
la nivel individual, cât şi mai ales, sub aspectele sale sociale.
În perioada de tranziţie actuală, criminalitatea urmează cu atât mai mult
dinamica vieţii social- economice ce dezvoltă la maximum starea de anomie
socială manifestată atât la nivel macrosocial(inegalităţi economice, şomaj,
migrare a populaţiei de la sat la oraş), cât şi la nivel microsocial
(dezorganizarea familiei, anturaj nociv, eşecuri sociale în grup) sau individual
(agresivitate, alcoolism etc). Faptul că în aceste condiţii de anomie
criminalitatea creşte brusc evocă lipsa consensului la care se adaugă slăbirea
şi ineficienţa controlului social.48
48
Ibidem44, p.23
21
În opinia unor autori49, creşterea se explică prin controlul social ce nu

mai operează la structurile sociale inferioare(familie, şcoală), care nu se mai
bazează pe frică şi coerciţiune, prin faptul că norma nu mai devine o parte a
conştiinţei sociale din cauza înţelegerii abuzive a libertăţii şi a autonomiei
persoanei, a scăderii încrederii în lege şi în autoritatea instituţiilor şi a legilor, a
dezvoltării mai rapide a unei subculturi delincvente şi a structurării unui
comportament adaptiv la anomie.
Astfel, descriind în linii mari criminalitatea ca obiect al criminologiei şi
individualizând trăsăturile specifice ale acesteia vom aprofunda discuţiile în
legătură cu factorii ce influenţează acest fenomen, în special cu privire la
delincvenţa juvenilă.
Capitolul II
DELINCVENŢA JUVENILǍ.
Secţiunea I.
CARACTERIZARE GENERALǍ
1.Noţiunea de delincvenţă juvenilă.
Perioadă caracterizată printr-un ansamblu de transformări evolutive,
extrem de nuanţate, de natură bio-psihosocială, care definesc încheierea
heteronomiei morale şi dobândirea unei creativităţi personale şi marcând
stabilizarea personalităţii, adolescenţa reprezintă cea mai complexă etapă de
dezvoltare a tânărului în drumul său spre maturitate. Această etapă pare să
ridice cele mai mari dificultăţi procesului educativ datorită frecventelor
49
R.Stănoiu, op.cit.
22
perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale şi tulburări de

conduită care însoţesc, adeseori maturizarea.50
Literatura de specialitate vorbeşte în acest sens de o adevărată “criză”
a adolescenţei, constând din multiple conflicte interne şi externe(numite
“conflicte de dezvoltare”), acte impulsive sau conduite deviante, exprimate prin
ostilitatea faţă de părinţi, revoltă contra indicaţiilor educative, respingerea
modelelor culturale şi a normelor morale propuse de adult şi afirmarea unor
modele contestatare de conduită.
M.Debesse susţine că “nu există o perioadă de creştere în care
evoluţia să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenţei”. Dezvoltarea
biologică se diversifică şi se individualizează, sensibilitatea şi imaginaţia se
îmbogăţesc, conduita devine tot mai instabilă, aspiraţiile se nuanţează,
dobândind valori noi, creativitatea se afirmă, din ce în ce mai vizibil, prin
multiple iniţiative personale, care, deseori, îl obligă pe adolescent să intre în
conflict cu ambianţa. În această perioadă cele mai multe conflicte sunt cele
avute cu părinţii şi educatorii. Dependenţa economică a tinerilor faţă de aceştia
nu implică şi o dependenţă corespunzatoare din punct de vedere al înţelegerii
şi respectării normelor morale impuse de adult.
Opunându-se adulţilor, adolescenţii îşi afirmă dorinţa de a fi autonomi din
punct de vedere moral, de a-şi impune dreptul la identitate personală, prin
contestarea unui univers valorico- normativ impregnat de prejudecăţi, perceput
ca fiind străin, opus chiar idealurilor, valorilor şi normelor adolescentine: în orice
etapă a vieţii, “bătrânul” este cel care domină. 51
Prin constrângerile, interdicţiile şi normele ei, societatea adulţilor este
pentru adolescent o societate represivă, dominatoare şi manipulatoare. Ea nu
permite decât în mică măsură creativitatea, iar, din acest punct de vedere,
conduitele care nu se supun exigenţelor conformiste ale normei educative sunt
sancţionate. Perioada de puternică “criză” produsă de ruptura cu vârsta
copilăriei, adolescenţa implică o serie de limitări ale libertăţii pe care tânărul le
resimte, adeseori, ca o frustrare, ca un atentat la drepturile sale fireşti de a se
manifesta ca personalitate. Erikson consideră că un rol important în dobândirea
identităţii personale de către tânăr îl exercită influenţele modelului cultural al
50
D.Banciu, S.M.Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2002,
p.11
51
S.MRădulescu, D.Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Ed.Medicală, Bucureşti, 1990, p.13
23
societăţii, care se suprapun celor exercitate de către familie, astfel că apare

necesară realizarea unei armonii între dezvoltarea bio-psihologică, cea socială
şi culturală ca obiect principal al educaţiei.
După cum s-a menţionat, delincvenţa minorilor constituie o problemă a
lumii contemporane intim legată de decăderea(dezorganizarea) familiei, care, în
loc să contribuie la îmbogăţirea personalităţii a doi parteneri printr-o nouă
personalitate, cea a cuplului, în loc să realizeze o homeostazie de cuplu,
dimpotrivă, devine încărcată de angoase, conflicte şi chiar violenţă. Asemenea
familii nu pot realiza rolul de socializare morală pozitivă a descendenţei în
scopul încorporării idealurilor sociale în personalitate, nu au obişnuinţă în
îndeplinirea unor roluri sociale, nu au capacitate de discernământ şi creativitate
utilă.52 Definirea şi circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile normativului
penal este reducţionistă, deoarece evoluţia fenomenului de criminalitate este
determinat de o serie de variabile socioculturale ignorate de studiile cu
caracter strict juridic. Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială,
se produc în cadrul unei societăţi având o determinare socială resimţită la
nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc ceea ce se intitulează
dezorganizare socială.
1.1. Legătura delincvenţei juvenile cu sociologia.

Astfel, abordarea fenomenului de delincvenţă de pe poziţii sociologice
vizează dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri şi
roluri, creând o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale.
Ele se manifestă prin extinderea puternică a sferei de nevoi şi aspiraţii
individuale care nu-şi găsesc pe deplin satisfacţia. Dezorganizarea socială sau
“starea de anomie”, cum o numeşte Durkheim, determină, pe lângă creşterea
numărului de delicte(alcoolism, narcomanie, devianţă socială), şi extinderea
treptată a stării de marginalitate la un număr tot mai mare de indivizi, grupuri
sociale.53
Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de responsabilităţi, de
atribuţii sociale şi, în consecinţă, de reangajări, de imposibilitate de afirmare şi
participare la deciziile sociale, determină profunde sentimente de periferizare şi
52
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.157
53
D.Banciu,S.M.Rădulescu,M.Voicu,Introducere în sociologia devianţei,Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,1985,p.26.
24
frustrare socială. Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt

obstrucţionate căile de acces spre bunurile şi valorile sociale. Ca o consecinţă
negativă cresc tensiunile sociale şi nesiguranţa între indivizi. 54 Evaluarea
intensităţii şi gravităţii actelor comise se face concordat cu criteriile normative,
dar şi cu implicarea caracterului social şi cultural al faptei comise. În definirea
unor anumite categorii de delicte, un aport important îl aduc cultura, moravurile,
obiceiurile şi cutumele prin evidenţierea implicării normelor morale şi a celor
de convieţuire socială.Sociologia delincvenţei îşi aduce aportul la descifrarea
actului infracţional; la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisociale
săvârşite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare,
dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.
1.2. Legătura delincvenţei juvenile cu dreptul penal.
Ca formă distinctă de devianţă(de natură penală), delincvenţa juvenilă
constituie un fenomen complex, care defineşte ansamblul conduitelor aflate în
conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic,
acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele
oricărei forme de convieţuire umană(limitarea libertăţii personale, adaptarea
adecvată la mediul social, concordanţa dintre atitudinile individuale şi cerinţele
sociale, respectarea interdicţiilor şi prescripţiilor normative, adoptarea acelor
criterii de acţiune care fac posibilă “normalitatea” şi predictibilitatea
comportamentului etc.).55
Perspectiva juridică- aşa cum am menţionat- nu poate opera delimitări
tranşante între specificul conduitei delictuale a tinerilor şi particularităţile
comportamentului infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea
cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem
distinge între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală, şi un
comportament normal, socialmente acceptat. Din această cauză, noţiunea de
delincvenţă juvenilă se confundă, de cele mai multe ori, cu cea de
criminalitate, de unde şi existenţa unor ambiguităţi în utilizarea unor termeni,
cum sunt: infracţiune, delict, delincvenţă etc.
Studiul delincvenţei juvenile porneşte de la ipoteza că prin comportarea
individuală orice persoană încearcă să dea un răspuns semnificativ stimulilor
54
Mărioara Petcu, Delincvenţa.Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj, 1999, p. 66-67
55
S.M.Rădulescu,D.Banciu,op.cit.,p.42
25
externi(relevaţi de situaţia particulară), urmând să înlăture orice ambiguitate, să

evite obiectul multiplelor neînţelegeri, să restabilească echilibrul social în
raporturile cu lumea înconjurătoare. F.Augustin afirma că: “Nimeni nu datorează
ceea ce n-a primit”, astfel încât ajungem la concluzia inevitabilă că fiecare
minor ar trebui să-şi definească şi să-şi justifice comportamentul prin modul în
care a fost educat în familie, societate, definindu-şi tendinţele în cadrul mediului
social în funcţie de experienţa socială şi de influenţa socialului asupra sa. 56
Amploarea socială a fenomenului de delincvenţă, caracterul profund antisocial
al acestui tip de comportament obligă corelarea abordării strict juridice cu cea
de implicare socială şi de intervenţie asupra individului concret. Din punct de
vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare
a unor trăsături specifice:
-caracterul ilicit, reprezintă o acţiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim,
ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;
-caracterul de vinovăţie, acţiunea este comisă de o anumită persoană
care acţionează deliberat, conştient şi responsabil(deci are răspundere penală);
-incriminare, fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea
penală.57
Doar în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârşită de o
persoană responsabilă poate fi incriminată de legea penală. Inexistenţa şi
numai a unei singure trăsături duce la inexistenţa delictului. În funcţie de
aceste trăsături, gradul de periculozitate şi gravitate al criminalităţii este evaluat
după anumite criterii normative şi sociale. Prin implicaţii juridice reglementate
de norma penală, faptul social al delictului trece din planul social în cel juridic,
devenind un fapt juridic generator de efecte şi consecinţe sancţionatorii.
Rezultantă este şi cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziţii ce descriu
faptele ce constituie delicte şi consecinţele juridice pentru săvârşirea lor. 58
Ca fapt antisocial, delictul presupune acţiunea unor anumite persoane
care, cu discernământ şi vinovăţie, atentează la anumite valori şi relaţii sociale
ce sunt protejate de normele penale. În viziunea dreptului penal se iau în
considerare, în abordarea actului ca delict, patru factori: obiectul delictului,
56
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.11
57
Mărioara Petcu, op.cit., p.63
58
I.Străchinaru,S.M.Rădulescu,Tineretul şi delincvenţa,Centrul de Studii şi Cercetări pentru Tineret,
Bucureşti,1992.
26
subiectul delictului, latura obiectivă şi latura subiectivă.

Obiectul delictului se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt
violate printr-o acţiune ilegală sau ilicită.
Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ şi care
comite acţiunea ilicită, şi subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care
suferă consecinţele negative ale acţiunii. Pentru ca o persoană să fie
desemnată ca subiect activ trebuie să îndeplinească trei condiţii: să aibă o
anumită vârstă, să fie responsabilă, să dispună de libertatea de gândire şi
acţiune.
Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului şi se
conturează la intersecţia interferenţei mai multor aspecte: acţiunea(inacţiunea)
delincventă, consecinţele antisociale produse, raportul cauzal dintre acţiunea
ilicită şi consecinţele negative şi alţi indicatori(timpul şi locul delictului, mijloace
şi modalităţi de comitere a actului etc.). Acţiunea delincventă consemnează
violarea normelor juridice cu caracter prohibitiv(interzic anumite acte) sau
inacţiunea(omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin
neefectuarea unor acţiuni cu caracter de obligativitate(efectuarea serviciului
militar, ajutarea familiei). Consecinţele şi urmările sociale periculoase ale acţiunii
constau în pagubele materiale şi morale aduse diferitelor persoane, instituţii şi
organizaţii. Relaţia cauzală apreciază existenţa şi gravitatea delictelor. Fiind o
relaţie de determinare, raportul cauzal prezintă dificultăţi de circumscriere, fapt
pentru care trebuie rezumat doar la acţiunea(inacţiunea) delincventă,
provocatoare de prejudiciu şi la efectele acesteia asupra relaţiilor şi valorilor
lezate.
Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la caracteristicile psihice
ale persoanei care comite acţiunea ilicită de factură intelectivă, afectivă, volitivă,
pe baza cărora se stabileşte responsabilitatea şi răspunderea persoanei. În
planul dreptului penal modern, conţinutul vinovăţiei se stabileşte prin teoria
voinţei, teoria reprezentării, teoria mobilului etc. 59 Codul penal românesc se
fundamentează, din acest unghi, pe teoria reprezentării, distingând în funcţie de
conţinutul reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii faptelor,
diferite grade de vinovăţie(intenţie sau culpă). 60 Atunci când în mod conştient şi
59
C.Bulai,R.Stănoiu,Sociologia dreptului penal şi criminologia,Studii şi cercetări juridice,Ed.Academiei,1974.
60
I.Tănăsescu,C.Tănăsescu,G.Tănăsescu,op.cit., p.65
27
voluntar o persoană efectuează un act delincvent, având conştiinţa urmării

negative a actelor sale, considerate în acest caz ca deliberată, avem de-a
face, din punct de vedere juridic, cu intenţia persoanei. În cazul în care
persoana care a săvârşit un act nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă, vinovăţia sa este din culpă. Nu putem considera
vinovăţie dacă acţiunea ilicită nu a fost gândită, dorită şi voită de o persoană,
care a acţionat fiind constrânsă moral sau fizic(ameninţată) sau în stare de
inconştienţă.
În afară de vinovăţie, se iau în considerare şi motivele, mobilurile care
pot genera, impulsiona individul spre o anumită acţiune 61. De asemenea, nu
sunt neglijate stipularea scopurilor urmărite prin finalitatea acţiunii(obţinerea de
avantaje materiale, înlăturarea unui rival, atragerea atenţiei opiniei publice). În
funcţie de determinantele de factură psihologică, implicarea graduală sub
raportul vinovăţiei poate fi scalată de la mai gravă spre mai puţin gravă, în
funcţie de corelarea diferitelor implicări motivaţionale: intenţie directă sau
indirectă, culpă sau imprudenţă, cu implicarea conştiinţei sau obnubilarea ei. Pe
baza acestor dimensiuni se disting mai multe categorii de delincvenţă:
-delincvenţa reală, supranumită şi “cifra neagră”, fiind acţiunea săvârşită,
ca atare, în realitate şi însumând totalitatea manifestărilor antisociale cu
caracter penal care s-au comis sau care au avut loc în realitate;
-delincvenţa descoperită cuprinde numai o parte a faptelor antisociale
cu caracter penal şi anume a celor identificate de organele specializate.
Deoarece nu toate faptele penale comise sunt identificate, procentual,
infracţionalitatea descoperită este mai mică decât cea reală. Se includ aici şi
aşa-numitele infracţiuni cu autori “necunoscuţi”.
-delincvenţa judecată sau legală se identifică cu acea secvenţă din
delincvenţa descoperită care ajunge să fie judecată şi care este sancţionată
de către instanţele specializate ale statului. 62 Deoarece nu toate faptele
descoperite sunt pasibile de judecată, acest tip de delincvenţă este numeric
mai mic decât delincvenţa descoperită. Pot apărea pe parcursul judecării
actelor descoperite graţieri sau amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o
sancţiune. Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub incidenţa unei noi
61
G.Antoniu,Vinovăţia penală,Ed.Academiei,Bucureşti,1995,p.37.
62
G.Basiliade,Cercetarea criminologică a delincvenţei juvenile,Ed.Academiei,Bucureşti,1969,p.56.
28
legislaţii penale, astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcţie. Deci, însăşi
legea penală este supusă unei evoluţii şi, în consecinţă, poate suferi modificări.
Delincvenţa reală, din punct de vedere obiectiv, reprezintă cea mai importantă
semnificaţie pentru fenomenul infracţional(delincvenţa), deoarece cuprinde fapte
antisociale reale, care exprimă încălcări reale ale normelor juridice. Faptele de
delincvenţă reală, chiar dacă nu au fost descoperite sau nu ajung să fie
judecate şi sancţionate, ele există ca reale, deoarece au fost săvârşite în
realitate, aducând serioase prejudicii valorilor sociale şi morale, precum şi
relaţiilor sociale.
Majoritatea definiţiilor insistă asupra criteriului juridico-penal, desemnând
ca fiind de natură delictuală orice act care, prin consecinţele sale, îl fac pasibil
pe tânăr de a fi adus în faţa instanţei şi de a fi sancţionat. Însă în fiecare
legislaţie există variaţii considerabile în privinţa gradului de toleranţă faţă de
codificarea ca delict a unui act ilicit comis de tânăr, noţiunea de delincvenţă
juvenilă având un conţinut care variază în funcţie de prescripţiile şi normele
penale, de limitele de vârstă ale majoratului penal, de sistemul de sancţiuni şi
pedepse faţă de anumite conduite juvenile. 63 Dincolo de aceste diferenţe şi
variaţii legislative, definirea şi circumscrierea delincvenţei juvenile se face în
funcţie de două criterii: vârsta majoratului penal şi sistemul de sancţiuni şi
tratament aplicat minorilor delincvenţi.64
a) În ceea ce priveşte vârsta majoratului penal, deşi nu există o uniformitate
normativă, documentele O.N.U. adoptate la cel de- al VII- lea Congres pentru
prevenirea delincvenţei şi tratamentul delincvenţilor(Milano, 1989) stipulează că
noţiunea de “tineri” trebuie aplicată tuturor indivizilor care au vârsta sub 25
ani. Convenţia O.N.U. privind drepturile copilului precizează că ea este
aplicabilă oricărei fiinţe umane sub vârsta de 18 ani, “cu excepţia cazurilor în
care vârsta majoratului este atinsă mai devreme, în funcţie de legislaţia care
este valabilă pentru aceste cazuri”. În acelaşi sens, Ansamblul de reguli minime
ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori(Regulile de
la Beijing) stipulează că “un minor este un copil sau un tânăr care, în raport
cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict conform unor
modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult” , iar “un
63
Al.Boroi,Gh.Nistoreanu,Dreptul penal,partea generală,ed.a IV-a,Ed.All Beck,Bucureşti,2004,p.47
64
D.Banciu, S.M.Rădulescu,op.cit., p.76
29
delincvent juvenil este un copil sau un tânăr, acuzat sau vinovat de a fi comis
un delict”65
Însă, vârsta majoratului civil diferă sensibil de cea a majoratului penal în
funcţie de diversele legislaţii. Astfel, pentru majoritatea sistemelor europene,
vârsta majoratului civil(momentul în care tânărul dobândeşte capacitate deplină
de exerciţiu) este fixată, de regulă , la 18 ani, în timp ce vârsta majoratului
penal este mai mică. Ea variază între 16-18 ani pentru majoritatea sistemelor
penale, existând unele excepţii şi sub această limită, cum ar fi cazul legislaţiilor
scandinave- stabilită la 15 ani, Germaniei, Austriei şi Ungariei- fixate la 14 ani,
Franţei şi Poloniei- fixate la 13 ani. În consecinţă, limitele de vârstă diferă
sensibil în funcţie de fiecare sistem legislativ în parte, astfel încât din punct de
vedere al normativului penal vârsta răspunderii penale poate oscila pentru
delincvenţii minori între 7(8) ani -18 ani şi chiar mai mult.
Codul penal român, utilizând criteriul vârstei pentru definirea şi sancţionarea
actelor antisociale comise de minori, stabileşte anumite limite de vârstă privind
răspunderea penală a minorilor; astfel conform art.99 Cp:
- alin 1: ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal”.
Aşadar, minorii aflaţi sub vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele lor
întrucât există prezumţia absolută că sunt lipsiţi de discernământ, neavând deci
capacitatea intelectivă, afectivă şi volitivă de a percepe fapta ilicită şi
consecinţele negative ale acesteia 66. Categoria minorilor care nu răspund penal,
cuprinde de fapt, două subcategorii, prima are în vedere toţi minorii care nu au
împlinit vârsta de 14 ani, iar cea de-a doua este formată din minorii care au
împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit încă 16 ani şi au săvârşit fapta
fără discernământ.
Cu privire la prima subcategorie, art.50 c.p prevede că : ”Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la
data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal”. Deci, starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al
65
Citat din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, Comitetul Naţional pentru Protecţia
Copilului, Buletin nr.4, (18), 1994, preluat după D.Banciu,S.M.Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile
în România.
66
Constantin Mitrache,Cristian Mitrache,Drept penal român,partea generală,Casa de editură şi presă
Şansa,Bucureşti,2002,p.32.
30
faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia, minorul nu

îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorii care nu au împlinit
vârsta de 14 ani, nu pot fi subiecţi activi de drept penal, faptele săvârşite de
aceştia fiind lipsite de caracter penal. 67 Prezumţia absolută consacrată de acest
text de lege nu poate fi răsturnată prin probe contrarii. Minorii care se
regăsesc în această categorie, nu răspund penal niciodată pentru faptele
penale săvârşite, ieşirea din acest cerc făcându-se la împlinirea vârstei de 14
ani. În asemenea situaţii, soluţiile adoptate de organele judiciare sunt: scoaterea
de sub urmărire penală, conform art.11 pct.1 lit.b raportat la art.10 lit.e c.p.p., în
cazul organului de urmărire penală şi achitarea potrivit art.11 pct.2 lit.a raportat
la art.10 lit.e c.p.p., în cazul instanţei de judecată.
Soluţia clasării nu poate fi posibilă, întrucât minoritatea fiind o cauză
care înlătură caracterul penal al faptei, se aplică la o anumită persoană şi, în
consecinţă, nu se poate vorbi de inexistenţa învinuitului în cauză. 68
- alin 2:”Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.
Minorii cu vârsta între 14 -16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte, pe
baza expertizei medico– psihiatrice, că au acţionat cu discernământ(faţă de
aceştia legea introduce doar o prezumţie relativă în privinţa existenţei sau
inexistenţei discernământului). Deci, pentru această subcategorie de minori care
nu răspund penal, trebuie să se constate, pe lângă condiţia referitoare la
vârstă şi că au săvârşit fapta fără discernământ.
Minorii care se includ aici, formează o clasă intermediară: ei nu răspund
penal, considerându-se că, totuşi, dezvoltarea lor nu a atins şi depăşit pragul
spre existenţa unei capacităţi penale depline. Existenţa sau inexistenţa
discernământului, trebuie să se facă în concret, în raport de natura faptei
săvârşite şi de datele referitoare la minor. 69 Sub aspectul angajării răspunderii
penale, între minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care au
împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără a se fi făcut dovada că
au acţionat cu discernământ, nu există nici o deosebire: nici cei din urmă nu
pot fi subiecţi de drept penal, faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se
67
Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal şi în dreptul procesual penal român, 2001,
p.38
68
N.Volonciu,Tratat de drept procesual penal,Ed.Paideia,Bucureşti,1994.
69
Brezeanu Ortanşa,Minorul şi legea penală,Ed.All Beck,Bucureşti,1998,p.69.
31
aplică sancţiuni penale70. Dacă s-a dovedit existenţa discernământului, minorul

este socotit capabil să răspundă penal, acesta bucurându-se însă de un
tratament diferenţiat în ceea ce priveşte regimul sancţionator(faţă de minorul
care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o
pedeapsă, aceasta din urmă aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea
unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului).
- alin 3:”Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”.
Astfel, conform dispoziţiilor legii, minorii care au împlinit vârsta de 16 ani
răspund penal întocmai ca şi adulţii. Pentru aceşti minori, operează o prezumţie
absolută de capacitate, nefiind permisă de legiuitor înlăturarea ei prin probe
contrarii. Deci între minorul care a împlinit 16 ani şi major nu există nici o
deosebire, în ceea ce priveşte reţinerea şi angajarea răspunderii penale, acesta
putând fi subiect de drept penal. Faptele penale săvârşite de minorul care a
împlinit 16 ani au caracter penal şi atrag răspunderea penală dacă nu există
vreo cauză care înlătură acest caracter. Ca şi în cazul majorului, acest caracter
absolut al capacităţii penale, nu exclude posibilitatea de a se dovedi o stare
de iresponsabilitate potrivit art.48 c.p., şi în consecinţă să fie înlăturat caracterul
penal al faptei.
De asemenea, pornindu-se de la faptul că discernământul nu poate fi
confundat cu vinovăţia, fiecare având un înţeles aparte, în cazul în care
minorul a împlinit 16 ani, operând deci o prezumţie absolută în domeniul
capacităţii penale, fiind interzisă dovada lipsei discernământului, nu acelaşi lucru
este valabil şi pentru vinovăţie: se poate face dovada lipsei acesteia, ca şi în
cazul majorului, putându-se ajunge la concluzia că fapta a fost săvârşită cu
lipsa vinovăţiei sau a formei de vinovăţie cerută de legiuitor. 71
În consecinţă, în funcţie de acest criteriu, în sfera delincvenţei juvenile
din România ar trebui incluşi numai minorii între 14-16 ani care au comis
fapte penale şi care implică răspundere penală, precum şi cei între 16-18 ani
aflaţi în conflict cu legea penală, în timp ce minorii sub 14 ani şi cei între
14-16 ani lipsiţi de discernământ care au comis delicte formează fenomenul de
predelincvenţă juvenilă.72
70
C.Turianu,Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori,Ed.Continent XXI,Bucureşti,
1995,p.58
71
Anastasiu Crişu, op. cit.,p.47-48
72
Coca-Cozma Maria şi colectiv,Justiţia pentru minori,Ed.Universul juridic,Bucureşti,2003,p.32.
32
b) Cel de- al doilea criteriu are în vedere sistemul de sancţiuni, tratament

şi resocializare. Deşi regimul juridic privind sancţionarea şi tratamentul minorilor
delincvenţi diferă de la o ţară la alta, în prezent se pot întâlni trei situaţii mai
importante:
1) în diverse legislaţii penale, sistemul de sancţionare a minorilor şi
tinerilor nu diferă prea mult de cel aplicat adulţilor, cu precizarea că, în cazul
minorilor, măsurile şi pedepsele adoptate sunt mai blânde şi sensibil mai
reduse faţă de cele aplicate adulţilor.
2) în alte cazuri, diferenţele sunt foarte sensibile, structurându-se chiar un
sistem de sancţionare şi pedepsire a minorilor delincvenţi în care sunt
utilizate, alături de sancţiunile privative de libertate şi cele neprivative, constând
din negocierea delincvent– victimă şi repararea prejudiciilor, libertatea de
probaţiune, prestarea unei munci benevole în folosul comunităţii etc.
3) în sfârşit, în alte legislaţii, sistemul de sancţionare a minorilor delincvenţi
combină elemente ale sistemului penal clasic(măsuri educative neprivative de
libertate, alături de măsuri şi pedepse privative de libertate) cu cele ale
sistemului medical– curativ, fiind aplicat în special unor categorii de minori
delincvenţi handicapaţi fizic sau psihic şi care necesită îngrijire, supraveghere
şi tratament special.73
Independent şi totuşi legat de sistemul juridic pentru adulţi, sistemul
juridic pentru tineri este în primul rând responsabil de atitudinea acestora faţă
de delictele comise. Din acest motiv, sancţiunile acordate minorilor delincvenţi ar
trebui aplicate în funcţie de anumiţi factori, cum ar fi, de exemplu, vârsta şi
personalitatea acestora, circumstanţele comiterii delictului, situaţia familială etc.
Cu toate acestea, vârsta şi discernământul sunt cele care decid, de cele mai
multe ori, răspunderea penală şi sancţionarea minorului. În consecinţă,
sancţiunile adoptate în privinţa minorilor care au comis fapte antisociale
prevăd:
1)- internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare(este o
măsură educativă luată faţă de minorii care nu au răspundere penală) sau
internarea într-un institut medical- educativ de specialitate(pentru minorii care au
comis fapte penale, dar care, datorită stării lor fizice sau psihice, au nevoie de
73
Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, op. cit., p.80
33
un tratament de durată şi de un regim special de creştere şi educare); 74

2)- internarea într-o şcoală specială de muncă şi reeducare cu regim
sever, de semidetenţie(adoptată faţă de minorii care au răspundere penală şi
care au comis delicte grave şi repetate) sau încredinţarea minorului spre
reeducare unui colectiv de muncă sau învăţătură(măsură adoptată faţă de
minorii cu răspundere penală, care au comis delicte cu un grad de pericol
social scăzut şi care erau, la data comiterii faptei, elevi sau încadraţi în
muncă).
Stabilirea răspunderii şi a discernământului minorului se face, de regulă,
de către instanţa de judecată atât pe baza expertizei medicale de specialitate
cât şi prin luarea în considerare a unor elemente extrinseci persoanei
făptuitorului, cum ar fi: natura delictului, împrejurările în care a fost comis,
modalităţi de acţiune, timp, loc, mijloace folosite de infractor etc. În absenţa
expertizei medicale, în afară de elementele juridice ce caracterizează fapta
antisocială, instanţa se orientează, în mare măsură, în funcţie de ancheta
socială aflată la dosarul minorului. Analiza unora din anchetele sociale privind
pe minorii delincvenţi evidenţiază faptul că o mare parte din ele sunt
incomplete şi lacunare, lipsind informaţii şi date precise în legătură cu
contextul de viaţă al minorului, conduita sa anterioară, starea de sănătate fizică
şi psihică.75
Consecinţa acestui mod de sancţionare şi individualizare a pedepsei a
condus, adeseori, la situaţia ca în multe şcoli de reeducare să fie internaţi
minori care au acţionat fără discernământ, dar care, prezentau serioase
deficienţe psihice şi a căror creştere şi protecţie trebuia făcută într-un institut
medico-educativ. În schimb, în aceste şcoli sunt minori care, în absenţa
expertizei medicale şi a evaluării inadecvate, au simulat lipsa discernământului,
deşi erau bine dezvoltaţi fizic şi psihic. Fără a pune la îndoială rolul activ al
instanţei, ca şi experienţa judecătorului în stabilirea şi individualizarea
răspunderii unui minor, considerăm că, în momentul de faţă, în absenţa unei
expertize medicale de specialitate şi a anchetei sociale bine elaborate, nu se
poate stabili întotdeauna şi în mod cert dacă un anumit minor a acţionat în
mod conştient, sau a fost incitat de împrejurări de moment, cunoscând şi
74
O.Pop,Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării minorului infractor într-un centru de
reeducare,Ed.Mirton,Timişoara,2003,p.73.
75
V.I.Teodorescu,Minoritatea în faţa legii penale,Bucureşti,1992,p.84
34
urmărind producerea unor consecinţe socialmente periculoase. 76

Există numeroase alte argumente care arată că operaţia de convertire a
unui concept juridic, cum este responsabilitatea, într-un concept psihiatric, cum
este discernământul, eşuează într-un discurs lipsit de orice rigoare ştiinţifică.
Din acest punct de vedere, schemele etiologice tradiţionale se dovedesc
neviabile, explicaţiile cele mai vehiculate în domeniul delincvenţei juvenile
solicitând înlocuirea perspectivei juridice şi a criteriului normativului penal cu o
perspectivă interdisciplinară a problemelor cu care se confruntă minorii şi
adolescenţii în mediul lor de viaţă şi convieţuire socială. Pentru acest motiv,
sunt necesare multiple evaluări de natură psihologică, sociologică, medicală şi
pedagogică, care să identifice întregul complex de factori şi condiţiile ce pun
în dependenţă personalitatea încă insuficient structurată şi maturizată a
minorului de contextul social în care se găseşte amplasat.
Secţiunea a II-a
PRINCIPALELE TEORII ÎN DOMENIUL DELINCVENŢEI JUVENILE
1.Consideraţii introductive.
Teoriile criminologice mai vechi şi mai noi au fost marcate oarecum de
căutarea pietrei filozofale în demersul lor de constatare a unor legi, prin care
comportamentul infracţional să poată fi descris, explicat şi prevenit. Această
criminologie avea în câmpul ei de observaţie atât procesul legislativ, cât şi cel
de săvârşire a infracţiunii, fără a realiza că fenomenul deviant are o tentă
socială pregnantă.77
Orientările anterioare(clasică, cu caracter statistico-juridic, antropologică,
psihologică şi psihiatrică) au condus la constituirea criminologiei ca ştiinţă şi
reprezintă, totodată, punctele de reper de la care au pornit teoriile
contemporane. În principal aceste teorii pot fi grupate în trei mari orientări:
a) orientarea biologică,
b) orientarea psihologică,
c) orientarea sociologică, cu toate că unii cercetători, prin lucrările lor, pot
aparţine în egală măsură la două astfel de grupări.
76
S.M.Rădulescu, D.Baniu, op.cit., p.50-51
77
Horia Oprean,Criminologie, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996,p.123
35
Delincvenţa juvenilă a fost şi continuă să fie analizată în mod diferenţiat

de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme şi
teorii explicative, unele excluzându-se reciproc, toate urmărind însă identificarea
şi evaluarea cauzelor şi a mecanismelor de bază care determină producerea
unor fapte şi manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor. Unele dintre
aceste teze şi teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la
cadrul social particular în care se desfăşoară actele delincvente ale tinerilor,
altele au o rază mai mare de generalizare, fiind valide în contexte sociale
diferite.78
În domeniul delincvenţei juvenile există numeroase modele etiologice,
însă cele mai reprezentative teorii sunt:
a) teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale, psihologice,
considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în comportamentul
individual. Pornind de la ideea că unii tineri delincvenţi se caracterizează prin
tulburări de personalitate ori prin mentalităţi specifice adolescenţei(concretizate
în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor şi normelor recunoscute de
societatea adulţilor), perspectiva devianţei comportamentale consideră că faptele
sancţionate de legea penală sunt comise, cu predilecţie, de tineri deficienţi care
violează normele sociale şi juridice, neavând capacitatea de a li se supune şi
de a le respecta. Însă, se recunoaşte că “predispoziţia” spre devianţă a
tânărului depinde în mare parte de: contextul socioeconomic şi cultural în care
trăieşte, carenţele socializării morale în familie, condiţiile dificile de muncă şi de
viaţă, sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă etc. 79
După cum arată unii dintre adepţii acestei perspective, “un comportament
delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei
depresiuni nervoase, dar în cea mai mare parte a cazurilor există, la origine, o
stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică,
la rândul său, anxietatea şi nevoia de conflict” 80
Aşadar, delincvenţa juvenilă este definită ca fiind rezultatul unui conflict
de adaptare între tânăr şi anturajul său, conflict datorat trăsăturilor psihice
caracteristice adolescenţei(egocentrism, impulsivitate, agresivitate etc.). În
consecinţă, analiza delictelor comise de tineri se face după o etiologie
78
79
V.Dragomirescu,Psihologia comportamentului deviant,Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1976, p.53.
80
D.Banciu,S.M. Rădulescu, op. cit., p.61
36
psihologizantă, accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări datorate

conflictelor familiale, fiind chiar utilizate o serie de concepte psihanalitice, cum
ar fi cele de identificare, compensare, supraeu etc. Prevenirea delictelor
săvârşite de tineri trebuie să se facă la nivel individual şi familial, fie prin
ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluţiei negative a unor
factori de grup.
b) teorii care consideră delincvenţa juvenilă drept o consecinţă directă a
dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare.
Cauzalitatea “primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecinţele
negative şi conflictuale generate de perioade de criză şi instabilitate
economică, mobilitate teritorială şi socială a populaţiilor. Având în vedere
aspectele de “dezorganizare” socială, numeroşi teoreticieni şi specialişti şi-au
pus problema identificării şi explicării variaţiilor tipurilor de comportament
deviant şi a ratei delincvenţei juvenile prin compararea unor indicatori cu
caracter social, cultural, geografic etc., din diferite arii urbane, grupuri de
populaţie, legislaţii. Astfel, au putut fi identificate “zone” şi enclave criminogene
în care rata delincvenţei în rândul tinerilor este ridicată, datorită eterogeneităţii
şi mobilităţii populaţiei, proceselor aculturative, ineficienţei controlului social
instituţionalizat etc. Cu toate acestea, perspectiva “dezorganizării” sociale ignoră
o serie de variabile culturale care pot influenţa intensitatea delincvenţei
juvenile în anumite zone şi arii urbane, neexplicând faptul pentru care o serie
de tineri proveniţi din aceleaşi locuri de rezidenţă nu devin delincvenţi. 81
c) teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect nemijlocit
al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri şi obstrucţiile
organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogăţie. Acestea
antrenează neînţelegeri între tineri privind utilizarea optimă a normelor sociale,
apărând un conflict puternic între scopurile sociale dezirabile şi mijloacele
legitime de a le realiza. Delincvenţa juvenilă este, aşadar, consecinţa utilizării
unor mijloace ilegitime de către tineri, ca şi a unor discrepanţe intense între
normele socialmente împărtăşite şi condiţiile reale ale vieţii sociale.
Tinerii devin delincvenţi fie datorită eşecului de a ajunge la scopuri
culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova
alternative de reuşită ca urmare a existenţei unor restricţii şi bariere sociale.
81
37
Această teorie pune un accent prea mare pe aspectele conformismului

tinerilor, eludând motivaţiile comportamentului lor individual şi ignorând
extensiunea largă a valorilor şi a scopurilor extrem de diverse şi chiar
conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societăţii. Din
acest punct de vedere, o tendinţă nonconformistă sau chiar distructivă pentru
conservatorismul sistemului, apărută din partea unor tineri, dar în consens cu
progresul istoric, poate fi calificată ca “devianţă pozitivă”, forma acestei definiri
depinzând de poziţia socială şi politică a evaluatorului, care poate considera,
spre exemplu, că este “problematic” sau “deviant” orice act care atentează la
ordinea şi stabilitatea sistemului social.
Marea diversitate a acestor teorii şi puncte de vedere, ca şi gradul lor
de relativitate impun precauţie în utilizarea şi operaţionalizarea diferitelor
concepte “cheie” pe care le include, cum ar fi cele de patologie socială,
anomie socială, dezorganizare şi disfuncţie socială ş.a. Dintre acestea, ne vom
ocupa cu precădere de cele care sunt mai des folosite în etiologia
delincvenţei juvenile, deoarece ele includ o serie de repere orientative pentru
cercetarea interdisciplinară a abaterilor şi a manifestărilor antisociale comise de
tineri.82
2.Teoria “rezistenţei” la frustrare.
O teorie particulară, care încearcă concilierea punctului de vedere
psihologic cu cel sociologic, este aşa-numita teorie a “rezistenţei” la
frustrare(“containment theory”), elaborată de W.C. Reckless care, pornind de la
critica, conceptului de “cauză” a delincvenţei, propune elaborarea unui sistem
de ipoteze explicative capabil să suplinească deficienţele teoriei “cauzale”.
Acest model de abordare a delincvenţei juvenile are ca fundament conceptual
“structura interioară” a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat
“scut de rezistenţă” împotriva abaterilor de la normele sociale şi a
demoralizării.83
Această teorie se întemeiază pe ideea excluderii cauzalităţii din
etiologia criminalităţii. Reckless, refuzând orice legatură de corelaţie, între
frustrare şi agresivitate, avansează ideea că atât societatea cât şi individul
dispun de mecanisme proprii de rezistenţă la frustrare, care previn descărcarea
82
D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit.,p.63
83
D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit.,p.64
38
stresului, a stării de tensiune conflictuală în alte direcţii decât cele vizând

comportamentul criminal.84 El consideră că infracţiunea poate fi prevenită sau
înfrântă prin două procese esenţiale: unul situat la nivelul organizării sociale,
celălalt la nivel individual. Pentru a-şi susţine teoria a efectuat cercetări ce
relevau că delincvenţii provin cel mai adesea din familii destrămate, fiind lipsiţi
de o socializare adevărată sau de un control al familiei, al anturajului, al şcolii.
Aceleaşi date evidenţiau că recidiviştii au un eu slab, un control personal
scăzut, şi concepte şi aprecieri foarte sărace.
În comparaţie cu aceştia, non-delincvenţii, care provin din familii stabile
afectiv, economic şi spaţial posedă concepte şi aprecieri pozitive care includ
conformitatea faţă de lege, un răspuns pozitiv dat vieţii familiale şi părinţilor. 85În
opinia lui Reckless, există o structură socială externă şi o structură psihică
interioară, care acţionează ca mecanisme de protecţie în calea frustrării şi
agresivităţii tânărului.
Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul
participă şi este socializat(familie, vecinătate, prieteni) şi care oferă posibilitatea
dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a
scopurilor, sentimentul identificării cu grupul etc. Mediul apropiat al individului
este considerat o barieră a frânelor exterioare. Această barieră o reprezintă
familia în care trăieşte şi anturajul apropiat şi include factori precum
moralitatea, supravegherea, disciplina şi norme rezonabile de aşteptare. Dacă
aceste bariere sunt slabe, individul este vulnerabil în faţa presiunilor şi
atracţiilor sociale.86
În schimb, structura interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie
aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată “matrice” care asigură
tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport cu
alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi
“toleranţa” la frustrare, protejându-l de abateri grave. 87 Indivizii înclinaţi spre
devianţă(cei care au o slabă frână internă) probabil posedă o combinaţie a
unui autocontrol deficitar, toleranţă scăzută la frustrare, lipsa simţului de
responsabilitate, dar şi o orientare nepotrivită a scopurilor. Aceste frâne interne
84
Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992, p.62
85
R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.204
86
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, op. cit., p.66
87
39
constituie ultima linie de contracarare a presiunilor şi atracţiilor interne şi

externe88. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri
lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de convieţuire
socială, săvârşind acte cu caracter delincvent.
La capătul ultim, cel mai de jos al ierarhiei se află impulsurile
psihologice. În ele sunt cuprinse diferite grade de ostilitate, agresivitate,
susceptibilitate, rebeliune, reacţii de vinovăţie, sentimente de inferioritate şi
leziuni organice, ori epilepsie. Unele dintre ele sunt atât de puternice încât nu
pot fi oprite de frânele interne şi externe. Acordând un rol precumpănitor
structurii interne de rezistenţă, Reckless consideră că elementele ei pot fi
cunoscute prin teste de personalitate, ceea ce reprezintă un mijloc de
prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate, declanşator, la rândul
său de acte deviante şi delincvente. Totuşi, spre deosebire de teoriile
psihologice, el nu acceptă ideea unei corelaţii directe între frustrare şi
agresivitate, ca factori principali implicate în etiologia actului delincvent.
Alţi autori consideră că manifestările delincvente ale tinerilor se
datorează, în mare parte, capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor de
frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă
cu un obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-şi satisfacă
interesele şi scopurile personale. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă
sporită, care-l poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor activităţi deviante,
prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui tânăr de a surmonta o
situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, a fost
definită “toleranţă” la frustrare, care poate acţiona fie ca element favorizant,
stimulator, fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau
ilicite.89
Recunoscând unele excepţii, cum ar fi crimele pasionale şi crima
organizată, el consideră că teoria lui are caracter general, având posibilitatea
să explice cele mai multe cazuri de delincvenţă sau crimă.
3.Teoria “asocierilor diferenţiale”.
O teorie modernă apropiată de teoria imitaţiei lui G. Tarde este teoria
asociaţiilor diferenţiale a lui Edwin Sutherland(întemeietorul criminologiei
88
Horia Oprean, op.cit., p.165
89
40
americane), după care comportamentul criminal se învaţă prin asociere(cu cei

ce consideră favorabil un atare comportament) şi prin repudiere şi izolare
(când subiectul se asociază cu cei ce depreciază un atare comportament
criminal). Asocierea cu astfel de modele devine cu atât mai riscantă cu cât se
produce mai precoce în viaţa individului. În această teorie, interpretările
nefavorabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Teoria asociaţiei
diferenţiale a lui Sutherland consideră deci crima un fenomen socio-cultural,
comportamentul delincvent fiind învăţat în familie şi în microgrupul delincvent. 90
Arătând că un comportament deviant nu poate fi explicat pe baza
caracteristicilor biopsihice individuale, ci pe baza unui proces de învăţare,
Sutherland susţine următoarele:
-comportamentul criminal este învăţat în procesul de interacţiune cu alţi
indivizi;
-învăţarea cuprinde tehnicile de comitere a infracţiunii şi orientarea specifică
a motivelor, acţiunilor şi atitudinilor;
-dirijarea motivelor, acţiunilor şi atitudinilor este învăţată în funcţie de
interpretările oferite de reguli juridice şi norme de conduită socială, pe care
unii indivizi le apreciază favorabil, alţii nu;
-persoana devine delincventă atunci când definiţiile favorabile violării legii
prevalează asupra definiţiilor nefavorabile violării.
După Sutherland, asociaţiile diferenţiale se caracterizează prin frecvenţă,
durată, intensitate şi anterioritate. Dintre acestea, anterioritatea este considerată
cea mai influentă, deoarece conformismul este inoculat încă din copilărie şi
durează de regulă toată viaţa, ceea ce operează şi în cazul comportamentului
delincvent. Din această cauză formarea antisocială apărută ca urmare a
asocierii cu modele criminale este rezultatul unor mecanisme identice, ce duc
la conturarea unei formări necriminale; trebuie să precizăm că atitudinea
antisocială nu este rezultatul unei imitaţii pure şi simple, ci rodul unui adevărat
proces de învăţare în cadrul asociaţiei diferenţiale. 91
Teoria asocierilor diferenţiale pleacă de la premisa că în viaţa socială
indivizii, atât cei adulţi, cât şi cei tineri se confruntă cu modele
pozitive(conformiste) şi negative(nonconformiste) de comportament şi conduită,
90
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică,, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.39
91
Horia Oprean, op.cit., p.152
41
care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se “învaţă” în

cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri
diverse. Această “comunicare” poate fi atât verbală, cât şi comportamentală,
transmisă prin “exemplul” altor persoane cu care se vine în contact direct.
Procesul de “învăţare” a delincvenţei nu este însă liniar, ci include mai multe
trăsături şi momente în desfăşurarea sa.92
Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze
mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările favorabile sau
nefavorabile pe care le acordă regulilor şi dispoziţiilor legale. Este posibil ca în
anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care, în mod
invariabil, dispoziţiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită internalizării
şi acceptării prohibiţiilor şi restricţiilor sociale. În schimb, în alte grupuri
predomină indivizii care înclină spre violarea aceloraşi dispoziţii legale.
În consecinţă, ataşarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre
cele două grupuri reprezintă momentul cel mai important de care depinde
evoluţia ulterioară a carierei individului. Astfel, indivizii care se vor “asocia”
grupurilor ce respectă regulile legale, nevenind în contact cu modelele
criminale se vor adapta mai uşor în societatea bazată pe consens, evitând
parcurgerea unei cariere delincvente. Indivizii care devin delincvenţi sunt
confruntaţi mai mult cu modele criminale aparţinând acelor grupuri care nu
acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale.
De aceea, evoluţia spre delincvenţă, apărută prin “asociaţie” cu modele
criminale, are aceleaşi mecanisme ca şi cea implicată într-o carieră
nondelincventă. Ea nu se dobândeşte printr-un simplu proces de comunicare
sau imitaţie, ci prin “învăţarea” şi experimentarea tehnicilor şi procedeelor de
comitere a delictelor.
Această teorie prevede, în principal, faptul că delincvenţa se “învaţă, este
trăită” în interferenţă cu viaţa socială de care nu se delimitează cu uşurinţă,
nici cu stricteţe. Sutherland continuă linia de gândire a lui Durkheim, integrând
studiul comportamentului individual în studiul sociologic general al oricărui tip
de comportament. Prin asocierea pe care o face între cultura criminală şi cea
a societăţii globale, acesta reuşeşte să identifice unele forme de criminalitate
care scapă de sub incidenţa legii penale. Cercetările sale privind infracţionismul
92
42
în mediile sociale înstărite, denumită criminalitatea gulerelor albe a arătat că

criminalitatea legală nu este decât o parte a criminalităţii, aceea a paturilor
sărace, victime ale raporturilor de inegalitate existente în societate. 93
Susţinătorii teoriei analizate pretind însă, că spre deosebire de alte teorii
care incriminează în geneza criminalităţii: frustrarea sau unele manifestări
psihologice care s-ar dovedi neputincioase în explicarea criminalităţii în
diversitatea ei, metoda asociaţiilor diferenţiale utilizând toate datele generale
privind fenomenul, are în vedere în acelaşi timp şi pe cele personale şi pe
cele de microgrup, explicând mai bine diferenţele procentuale ce ar exista între
criminalitatea albilor şi negrilor, a băştinaşilor şi a imigranţilor, a tinerilor şi
vârstnicilor, a celor ce aparţin anumitor categorii sociale, profesionale, grupuri
etnice etc. În concordanţă cu aceste premise- teoria asociaţiilor diferenţiale
preconizează ideea că măsurile de prevenire a criminalităţii trebuie să pună
accent nu atât asupra individului care a comis infracţiunea, cât mai ales
asupra grupului cu care acesta s-a aflat în contact. 94
Deşi s-au impus mai multe limite, unele din afirmaţiile acestei teorii îşi
găsesc o validitate parţială în domeniul delincvenţei juvenile, dacă avem în
vedere faptul că, în cadrul societăţii şi al grupurilor sociale, există modalităţi şi
grade diferite de socializare ale adolescenţilor şi ale tinerilor care nu coincid
întotdeauna. De aceea, pe parcursul socializării treptate, chiar dacă tinerii
asimilează şi interiorizează exigenţele şi interdicţiile sociale transmise de
familie şi şcoală, ei pot “învăţa” anumite comportamente nonconformiste şi
deviante în cadrul grupului stradal sau de prieteni. Unele cercetări au
demonstrat, de exemplu, că violenţa, agresivitatea, consumul de alcool şi de
droguri, specifice unor adolescenţi, reprezintă comportamente “învăţate” sau
imitate în cadrul grupurilor de tineri.
Teoria asocierilor diferenţiale poate fi folosită, cu precauţiile de rigoare, în
explicarea procesului de “inducţie negativă” întâlnit în instituţiile de resocializare
a minorilor delincvenţi, unde adolescenţii internaţi pentru comiterea unor delicte
ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorită contactului cu cei
sancţionaţi pentru delicte grave şi foarte grave, “învaţă” cu timpul tehnici
delincvente, săvârşind, la rândul lor, infracţiuni cu un grad sporit de
93
R.M. Stănoiu, op.cit., p.190
94
Narcis Giurgiu, op.cit., p.71
43
periculozitate95. De asemenea, s-a verificat parţial şi ipoteza conform căreia

adolescenţii care “asimilează” normele şi valorile unui grup delincvent prin
natura lui tind să devină şi ei delincvenţi. Acest lucru nu explică însă de ce
alţi minori, provenind din acelaşi mediu nu devin şi ei delincvenţi sau de ce
tinerii care beneficiază de condiţii economice, sociale şi culturale favorabile
comit acte cu caracter penal.
4.Teoria “dezorganizării sociale”.
O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenţei
juvenile aparţine Şcolii de la Chicago, care, confruntată cu “explozia” de
criminalitate apărută în societatea americană, interbelică, a avansat o serie de
ipoteze care încearcă să surprindă influenţa proceselor de schimbare şi
dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanşate de acestea
asupra fenomenului de delincvenţă. Conform acestei orientări, geneza şi
dinamica delincvenţei sunt determinate de marile depresiuni sau crize sociale
şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural.
Rata delincvenţei este mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin
deteriorare fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică
exercitarea adecvată a controlului social al comunităţii, generând fenomene de
dezorganizare socială, marginalizare, devianţă.96 O contribuţie importantă la
fundamentarea acestei teorii au adus-o C.R. Shaw şi H.D.McKay, care au
evidenţiat faptul că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult
mai ridicată în comparaţie cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut
schimbări social- economice şi culturale spectaculoase. Cu ajutorul unor metode
statistice şi de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la
concluzia că rata delincvenţei juvenile sancţionate este mult mai ridicată în
zonele puternic industrializate şi urbanizate, fapt verificabil în mod particular
prin frecvenţa şi gravitatea delictelor contra persoanei, proprietăţii şi moravurilor.
De altfel, procesele de dezvoltare şi modernizare socială au fost însoţite
de o creştere constantă a nivelului de delincvenţă juvenilă şi datorită
constituirii unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune
socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace. Prin
consecinţele produse, mobilitatea geografică şi socială a unor categorii şi
95
96
44
grupuri extrem de diverse a condus la apariţia unor zone cu populaţii formate

în majoritate din imigranţi, care nu reuşesc să se adapteze întotdeauna noilor
condiţii. Acest lucru face ca familiile imigrante, stabilite recent în marile
metropole, să nu-şi poată îndeplini adecvat funcţiile educative şi socializatoare,
conducând la o slabă adaptare şi integrare a copiilor şi adolescenţilor, mărind
astfel probabilitatea de a deveni delincvenţi.Totuşi, această ipoteză se verifică
parţial, deoarece există familii imigrante care au surmontat dificultăţile legate de
schimbarea rezidenţială, reuşind să asigure o bună socializare a copiilor. 97
Teoria dezorganizării sociale invocă conflictul dintre progresul rapid al
civilizaţiei şi evoluţia lentă a tradiţiilor şi cutumelor, situaţie care determină
încordare socială, instabilitate comportamentală, devianţă şi insecuritate.
Urbanizarea, mobilitatea populaţiei, sărăcia, toxicomaniile(inclusiv alcoolismul)
depersonalizează relaţiile umane şi sunt factori de risc ai devianţei.
Teoriile progresului şi creşterii economice încearcă să ofere un răspuns
la realitatea paradoxală în care creşterea economică şi progresul sunt însoţite
de creşterea criminalităţii în societăţile civilizate, invocând mobilitatea orizontală
a populaţiei de la sat la oraş, înstrăinarea omului de produsele muncii şi de
el însuşi, creşterea şomajului, urbanizarea, explozia demografică, extinderea
toxicomaniilor etc. Aşadar, cu cât contradicţia dintre valorile culturale ale unui
grup şi normele sociale va fi mai mare, cu atât rata delincvenţei va fi mai
crescută.98
Pentru Shaw şi McKay, sărăcia economică naşte sărăcie, iar sărăcia
produce disoluţie morală. În cartierele sărace delincvenţa devine astfel
tradiţională sub aspect social, inseparabilă deci de viaţa acestor comunităţi
sărace. În asemenea medii sociale, constanţa delincvenţei, caracterul ei
predominant masculin şi juvenil, coexistenţa cu zonele periurbane defavorizate
la care se adaugă etnia, statutul social, familial, educativ şi deficenţele de
personalitate şi integrare socială devin elemente vizibile ale criminalităţii. Şcoala
din Chicago- a lui Shaw şi McKay- relevă că imigranţii ce trăiesc în zone
marginale, ostile, încearcă să supravieţuiască printr-o adaptare delincventă la
viaţă. În viziunea acestora, grupul social este o unitate sociologică esenţială în
cadrul căreia au loc şi fenomene sociale negative, cum ar fi delincvenţa.
97
D.Banciu,S.M. Rădulescu,op.cit.,p.68
98
Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae,op.cit., p.46
45
Realistă în conţinutul său, orientarea consensuală avansează ipoteza că,

practic, infractorul epocii moderne este un produs al dezorganizării sociale, din
pricina primordială a urbanizării şi industrializării mult accelerate faţă de
ritmurile prefacerilor din conştiinţa individuală şi din mentalul colectiv. 99
Shaw şi McKay au considerat grupurile de imigranţi ca pe noi specii de
plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască, apelând la
diferite forme de adaptare impuse de viaţa urbană aglomerată. Prin studiile
efectuate au ieşit în evidenţă anumite corelaţii între delincvenţă şi unele
perturbări ce apar în sfera diferitelor mecanisme sociale, în anumite zone ale
oraşului denumite zone de deteriorare morală sau de demoralizare personală
(număr ridicat de familii dezorganizate sau conflictuale, deficienţe în
organizarea învăţământului, condiţii de muncă defavorabile, mediu ambiant lipsit
de echipament sociocultural). Delincvenţa apare astfel ca un fenomen de
respingere, specific unor cartiere.100
În urma cercetărilor efectuate se consideră că tinerii delincvenţi provin
din familii cu un nivel socioeconomic şi cultural scăzut, cu condiţii precare de
locuinţă şi care au un număr mare de copii, nereuşind să asigure o
socializare şi o educaţie adecvate. Delincvenţii minori domiciliază, de regulă, în
zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate
sau descompletate. Majoritatea detestă şcoala şi mediul şcolar, au o slabă
inserţie şcolară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze şcoala,
asociindu-se în grupuri stradale deviante.
În consecinţă, cauzele “primare” ale delincvenţei rezidă în interiorul
comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor
şi serviciilor comerciale şi sociale, devine prin ea însăşi o sursă potenţială
criminogenă, prin “atragerea” şi “ispitirea” unor tineri de a comite acte şi
delicte penale. Soluţia eradicării delincvenţei constă, deci, în elaborarea şi
aplicarea unor măsuri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul
fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele,
ariile şi cartierele defavorizate. 101 Această teorie se pretinde a fi una radicală,
ce consideră crima un efect al conflictului dintre mediul socioeconomic şi
individ.
99
Gh. Mihai, Vasile Popa, Repere criminologice, Ed. Lumina Lex, 2000, p.160
100
R.M. Stănoiu, op.cit., p.188
101
46
Deşi conţine numeroase idei valoroase, această teorie consideră în mod

exclusivist delincvenţa juvenilă ca un efect nemijlocit şi direct al proceselor de
urbanizare, industrializare şi dezvoltare economică, privite ca indicatori ai
schimbării şi dezorganizării sociale. Ori, după cum reiese din o serie de studii
şi cercetări ecologice a delincvenţei, deşi se poate stabili o corelaţie statistică
semnificativă între nivelul dezvoltării socioeconomice a unei anumite zone şi
nivelul delincvenţei juvenile, nu înseamnă implicit şi o relaţie cauzală directă,
putând interveni diferiţi factori care acţionează prin intermediul unei reţele de
alţi factori(familie, şcoală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală etc.).
Întrucât relaţia dintre dezorganizarea socială şi delincvenţa juvenilă nu este
directă, nemijlocită, ci indirectă, mediată, o abordare corectă a etiologiei
delincvenţei juvenile trebuie să includă diferitele conexiuni intermediare ce
influenţează acest fenomen şi care sunt susceptibile de a suporta o explicaţie
cauzală.
5. Teoria “etichetării sociale”.
Diversele teze şi puncte de vedere apărute în sociologia delincvenţei au
încercat să rezolve devianţa juvenilă fie din punctul de vedere al culturii
deviante(accentul este pus pe individ sau grupuri), fie din punctul de vedere al
culturii normative(accentul deplasându-se asupra societăţii). Din punctul de
vedere al subculturii deviante s-a afirmat necesitatea concretă de a observa
raporturile delincvenţei juvenile din perspectiva particulară a indivizilor şi a
grupurilor implicate, calificându-se drept “problematice” dificultăţile sociale ale
acestora. Din punctul de vedere al culturii normative se pune semnul egalităţii
între devianţă, dezorganizare şi disfuncţie socială, etichetându-se ca
“problematic” orice act care atentează la ordinea şi stabilitatea sistemului
social.102
Reprezentanţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic(H.Becker,
K.Erikson, M.Wolfgang, E.Rubington, E,Goffman etc.) consideră că cel mai potrivit
model în vederea analizei delincvenţei juvenile este investigarea interacţiunii
indivizilor într-un anumit context sociocultural şi normativ. Astfel, ei concep
delincvenţa, nu ca pe o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament,
ci ca pe o însuşire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii
care deţin puterea şi care evaluează conduita ca deviantă.
102
47
Pentru a explica mecanismul definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii

acestei orientări analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente
sociale, constatând că există în orice societate indivizi care încalcă normele
prescrise şi indivizi sau grupuri care se pronunţă asupra conduitelor primilor şi
evaluează aceste abateri. Normele reprezintă standarde sau etaloane în funcţie
de care conduita indivizilor este calificată ca fiind pozitivă sau negativă. Ele
impun sau interzic săvârşirea anumitor acţiuni, fiind elaborate într-o formă
generală şi impersonală, stabilind în ce măsură un individ poate să
îndeplinească sau nu un anumit rol în funcţie de poziţia sa socială. Având în
vedere că aceste norme nu specifică detaliat cum trebuie să acţioneze
indivizii, fiind precizate doar căile şi mijloacele care trebuie utilizate în acest
scop, în orice societate apar diverse tipuri de comportament, de la cele
nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante şi delincvente.
Devianţa în general, delincvenţa în special, nu există ca atare decât în
măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc sau o
etichetează, sancţionându-l pe cel considerat ca “deviant”. Delincvenţa nu este
o caracteristică intrinsecă a actului sau acţiunii unui individ, ci mai degrabă o
consecinţă a aplicării unei “etichete” de către societate. Aşadar, persoana căreia
i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalţi devine deviantă şi se va
comporta ca atare.103 Nu încălcarea normei(sociale, legale) caracterizează, prin
urmare, actul de devianţă, ci procesul complex în cursul căruia individual este
etichetat ca deviant. Fără îndoială, momentul încălcării legii este o etapă
necesară, dar pentru a trece de la marijuana la heroină se parcurg mai multe
etape, sarcina sociologului fiind tocmai aceea de a studia fiecare din aceste
etape, dar în special condiţiile care împiedică sau facilitează ajungerea la
devianţă. Deviantul este, aşadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de
etichetă, ea devenind în urma acestui proces de interacţiune, un “outsider”. 104
Teoreticienii consideră că individul este constrâns de intervenţia socială,
directă, să se izoleze datorită aplicării într-un anumit mod a regulilor sociale, a
mijloacelor şi mecanismelor acestora. În cadrul unor grupări se analizează
barierele structurilor sociale, relaţiile între membrii grupurilor, posibilităţile de
asimilare, caracterele tipice, sociale şi psihologice, diferenţele de ritm şi
103
D.Banciu,S.M.Rădulescu, op.cit., p.118
104
R.M.Stănoiu, op.cit., p.208
48
atitudine, se nuanţează sensul de dominare a unor grupuri în unitatea unui

anumit spaţiu de viaţă.105
Astfel, Becker susţine că nu delictul este important pentru societate, ci
modul în care individul este etichetat drept delincvent. Persoana căreia i s-a
pus, de către grupul dominant, eticheta de deviant, devine un proscris, un paria,
fiind determinat să se izoleze şi în final să comită delictul. 106
Teoreticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca un tip special de
“reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar
natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum ar fi: puterea, statusul,
bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste
grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la
scara de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun
celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind membrii grupurilor
privilegiate, au tendinţa de-a “eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din
clasele de jos sau mijlocii ale societăţii. Reacţia celor etichetaţi poate fi de
acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite. 107
Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T.Erickson apreciază că
efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră
criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă.
Frank Tannenbaum se numără printre primii autori care au elaborat
această direcţie teoretică, plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este,
mai degrabă un efect al reacţiei sociale faţă de anumite conduite ale minorilor
sau tinerilor, decât o conduită aflată în conflict cu legea. Într-un studiu efectuat
asupra unor băieţi care locuiau în arii rezidenţiale şi a unora care locuiau în
ariile periferice ale oraşelor, ca o concluzie, Tannenbaum a observat că grupul
situat în zonele periferice are mai mari şanse să intre în conflict cu
autorităţile, datorită etichetei puse de profesori sau vecini ca fiind “ copii
problemă”. Datorită acestei etichete, autorităţile dramatizează aceste conduite
benigne, în sensul pedepsirii drastice, prin internarea băieţilor care locuiau în
ariile urbane marginale în şcoli de corecţie.
Ca urmare a acestor sancţiuni, conduitele lor deveneau şi mai grave,
şcolile de corecţie constituind un gen de “şcoală a crimei”, unde aceştia
105
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, op.cit., p.251
106
Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Ed. Naţional, 2001, p.104
107
Mărioara Petcu, op.cit., p.104-105
49
învăţau diferite tehnici ale infracţiunii. După ce erau eliberaţi nu aveau şanse
de reabilitare, acceptând ideea că sunt cu adevărat delincvenţi, singura lor
“şansă” era cea a angajării depline în lumea delincvenţei. 108
Cu alte cuvinte, delincvenţa juvenilă nu este atât un comportament
deviant, cât o definiţie aplicată acelor tineri care încalcă normele stabilite de
adulţi sau autorităţi. O asemenea definiţie(etichetă), atunci când este aplicată,
determină schimbarea imaginii despre sine a tânărului, care, odată ce a fost
definit ca fiind delincvent, ajunge să creadă, într-adevăr că este delincvent,
comportându-se în consecinţă.
Paradigma “etichetării sociale” a fost deseori aplicată în definirea şi
sancţionarea atât a delincvenţei juvenile, cât şi în recuperarea socială şi
morală a tinerilor care au săvârşit abateri şi delicte, ceea ce s-a reflectat pe
plan social şi legislativ în diferitele sisteme de sancţionare şi reeducare a
devianţilor tineri, în măsurile de protecţie şi ocrotire socială sau în programele
de asistenţă şi prevenire a diferitelor abateri şi încălcări săvârşite de minori şi
tineri. Astfel, aşa cum arată o serie de studii şi cercetări, într-o bună parte din
legislaţii sunt considerate şi etichetate ca deviante şi delincvente acele acte
care contravin normelor de conduită stabilite de adult, delincvenţa fiind
“atributul” anumitor categorii de tineri proveniţi din categoriile şi familiile
neprivilegiate, deşi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeşte de cel
al tinerilor care aparţin unor categorii sociale favorizate sau care deţin
puterea. Alteori, “etichetarea” se aplică, cu predilecţie, tinerilor cu antecedente
penale care reiterează actele de încălcare a legii şi care, marginalizându-se în
cadrul societăţii, devin tot mai greu de recuperat social. 109
Încercând să ofere o explicaţie cât mai nuanţată şi corectă a
fenomenului de delincvenţă juvenilă, diversele perspective şi orientări teoretice
analizate nu reuşesc, totuşi, să surprindă totalitatea contextului determinativ al
manifestărilor delincvente săvârşite de adolescenţi şi tineri. Ele au însă meritul
de a fi semnalat aspectele şi factorii cei mai puternic implicaţi în etiologia
fenomenului de delincvenţă juvenilă, ca şi principalele disfuncţii şi carenţe ale
unor instituţii cu rol de socializare şi control social, indicând, uneori, modalităţile
108
Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p.157
109
D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.119-120
50
şi mijloacele de intervenţie şi prevenire a actelor antisociale comise de

tineri.110
Recunoscând valoarea şi meritele unora dintre aceste teorii şi orientări
etiologice, trebuie subliniat că ele nu pot fi aplicate şi experimentate, în
întregime şi fără precauţiile de rigoare, în cadrul aspectelor fenomenului de
delincvenţă juvenilă din ţara noastră. Chiar dacă diferitele delicte săvârşite de
tineri în societatea noastră sunt încă departe de a atinge gradul de
periculozitate şi intensitatea infracţiunilor juvenile din alte ţări, ele reprezintă o
problemă socială care interesează toţi factorii cu rol educativ şi de control
social. Se impune, în consecinţă, desfăşurarea unor ample cercetări cu caracter
interdisciplinar, capabile să depăşească obstacolele ideologice şi conceptuale ce
au împiedicat elaborarea unor teorii şi modele explicative valabile pentru
realităţile fenomenului de delincvenţă juvenilă din ţara noastră.
În momentul de faţă, când se cristalizează şi se structurează noua
societate civilă în ţara noastră şi când se multiplică o serie de fenomene şi
procese dizarmonice şi disfuncţionale, apărând chiar aspecte de anomie şi
patologie socială, problemele educării, adaptării şi, mai ales, promovării tinerilor
devin extrem de presante şi dificile, nerezolvarea lor putând determina apariţia
unor fenomene de frustrare, inadaptare, înstrăinare şi delincvenţă în rândul
anumitor minori şi adolescenţi. Credem că dincolo de alte “moşteniri” negative
lăsate de vechiul regim, una dintre cele mai grele vizează tineretul, care a fost
cea mai frustrată categorie socială şi de vârstă, prin educarea în spiritul
obedienţei şi al conformismului şi prin limitarea posibilităţilor de a avea acces
la un status superior în societatea “conformităţii”. 111
De aceea, rezolvarea acestor probleme ale tinerilor, adoptarea chiar a
unei noi legislaţii pentru tineret în diferite domenii(învăţământ, muncă, familie
etc.) presupun, în primul rând, cunoaşterea, evaluarea, explicarea şi diminuarea
cauzelor şi condiţiilor care generează sau favorizează manifestări antisociale în
rândul unor tineri, prin elaborarea unor modele etiologice şi predictive capabile
să surprindă complexitatea diferiţilor factori delictogeni.
110
S.MRădulescu, D.Banciu,op.cit., p.74
111
51
Capitolul III
CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE.
Secţiunea I
CATEGORII DE FACTORI
1.Consideraţii generale.
Scopul imediat al cercetării ştiinţifice în criminologie este reprezentat de
identificarea, analizarea şi explicarea cauzelor criminalităţii, pentru a crea, astfel,
premisele necesare atingerii scopului general al acestei discipline, acela de a
contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să
determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Studiul consacrat
cauzelor criminalităţii presupune, în mod ideal, utilizarea tuturor datelor obţinute,
în acest domeniu, de ştiinţele cu care criminologia se interferează. Deşi acest
obiectiv este practic imposibil de realizat, nu există nici o îndoială că această
ştiinţă valorifică o bună parte din rezultatele cercetărilor la care facem referire.
Sinteza acestor demersuri ştiinţifice proiectează o imagine extrem de
complexă a cauzalităţii fenomenului infracţional, în care vectorii biologici,
psihologici, sociali şi juridici se combină diferenţiat, în funcţie de nivelul analizei.
De aceea este preferabil ca analiza etiologică să se desfaşoare separat atât
în planul criminalităţii ca fenomen social, cât şi în planul infracţiunii ca act
individual. În privinţa ordinii de prioritate ar fi logic să se pornească de la
particular la general, deoarece fiecare faptă antisocială reprezintă o
componentă a sistemului din care face parte, respectiv din fenomenul
52
infracţional.112
Evidenţierea cauzelor delincvenţei juvenile şi identificarea factorilor de
risc care determină geneza acestui fenomen constituie unul dintre cele mai
importante aspecte ale studiului în acest domeniu. Există numeroase teorii,
paradigme şi modele explicative, dintre care unele au un caracter conflictual,
altele se completează între ele. Unele nu au decât o capacitate de
generalizare limitată, altele propun explicaţii care se revendică a avea un
caracter general. Dar, indiferent de conţinutul şi de raza lor de aplicare, ele
încearcă să ofere o schemă explicativă orientativă pentru activitatea empirică,
de cercetare sau de prevenire.113
În prezent, nici una dintre teoriile cu privire la delincvenţa juvenilă nu
este unanim acceptată de către cercetătorii aparţinând diferitelor discipline
ştiinţifice. Aceasta face ca studiile efectuate în diverse ţări sau chiar în cadrul
aceleiaşi ţări să nu aibă o bază explicativă şi predictivă comună, transferurile
şi împrumuturile de experienţă având loc numai la nivelul metodologiilor
folosite. Perspectiva psihologică, de exemplu, este numai rareori acceptată de
către sociologi, iar cea sociologică lipseşte, adeseori, din preocupările
psihologilor. Pentru a suplini aceste limite, unii autori 114 propun folosirea
modelelor multicauzale, ca scheme operaţionale în cadrul cărora delincvenţa
juvenilă poate fi tratată ca un fenomen cu determinare multiplă, rezultantă a
unor cauze de natură plurifactorială(psihoindividuale, psihosociale, socioculturale
etc.). În cadrul modelelor multicauzale există mai multe tipuri de cauze: nivel
macrosocial sau societal(probleme economice, şomaj, discriminare, inegalităţi
structurale, inegalitatea şanselor etc.), nivel microsocial sau psihosocial
(deficienţe în funcţionalitatea diverselor instituţii de socializare, influenţa
anturajului etc.), nivel psihoindividual(tulburări afective şi caracteriale, insuficientă
dezvoltare a conştiinţei morale etc.).
Asemenea modele permit identificarea cauzelor principale şi secundare
ale fenomenului de delincvenţă juvenilă, cauze care există, de fapt, în orice
societate, indiferent de sistemul ei economic, politic sau cultural. Pe de altă
parte, ele oferă posibilitatea unei abordări pluridisciplinare a fenomenului, din
112
Gh.Nistoreanu, C.Păun, Crimonologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.176
113
Grecu Florentina, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.162
114
Vasile Preda, Delincvenţa juvenilă, 1998, p.7
53
perspectiva mai multor discipline ştiinţifice(psihologie, sociologie, pedagogie,

criminologie, medicină etc.). În ceea ce priveşte clasificarea cauzelor, un
asemenea model multicauzal postulează ideea că, în etiologia delincvenţei
juvenile, cauzele directe sunt, întotdeauna, endogene, psihoindividuale, iar cauzele
indirecte sunt de natură psihosocială şi macrosocială.
Însă, atât cauzele directe, cât şi cele indirecte pot fi principale sau
secundare, în funcţie de ponderea pe care o au în determinarea conduitei
delincvente juvenile.
Modelele multicauzale furnizează atât o explicaţie complexă a
delincvenţei juvenile, cât şi o bază operaţională pentru intervenţia socială sau
curativă. Prin intermediul lor se pot stabili legături şi conexiuni reciproce între
anumite fapte, evenimente sau contexte de viaţă care influenţează, într-o
măsură mai mare sau mai mică, în mod direct sau indirect, cariera infracţională
a minorilor.115
Dificultatea clasificării factorilor criminogeni rezultă atât din variabilitatea
acestora cât şi din faptul că fenomenul infracţional este un rezultat al acţiunii
lor conjugate. Abordarea individuală a factorilor criminogeni trebuie înţeleasă în
sensul pedagogic al acesteia, scopul fiind acela de a releva corelaţiile
existente între o variabilă sau o grupă de variabile şi criminalitate. Însă, chiar
şi în această viziune, dificultăţile de clasificare şi interpretare rămân. 116 Unele
teorii, de tip reducţionist, tind să explice criminalitatea printr-o singură cauză de
ordin general, iar alte teorii, de tip complex, au o tendinţă opusă, de a pune
criminalitatea pe seama unei determinări complexe, plurifactoriale. Din acest
unghi de vedere, se pot desprinde câteva tipuri mai importante de teorii
criminologice, şi anume:
- un prim tip este cel care susţine că etiologia criminalităţii se sprijină pe
factori ce ţin de personalitatea individului(factori endogeni). În cadrul acestei
orientări, în care se încadrează şcoala clasică beccariană, şcoala antropologică,
şcoala psihologică şi cea psihiatrică, actul infracţional a fost considerat
dependent de personalitatea infractorului, aceasta fiind privită ca o sinteză de
elemente subiective specifice, care explică comportamentul infracţional
individual, cum şi geneza comportamentului infracţional în general.
115
Ov.Bădina,G.Basiliade,Cauzele infracţionalităţii în rândul minorilor,1970,p.63.
116
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.180
54
- un al doilea tip de teorii sunt cele care consideră că delincvenţa este un

fenomen complex de inadaptare sau de neintegrare socială. Fenomenul
infracţional este considerat ca o expresie a stării de disconfort, de
neconcordanţă conflictuală între idealul individului, sistemul său de valori, pe de
o parte, şi posibilităţile reale oferite de societate, pe de altă parte, concomitent
cu scăderea funcţiei de control social, vizând socializarea, prevenirea şi
integrarea socială a indivizilor. În această categorie se încadrează teoria
frustrării sociale, cea a conflictelor de cultură delincvenţională, a asociaţiilor
diferenţiale etc.
- un al treilea tip de teorii sunt cele care promovează ideea cauzalităţii
multiple a criminalităţii(teoria factorială). Adepţii acestei orientări consideră că
delincvenţa este rezultatul unor serii complexe şi variate de factori interni(de
natură biologică şi psihică) şi externi(de natură economică, socială şi culturală),
aflate în corelaţie reciprocă. Datorită acestei interdependenţe strânse între
factorii respectivi nu se poate face o ierarhizare a factorilor criminogeni,
aceştia având o pondere egală în geneza criminalităţii.
- în ultimul timp se remarcă şi un al patrulea tip de concepţii, care refuză
orice explicaţie cauzală a criminalităţii, se poate spune că în gândirea
criminologică, geneza criminalităţii, adică deformarea comportamentului normal
spre comportamentul infracţional este privită în trei sensuri: cel al deformării
biologice, al deformării psihologice şi cel al deformării sociale. 117
Geneza criminalităţii ca urmare a deformării biologice este specifică şcolilor
europene şi încadrează problemele delincvenţei în domeniul eredităţii şi a
actelor înnăscute. Bazele acestei concepţii au fost puse de şcoala pozitivistă
antropologică italiană, întemeiată de Lombroso. Continuarea acestei teorii se
regăseşte în diverse alte teorii care acordă pondere în geneza criminalităţii
unor predispoziţii naturale sau unor factori endogeni care scapă autocontrolului
individului.
Adepţii deformării biologice ca factor de geneză a criminalităţii
minimalizează posibilităţile de opţiune liberă a individului, iar pentru prevenirea
criminalităţii preconizează mijloace de tratament sau de ocrotire medicală.
Concepţiile moderne de orientare biologică preconizează sisteme curative
diferenţiate, acceptându-se şi luarea unor măsuri de siguranţă sau chiar
117
A.Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Ed.Cugetarea, Iaşi, 1999, p.152
55
aplicarea unor pedepse penale tradiţionale.

Deformarea psihologică, cu rol de factor cauzal al criminalităţii, pleacă de
la ideea că între comportamentul normal şi cel deviant nu există diferenţe de
ordin natural, biologic, ci diferenţe de grad al normalităţii psihice a individului,
considerând devianţa infracţională drept rezultat al conflictului între individul
marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul în care trăieşte. Această
orientare îndreaptă analiza criminalităţii spre modele psihologizante, acceptând
rolul prioritar în geneza criminalităţii unor perturbări datorate particularităţilor
psihice individuale, unor conflicte familiale sau altor factori psihici de integrare
socială.
Deformarea socială, ca factor de geneză al criminalităţii, este specifică
teoriei de orientare sociologică întemeiată de Durkheim, care consideră devianţa
infracţională ca un fenomen social normal, definirea ca atare a acestuia
depinzând de “mişcarea conştiinţei colective” care este determinată, la rândul
ei, de sistemul social global. Abordarea sociologică a criminalităţii a permis
observarea legăturii dintre fenomenul infracţional şi diverşi factori sociali cum
sunt: vârsta(majoritatea infractorilor fiind tineri), sexul(majoritatea infractorilor fiind
bărbaţi), mediul social(majoritatea infractorilor provenind din medii sociale
defavorizate, dominate de vicii, traume morale şi disconfort social). În
consecinţă, a fost relevată dependenţa criminalităţii de unele procese sociale
cum sunt exodul de la sat la oraş, urbanizarea, tulburările sociale grave
(războaie, crize etc.).118
În concluzie, în criminologia tradiţională(în criminologia trecerii la act)
cauzalitatea constituie cea mai importantă problemă. Această concluzie a fost
formulată şi cu ocazia definirii criminologiei ca fiind ştiinţa care studiază
delincvenţa pentru a-i descoperi cauzele, geneza, procesualitatea şi
consecinţele, pe scurt, studiul cauzelor delincvenţei.
Fenomen socio-uman complex, criminalitatea se menţine şi se manifestă
în România ca o sinteză care reflectă în mod firesc criminogenezele societăţii
noastre, interacţiunea factorilor criminogeni exogeni cu factorii criminogeni
endogeni. În criminogeneza exogenă, sunt corelativi cu alţi factori, şi factorii
cosmo- telurici, care în ansamblul lor formează mediul fizic natural. Într-adevar,
aerul, lumina, căldura, frigul, umezeala, solul, vegetaţia etc sunt elemente care au
118
A.Ungureanu, op.cit., p.153-154
56
influenţe pozitive sau negative asupra planetei, animalelor şi omului modern.

Mediul fizic imprimă personalităţii omului variaţiuni de ordin biologic, psihologic
etc. De aici rezultă că manifestările socio-umane pozitive şi negative sunt în
funcţie şi de mediul fizic natural. Prin urmare, există o interacţiune între
criminalitate şi factorii cosmo- telurici în mijlocul cărora apare, trăieşte şi se
formează omul modern. În domeniul uman variaţiunile esenţiale ale mediului
fizic îşi pun amprenta asupra variaţiilor de caracter, de temperament, de
componente, şi într-o anumită măsură chiar variaţii de ordin biologic. Aşadar,
actele omului sunt în funcţie nu numai de mediul biologic şi social, ci şi de
cel fizic. Prin urmare există relaţie între criminalitate şi mediul fizic. Însă,
influenţa mediului fizic asupra fiinţei umane este mai mică decât asupra
planetei şi animalului. Omul a inventat nenumărate mijloace pentru a reduce şi
modifica acţiunile acestuia, fără să le poată înlătura de tot. Este dificil să
desprindem concluzii certe în privinţa criminalităţii, fiindcă această influenţă se
împleteşte cu multe altele, cum ar fi: rasa, cultura, moravurile, starea economică.
Cu toate acestea, mediul fizic poate modifica într-o măsură oarecare influenţa
altor medii, fie că o amplifică, fie că o temperează, fie că o neutralizează. 119
În funcţie de direcţia sursei motivaţionale a delincvenţei s-au conturat motive
exogene- extrinseci ale infracţionalităţii şi motive endogene-intrinseci.
2.Factorii exogeni.
Motivele exogene îşi au sursa în influenţa socială, ambientală exercitată
asupra individului. Unele din motivele exogene, în funcţie de etapa socio-politică
istorică a unei civilizaţii, pot fi legale şi totodată, generatoare de comportament
infracţional. De exemplu, susţinerea şi propagarea după al doilea război
mondial în unele ţări democratice a unei ideologii comuniste a fost considerată
infracţiune, pe când aceeaşi ideologie a fost ridicată la rang de ordine socială
în ţările socialiste europene. În acelaşi timp, în ţările socialiste, propagarea
ideilor capitaliste erau considerate infracţiuni, încălcări ale ordinii politice de
stat.120
Tot în această categorie pot fi incluse şi aşa-zisele motive altruiste care
duc pe individ spre infracţiune, cu scopul de a realiza un benefeciu pentru un
terţ(persoană sau ideal). Găsim acest tip de infracţiuni la spioni, sau în actele
119
Gh.Mihai, Vasile Popa, Repere criminologice, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.150
120
D.Banciu,S.M.Rădulescu,M.Voicu,Probleme actuale ale prevenirii şi combaterii delincvenţei juvenile,
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1986,p.94.
57
unor “răzbunători” care se consideră drept exponenţi ai dreptăţii.

În sfârşit, printre factorii infractogeni exogeni, putem insera şi unele
influenţe ale “opiniei publice”, susceptibile de a acţiona asupra individului, până
ce acesta, în anumite situaţii, devine un delincvent. Cazul tipic este cel al
adulterului în care cel înşelat, sub acţiunea judecăţilor, al evaluărilor emise de
opinia publică, comite infracţiunea de sancţionare a adulterului din necesitatea
de a fi, în atitudinea pe care o ia, în consens cu ceea ce opinia publică
aşteaptă de la el(“spălarea onoarei”, ca şi cum onoarea ar putea fi afectată
de comportamentul delincvent al altuia). 121
3.Factorii endogeni.
Categoria motivelor endogene – intrinseci ca generatoare de infracţiuni
îşi au sursa în “interioritatea fiinţei umane”. Voinţa, intensitatea puternică a
reacţiilor emoţionale primare(frica, mânia, atracţia sexuală posesivă puternică)
poate face ineficientă acţiunea de inhibare, de reprimare, de derivare sau de
sublimare socială şi poate să antreneze numeroşi subiecţi spre cele trei
domenii mari ale infracţionismului: infracţiuni contra integrităţii fizice individuale,
infracţiuni contra integrităţii psihice individuale, infracţiuni împotriva obiectelor,
conceptelor şi valorilor sociale. Deci, în funcţie de tipul de infracţiune, care va fi
crimă, viol, furt, originea endogenă a motivaţiei va fi mai mult sau mai puţin
clară.
Harold Linder, un autor care s-a ocupat de problema motivaţiei implicate
în delincvenţă, susţine că înţelegerea şi tratarea “criminozei”(crimei reale)
constă într-o apreciere corectă a motivelor predispozante, care îl dirijează pe
individ spre un comportament delictogen, pe de o parte, iar pe de altă parte,
spre factorii de precipitare(ambientali) ce instigă şi declanşează crimele, oferind
mijloacele prin care ea se perpetuează.
Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează şi prin trăsături şi
note specifice categoriei de vârstă, precum şi prin caracteristici de personalitate
dintr-un anumit cadru socio-economic şi cultural. 122 În concluzie, manifestările
antisociale juvenile trebuiesc înţelese prin luarea în considerare conjugată(perspectiva
cauzalităţii multiple) a factorilor individuali psihologici, sociali, culturali.
Secţiunea a II-a
121
Mărioara Petcu, Delincvenţa.Repere psihosociale, Ed.Dacia, Cluj, 1999, p.76
122
V.Dragomirescu,op.cit.,p.54.
58
FACTORII INTERNI
1.Aspecte generale privind factorii interni.
Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în
istoria şi evoluţia umanităţii; ea este în primul rând un fenomen individual ce
cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovăţie, săvârşesc acţiuni ori inacţiuni care
prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală. Studiul crimei ca act
individual ridică o serie de probleme între care cea mai importantă vizează
cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale.
Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea rolului
personalităţii infractorului, a situaţiei concrete de viaţă în care se săvârşeşte
fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex
al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală. Această problematică
este rezultatul concepţiei conform căreia fapta antisocială, la fel ca şi fapta
licită, este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică, dialectică între
personalitatea individului şi situaţia concretă de viaţă. 123
În consecinţă, etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în
planul personalităţii infractorului, fie în domeniul relevanţei situaţiei concrete de
viaţă, fie în planul conjugării dinamice dintre cele două elemente enunţate
anterior. În criminologie, teoriile care abordează etiologia infracţiunii acordă
valori diferite rolului acestor factori. Astfel, teoriile grupate în orientarea bio-
psihologică pun accentul pe importanţa personalităţii infractorului. Pe de altă
parte, teoriile sociologice acordă o importanţă deosebită situaţiilor precriminale,
considerând că între personalitatea infractorilor şi aceea a noninfractorilor nu
există deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au determinat
apariţia personalităţilor discordante, deviante, antisociale. 124
Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii, criminologia
operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a
personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea largă de unitate bio-psiho-socială.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care
înglobează noţiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico- penală
de infractor.
2.Personalitatea.
123
Ov.Bădina,G.Basiliade,Cunoaşterea personalităţii infractorului minor şi strategia cercetării delincvenţei
juvenile,Ed.Ministerului de Interne,Bucureşti,1970,p.34.
124
M.Petcu,op.cit., p.198
59
Personalitatea este un concept operaţional descriptiv care înfaţişează

rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei la lume, cu scop de conservare şi
dezvoltare. Ea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura
biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii
dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului
(factorii endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social(factorii exogeni).
Dispoziţiile individuale native care constituie premisa formării personalităţii sunt
influenţate decisiv de condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care
se dezvoltă fiinţa umană. Fără îndoială, structura psihologică a individului nu
poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în
afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.
Ca şi în cazul indivizilor corecţi, care nu au încălcat legea penală,
personalitatea delincventului are trei componente: aptitudinile, temperamentul şi
caracterul.
2.1. Aptitudinile. Constituie toate acele însuşiri psihice individuale care
condiţionează reuşita îndeplinirii unor activităţi fizice sau intelectuale.
Pentru aceste însuşiri, deşi se formează sub influenţa condiţiilor de mediu,
importanţa cea mai mare în acest proces o are factorul ereditar, individual,
preluând genetic predispoziţiile anatomo-fiziologice necesare reuşitei unor
activităţi. S-a constatat că printre părintii criminalilor, sunt mai mulţi alienaţi,
epileptici, alcoolici, decât printre acei ai oamenilor normali; ereditatea paternală
este mult superioară celei maternale. Ereditatea cârmuieşte proporţiile sistemului
nervos, influenţează dimensiunile generale,volumul şi circumvoluţiunile creierului.
Unii autori consideră că toate manifestările, actele omului, şi prin urmare
şi criminalitatea, sunt în relaţie cu ereditatea. Influenţa eredităţii asupra
criminalităţii este primordială. Privită din punctul de vedere al transmiterii
defectelor şi calităţilor din generaţie în generaţie, problema eredităţii în specia
umană capătă o importanţă deosebită. Toate dispoziţiile organice, funcţii, boli,
durata vieţii sunt un patrimoniu care mai mult sau mai puţin se moşteneşte
din generaţie în generaţie. Anumite caractere patologice se moştenesc dar
ereditatea lor poate fi totuşi înlăturată printr-un control exercitat asupra
descendenţilor.
Criminalitatea rezidă într-o actualizare a potenţialului organo-sufletesc a
personalităţii criminalului în urma influenţelor mediului: factori ereditari(interni) şi
60
factori externi. Dispoziţiile, înclinaţiile negative moştenite le putem modifica prin

educaţie şi voinţă. Aşadar, criminalitatea nu este ereditară. În cazul în care
crima ar fi ereditară, criminalii ar trebui să descindă din părinţi criminali. Ori,
sunt numeroşi criminali ai căror părinţi sunt oameni oneşti. În concluzie, există
influenţă a eredităţii asupra sănătăţii fizice şi morale a copiilor, dar aceasta se
poate modifica, nu este fatală.125
Admiţând că omul(inclusiv delincventul) este o creaţie a mediului în care
trăieşte, rezultă că personalitatea sa, deşi bazată pe trăsăturile biologice şi
psihologice moştenite ereditar, se desăvârşeşte la sfârşitul maturizării sale
biologice şi sociale prin învăţare şi asimilare treptată a modelului socio-cultural
din care face parte, aproximativ în jurul vârstei de 20-25 de ani. Socializarea
indivizilor va fi pozitivă sau negativă în funcţie de factorii pozitivi sau negativi
sociali preexistenţi care influenţează conduita acestora. Important este că nu
există o personalitate predestinată crimei, ea formându-se de-a lungul unui
proces lent de degradare morală(sau de asimilare preponderent a valorilor
imorale) care-l conduce în final la comiterea actului criminal. Este adevărat că
influenţa valorilor morale negative asupra personalităţii individuale este cu atât
mai mare, cu cât acesta este mai tânăr şi trăsăturile de caracter sunt
dominant negative.126
Problema aptitudinilor prezintă interes în criminologie, în cazul delictelor
comise, în practicarea unor profesiuni şi care din lipsa acelor însuşiri psihice
individuale, care să asigure reuşita activităţilor întreprinse(cum sunt cele de
conducător auto sau de medic), conduc la comiterea de infracţiuni cu pericol
social ridicat.
2.2. Temperamentul reprezintă ansamblul particularităţilor psihice prin care
persoana răspunde sau rezistă la excitanţii exteriori, el reprezentând de
fapt gradul de adaptabilitate la mediu.
Specialiştii apreciază că temperamentul are o provenienţă preponderent
ereditară şi constituie fundamentul aptitudinilor şi caracterului fiecărui individ.
Hipocrat, încă din sec. al IV-lea i.Hr, împărţea oamenii în :
- colerici, adică puternici, explozivi, excitabili şi nestăpâniţi.
- sanguinici, vioi, mobili, dar şi echilibraţi.
125
Gh.Mihai, V.Popa, op.cit., p.118
126
Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Ed.Naţional, 2001, p.116-117
61
- flegmatici, rezistenţi, lenţi şi capabili de multă stăpânire.

- melancolici, sensibili şi uşor influenţabili.
Cu toate acestea, oamenii nu pot fi perfect împărţiţi în aceste tipuri de
temperament, existând de fapt un amestec de temperamente pentru acelaşi
individ, motiv pentru care psihologia modernă a îmbunătăţit această clasificare,
stabilind şi alte tipuri de temperament, cum sunt : amorf, pasional, apatic şi
nervos. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în
etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporană
care arată că nu există tipuri pure de temperament şi că aceste tipuri conţin
atât trăsături pozitive cât şi negative.
Fapta sau acţiunea de săvârşire a crimei poate lua forma unei acţiuni
energice, viguroase sau molatece, forma impulsivă, explozivă sau stăpânită ori
controlată. Toate aceste forme, care sunt de durată, alcătuiesc aspecte de
formă ale vieţii psihice, de temperament, manifestat în orice crimă. Mişcările
rapide, explozive ori lente, controlate, stăpânite sau nestăpânite sunt însuşiri de
temperament al fiecărui criminal. Astfel de însuşiri sunt importante, fiindcă, mai
întâi, ele sunt de durată şi constante şi caracterizează modul de manifestare
şi, în al doilea rând, ele contribuie, alături de mobiluri, la comiterea crimei,
binenţeles într-o măsură mai mică, dar au o contribuţie. Despre natura
însuşirilor de temperament, ştiinţa psihologiei arată că ele sunt, în cea mai
mare măsură, de origine ereditară.
Temperamentul nervos, exploziv ori temperamentul energic sau lent sunt
înnăscute şi mai puţin dobândite.127
2.3. Caracterul este constituit din totalitatea însuşirilor psihice, morale,
esenţiale şi stabile ale persoanei, exteriorizate prin comportament,
reprezentând atitudinea şi poziţia individului.
Ele sunt categorisite ca pozitive(bunătatea, altruismul, hărnicia, curajul, modestia
etc.) şi negative(egoismul, avariţia, lenea, agresivitatea, invidia, răutatea etc.).
Caracterul este influenţat de temperament şi de aptitudini, formarea sa fiind
influenţată de ereditate dar în mod determinant de factorii de mediu în care
traieşte şi se formează individul.
Aceştia sunt: familia, şcoala, locul de muncă şi societatea, factori care-l
influenţează decisiv. Caracterul este considerat “nucleul” personalităţii şi din
127
Aurel Dincu, Criminologie, Universitatea Bucureşti, 1984, p.172
62
punct de vedere criminologic, această componentă a personalităţii este cea mai

importantă.
Cecetătorii criminologi au observat că în condiţii de mediu concret identice,
indivizii cu un caracter în care domină trăsăturile pozitive, acţionează corect
neîncălcând legile penale, în timp ce indivizii al căror caracter este dominat de
trăsături preponderent negative, caracterizaţi în principal de egocentrism,
labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă, comit cu mare frecvenţă delicte.
Toate aceste trei componente ale personalităţii se exprimă în mod
constant în conduită, aceasta reprezentând manifestările concrete ale individului
prin care îşi exteriorizează viaţa psihică.
Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi
cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, ce
evoluează în timp într-un ritm care depinde de relevanţa factorilor exogeni.
Plecând de la această realitate, în analiza structurării în sens antisocial a
personalităţii umane, controversele teoretice acordă prioritate fie factorilor
individuali(endogeni), fie mediului social(factorilor exogeni). Cu toate că astăzi
nu se mai afirmă că anumiţi indivizi se nasc infractori, rolul factorilor individuali
nu este complet neglijat, datorită rolului de “filtru” pe care îl joacă diversele
componente ale personalităţii.
Conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei
personalităţi predestinate pentru crimă, între delincvenţi şi nondelincvenţi
neexistând o diferenţă de natură, ci o diferenţă de grad cu determinare
multicauzală. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere
ale vieţii sociale(familie, şcoală, medii de producţie etc.) ca şi personalitatea
nondelincventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea
acordată acestora. Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o
influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului, atenţia criminologiei
s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii şi locului de muncă. 128
3. Familia.
Reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional în
structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două
funcţii principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai
societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor. Dacă socializarea primară se
128
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.206
63
referă la asimilarea principalelor valori şi norme sociale prin intermediul

primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă ale copilului, stabilizarea
personalităţii adultului impune trecerea de la socializarea primară la
socializarea continuă în cadrul interacţiunilor determinate de noua poziţie
socială care impune imperative noi.
În mediul familial întâlnim, pe lângă deschideri civilizatoare, conforme cu
normele moralei, religiei şi justiţiei, procese formative spre acte criminale. În
mare parte, părinţii sunt sau ignoranţi, procedând cât se poate de greşit în
formarea personalităţii copiilor sau sunt dominate de vicii exercitând influenţe
negative asupra copiilor; sau sunt prea ocupaţi cu activităţile personale
(serviciu, distracţii), încât să se mai poată îngriji de educaţia copiilor sau sunt
indolenţi faţă de problemele familiei şi dificultăţile sale economico- financiare
sau brutalizează copiii, deformându-le psihicul şi astfel îi educă în spiritul
deviaţiei, infracţionismului. Deci, asemenea situaţii- premise nefavorabile, proprii
unor medii familiale, pot degenera, prin intermediul personalităţii umane, în
factori criminogeni.
Dacă totuşi efectele educaţiei şi instrucţiunii greşite sau a lipsei de
instrucţie şi educaţie nu sunt atât de dezastruoase în societate se datorează
faptului că sunt eliminate şi se pierd parţial prin autoeducaţie şi autoinstrucţie,
prin intermediul acelor elemente ereditare pozitive caracteristice personalităţii
umane, precum şi prin intervenţia unor factori exogeni ulteriori, favorabili
educaţiei şi instrucţiei(şcoală, biserică etc.). Câţi oameni nu ar fi devenit corupţi,
vicioşi, criminali, din cauza educaţiei şi instrucţiei nefavorabile sau lipsei de
educaţie şi instrucţie familială dacă nu ar fi ajuns într- un mediu social
necriminogen(şcolar sau loc de muncă), unde şi-au pierdut deprinderile
infracţionale, prin bunul lor simţ înnăscut, prin educaţie şi instrucţie, prin
adaptarea personalităţii lor la mediul social general dominat de instituţiile
ordinii de drept.129
Având în vedere că familia este primul intermediar în relaţiile cu
societatea şi constituie matricea care-i imprimă minorului cele mai importante
şi mai durabile trăsături caracteriale şi morale, orice carenţă a grupului familial
sau tendinţele de dislocare a stabilităţii şi coeziunii ei sunt perturbatoare, în
cel mai înalt grad, pentru copil, inducându-i acestuia o serie de tulburări de
129
A.Dincu,op.cit., p.164
64
personalitate şi comportamente deviante. Numeroase cercetări au arătat că

există legături strânse între structura familiei şi conduitele delictuale ale
minorilor.
Printre factorii cei mai frecvent asociaţi cu familia ca factor criminogen
pot fi amintiţi următorii: dezorganizarea familiei(prin deces, divorţ sau abandon),
ataşamentul părinţilor(acceptare-respingere, identificare, afecţiune), comunicarea în
familie(exprimarea sentimentelor, discuţii diverse), atmosfera căminului(dispute),
supravegherea exercitată de părinţi(cunoaşterea activităţii şi a prietenilor
copilului), metodele disciplinare utilizate(pedepse corporale, închiderea în casă)
şi existenţa unor reguli de conduită(ore de repaus, program de învăţătură).
Deci, cu cât există mai mult ataşament şi supraveghere parentală, cu
atât conduita delincventă juvenilă va fi mai puţin prezentă. Dimpotrivă, cu cât
pedepsele vor fi mai grave(violente), cu atât creşte riscul acestei conduite.
Factorul cel mai strâns legat de comportamentul delincvent este supravegherea
parentală, asociat, pe de- o parte cu comunicarea familială şi, pe de altă parte,
cu ataşamentul părinţilor. Aceşti doi factori se susţin reciproc pentru a facilita o
atmosferă neconflictuală în cămin. Factorul criminogen cu influenţa cea mai
determinantă, indiferent de structura familiei, este, deci, absenţa controlului
parental.130
4. Şcoala.
Spre deosebire de socializarea din cadrul familiei, unde predomină
relaţiile primare şi emoţionale dintre părinţi şi copii, socializarea în cadrul
şcolii are loc într-un climat dominat de “neutralitate afectivă” care imprimă
acestui proces caracteristici şi finalităţi aparte de cele ale altor instanţe
socializatoare. ”Alături de familie, şcoala reprezintă cel mai puternic factor de
socializare, fiind totodată, prima instanţă de solicitare socială şi poartă de
acces către însuşirea şi învăţarea sistematică a normelor, valorilor şi regulilor
de conduită dezirabile.”131
Implicând educarea datoriilor şi responsabilităţilor morale, socializarea în
cadrul şcolii este caracterizată de două etape principale, aflate în strânsă
legatură una cu alta :
- trecerea de la o formă de activitate dominantă– jocul - la alta cu caracter
130
Grecu Florentina, op.cit., p.197-198
131
D.Banciu,S.M.Rădulescu, M.Voicu, Adolescenţii şi familia, 1987, p.114
65
social, care presupune o serie de obligaţii, datorii şi răspunderi;

- conştientizarea poziţiei sociale în colectivitate, care este legată de
dobândirea semnificaţiilor morale ale propriului comportament şi ale
conduitelor celorlalţi.
Experienţa în cadrul şcolii este, deci, un gen de “micromaturizare” a copilului,
care îi permite să facă trecerea de la un climat considerat “protectiv”, în
pofida carenţelor şi disfuncţiilor sale, la unul “neutru” emoţional.
Legătura între şcoală şi familie este însă esenţială, pentru că, de cele
mai multe ori, carenţele educaţionale din familie au efecte favorizante asupra
inadaptării şcolare a copilului. La rândul lor, cadrele didactice nu reuşesc,
întotdeauna, să găsească metodele cele mai potrivite pentru a ameliora
efectele negative ale stilului educativ al părinţilor. 132
Lombrosso consideră că instrucţia şcolară şi măreşte şi micşorează
criminalitatea societăţii în contexte variabile. Teoriile secolului al XX– lea susţin
că mediul şcolar, prin valenţele sale instructive– educative, contribuie la
formarea personalităţii umane, practica socială probând că ştiinţa de carte
serveşte mai mult binelui şi progresului social, decât răului criminal. Instrucţia
imprimă personalităţii umane reflecţie, chibzuinţă, prevedere, cinste şi onestitate
etc. care reţin pe om de la săvârşirea de fapte din domeniul criminalităţii. În
atare situaţie, spunem că instrucţia asigurată prin sistemul şcolar general este
adversara criminalităţii societăţii contemporane. Cu toate laturile sale
contradictorii, instrucţia generală ajută mai mult comportamentelor umane
civilizate, legale, decât criminalităţii societăţii.
Şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv din familie, suferă nu de puţine
ori de didacticism şi formalism. Educatorii adesea pierd din vedere în
modalităţile educative utilizate, dincolo de caracteristicile comune unei categorii
de vârstă, individualităţile distincte. Aceştia manifestă o anumită “rezistenţă” faţă
de receptarea mesajului educativ ce se adresează “numai” canalului cognitiv,
printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive,
motivaţionale. Tratamentul discriminatoriu în aşa– numitele cazuri de “copii–
problemă”, şi în special a celor proveniţi din familii dezorganizate, caracterizaţi
prin tendinţele deviante necesită intervenţii educative susţinute şi competente.
Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii- problemă, ci de “problemă
132
D.Banciu,S.M.Rădulescu,M.Voicu,op.cit., p.234
66
educativă”, care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă socială şi nici

într-un caz rezolvare comodă tradiţională de “pasăre” a lor de la o şcoală la
alta.
Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate, de manifestări
de indisciplină faţă de şcoală şi faţă de muncă în general, reflectate în
rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar se caracterizează în principal prin
perturbarea dimensiunii afective, motivaţionale, volitive şi atitudinale ale
personalităţii. Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conţinutului şcolar,
dar şi realităţilor individuale, pentru a nu cădea în actul de educare a copiilor
cu devieri comportamentale, în atitudini psihologizante, de etichetare a
personalităţii acestora ca fiind needucabilă. De asemenea, trebuie să evite
tratarea sociologizantă, de considerare a problemei de integrare şcolară şi
socială, de apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin
capacitatea de exerciţiu a normei, ignorând potenţialităţile creative ale
acestora.133
5.Profesia.
Prin ea însăşi, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvenţa
prin asigurarea unor venituri oneste. Cecetările întreprinse asupra cauzelor
infracţiunilor comise cu violenţă relevă că majoritatea subiecţilor activi au un
statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici o
calificare profesională. 134
Educaţia morală, realizată conjunct de familie, şcoală, biserică, mass-media
etc., opune o rezistenţă puternică proliferării criminalităţii în societate; când
instrucţia şi educaţia nu împiedică criminalitatea, o modifică, dându-i o formă
atenuată, mai rezonabilă şi mai puţin destabilizatoare.
Prin asemenea consecinţe modificatoare şi transformatoare, spunem deci
că educaţia, instrucţia, religia, cultura etc. îngreunează apariţia şi menţinerea
acestui fenomen social– dăunător şi îi imprimă forme specifice de menifestare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât influenţa civilizaţiei asupra criminalităţii este
în general asemănătoare cu aceea a instrucţiei 135. O teză unanim admisă de
ştiinţa modernă este că civilizaţia contemporană produce mutaţii uimitoare în
toate domeniile societăţii, mai puţin în diminuarea criminalităţii. Ea ne-a adus
133
Mărioara Petcu, op.cit., p.154
134
Grecu Florentina,op.cit., p.209
135
Gh.Mihai, Vasile Popa, op.cit., p.166
67
forme noi, cu cât mai sublimate, cu atât mai antiumane: terorismul religios,
terorismul de stat, violenţa în numele drepturilor omului, comerţul cu arme,
traficul de copii, pornografia etc.
Secţiunea a III – a
PARTICULARITǍŢILE FACTORILOR INTERNI ÎN CAZUL DELINCVENŢEI
JUVENILE
1. Consideraţii generale.
Conduitele delincvenţiale, deşi sunt diferite, corespund unor unităţi de
comportament susceptibile de repetare(uneori stabile), individualizând astfel
acţiunile criminogene.
În activitatea psiho- acţională a delincventului există unele trăsături şi
particularităţi individuale, diferenţiale. Temperamentul, aptitudinile şi caracterul
(formaţiuni psihice complexe şi sintetice) s-au dezvoltat diferit de la individ la
individ, însă prezintă o structură comportamentală afectivă şi cognitivă relativ
stabilă, devenind trăsături definitorii ale personalităţii delincvenţiale.
Particularităţile psihicului de cunoaştere a mediului delincvenţial sunt
diferenţiate de la individ la individ şi vor constitui fundamentul trăsăturilor
psihice care individualizează delincventul sub influenţa mediului ambiant, a
culturii şi educaţiei.
Pe fondul biologic ereditar, dezvoltarea deprinderilor delincvenţiale nu se
limitează la acele modificări ale comportamentului care sunt legate de interese
individuale ci de modificarea condiţiilor de viaţă, a formelor şi felului activităţii
sociale prestate precum şi a rezultatelor acesteia(ca formă de răspuns la
solicitările mediului social).
Reacţiile comportamentale dobândite sau învăţate reprezintă particularităţi
stabile şi caracterizează în mod genetic structura psihică a individului,
trăsăturile definitorii ale personalităţii. În structura psihică a fiecărui delincvent
se regăsesc forme diferite de ierarhizare a însuşirilor individuale, întărite prin
rezultatele lor adaptate la procesul de integrare în diferite forme de acţiuni
agresionale. Conceptele de stimuli, condiţionare, probabilitate a reacţiei de
răspuns exprimă integrarea unitară a variatelor tendinţe psihice care
conturează comportamentul agresional, personalitatea agresorului, sub influenţa
mediului ambiant, a experienţei individuale. 136 Stabilirea caracteristicilor
136
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.35
68
comportamentale(rezultat al cunoştinţelor, deprinderilor, aptitudinilor, intereselor,

motivaţiilor acţionale provenite din sfera socială), un anumit sistem de valori
transmise delincventului de către societate(prin familie, grup social, instituţii de
culturalizare şi instrucţie) generează individualitatea delincvenţială, integrate unui
anumit statut, conturându-i un rol determinant.
Procesul de asimilare a normelor de conduită 137(rezultate din procesele
de constituire şi dezvoltare socială) se evidenţiază prin comportamentul
individual(proces psihic de acceptare şi de însuşire a experienţei sociale, a
celei individuale şi a unui sistem general de valori), prin organizarea dinamică
a proceselor cognitive precum şi prin influenţa educaţională permanentă a
mediului ambiant, realizându-se trecerea de la individualitate spre personalitate.
În acest mod se structurează şi se stabilizează trebuinţele delincvenţiale,
raportul dintre voinţă, afectivitate şi impulsurile egoiste, se definitivează
trăsăturile temperamentale(ca manifestări nediferenţiate ale fondului biologic) şi
trăsăturile caracteriale(ca însuşiri constante şi profunde ale structurii psihice).
Ambianţa externă influenţează ritmul procesului de adaptare delincvenţială,
putând să modifice direcţia fenomenului agresional, etapele desfăşurării
acestuia, modul particular de adaptare şi integrare a delincventului la grupul
agresional, realizând statutul comportamental delincvenţial.
Construirea unui model comportamental abstract al procesului criminogen
(prin însuşirea deprinderilor mediate de interese specifice criminogene şi
contactul permanent cu ambianţa agresională) situează delincventul pe o
anumită poziţie în structura ierarhică a unui grup agresional, condiţionându-i
exercitarea unui anumit rol, a unei funcţii în cadrul ambianţei criminogene
(dependente de sex, vârstă, profesie, aptitudini, gradul de cultură, de normele şi
obligaţiile impuse) şi îl integrează într-un sistem de valori negative. Un aport
specific de formare a delincventului îl aduce mediul(familia şi socialul) în
sensul tolerării şi acordării unei anumite semnificaţii morale a particularităţilor
dinamico-energetice şi a comportamentului delincvenţial(cu variaţii individuale
care pot fi neglijate), a naturii relaţiilor pe care le stabileşte individul. 138
2. Particularităţile individual – tipologice temperamentale.
Adaptarea delincventului minor la condiţiile ambientale este elaborată de
137
A.Dicu, E.Dimitriu, Probleme de psihologie a educaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p.69
138
N.Mitrofan şi colab., Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994, p.49
69
dinamica proceselor şi însuşirilor psihice individuale volitive, afective şi de

cunoaştere precum şi de modelare a acestora, în funcţie de particularităţile
sistemului nervos. Interdependenţa proceselor nervoase(excitaţia şi inhibiţia),
mobilitatea acestora determină echilibrul sistemului nervos(neechilibrat sau
excitabil – dacă procesul excitaţiei este mai puternic decât procesul inhibiţiei şi
echilibrat când cele două procese sunt egale, între aceste două forme existând
o multitudine de variante intermediare).
Activitatea psihică individuală reprezintă reflectarea mediului delincvenţial,
raporturile dintre trebuinţele individului şi mediu, reglarea conduitei
comportamentale, evidenţiind conexiunea acestor elemente cu caracter social
derivat sau primat. Particularităţile psihicului sunt determinate de activitatea de
cunoaştere, comună tuturor indivizilor însă diferenţiată în exprimarea
sentimentelor, gândurilor, actelor şi atitudinii sociale faţă de fenomenele sociale.
Deşi comportamentul individual este diferenţiat, depinzând de condiţiile sociale,
în esenţă este relativ stabil ţinând de legile generale ale activităţii psihice, de
intensitatea acestora, încadrându-se în următoarele forme temperamentale:
coleric, sanguin, flegmatic şi melancolic.139
Atitudinea psiho-afectivă a delincventului coleric– sanguin este exprimată
de năzuinţe, trebuinţe şi interese datorate voluntarismului, impulsivităţii,
supraexcitării. Acţiunile, chiar dacă sunt reglate de un scop conştient, se vor
desfăşura sub forţa impulsurilor, dereglând conduita, profilul voliţional al
delincventului.
Trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă reprezintă o
trăsătură a actului voluntar– specifică delincventului coleric, realizând profilul
psihic al acestuia(intensificându-i sau slăbindu-i actul de voinţă). Acţiunea
impulsivă care se reflectă în comportamentul colericului, nu evidenţiază, în mod
nemijlocit, motive sau stimulări conştiente privind mediul social, fiind motivată de
prezenţa contradicţiilor interne ale ansamblului, de tendinţe individuale. În toate
actele delincventul coleric apreciază că i-au fost afectate interesele şi
trebuinţele fiind nevoit să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu
mediul social, dar în sensul declanşării acţiunii indiferent de consecinţe. În
perioada de dominare a predispoziţiilor agresionale, delincventul minor îşi
manifestă tendinţele contradictorii fapt care determină înclinaţiile, pentru a se
139
Al.Roşca, Psihologia copilului, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p.583-585
70
ajunge la comportamentul- etalon.

Exersarea însuşirilor native, cu deplină consecvenţă, într-o anumită
activitate, generează aptitudinile pentru acea activitate, însă delincventul coleric
abandonează scopul principal şi determinant al acţiunii în aceeaşi măsură în
care a acceptat şi practicarea acesteia. Concepţia sa, în esenţă speculativă,
despre mediul social şi raporturile cu acesta formează profilul psihic al
personalităţii modificând, sub aspect calitativ, actul voluntar(colericul fiind
rezultatul propriei sale activităţi).140
Individualismul colericului îşi pune amprenta şi asupra modului conştient
sau voluntar de realizare a actului, între pozitivitate sau negativitate, prin
negarea realităţii şi configurarea unei tendinţe specifice care delimitează şi
poate restrânge voluntarismul.
În executarea actelor voluntare, acceptând conflictul, delincventul coleric
este impulsiv şi agitat. Activitatea obişnuită se realizează într-o “agitaţie
motrică” permanentă iar trăirile emotive sunt intense şi clar exprimate, cu
abandonări ale scopurilor voluntare iniţiale. Voinţa, ca formă specială de reglare
a acţiunilor individuale determină o orientare spre dezechilibru, condiţionează
îndrăzneală pentru un motiv oarecare. Devenit conştient de un mobil
criminogen îşi va regla conduita într-un mod dezordonat, mecanismul psihologic
fundamental oferind concluzii contradictorii, însă necesare vindecării psihice şi
emoţionale.
Reflectarea conştientă a agresivităţii se regăseşte în capacitatea
individului de a răspunde la anumite influenţe adoptând reguli din experienţa
agresională în care se păstrează procese contradictorii. Comportamentul
colericului se poate modifica în sensul dobândirii unor însuşiri pozitive
schimbând astfel procesele psihice(spre echilibru şi stabilitate). ”Pentru
temperamentul coleric sunt caracteristice: dispoziţiile de supraexcitare spre
<explozii>, efectuarea discontinuă a activităţii.” 141 Acest mod de executare a
oricărei acţiuni sociale îşi pune amprenta şi asupra personalităţii delincventului
în etapele devenirii psihice a acestuia, prin raportarea continuă la experienţa
proprie, la rolul reformativ al culturii şi educaţiei. Un asemenea aport de
complementaritate caracterizează delincventul minor în toate actele agresionale
140
Al.Roşca,op.cit., p.585
141
Al. Roşca, op.cit., p.281
71
exercitate, colericul renuntând la “frânele” care opresc impulsivitatea,

comportamentul acestuia devenind mai neechilibrat(susţinând că pornirile
impulsive nu reprezintă reacţii ale iraţionalului, ci, dimpotrivă, acestea sunt
rezultatul moralei individuale care trebuie să aibă satisfacţia de a învinge
obstacolele sociale).
Exacerbarea executării “actelor necugetate” duce la menţinerea raportului
de agresivitate, a unei etici a renunţării la pozitivitate, în mod flagrant, opusă
concepţiei sociale de controlare a pornirilor impulsive. Reglarea actelor
voliţionale sau conştiente ale melancolic- flegmaticului se realizează printr-o
atitudine afectivă interiorizată şi tendinţa generală de a evita stările de
tensiune şi încordare psihică “scopul şi mobilul acţiunii fiind urmărite în mod
real, conştient”. Orice proces emoţional implică o anumită exersare a mobilităţii
proceselor nervoase, delincventul melancolic sau flegmatic dovedind o
rezistenţă deosebită la eforturi(fizice sau intelectuale), de durată. Sentimentele şi
emoţiile prezintă o anumită stabilitate, valoarea acestora fiind definită de
caracterul relaţiilor stabilite cu alţi indivizi, cu realitatea obiectivă. Concentrarea
asupra modalităţii de realizare a acţiunii- inacţiunii delincvenţiale se exprimă
prin mobilitatea proceselor nervoase: calm în acţiune şi reflecţie, perseverenţă
în realizarea mobilului şi scopului iniţial prin adaptarea la diferitele interacţiuni
sociale. Deşi prin schimbarea împrejurărilor în care se desfăşoară acţiunea-
inacţiunea agresională se condiţionează în mod obiectiv orientarea finalizării
acesteia, totuşi, în cazul delincventului flegamatic având deprinderile formate se
va ajunge la controlarea voluntară a proceselor interne. Există astfel
posibilitatea pentru acest tip comportamental de a menţine capacitatea psiho-
comportamentală prin conservarea legăturilor cu mediul ambiental şi reactivarea
stărilor acţionale necesare în anumite momente. Aceste manifestări considerate
a fi tipice melancolicului- flegmatic derivă din stări ale conştiinţei individuale
precum şi ale capacităţii sistemului nervos(determinate de puterea de a alege,
de a hotărî).142
Modelarea situaţiilor comportamentale are ca obiect înlăturarea timidităţii
şi izolării pentru a se ajunge la finalitate adaptivă în raport cu mediul social
prin analiza, sinteza şi generalizarea rezultatelor acţiunii, precum şi a motivaţiei
acestora. Melancolic- flegmaticul se adaptează condiţiilor externe realizând
142
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, op.cit., p.37
72
ideile, aspiraţiile, idealurile printr-o activitate variată, reconsiderându-şi în

permanenţă finalităţile acţionale. Interpretarea şi înţelegerea semnificaţiilor
subiective ale comportamentului delincventului melancolic- flegmatic dezvăluie
scopul şi mobilul agresional, specificul acestora, precum şi capacitatea de a
elabora un mod nou de operare.
3. Particularităţile individual – tipologice de caracter.
Convingerile individuale se află în interacţiune cu mediul social astfel
încât pot deveni rigide, inflexibile sau dependente de mediu, determinând
reglarea activităţii şi a conduitei individului delincvent. Unele trăsături psihice
devin constante în modul de reflectare a realităţii în activitatea practică
constituind, în ansamblu, caracterul individului. Legătura proceselor psihice în
redarea însuşirilor intelectuale, afective şi volitive este esenţială întrucât prin
permanentizare devin trăsături de caracter dar şi a particularităţilor activităţii
nervoase superioare. Cunoscând trăsăturile de caracter ale delincventului minor
se va putea prevedea comportamentul probabil în situaţii specifice, întrucât
aceste trăsături exprimă o atitudine stabilă faţă de mediul ambiant. 143
Raportarea comportamentului individual, în mod constant, la realitatea
obiectivă este influenţată de tipul de sistem nervos, după cum individul
aparţine unui temperament şi se manifestă prin adoptarea unei anumite
atitudini privind realitatea. Prin caracter se exprimă esenţa morală şi valoarea
individului ca element al socialului, trăsăturile acestuia derivând din atitudinea
individului faţă de exigenţele mediului social precum şi din voinţa individuală
(independenţa în gândire şi acţiune, perseverenţa, spiritul de aventură).
Reglarea conştientă şi inconştientă a conduitei delincventului minor sub
aspectul însuşirilor intelectuale, afective şi volitive constante defineşte concepţia
şi atitudinea delincventului faţă de sine însuşi şi de societate. Acest
conglomerat de orientări conţine: năzuinţe, dorinţe, acte şi acţiuni voluntare,
calităţile voliţionale individuale.Tendinţele variate care se manifestă în acţiunea
şi gândirea delincventului(sentimentele, motivaţia, scopul conduitei) sunt rezultatul
orientării personalităţii delincvenţiale.
Conţinutul şi forma gândirii acţiunii delincventului pot fi pozitive şi
negative, fiind social condiţionate de mediul ambiental precum şi de tendinţa
de intransigenţă sau de concesie faţă de reflectarea acestora în opinia
143
I.Tănăsescu,C.Tănăsescu,G.Tănăsescu,op.cit., p.38
73
socială. Adoptarea conştientă a unui scop şi realizarea acestuia în mod

personal relevă principialitatea(norme şi reguli) în raporturile cu alţi
indivizi(grupismul, individualismul). Tendinţa spre sociabilitate (datorită identităţii de
preocupări şi interese agresionale) sau spre însingurare este generată de
necesitatea de a înlătura frământările interne, de atitudinea faţă de alţi indivizi,
faţă de faptele acestora prin raportarea la faptele proprii. 144
Deşi trăsăturile de caracter sunt influenţate de educaţie, delincventul
minor îşi supraevaluează actele, ignorând convingerile grupului, devenind trufaş,
autoritar şi lipsit de consideraţie faţă de ceilalţi indivizi. Obişnuinţa de
comportare independentă, prin exersarea actelor delincvenţiale devine o însuşire
a caracterului agresional şi contribuie la formarea unei personalităţi
delincvenţiale. În absenţa unei semnificaţii sociale a actului criminogen se va
ajunge la împlinirea unei satisfacţii prin realizarea mobilului infracţional,
perseverenţa în acţiuni negativiste.
Tendinţa de imitaţie în urmărirea ideilor şi actelor criminogene,
sugestionabilitatea faţă de influenţa în formarea agresională determină
deprinderile negativiste care devin forţe motrice în procesul criminogen,
delincventul adoptând sensul negativ al conceptelor de fermitate, curaj şi spirit
de organizare. Concepţia despre viaţă va deveni rezultatul sistemului unitar al
trăsăturilor de caracter(complex de norme, principii şi reguli criminogene),
explicând concordanţa dintre gândirea şi fapta agresională. Caracterul
delincventului minor se formează în tendinţa încălcării normei morale şi legale,
a ceea ce este interzis, a ceea ce are o semnificaţie negativă.
Dezvoltarea motivelor agresionale145, ca însuşiri stabile ale personalităţii
(însuşiri temperamentale şi caracteriale) începe din momentul renunţării la
conceptele morale, a participării la fapte negative şi contradictorii consolidate
pe principii ilicite, regăsindu-se în aptitudinile şi activităţile individului. Realizarea
unei personalităţi orientate spre trăsături agresionale se datorează conflictelor
cu mediul social şi devine relevantă, prin necorelarea dintre actele realizate,
motivaţia subiectivă negativistă şi rezultatul antisocial imediat.
144
Al.Roşca,op.cit., p.590
145
N.Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994
74
Capitolul IV
DELINCVENŢA JUVENILǍ ÎN ROMÂNIA
75
Secţiunea I
DINAMICA DELINCVENŢEI JUVENILE ÎNAINTE ŞI DUPǍ ANUL 1989
1.Aspecte generale.
Spre deosebire de alte ţări, inclusiv Statele Unite, delincvenţa juvenilă în
România are o serie de trăsături distincte. Păstrând proporţiile necesare,
determinate de necesitatea de a lua în considerare particularităţile naţionale,
tradiţiile istorice şi caracteristicile cu caracter demografic sau politico- economic,
comparaţiile între aceste ţări şi România par oarecum hazardate. Aceasta cu
atât mai mult cu cât România s-a confruntat, în ultimii 50 de ani, cu o politică
penală “specială”, derivată nu atât din imperative juridice propriu– zise, cât mai
ales din raţiuni politice şi ideologice. Acestea au influenţat nu numai
caracteristicile economice şi politice ale “sistemului”, dar au oferit o configuraţie
specifică politicilor în materie de justiţie pentru tineri, influenţate între altele şi
de politică demografică aberantă a fostului regim comunist. Pe de altă parte,
inexistenţa unei separări a puterilor în stat şi absenţa societăţii civile au fost
elemente determinante pentru intervenţia politicului în activitatea justiţiei, cu
toate consecinţele negative rezultând din această imixtiune. 146
Nu în ultimul rând, familia din România s-a confruntat cu numeroase
dificultăţi, generate de o stare economică precară, care au accentuat
problemele abandonului şi instituţionalizării minorilor.
De aceea, amploarea fenomenului de delincvenţă juvenilă şi numărul
mare de copii ai străzii, în România postcomunistă, constituie o problemă
socială de stringentă actualitate în raport cu care nici politica penală, nici
politicile sociale nu au găsit încă soluţii satisfăcătoare. Paralel, amplificarea
fenomenului de inadaptare socială a minorilor şi adolescenţilor, în România
ultimului deceniu, constituie un aspect acut şi problematic ale cărui efecte se
resimt dramatic la nivelul întregii societăţi. Impactul reformei economice asupra
familiei româneşti a fost şi este extrem de dur, determinând creşterea gradului
de sărăcie, deteriorarea climatului educaţional şi afectiv, amplificarea violenţei
între partenerii de cuplu, maltratarea copiilor şi chiar dezorganizarea grupului
familial, ca atare.
În perioada regimului totalitar din România, delincvenţa juvenilă a
146
Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, p. 347
76
constituit o problemă socială şi un fenomen complex, rezultate din interacţiunea

unor cauze sociale şi individuale şi a unor condiţii favorizante, dar care au
fost ignorate sau chiar negate uneori de către factorii cu funcţii de răspundere
în domeniul aplicării legislaţiei sau al socializarii morale a tineretului. Deşi,
uneori, se recunoştea existenţa unor manifestări delincvente în rândul tinerilor,
acestea erau minimalizate în raport cu situaţia delincvenţei juvenile din alte
ţări(mai ales cele “capitaliste”), factorii de control social insistând asupra
necesităţii sporirii “fermităţii şi combativităţii faţă de influenţele ideologiei
burgheze, faţă de manifestările unor mentalităţi învechite, retrograde, cu influenţe
mistice.”147 Pentru acest motiv, politica de combatere şi prevenire a delincvenţei
în rândurile tinerilor se axa, preponderent, pe intervenţia factorului educativ şi
de conştiinţă, pe necesitatea respectării din “convingere” a normelor socialiste
de muncă şi viaţă, pe educarea tinerilor în “spirit revoluţionar” etc.
Deşi într-o serie de ţări, multiplele aspecte(etiologice, predictive,
recuperative) ale delincvenţei juvenile au fost abordate atât în plan teoretic cât
şi practic de către sociologi, psihologi şi criminologi, în România de atunci,
asemenea studii şi cercetări au fost destul de timide, cu unele excepţii nefiind
elaborate metodologii şi modele explicative de investigare interdisciplinară a
diferitelor forme de manifestări delincvente în rândul minorilor şi tinerilor. 148
Mai mult, realizarea unor cercetări ştiinţifice valide privind etiologia
delincvenţei juvenile din perioada regimului totalitar a fost sensibil diminuată
datorită existenţei a două impedimente de natură ideologică, care ţineau de
natura regimului politic de atunci:
a) “secretizarea” absolută a datelor statistice privind evoluţia delincvenţei
juvenile, în vederea negării apariţiei şi manifestării ei “normale” şi obiective în
orice societate umană;
b) “manipularea” legislativă, în sensul schimbării naturii unor fapte penale
comise de tineri, în vederea “mascării” dimensiunii reale de delincvenţă
juvenilă.
Analizat în ansamblul său, fenomenul de delincvenţă juvenilă din
147
Citat din Plenara C.C. al P.C.R. din 29 noiembrie-1 decembrie 1967 cu privire la sarcinile organizaţiilor de
partid, de stat şi obşteşti, ale U.T.C., pentru îmbunătăţirea muncii educative în rândul tineretului, Bucureşti, Ed.
Politica, 1967, p.7, preluat din D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit.
148
Vezi ,în acest sens, Rapoartele de cercetare editate de Centrul de Sociologie al Universităţii Bucureşti şi
Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului.
77
România a cunoscut trei etape mai importante 149:

1. Perioada cuprinsă între 1950- 1954, în cursul căreia fenomenul începe să
capete amploare şi consistenţă, fiind potenţiat, în mare parte, de criza
economică şi de condiţiile specifice existente în România postbelică.
2. Perioada cuprinsă între 1983- 1986, etapă în cursul căreia fenomenul s-a
triplat faţă de perioada anterioară, mulţi minori delincvenţi reprezentând
copiii nedoriţi, bolnavi, abandonaţi rezultaţi din măsurile coercitive din 1966
cu privire la interzicerea avortului şi diminuarea drastică a motivelor de
divorţ familial. Astfel, în 1985 s-a înregistrat un număr record de minori
delincvenţi identificaţi de autorităţi– 8600.
3. Perioada de după 1989 şi până în prezent când, din punct de vedere
cantitativ, dar şi “calitativ”, a crescut gradul de periculozitate a unor delicte
comise prin violenţă de tineri şi a scăzut sensibil vârsta de la care un
minor devine delincvent. Pe de altă parte, modelele criminale oferite
tinerilor au devenit tot mai răspândite şi mai vizibile, iar oportunităţile de
asociere cu delincvenţi adulţi sunt tot mai mari.
Analiza evoluţiei delincvenţei juvenile, în funcţie de numărul minorilor şi
tinerilor sancţionaţi definitiv de instanţele de judecată, este dificil de realizat,
mai ales că legislaţia penală a cunoscut o serie de schimbări sub raportul
incriminării sau dezincriminării unor fapte penale comise de minori şi tineri(de
pildă, până în 1969, vârsta majorităţii penale era de 12 ani, iar dupa 1969 a
fost ridicată la 14 ani), iar o parte din datele statistice nu oferă garanţia că
sunt într-adevar reale şi corecte.
Dacă avem în vedere numai perioada 1980-1989, pentru a o putea
compara cu cea dintre 1990- 1999, constatăm că au fost sancţionaţi anual de
către instanţe circa 3800 de minori delincvenţi. În perioada analizată, ponderea
minorilor sancţionaţi în ansamblul delincvenţei juvenile a oscilat între
5,5– 6,6%(în 1989), pentru ca între 1989- 1999 această pondere să crească
până la 10- 11%.
Ca o trăsătură generală, majoritatea tinerilor sancţionaţi în această
perioadă prezentau serioase deficienţe de socializare familială şi şcolară,
concretizate, iniţial, prin fuga de acasă şi de la şcoală, furt, vagabondaj,
agresiuni fizice şi consum de alcool, intrarea în anturaje şi grupuri nefaste,
149
S.M. Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vârstelor, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1999, p.214
78
care ulterior au permis structurarea unor comportamente grave şi reiterative. 150

De altfel, cercetările sociologice şi criminologice din acea perioadă, cu
toate interdicţiile impuse de ideologia regimului totalitar, au relevat faptul că, în
apariţia diferitelor manifestări delincvente juvenile, un rol important revine
deficienţelor educative din mediul familial, şcolar şi social, dar şi condiţionărilor
obiective şi subiective, generale şi sociale dintre diverşi factori interni(care ţin
de personalitatea tânărului) şi externi(de natură economică, socială, culturală
etc.)151, care concură la configurarea “carierei” delincvente a unor adolescenţi
şi tineri. Asemenea factori cu implicaţie “criminogenă” mai puternică erau
reprezentaţi de:
a) – socializarea discordantă sau chiar “negativă” realizată în anumite
familii din care au provenit minorii delincvenţi, caracterizată de conflicte
grave şi repetate între părinţi şi între părinţi şi copii, lipsa de
afectivitate şi comunicare, abandon familial şi consum frecvent de
alcool etc.;
b) – eşecul şi abandonul şcolar al unor minori, ca şi atitudinea lor
indiferentă faţă de şcoală, concretizată în performanţe şcolare modeste,
de unde şi “marginalizarea” lor de către profesori şi educatori, ceea ce
a favorizat propensiunea lor spre devianţă şi delincvenţă;
c) – influenţa sau “inducţia” negativă a grupului stradal sau de prieteni la
care au participat unii dintre minorii delincvenţi, grupuri care, prin limbaj,
comportament şi diverse activităţi, au reprezentat “surse” potenţiale de
devianţă juvenilă.
Chiar dacă concluziile rezultate din analiza datelor statistice sau din cercetările
efectuate în perioada totalitară nu au fost valorificate prin politici sociale şi de
asistenţă socială a minorilor delincvenţi de către instituţiile de control social,
ele pot servi ca suport comparativ, dar şi etiologic, pentru analiza evoluţiei
delincvenţei juvenile din România în perioada actului de tranziţie.
Delincvenţa juvenilă nu este un fenomen nou apărut în societatea
românească de după 1989, el existând şi în perioada regimului totalitar, ceea
ce impune identificarea diverselor forme de continuitate, dar şi de
discontinuitate care îl caracterizează. Elementele de continuitate vizează
150
D.Banciu, S.M. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p.242
151
D.Banciu, S.M. Rădulescu, M.Voicu, Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
79
menţinerea unor disfuncţii, preluate din vechiul sistem, manifestate la nivelul

principalelor “instanţe” de socializare şi integrare morală a tinerilor şi
adolescenţilor, precum şi al unor factori de “risc” care potenţează şi în prezent
manifestări de delincvenţă juvenilă. În schimb, elementele de discontinuitate se
referă la faptul că tineretul nu mai reprezintă o categorie demografică
omogenă sau nediferenţiată, ca în trecut, existând o serie de particularităţi de
vârstă, status social, sistem valoric şi normativ între diferiţii tineri, ca şi apariţia
unor stiluri şi moduri de viaţă şi a unor “subculturi” juvenile cu tendinţe de
contestare a lumii adulţilor.
Tranziţia şi reforma de după 1989 pare să fi adâncit “criza de identitate”
a tinerei generaţii, manifestată prin creşterea atitudinii critice a acesteia faţă de
instituţiile publice şi prin “revolta” justificată contra unor “pattern”-uri educative
şi integratoare revolute. 152 Toate acestea au generat noi modalităţi de percepţie
a realităţilor sociale de către tineri, generând o reaşezare şi reajustare a
sistemului lor de valori, norme, motivaţii şi atitudini morale şi civice.
Creşterea sensibilă a ratei delincvenţei juvenile după 1989 a făcut ca, în
prezent, cercetătorii, specialiştii şi factorii de control social să-şi pună întrebări,
să construiască ipoteze şi puncte de vedere, încercând să interpreteze etiologic
şi predictiv sursele de date şi informaţii rezultate din statisticile penale sau din
cercetările de teren, în vederea găsirii unor soluţii viabile de stopare şi
diminuare a actelor penale comise de anumiţi minori şi tineri.
Majoritatea datelor şi informaţiilor privind fenomenul delincvenţei juvenile
provin din statisticile oficiale ale organelor de poliţie, procuratură şi justiţie,
informaţii care reprezintă însă doar suportul descriptiv, nu şi explicativ al
evoluţiei fenomenului. Mai mult, statisticile penale nu pot furniza indicatori
absolut valizi, capabili să surprindă amploarea, dimensiunile şi intensitatea
fenomenului de delincventă juvenilă, datorită modalităţilor diferite privind
descoperirea, instrumentarea şi sancţionarea diverselor infracţiuni comise de
minori şi tineri.
Totuşi, indiferent de aceste discrepanţe statistice, datele existente relevă
că, în perioada 1990- 2000 delincvenţa juvenilă a cunoscut o creştere
accentuată şi semnificativă în România, atât ca amploare şi gravitate, cât şi ca
152
D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.244
80
pondere în ansamblul criminalităţii comise şi judecate. 153

2. Delincvenţa identificată.
Deşi, în opinia noastră, delincvenţa identificată de către organele de
poliţie constituie un indicator mai puţin fidel decât celelalte două dimensiuni
ale fenomenului(delincvenţa judecată şi, mai ales cea sancţionată), ea permite,
totuşi, constatarea unor tendinţe reprezentative pentru evoluţia delincvenţei
juvenile în România ultimilor ani. Conform datelor oficiale ale Ministerului de
Interne, inclusiv cele ale Inspectoratului General al Poliţiei, în întreaga perioadă
1989- 2000 au fost identificaţi(ca medie anuală) aproximativ 17600 minori care
au comis delicte sau infracţiuni.
În privinţa evoluţiei pe ani, aceasta a înregistrat o curbă ascendentă de
la an la an, iar în perioada 1989- 1991, delincvenţa identificată a înregistrat o
creştere de peste 4 ori, iar din 1995, de peste 5 ori. Astfel, exceptând anul
1992, identificarea minorilor delincvenţi a înregistrat o tendinţă permanentă de
creştere anuală, după care, începând din 1998, a început să scadă. În ceea ce
priveşte vârsta minorilor delincvenţi identificaţi, datele arată că, în perioada
1993- 1996, minorii cu vârsta sub 14 ani reprezentau între 12- 16% din numărul
total, pentru ca în 1997 şi 1998 să reprezinte peste 19%, respectiv 25% din
totalul celor identificaţi de poliţie. Anul 1999 consemnează însă cea mai
scăzută proporţie a acestei categorii de minori, care a ajuns să reprezinte doar
o proporţie de 4,5% din total.
Mai constantă pare proporţia delincvenţilor plasaţi în intervalul de vârstă
14- 18 ani, care, anual, reprezintă aproximativ 85- 88% din totalul celor
identificaţi, anii 1998 şi 1999 constituind relative excepţii, în condiţiile în care
această categorie de vârstă a reprezentat circa 75%, respectiv 95,5% din
ansamblul celor identificaţi de organelle de poliţie. 154
Dar aşa cum am menţionat deja, datele oficiale consemnate în statisticile
poliţiei trebuie tratate cu precauţie, motiv pentru care ele trebuie puse în
(co)relaţie cu celelalte surse de informare.
3. Delincvenţa judecată.
Evoluţia delincvenţei judecate pe o perioadă mai îndelungată de timp (30
153
În acest sens, V.Teodorescu, Delincvenţa juvenilă în perioada 1989-1999, Biroul de Criminologie, Bucureşti,
2000
154
Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, op.cit., p. 350
81
ani), incluzând intervalul 1970- 2000, permite constatarea unor tendinţe, care sunt
mai reprezentative decât cele consemnate în statisticile oficiale cu privire la
delincvenţa identificată.155
Astfel, începând cu anul 1970 şi până în 1988, deci într-o perioadă de
19 ani din perioada regimului comunist, au fost inculpate pentru diferite delicte
o medie de circa 4500 de minori trimişi în fiecare an în judecată. Totuşi,
perioada dinainte de 1989 se caracterizează prin tendinţe anuale neuniforme
(scăderi sau creşteri bruşte de la un an la altul), care nu se datorează,
credem, evoluţiei ca atare a fenomenului de delincvenţă juvenilă, cât, mai ales,
intervenţiei unor factori extrinseci, printre care exigenţele ideologice ale timpului,
care solicitau imperios “cosmetizarea” fenomenului.
În ce priveşte perioada 1989- 2000, aceasta a înregistrat o serie de
schimbări, vizibile, între altele, şi în evoluţia cantitativă a fenomenului. Dacă la
sfârşitul anului 1989, au fost inculpaţi doar 3810 minori, iar în anul următor doar
4554 de minori, ulterior, creşterile au devenit semnificative, ajungându-se ca în
perioada 1995- 1997 să fie trimişi anual în judecată între 12000 şi 13000 de
minori. Începând cu 1998, s-a înregistrat o tendinţă de scădere a numărului de
minori inculpaţi, iar, pe de altă parte, s-a înregistrat o creştere a numărului de
sentinţe definitive date minorilor, care, în 1993- 1998, s-au dublat faţă de cele
date în perioada anterioară.156
4. Delincvenţa sancţionată.
Analiza unei perioade mai îndelungate de timp permite o evaluare mai
adecvată a tendinţelor de evoluţie a fenomenului de delincvenţă juvenilă, mai
ales dacă avem în vedere delincvenţa sancţionată, care reflectă cel mai fidel
acest fenomen. Astfel, înregistrările oficiale ale delincvenţei sancţionate, pentru o
perioadă de 15 ani, indică o sporire atât a intensităţii fenomenului, cât şi a
severităţii judecătorilor. Faţă de anul 1980 luat ca bază, numărul de minori
sancţionaţi cu sentinţe definitive a crescut de peste 5 ori.
Creşterile cele mai accentuate au avut loc începând cu anul 1993, din
155
Aceasta şi datorită faptului că, spre deosebire de alte surse de informare şi în pofida unor imperfecţiuni
tributare perioadei în care au fost culese, datele oficiale consemnate în statisticile Ministerului de Justiţie sunt
relativ mai complete şi mai fidele.
156
Grecu Florentina,S.M.Rădulescu,op.cit., p.354
82
momentul în care instanţele de judecată au început să fie mai puţin tolerante,

acordând minorilor delincvenţi un regim sancţionator mai sever.
În ceea ce priveşte evoluţia anuală a delincvenţilor condamnaţi definitiv,
aceasta a înregistrat, înainte de 1989, o tendinţă de descreştere de la an la
an, care poate fi atribuită, între altele, şi modului de raportare a delincvenţei
sancţionate, care, din motive ideologice, ascundea,în mare parte, tendinţele reale.
Începând cu 1991, odată cu ameliorarea sistemului oficial de înregistrare
şi reflectarea tendinţelor reale ale fenomenului, a devenit vizibilă o preocupare
mai intensă a organelor de justiţie de a ţine fenomenul de delincvenţă juvenilă
sub control şi de a acorda delincvenţilor minori un tratament mai sever.
Evidenţe mai accentuate ale acestei tendinţe s-au manifestat, mai ales, în
perioada 1991- 1994. Ulterior, evoluţia anuală a delincvenţilor minori condamnaţi
definitiv a înregistrat tendinţe mai mici de creştere, ca o consecinţă probabilă,
între altele, şi a unei intervenţii mai eficace a poliţiei în activitatea de
prevenire.
În pofida tratamentului mai sever acordat delincvenţilor minori, statisticile
oficiale semnalează o creştere mai puternică a numărului acelora care comit
în mod repetat fapte de natură penală, creştere vizibilă, mai ales începând din
anul 1994. Astfel, odată cu acest an, numărul de delincvenţi minori care au
comis, mai mult de un delict, în diverse perioade ale vieţii lor, s-a triplat sau a
devenit de patru ori mai mare decât în anul 1989. De la o pondere de circa
4% din totalul celor condamnaţi definitiv în anul 1989, s-a ajuns la o pondere
de 17,5% în anul 2000. Deşi în cazul acestor minori nu se poate vorbi de
“recidivă” în sensul atribuit faptelor penale comise de infractorii adulţi, tendinţa
de a comite mai multe delicte este semnificativă, semnalând faptul că măsurile
de prevenire nu au dat rezultate. 157 Din totalul delincvenţilor minori sancţionaţi,
o proporţie ridicată o deţin elevii, de la 61,3% în anul 1989, la 76,5% în anul
2000. Începând din anul 1991, când a fost înregistrat cel mai mare număr de
minori delincvenţi recrutaţi din rândul elevilor, această tendinţă a devenit o
constantă.
Secţiunea a II-a
CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA
1. Cauze generale.
157
Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, op.cit., p.358
83
Toate aceste tendinţe demonstrează că, dincolo de influenţele trecutului,

un rol important îl exercită factorii care acţionează în perioada de tranziţie.
După 1990, societatea românească a fost supusă unor profunde transformări
structurale care au schimbat din temelii viaţa politică, economică şi socială din
România. Dincolo de efectul lor benefic pentru restructurarea sistemului, aceste
transformări au determinat generalizarea unei profunde stări de anomie,
constând în numeroase dereglări în plan economic, instabilitate politică,
incoerenţă legislativă, incapacitatea de stabilire a unei ierarhii a priorităţilor
politicilor sociale. Tranziţia de la o societate totalitară caracterizată de presiuni
normative excesive la o societate liberă, bazată pe noi norme şi valori, a
determinat instalarea unei stări de dezorientare normativă, a unei veritabile
crize în cadrul căreia aproape nimic nu mai poate fi prevăzut, în care este
posibil orice şi unde conduitele indivizilor se extind, fără măsură în direcţii
nepredictibile. Anomia a potenţat acţiunea factorilor macrostructurali determinanţi
pentru amplificarea fenomenelor de sărăcie, inadaptare socială, marginalitate,
devianţă, criminalitate şi delincvenţă juvenilă din România. 158
Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen social complex,
multidimensional şi multicauzal, care generează o serie de consecinţe negative
nu numai pentru societatea românească, cât şi pentru viitoarea evoluţie socială
şi profesională a tinerilor implicaţi în acest fenomen. Problema delincvenţei
juvenile dobândeşte o semnificaţie aparte pentru societatea românească, cu
atât mai mult cu cât starea de dereglare normativă, economică şi culturală
care caracterizează actuala perioadă de tranziţie este resimţită de mai mulţi
tineri ca un “conflict” între aspiraţiile lor individuale şi mijloacele premise
pentru a le realiza.159
În consecinţă, se poate afirma că nivelul delincvenţei juvenile din
România reflectă, în mare măsură, interesul şi capacitatea societăţii de a
soluţiona dificultăţile resimţite de tineri, precum şi intensitatea şi eficienţa
măsurilor de prevenire şi control social desfăşurate de instituţiile specializate
ale statului. Ca o trăsătură generală, majoritatea minorilor inculpaţi şi sancţionaţi
în perioada analizată prezentau serioase deficienţe de socializare familială şi
socială, concretizate prin fuga de acasă, abandon şcolar, consum de alcool şi
158
F.Grecu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.366
159
D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., p.259
84
droguri, anturaje nefaste, care au constituit factori negativi importanţi în

structurarea comportamentului lor delincvent.
Deşi aceşti factori au condus la conturarea tipului de minor, la început
deviant, iar ulterior infractor, ei trebuie asociaţi cu anumite disfuncţii intervenite
în activitatea de educare şi învăţare morală a principalelor “instanţe” de
socializare şi control social din perioada adolescenţei şi, în primul rând, în cea
a familiei, şcolii, grupului profesional sau de prieteni, comunităţii locale etc. 160
Întrucât în ultimii 5 ani analizaţi doar 10,6% dintre minorii judecaţi
definitiv erau “produsul” unor familii dezorganizate legal, rezultă că
dezorganizarea familială nu este, “ipso facto”, un factor determinant al
comportamentului delincvent juvenil, ci deficienţele şi disfuncţiile educative ale
familiei au o importanţă mult mai mare în apariţia unor manifestări deviante şi
infracţionale la vârsta adolescenţei. ”Disoluţia” grupului familial, deterioararea
climatului afectiv şi emoţional din familie, lipsa de comunicare socială în
familie, deficienţele stilului educativ parental în familie, lipsa de control a
minorului de către părinţi reprezintă, la rândul lor, factori care influenţează
negativ conduita minorului, determinându-l ca, în anumite condiţii favorizante, să
comită şi să reitereze acte cu caracter deviant şi infracţional.
2. Cauze specifice.
Toate aceste disfuncţii educative ale familiei reprezintă, însă, condiţia
necesară, dar nu şi suficientă în structurarea comportamentului infracţional
juvenil, ele trebuind a fi corelate şi cu alte variabile socio- umane şi culturale,
care ţin de nivelul de instrucţie şi cultură al familiei, nivelul veniturilor acesteia,
modul şi stilul de viaţă practicat de familie. Din acest punct de vedere, datele
şi informaţiile rezultate din diverse cercetări socio- juridice atestă că, în
perioada de tranziţie, există numeroase familii caracterizate de un nivel scăzut
de instrucţie, cultură şi pregătire profesională, care antrenează un nivel scăzut
de venituri medii care revin pentru o familie, existând chiar numeroase familii
lipsite de orice sursă de venituri şi care trăiesc cu mult sub pragul sărăciei. 161
Insuficienţa veniturilor, ca şi dificultăţile materiale şi financiare prezente în multe
160
161
Conform datelor furnizate de Comisia Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale de pe lângă Guvernul
României, în anul 2000 rata sărăciei în România era de 44%.Această rată era depăşită doar de Albania(59%),
Rusia(50%) şi Moldova(85%), în timp ce sub acest prag de sărăcie se situau, dintre fostele ţări comuniste,
Bulgaria(18%), Ungaria(15%), Slovacia(9%), Croaţia(4%), Cehia(0,8%), Slovenia(0,7%).
85
familii, reprezintă condiţii negative care afectează buna funcţionalitate a grupului

familial, generând tensiuni, conflicte şi chiar violenţă familială.
Aceste dificultăţi sunt mai puternic resimţite în cazul familiilor cu mai
mulţi copii minori, în care părinţii nu reuşesc să asigure cele necesare traiului
zilnic, motiv pentru care, în prezent, mulţi minori fură pentru a-şi putea procura
hrana şi îmbrăcămintea de care au nevoie sau fug în stradă să cerşească,
devenind “copii ai străzii” care se droghează.
Alături de deficienţele socializării familiale, “cariera” infracţională a multor
minori inculpaţi şi judecaţi în această perioadă a fost influenţată de eşecul şi
abandonul şcolar, ca şi inadaptarea acestora la exigenţele şi rigorile şcolii. Mulţi
dintre minorii infractori, deşi au absolvit un număr de clase, sunt analfabeţi
“funcţional”, cu rezultate extrem de slabe şi care abia ştiu să scrie şi să
citească, manifestând o atitudine indiferentă şi chiar ostilă faţă de procesul de
instrucţie şi educaţie din şcoală.
Consideraţi de colegi şi profesori ca fiind copii “problemă”, care au
tulburări de comportament, mulţi dintre minorii infractori au manifestat reacţii de
respingere a şcolii, preferând să fugă de la şcoală, să repete clasele şcolare,
iar, în final, să abandoneze şcoala, căutând “compania” altora cu aceleaşi
rezultate şi comportamente. 162 Constituirea unor astfel de “companii” şi anturaje
negative, formate de multe ori spontan şi ocazional, reprezintă un factor
favorizant pentru declanşarea unor acţiuni antisociale comise în grup de către
minori. Apariţia şi proliferarea unor asemenea grupuri de “socializare” sau de
“inducţie” negativă se răsfrânge negativ asupra multor tineri cu deficienţe de
socializare familială şi şcolară, dar şi asupra unor minori aparent socializaţi,
care provin din familii cu status cultural şi ocupaţional mediu şi care manifestă
un comportament corect în familie şi şcoală, dar care au fost atraşi ocazional
în asemenea anturaje nefaste, comiţând în grup o serie de acte antisociale.
Secţiunea a III-a
TIPOLOGIA COMPORTAMENTELOR DELINCVENTE JUVENILE
Specific perioadei de tranziţie este faptul că, în principal, “sursele” care

alimentează sau favorizează fenomenul de delincvenţă juvenilă sunt
162
D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.260-261
86
reprezentate de :
a)- minorii aparţinând aşa-numitului fenomen “copiii străzii”, percepuţi ca o
categorie distinctă şi cu un status social inferior, aflaţi la marginea societăţii şi
în proximitatea devianţei şi delincvenţei juvenile, în care se includ copiii fugiţi
sau alungaţi din familie, copiii maltrataţi sau abuzaţi fizic sau sexual de adulţi,
copiii care efectuează în stradă diverse munci sau sunt trimişi de părinţi să
cerşească etc;
b)- copiii şi minorii instituţionalizaţi, defavorizaţi din punct de vedere afectiv şi
familial, care sunt lipsiţi de un climat social şi economic protector, devenind
victime posibile ale anturajelor nefaste care-i împing spre infracţionalitate;
c)- copiii şi minorii cu eşec sau abandon şcolar sau profesional, lipsiţi de
mijloace materiale şi financiare sau care nu au posibilitatea să obţină venituri
prin muncă, “adoptând” sau “învăţând” şi, în final, preferând calea devianţei şi
infracţiunii, prin practicarea unor “ocupaţii” aflate în zona devianţei sancţionate
penal(furturi, agresiuni, prostituţie, consum de alcool şi droguri). 163
Având în vedere vârsta şi persoana tinerilor delincvenţi, tipul de delict
comis, mediul social în care au fost crescuţi şi socializaţi şi posibilităţile reale
de recuperare şi reinserţie socială, pe baza analizelor statistice şi etiologice se
poate realiza şi o tipologie a diverselor comportamente delincvente juvenile:
- minori cu comportamente delincvente ocazionale, accidentale şi
nestructurate, care comit delicte cu un grad redus de periculozitate
socială.
De regulă, această categorie provine din familii legal constituite,dar în
care există deficienţe de socializare, motiv pentru care minorii fug de acasă şi
de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje nefaste, în compania cărora
încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre aceşti minori,
comportamentul lor deviant nu reprezintă altceva decât forma de manifestare a
“crizei” de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în
mod întâmplător sau “ocazional”, din “teribilism” sau “spirit” de solidaritate de
grup cu alţi minori.
Pentru o mare parte dintre aceşti minori există şanse reale de
resocializare şi recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor sancţiuni
educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel pericolele “etichetării”
163
87
sau “stigmatizării” lor de către comunitate, dar şi cele ale “învăţării negative” a
tehnicilor delincvente în cazul resocializării în instituţiile de profil.
- minorii cu comportamente delincvente structurate, care comit delicte cu
un grad ridicat de periculozitate socială, care provin, de regulă, din familii
disociate structural şi funcţional şi cu o situaţie economică precară,
având, totodată, performanţe scăzute şcolare şi profesionale.
Evoluţia “carierei” lor delincvente relevă comiterea, încă de la o vârstă fragedă,
a unor acte predelincvente(furturi de acasă sau de la vecini, colegi de clasă,
fumat, consum de alcool etc.), pentru ca, ulterior, să treacă la realizarea unor
fapte penale mult mai grave(tâlhărie, furt, viol, agresiuni fizice). Pentru unii dintre
ei, identificarea în “timp util” a propensiunii spre devianţă şi adoptarea unor
sancţiuni graduale şi proporţionale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă
oportunităţi viabile de resocializare şi reinserţie socială normală în societate, în
caz contrar existând riscul ca ei să devină “clienţii” obişnuiţi ai centrelor de
internare sau penitenciarelor pentru minori.
- minori cu comportamente delincvente recurente şi reiterative, care comit
fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în delicte
de omor, vătămări corporale, violuri şi tâlhării, consum şi trafic de
stupefiante.
De regulă, aceşti minori provin din acele medii de “socializare negativă”, medii
“marginale” sau chiar “patogene”, unde sunt socializaţi şi “învăţaţi” într-un spirit
contestatar, agresiv şi violent şi unde “dobândesc”, încă de timpuriu, atitudini,
tehnici şi “opţiuni” delincvente şi criminale. De multe ori, autorii unor asemenea
delicte sunt organizaţi în adevărate bande şi grupuri antisociale, specializate în
comiterea unor delicte spectaculoase, atât ca ingeniozitate şi mod de realizare,
cât şi ca procedee de organizare şi valorificare a “produselor” delictuale. 164
Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi a fost adoptată o întreagă gamă de
măsuri educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare socială sunt
foarte reduse, astfel încât ei formează “armata de rezervă” a viitorilor
delincvenţi adulţi.
Secţiunea a IV-a
REGLEMENTǍRI LEGALE ACTUALE CU PRIVIRE LA MINORII DELINCVENŢI
164
D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.263
88
DIN ROMÂNIA
1. Consideraţii generale.
Tendinţele de creştere a fenomenului de delincvenţă juvenilă sunt extrem
de pronunţate în România. Astfel, în perioada 1990- 1998, numărul delincvenţilor
minori identificaţi de organele de poliţie a crescut de aproape 7 ori faţă de
perioada de dinainte de 1989. Dincolo de cauzalitatea delincvenţei juvenile şi
de intensitatea ei, accentuate de o serie de factori şi condiţii specifice
perioadei de tranziţie(diminuarea controlului familial şi comunitar, creşterea
numărului de familii problemă şi copii abandonaţi etc.), evoluţia ei a fost
influenţată, într-o oarecare măsură, şi de “eşecul” sistemului de sancţiuni penale
şi de protecţie a minorilor aflaţi în dificultate, existent, în România, până în
1990.165
După 1989, ca urmare a schimbărilor în regimul politic şi a modificărilor
aduse legislaţiei, pentru a fi pusă în concordanţă cu cea europeană, în
România au fost elaborate noi dispoziţii legale cu privire la minorat, care ţin
seama, cu precădere, atât de protejarea intereselor minorilor, cât şi de
protejarea stării de securitate a comunităţii. Chiar dacă aceste dispoziţii nu au
încă consistenţa unei legislaţii penale special concepută pentru tineri, ele aduc
o serie de modificări vechilor reglementări existente în Codul Penal din perioada
comunistă. Cele mai importante modificări vizează:
2. Limitele răspunderii penale a minorilor.

Astfel minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal, iar
cei care au împlinit 16 ani răspund penal. Minorii care au vârsta cuprinsă între
14- 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au comis faptele care li
se impută cu discernământ.
3. Consecinţele răspunderii penale.
În cazul minorilor care răspund penal, legea prevede aplicarea fie a unei
măsuri educative, fie a unei pedepse. Sancţiunea aplicată ţine seama de gradul
de pericol al faptei comise, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi
morală a minorului, de conduitele sale, de condiţiile în care a fost crescut şi în
165
Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, op.cit., p.384
89
care a trăit şi de orice alt element capabil să caracterizeze persoana

minorului. Pedeapsa, ca atare, se aplică numai dacă se consideră, de către
organele îndreptăţite, că aplicarea unei măsuri educative nu este suficientă
pentru îndreptarea minorului.
4. Măsurile educative care pot fi aplicate.
Acestea sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de
reeducare şi internarea într-un institut medical- educativ.
Mustrarea constă în dojenirea minorului şi evidenţierea pericolului social
al faptei săvârşite,în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea
dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se atenţia că dacă va recidiva în comiterea
faptelor imputate, se va lua, împotriva lui, o măsură mai severă, eventual i se
va aplica o pedeapsă.
Libertatea supravegheată este o măsură care vizează lăsarea minorului în
libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Aceasta poate fi
încredinţată, după caz, părinţilor minorului, adoptatorului sau tutorelui său. Dacă
aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa poate
dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de un an, unei persoane de
încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei
instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Instanţa pune în vedere
celui căruia i-a încredinţat minorul că are datoria de a veghea la îndreptarea
lui şi are obligaţia de a înştiinţa instanţa de îndată ce minorul se sustrage
supravegherii ori comite o faptă prevăzută de legea penală. Odată cu aplicarea
acestei măsuri, instanţa impune minorului o serie de obligaţii sau interdicţii,
printre care să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură
cu anumite persoane sau să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie
de interes public, stabilită de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 ore, de
maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în
vacanţă. În caz că minorul nu răspunde adecvat acestor măsuri, în cadrul
termenului de un an, instanţa poate revoca libertatea supravegheată, pentru a
lua măsuri mai severe.
Internarea într-un centru de reeducare, măsură care se ia în scopul
reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura
necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale. Pe de altă parte,
o asemenea măsură este aplicată minorilor în privinţa cărora celelalte măsuri
90
s-au dovedit insuficiente.

Internarea într-un institut medical- educativ este o măsură menită să
asigure anumitor categorii de minori, care se caracterizează printr-o stare fizică
şi psihică deficitară, un tratament medical şi un regim special de educaţie.
Aceste ultime două măsuri se iau pe un timp nedeterminat, dar nu pot dura
decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În acelaşi timp, măsura internării
într-un institut medical- educativ trebuie să fie ridicată de îndată ce a dispărut
cauza ce a impus aplicarea ei. Dispunând ridicarea acestei măsuri, instanţa
poate lua, dacă este cazul, decizia de internare a minorului într-un centru de
reeducare.
5. Liberarea minorului înainte de a fi major.
Dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de
reeducare şi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare şi de sârguinţă la
învăţătură şi însuşirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea
acestuia înainte de a deveni major.
6. Revocarea liberării sau internării minorului.
Dacă în perioada liberării acordate conform cu reglementarea
precedentă, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune
revocarea liberării. Pe de altă parte, dacă în perioada internării într-un centru
de reeducare sau într-un institut medical- educativ, ori a liberării înainte de a
deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază
că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea. În
cazul în care nu este necesară o pedeapsă, se menţine măsura internării şi
se revocă liberarea.
7. Pedepsele pentru minori
Acestea sunt închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită.Totuşi, limitele pedepselor se reduc la jumătate, iar în
urma reducerii, minimul pedepsei nu trebuie să depăşească 5 ani. Dacă legea
prevede pentru fapta comisă pedeapsa detenţiei pe viaţă, se aplică minorului
închisoarea de la 5 la 20 de ani. De menţionat că diferitele condamnări
pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minoratului nu atrag după sine
incapacităţi sau decăderi.
8. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate
91
minorului, termenul de încercare este compus din durata pedepsei cu

închisoarea, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat
de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este
de 6 luni.
9. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.
Odată cu suspendarea executării pedepsei cu închisoarea aplicată minorului, în
condiţiile reglementării precedente, instanţa poate dispune, pe durata termenului
de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea
supravegherii minorului unei persoane sau instituţii menţionate în dispoziţiile
referitoare la libertatea supravegheată, iar după împlinirea vârstei de 18 ani,
respectarea de către tânăr a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor
prevăzute în cazul adulţilor.166
Toate aceste reglementări sunt menite, în opinia legiuitorului, să asigure o
îmbinare între măsurile de reeducare şi cele de pedepsire ale minorilor
delincvenţi din România. Dar la fel ca şi în alte legislaţii ale unor ţări
europene, distincţia dintre protecţia minorului şi sancţionarea lui nu este
suficient de clară, pentru că în numeroase cazuri, sunt sancţionaţi minori care
au ajuns delincvenţi datorită propriilor educatori(părinţii).
Decăderea din drepturi a părinţilor care oferă modele de socializare
negative propriilor copii este un proces greoi, presărat cu o serie de obstacole
birocratice şi care nu poate fi instrumentat uşor de către justiţie.
Deşi există măsuri legale pentru a da posibilitate copiilor să fie scoşi de sub
autoritatea părinţilor, acestea sunt extrem de greu de pus în aplicare.
Conform art.109 Codul familiei, în condiţiile în care “sănătatea sau
dezvoltarea psihică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a
drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau neglijenţă gravă în îndeplinirea
datoriilor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a
copilului nu se face în spirit de devotament faţă de copil, instanţa
judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va putea pronunţa decăderea
părintelui din drepturile părinteşti”. În realitate, dată fiind competenţa limitată a
autorităţii tutelare şi rezervele fireşti de a interveni în viaţa de familie, există
foarte puţine cazuri de sancţionare a părinţilor, de decădere din drepturile pe
166
F.Grecu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.392
92
care le au.167 În acelaşi timp, intervenţiile asistenţei sociale sunt limitate din
aceleaşi motive.
Din nefericire, înăsprirea sancţiunilor privative de libertate faţă de
infractorii minori nu pare să conducă la scăderea ponderii infracţiunilor comise
de ei în ansamblul fenomenului de criminalitate, întrucât atât centrele de
reeducare, cât şi penitenciarele continuă să reprezinte medii propice pentru
apariţia unor conduite imitative în rândul tinerilor, majoritatea recidiviştilor
provenind din aceste centre de reeducare şi penitenciare. Totodată, măsurile
privative de libertate adoptate faţă de minorii care au comis infracţiuni, în afara
faptului că nu s-au dovedit pe deplin eficace, nu au darul de a înlătura
sentimentul neputinţei şi indiferenţei manifestat în rândul factorilor cu rol de
prevenire şi control şi chiar al opiniei publice, resemnate faţă de ideea
imposibilităţii combaterii şi contracarării eficiente a criminalităţii juvenile. Pentru
acest motiv, este necesară o schimbare importantă în politicile penale şi
sociale de prevenire şi tratament a criminalităţii juvenile în societatea
românească, prin diversificarea formelor şi modalităţilor de prevenţie, intervenţie
şi postvenţie desfăşurate de instituţiile cu rol de socializare, adaptare şi control
social al tinerilor, care vor trebui să includă prioritar:
a) înfiinţarea şi funcţionarea unor instanţe speciale pentru cauzele cu
minori infractori şi, în general, organizarea unei justiţii pentru delincvenţii
minori în conformitate cu standardele justiţiei pentru minori existente în
alte ţări europene şi americane;
b) diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor
infractori, prin creşterea ponderii sancţiunilor privative de libertate şi
diminuarea corespunzătoare a celor bazate pe arest şi privare de
libertate, în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunilor, modul de
realizare, antecedentele minorului şi personalitatea acestuia;
c) funcţionarea şi extinderea sistemului de probaţiune în cazul justiţiei
pentru minori, după modelul existent în alte legislaţii penale;
d) creşterea rolului comunităţii în procesul de susţinere şi reinserţie
socială a minorilor infractori, în scopul de a-I proteja de contactul cu
legea penală şi de a beneficia de un tratament eficient, echitabil şi
uman;
167
M.S. Rădulescu, 2001, p.183
93
e) derularea unor programe de asistare socială şi juridică a minorilor în

perioada adolescenţei, când sunt mai expuşi la un comportament
deviant, datorită gradului ridicat de “vulnerabilitate” criminogenă specific
acestei perioade de vârstă.168
Marcând un progres evident faţă de reglementările existente în perioada
comunistă, noile reglementări româneşti în materie de minorat sunt
caracterizate de o serie de erori sau deficienţe, fireşti pentru dificultăţile pe
care le întâlneşte legiuitorul, nevoit să restructureze sau să modifice o
legislaţie perimată, tributară unor exigenţe ideologice şi care s-a structurat în
decurs de peste 50 ani.
În mod treptat, pe măsură ce se vor acumula mai multe experienţe şi în
condiţiile în care se va proceda la individualizarea actului de justiţie, prin
înfiinţarea unor tribunale speciale pentru minori şi prin apariţia unor judecători
specializaţi în acest domeniu, tratamentul juridic acordat minorilor delincvenţi va
dobândi mai multă coerenţă şi claritate, iar legislaţia pentru tineri va reuşi să
se armonizeze cu celelalte legislaţii din ţările europene, conform exigenţelor
impuse de Uniunea Europeană şi de Organizaţia Naţiunilor Unite.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate Cursuri.
1.Boroi Alexandru,Nistoreanu Gheorghe,Drept penal,partea generală, ediţia
a IV-a,Editura All Beck,Bucureşti,2004.
2.Bulai Costică,Drept penal român,partea generală,vol.I,Editura Şansa,
Bucureşti,1992.
3.Cioclei Valerian,Criminologie etiologică,Editura Actami,Bucureşti, 1996.
4.Culcea Dumitru,Curs de criminologie,Editura Naţional,2001.
5.Dincu Aurel,Criminologie,Editura Universitatea,Bucureşti,1984.
6.Dincu Aurel,Bazele criminologiei,Editura Proarcadia,Bucureşti,1993.
7.Giurgiu Narcis,Elemente de criminologie,Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi,1992.
168
94
8.Mateuţ Gheorghe,Criminologie,Arad,1993.
9.Mitrache Constantin,Mitrache Cristian,Drept penal român,partea
generală,Casa de editură şi presă Şansa,Bucureşti,2002.
10.Mitrofan Nicolae,Zdrenghea Voicu,Butoi Tudorel,Psihologie judiciară,
Editura Şansa,Bucureşti,1992.
11.Nistoreanu Gheorghe,Păun Costică,Criminologie,Editura Didactică şi
Pedagogică,Bucureşti,1994.
12.Oancea Ion,Probleme de criminologie,Editura All,Bucureşti,1994.
13.Oprean Horia,Criminologie,Editura Servo-Sat,Arad,1996.
14.Scripcaru Gheorghe,Astărăstoae Vasile,Criminologie clinică,Editura
Polirom,Iaşi,2003.
15.Stănoiu Mihaela Rodica,Introducere în criminologie,Editura Academia
Română,Bucureşti,1989.
16.Tănăsescu Iancu,Tănăsescu Camil,Tănăsescu Gabriel,Criminologie,
Editura All Beck,Bucureşti,2003.
17.Ungureanu Augustin,Prelegeri de criminologie,Editura Cugetarea,Iaşi,
1999.
18.Ursa Victor,Criminologie,partea generală,1985.
19.Volonciu Nicolae,Tratat de drept procesual penal,Editura Paideia,
Bucureşti,1994.
II.Monografii
20.Abraham Pavel,Derşidan Emil,Dicţionar de termeni juridici,Editura
Naţional,Bucureşti,1999.
21.Antoniu George,Bulai Costică,Chivulescu Gheorghe,Dicţionar juridic
penal,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1976.
22.Antoniu George,Daneş Ştefan,Popa Marian,Codul penal adnotat,Editura
Juridică,Bucureşti,2002.
23.Antoniu George,Vinovăţia penală,Editura Academiei,Bucureşti,1995.
24.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Evoluţii ale delincvenţei juvenile în
România,Editura Lumina Lex,Bucureşti,2002.
25.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Introducere în sociologia delincvenţei
juvenile,Editura Medicală,Bucureşti,1990.
26.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Adolescenţii şi familia,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1987.
95
27.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Probleme actuale ale

prevenirii şi combaterii delincvenţei juvenile,Editura Ştiintifică şi
Enciclopedică,Bucureşti,1986.
28.Basiliade George,Cercetarea criminologică a delincvenţei juvenile, Editura
Academiei,Bucureşti,1969.
29.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cauzele infracţionalităţii în rândul
minorilor,1970.
30.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cunoaşterea personalităţii infractorului
minor şi strategia cercetării delincvenţei juvenile,Editura Ministerului de
Interne,Bucureşti,1970.
31.Brezeanu Ortanşa,Minorul şi legea penală,Editura All Beck,Bucureşti, 1998.
32.Bulai Costică,Stănoiu Mihaela Rodica,Sociologia dreptului penal şi
criminologia,Studii şi cercetari juridice,Editura Academiei,Bucureşti,1974.
33.Coca-Cozma Maria,Justiţia pentru minori,Editura Universul Juridic,
Bucureşti,2003.
34.Crişu Anastasiu,Tratamentul infractorului minor în dreptul penal şi în
dreptul procesual penal,2001.
35.Dicu Aurel,Dimitriu Elena,Probleme de psihologie a educaţiei,Editura
Ştiinţifică,Bucureşti.
36.Dragomirescu Virgil,Psihologia comportamentului deviant,Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1976.
37.Grecu Florentina,Rădulescu Sorin M.,Delincvenţa juvenilă în societatea
contemporană.Studiu comparativ între Statele Unite şi România,Editura Lumina
Lex,Bucureşti,2003.
38.Mihai Gheorghe,Popa Vasile,Repere criminologice,Editura Lumina Lex,
Bucureşti,2000.
39.Petcu Mărioara,Delincvenţa.Repere psihosociale,Editura Dacia, Cluj,
1999.
40.Pitulescu Ion,Criminalitatea juvenilă,Editura Naţional,Bucureşti,2000.
41.Pop Octavian,Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării
minorului într-un centru de reeducare,Editura Mirton,Timişoara,2003.
42.Preda Vasile,Delincvenţa juvenilă,1998.
43.Rădulescu Sorin M.,Tineretul şi delincvenţa,Centrul de Studii şi Cercetări
pentru Tineret,Bucureşti,1992.
44.Rădulescu Sorin M.,Sociologia problemelor sociale ale vârstelor,Editura
Lumina Lex,Bucureşti,1999.
45.Rădulescu Sorin M.,Banciu Dan,Voicu Marian,Introducere în sociologia
devianţei,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1985.
46.Roşca Alexandru,Psihologia copilului,Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1968.
47.Stănoiu Mihaela Rodica,Metode şi tehnici în cercetarea criminologică,
Editura Academiei,Bucureşti,1981.
96
48.Străchinaru Ion,Rădulescu Sorin M.,Tineretul şi delincvenţa,Centrul de Studii

şi Cercetări pentru Tineret,Bucureşti,1992.
49.Teodorescu Vasile,Delincvenţa juvenilă în perioada 1989-1999,Biroul de
Criminologie,Bucureşti,2000.
50.Teodorescu Vasile,Minoritatea în faţa legii,Bucureşti,1992.
51.Turianu Corneliu,Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de
minori,Editura Continent XXI,Bucureşti,1995.
III.Legislaţie relevantă
52.Codul penal al României,în vigoare.
53.Codul penal,adoptat prin Legea nr.301 din 2004.
54.Codul de procedură penală al României,în vigoare.
55.Legea nr.272 din 2004,privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
56.Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului,ratificată prin
Legea nr.18/1990.
97

Delincventa Juvenila

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Delincventa Juvenila

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Delincvenţa juvenilă –factori interni

cea mai rea dintre toate."2

continuă evoluţie, criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi

minorului comparativ cu cea a adultului şi cu cea a bătrânului) ;

de producere, geneză a crimei). Alţi autori 16 consideră că obiectul criminologiei îl

anumită structură(infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra statului

societate, de conştiinţa socială, încă înainte de a fi oprite de legea penală.

conştiinţa socială şi morală) şi după aceea primesc şi o existenţă juridică.

o anumită calitate, aceea de fenomen social negativ şi periculos.

c) din unghiul de vedere al unui anumit tip de infractor, cu toate problemele

anumită unitate de timp şi spaţiu, dinamica criminalităţii ajută la elaborarea

infracţiunilor care diferă prin obiectul juridic principal dar care au ca

B. di Tullio defineşte crima arătând că “putem considera drept crimă

insensibilitate manifestă(pentru că este afectiv, lipsit de empatie).

conjuncturală(plimbare nocturnă ce determină la viol), de natură

În opinia unor autori49, creşterea se explică prin controlul social ce nu

perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale şi tulburări de

societăţii, care se suprapun celor exercitate de către familie, astfel că apare

1.1. Legătura delincvenţei juvenile cu sociologia.

frustrare socială. Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt

externi(relevaţi de situaţia particulară), urmând să înlăture orice ambiguitate, să

subiectul delictului, latura obiectivă şi latura subiectivă.

voluntar o persoană efectuează un act delincvent, având conştiinţa urmării

faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia, minorul nu

aplică sancţiuni penale70. Dacă s-a dovedit existenţa discernământului, minorul

b) Cel de- al doilea criteriu are în vedere sistemul de sancţiuni, tratament

un tratament de durată şi de un regim special de creştere şi educare); 74

urmărind producerea unor consecinţe socialmente periculoase. 76

Delincvenţa juvenilă a fost şi continuă să fie analizată în mod diferenţiat

psihologizantă, accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări datorate

Această teorie pune un accent prea mare pe aspectele conformismului

stresului, a stării de tensiune conflictuală în alte direcţii decât cele vizând

constituie ultima linie de contracarare a presiunilor şi atracţiilor interne şi

americane), după care comportamentul criminal se învaţă prin asociere(cu cei

care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se “învaţă” în

în mediile sociale înstărite, denumită criminalitatea gulerelor albe a arătat că

periculozitate95. De asemenea, s-a verificat parţial şi ipoteza conform căreia

grupuri extrem de diverse a condus la apariţia unor zone cu populaţii formate

Realistă în conţinutul său, orientarea consensuală avansează ipoteza că,

Deşi conţine numeroase idei valoroase, această teorie consideră în mod

Pentru a explica mecanismul definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii

atitudine, se nuanţează sensul de dominare a unor grupuri în unitatea unui

şi mijloacele de intervenţie şi prevenire a actelor antisociale comise de

perspectiva mai multor discipline ştiinţifice(psihologie, sociologie, pedagogie,

- un al doilea tip de teorii sunt cele care consideră că delincvenţa este un

aplicarea unor pedepse penale tradiţionale.

influenţe pozitive sau negative asupra planetei, animalelor şi omului modern.

unor “răzbunători” care se consideră drept exponenţi ai dreptăţii.

Personalitatea este un concept operaţional descriptiv care înfaţişează

factori externi. Dispoziţiile, înclinaţiile negative moştenite le putem modifica prin

- flegmatici, rezistenţi, lenţi şi capabili de multă stăpânire.

punct de vedere criminologic, această componentă a personalităţii este cea mai

referă la asimilarea principalelor valori şi norme sociale prin intermediul

personalitate şi comportamente deviante. Numeroase cercetări au arătat că

social, care presupune o serie de obligaţii, datorii şi răspunderi;

educativă”, care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă socială şi nici

comportamentale(rezultat al cunoştinţelor, deprinderilor, aptitudinilor, intereselor,

dinamica proceselor şi însuşirilor psihice individuale volitive, afective şi de

ajunge la comportamentul- etalon.

exercitate, colericul renuntând la “frânele” care opresc impulsivitatea,

ideile, aspiraţiile, idealurile printr-o activitate variată, reconsiderându-şi în

socială. Adoptarea conştientă a unui scop şi realizarea acestuia în mod

constituit o problemă socială şi un fenomen complex, rezultate din interacţiunea