Sunteți pe pagina 1din 20

5.

ELEMENTE DE RELATIVITATE RESTRÂNSĂ


Mecanica newtoniană nu poate explica fenomenele în care vitezele relative ale
corpurilor din sistemele fizice sunt apropiate ca valoare de viteza luminii în vid  v  c .
Este necesară o nouă teorie care să explice aceste fenomene şi care la limita vitezelor mici
v
 1 să se confunde cu teoria clasică newtoniană. Această teorie a fost elaborată de
c
Albert Einstein şi în esenţă reformulează legile fizicii pentru a descrie fenomenele care au
loc la viteze apropiate de viteza luminii. Teoria poartă numele de teoria relativităţii şi are
două părţi: teoria relativităţii restrânse (elaborată de A. Einstein în perioada 1900-1905)
(sau speciale) ce studiază fenomenele fizice în sisteme de referinţă inerţiale şi teoria
relativităţii generalizate (elaborată de A. Einstein în perioada 1906-1916) ce studiază şi
fenomenele gravitaţionale şi nu impune restricţii asupra sistemelor de referinţă. Punctul de
plecare al teoriei relativităţii restrânse îl constituie, pe de o parte, analiza critică a noţiunilor
de spaţiu şi timp absolut, iar pe de altă parte, rezultatele negative ale experimentelor lui
Michelson şi von Marley.

5.1. Bazele experimentale ale teoriei relativităţii restrânse


a). Experimentele lui Michelson şi von Morley.
Conform principiului relativităţii clasice (galileiene) ecuaţiile ce exprimă legile
mecanicii clasice sunt invariante în raport cu transformările de coordonate şi de timp
(transformările lui Galilei) la trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul. Cu
ajutorul principiului inerţiei, raportând mişcarea la un sistem de referinţă inerţial se pot
defini şi alte sisteme de referintă inerţiale şi, în final, pe baza relaţiilor de transformare
Galilei, se demonstrează echivalenţa acestora. În electromagnetism se poate demonstra că
ecuaţiile lui Maxwell - ecuaţii fundamentale ce descriu comportarea sistemelor fizice - sunt
variante faţă de transformările Galilei. Întrucât ecuaţia de propagare a undelor este variantă
faţă de transformările lui Galilei rezultă că şi ecuaţiile Maxwell - care în cazul undelor
electromagnetice conduc la această ecuaţie - sunt variante faţă de aceste transformări.
Aceasta înseamnă că există posibilitatea de a fixa un sistem de referinţă inerţial privilegiat.
Definirea acestuia are la bază explicarea propagării undelor electromagnetice. La sfârşitul
secolului trecut, prin analogie cu propagarea undelor mecanice, se presupunea existenţa
eterului imobil ca mediu necesar propagării undelor electomagnetice. Acest mediu ar trebui
să aibe simultan atât o mare elasticitate pentru a justifica viteza foarte mare a luminii, cât şi
o extrem de mare fluiditate, pentru a nu opune o rezistenţă apreciabilă corpurilor în
mişcare, de asemenea, ar trebui să umple întreg spaţiul, vid sau substanţă, al însuşi
neproducând nici un efect dinamic. Aceste proprietăţi complexe şi contradictorii ale eterului
nu şi-au găsit interpretarea mecanică rezonabilă, astfel încât s-a impus ideea identificării
eterului cu spaţiul însuşi. Sistemul de referinţă în care eterul este în repaus reprezintă
sistemul de referinţă inerţial privilegiat. Existenţa unui sistem de referinţă privilegiat "eterul
imobil", ar trebui să implice existenţa unui "vânt eteric" datorat mişcării Pământului prin
eter,, iar scopul experienţelor lui Michelson şi von Morley constă tocmai în determinarea
valorii absolute a "vântului eteric". Experienţele folosesc un interferometru cu două
fascicule de lumină perpendiculare între ele. În ipoteza existenţei eterului imobil sau parţial
antrenat de către Pământ, la mişcarea acestuia prin spaţiu ar trebui ca o rază de lumină care
se deplasează paralel cu direcţia vitezei Pământului şi în acelaşi sens să aibă o viteză

84
diferită de viteza unei raze de lumină ce are o direcţie perpendiculară pe direcţia vitezei
Pământului. Rezultatul negativ al experienţelor Michelson şi von Morley sugerează că
efectele eterului nedecelabile, viteza luminii fiind independentă de sistemul de referinţă
inerţial, iar relaţia (13.9) nepermiţând calculul vitezei v. Interpretarea rezultatelor
experienţelor lui Michelson şi von Morley a fost facută abia în anul 1905 de către
A.Einstein.
b). Experienţa lui Bertozzi
În anul 1964, Bertozzi imaginează şi realizează un experiment care urmăreşte să
stabilească dacă viteza luminii în vid poate fi depăţită.Dispozitivul experimental constă
dintr-o sursă de electroni (S), un accelerator Von der Graaf (A) ţi un termocuplu (T) ataţat
unui disc de aluminiu (B) (fig.5.1).

S B
T

A (regiunea de câmp nul)


Fig.5.1.
Electronii emişi de sursa (S) sunt acceleraţi în acceleratorul Van der Graaf până la o
energie cinetică:
E c  eU (5.1)
(unde e reprezintă sarcina electronului, iar U tensiunea de accelerare) după care se
deplasează într-o regiune de câmp nul. Dacă n este numărul de electroni pe secundă din
fascicul, atunci puterea livrată discului (B) de aluminiu este U şi poate fi măsurată cu
ajutorul termocuplului (T). Conform mecanicii nerelativiste viteza electronilor înainte de
ciocnirea discului (B) este:
2
v2  Ec , (5.2)
m
m fiind masa electronului.
Din fig.5.2 se observă că dependenţa teoretică v 2  v 2 ( Ec ) este liniară. Rezultatele
experimentale obţinute pentru energii ale electronilor mai mari de 105eV diferă, însă, de
cele teoretice, observându-se că există o viteză limită superioară v  3  10 8 m / s pe care o
pot avea electronii. Aceasta inseamna că deşi electronii primesc energia de accelerare a
campului, viteza lor este limitată superior, masa acestora devenind funcţie de viteză
m=m(v). v2
teoretic

 91016

experimental

Ec
Fig.5.2.
5.2. Postulatele teoriei relativităţii restrânse

85
Postulatele teoriei relativităţii restrânse au fost enunţate de A.Einstein (A.Einstein-
Zur electrodynamik Lewegter Korper; (Asupra elecrodinamicii corpurilor în mişcare),
Annalen der Physik, IV, vol. 17, pag.891 (30 iunie 1905).)-teoria relativităţii fiind
esenţialmente opera acestuia-însă nu trebuie uitată contribuţia unor precursori ai acestor
teorii: H.A.Lorentz, J.H.Poincart şi P.Langevin. Analiza critică a noţiunilor de timp absolut
şi spaţiu absolut l-a condus pe Einstein la următoarele observaţii cu privire la rezultatul
negativ al experimentelor lui Michelson şi von Morley: 1 rezultatul experimentelor lui
Michelson şi von Morley este aceleaşi atât pentru observatorul mobil, antrenat odată cu
Pământul, cât şi pentru un observator fix situat în eter şi mobil în raport cu acesta; 2 viteza
luminii ( c  3  10 8 m / s ) este aceeaşi pentru ambii observatori; 3 durata fenomenelor şi
lungimea braţului interferometrului depinde de observator. Einstein a fost convins că
inconsistenţa ipotezei eterului (în special datorită explicaţiilor forţate date observaţiilor lui
Fizeau) şi a căutat principiile relativiste care să conţină simultan mecanica clasică,
electromagnetismul şi toate fenomenele naturale. Aceste principii nu trebuiau să conţină
relativitatea Galileiană, ceea ce presupunea modificarea legilor mecanicii.
a). Postulatul relativităţii restrânse (speciale sau einsteiniene)
Principiul relativităţii este rezultatul observaţiei 1 şi poate fi enunţat astfel: „legile
care guvernează fenomenele fizice nu depind de starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă a sistemului de referinţă inerţial” sau „legile fizicii sunt aceleaşi în orice sistem
de referinţă inerţial”.
Acest postulat extinde echivalenţa sistemelor de referinţă inerţiale din dinamica
newtoniană pentru întreaga fizică, arătând că prin nici o experienţă de fizică (mecanică,
electromagnetism) efectuată într-un sistem de referinţă inerţial nu se poate determina starea
de mişcare sau de repaus a acestuia. În acelaşi timp principiul este consistent cu
experienţele Michelson şi von Morley făcând lipsită de sens problema detectării mişcării
faţă de aer.
b). Postulatul invarianţei vitezei maxime de interacţiune
Acest postulat rezultă din observaţia 2 şi se enunţă astfel: „viteza maximă de
transmitere a interacţiunilor este egală cu viteza luminii în vid şi este invariantă în raport
cu orice sistem de referinţă inerţial şi cu orice direcţie de măsurare”.
Enunţat de A. Einstein în anul 1905 principiul a fost verificat experimental abia
începând cu anii 1960. El impune o reconsiderare radicală a ideilor despre spaţiu şi timp,
fapt pentru care a întâmpinat multă rezistenţă de-a lungul anilor. Din principiul invarianţei
vitezei maxime de interacţiuni se pot desprinde două consecinţe importante. În primul rând
transformările lui Galilei obţinute în mecanica clasică în ipoteza invarianţei temporale
trebuie înlocuite cu alte transformări care să respecte invarianţa vitezei luminii în vid în
orice sistem de referinţă inerţial. În al doilea rând se înlătură ipoteza propagărilor
interacţiunilor instantanee la distanţă demonstrându-se caracterul de continuitate
(propagarea din aproape în aproape) al transmiterii interacţiunilor fizice.
c). Principiul de corespondenţă
Acest principiu are un caracter metodologic (Acest tip de principiu se regăseşte în
întreaga fizică (de exemplu: principiul de corespondenţă din mecanica cuantică-N.Bohr,
1923).) şi pune în acord mecanica clasică newtoniană cu toeria relativităţii restrânse.
v 
Deoarece la viteze mici   1 legile mecanicii clasice au fost verificate experimental
c 

86
v
foarte bine, teoria relarivităţii restrânse trebuie, în condiţia  1 , să coincidă cu
c
mecanica newtoniană:

v 
Principiul relativităţii restrânse   1 Mecanica clasică newtoniană
c 

Deci: “legile fizicii clasice nerelativiste trebuie să se poată obţine ca un caz limită din
legile fizicii clasice relativiste, atunci când vitezele corpurilor în fenomenele descrise sunt
mult mai mici decât viteza luminii în vid”.

5.3. Transformările lui Lorentz. Consecinţe


a). Transformările lui Lorentz
Se numeşte relaţie de transformare o relaţie care ne permite să trecem de la
descrierea unui fenomen într-un anumit sistem de referinţă, la descrierea aceluiaşi fenomen
în alt sistem de referinţă. Relaţiile de transformare sunt legi fizice întrucât valorile x,y,z,t
măsurate în sistemul de referinţă (S) de valorile x’,y’,z’,t’ ale aceluiaşi eveniment măsurate
în sistemul de referinţă (S’). Prin definiţie relaţiile de transformare sunt postulate de un
principiu de relativitate. Având în vedere principiile teoriei relativităţii restrânse,
transformările Galilei trebuie înlocuite cu alte transformări care să respecte invarianţa
vitezei luminii în vid în orice sistem de referinţă inerţial. Aceste noi relaţii de transformare
poartă numele de transformările Lorentz.
Prin deducerea lor se consideră un eveniment fizic (E) de coordonate spaţio-
temporale (x,y,z,t) în sistemul de referinţă inerţial (S) presupus fix. Coordonatele aceluiaşi
eveniment (E) faţă de sistemul de referinţă (S’), aflat în mişcare de translaţie cu viteza v
faţă de (S), sunt (x’,z’,y’,t’). Pentru simplitate se consideră (fig.5.3):
Ox  O x 
Oy O y 
Oz O z 
v  v (0,0, v )
ceea ce conduce la:
y   y; z   z
Fiind vorba de mişcare de translaţie, admitem că relaţia de legătură dintre
coordonatele x şi x’ va fi o relaţie liniară (liniaritatea relaţiilor este o consecinţă a
omogenităţii spaţiului şi timpului în cele două sisteme de referinţă.):
x   x   t (5.3)
Coeficienţii  şi  nu pot fi funcţii de poziţie şi timp-pentru a păstra liniaritatea
relaţiei-dar pot fi funcţii de viteză. Aceşti coeficienţi se determină din condiţiile iniţiale şi la
limită ale mişcării. Astfel, dacă la t=0; t’=0 originile O şi O’ ale celor două axe de
coordonate coincid, atunci coordonata x0’(t) a originii O’ faţă de O la un moment oarecare
este dată de relaţia:
x0’=vt (5.4)
iar transformarea (5.3) trebuie să verifice egalitatea:
0  vt   t
de unde:

87
   v (5.5)

z
z

(S) (S)

O O
x, x

y y
Fig.5.3

Înlocuind în relaţia (5.3) expresia (5.5) se obţine:


x     x  vt  (5.6)
Conform principiului relativităţii einsteiniene analog relaţiei (5.6) trebuie să avem:
x    x   vt  (5.7)
Înmulţind membru cu membru relaţiile (5.6) şi (5.7) rezultă:
xx    2  x  vt  x   vt  (5.8)
Se observă că s-a introdus un timp propriu caracteristic fiecărui sistem.
Dacă în sistemul de referinţă inerţial (S) o rază de lumină emisă în momentul iniţial
străbate în timpul t distanţa:
x  ct (5.9)
atunci, conform principiului invarianţei vitezei luminii în orice sistem de referinţă inerţial,
în (S’) vom avea:
x   ct  (5.10)
Înlocuind ecuaţiile (5.9), (5.10) în relaţia (5.8) rezultă:
c 2 tt    2
 c  v  c  v  tt 
de unde (alegerea valorii pozitive pentru  se face din motive fizice evidente: - ordonarea
în timp a evenimentelor care se petrec într-un loc fix faţă de sistemul de referinţă inerţial
(S) să nu fie inversată prin trecerea la alt sistem (S’). Coeficientul  este un mod
obligatoriu real şi finit.):
1 1 v
  ; 
v2 1  2 c (5.11)
1 2
c
Ţinând seama de relaţiile (5.6), (5.7), (5.11) se obţin pentru relaţiile de transformare ale
coordonatelor spaţiale expresiile:

88
 x  vt
 x 
 v2
1 2
 c

 y  y (5.12)
 z  z




şi reciproc:
 x   vt 
x 
 v2
1 2
 c

 y  y (5.13)
 z  z




Pentru relaţia de transformare a coordoantei temporale din prima relaţie (5.13) rezultă:
v2
vt   x 1  2  x  (5.14)
c
sau:
v2 x  vt
vt   x 1  2 
c v2 (5.15)
1 2
c
dacă avem în vedere prima relaţie (5.12).
Din relaţia (5.15) după simplificări şi aranjarea convenabilă a termenilor se obţine:
xv x v
t 2 t  2
t  c t c
2 şi reciproc: .
v v2
1 2 1 2
c c
Grupul de relaţii:
 x  vt
 x 
 v2
1 2
 c
 y  y

 (5.12)
 z  z
 xv
t 2
 c
t 
 v2
1 2
 c
ce admit şi transformările inverse:

89
 x   vt 
x 
 v2
1 2
 c
 y  y

 (5.13)
 z  z
 t   x v
 c2
 t 
 v2
1 2
 c
alcătuiesc grupul relaţiilor de transformare. Se observă că în acord cu principiul de
corespondenţă în ipoteza v  c aceste transformări se reduc la transformările lui Galilei.
Deosebirea fundamentală între grupul transformărilor Galilei si cel al lui Lorentz constă în
faptul că grupul transformărilor lui Lorentz introduce un tip propriu fiecărui sistem de
referintă inerţial.Fiecare sistem de referinţă are timpul său care chiar în interiorul
sistemului, depinde de spaţiu, adică este un timp local.
b). Consecinţe ale transformărilor Lorentz
1 Contracţia lungimilor (Fitzgerald-Lorentz) Să considerăm o riglă fixată imobil pe axa
Ox faţă de sistemul de referinţă inerţial (S). Dacă capetele riglei se află în punctele x1 şi x2,
atunci aceasta are lungimea:
l=x2 - x1 (5.14)
numită lungime proprie.
În sistemul de referinţă inerţial (S’) aflat în mişcare rectilinie uniformă cu viteza v
faţă de (S) ca în fig.5.3 lungimea riglei va fi:
l   x 2  x1 (5.15)
Având în vedere transformările Lorentz (5.13), cum măsurarea lungimii riglei în
sistemul (S’) impune precizarea coordonatelor x’1 şi x’2 la acelaşi moment de timp
x   vt  x1  vt 
l  x 2  x1  2 
t’1=t’2=t’, rezultă: v2 v2
1 2 1 2
c c
adică:
l
l
v2 (5.16)
1 2
c
de unde:
v2
l  l 1 2 (5.17)
c
Numind lungimea l  a riglei în sistemul (S’) lungime cinematică, relaţia (5.17)
arată că: lungimea proprie este mai mare decât orice lungime cinematică, adică lungimea se
contractă dacă se măsoară într-un sistem de referinţă (S’) aflat în mişcare faţă de sistemul
de referinţă propriu (S). Contracţia lungimilor poate explica rezultatul negativ al

90
experienţelor lui Michelson şi von Morley. Astfel, Lorentz explică rezultatul negativ al
experianţelor, considerând că timpii de întoarcere ai fasciculului sunt egali (t2=t3);
fasciculele ajungând simultan pe lama semitransparentă (L) nu mai pot produce fenomenul
de interferenţă. Pentru ca fasciculul longitudinal (3) să se întoarcă în acelaşi timp cu
fasciculul transversal (2) ar fi suficient ca drumul său longitudinal să fie scurtat. Cum
1
durata călătoriei acestui fascicul este v 2 mai mare decât al fasciculului transversal
1
c2
(vezi relaţiile (13.3), (13.4)) drumul său va trebui scurtat în acelaşi raport pentru ca cele
două fascicule să sosească simultan pe lama (L). Deci lungimea d3=d va trebui să fie în loc
d d
de d, v 2 . De fapt v 2 este lungimea d3 măsurată de un observator fix situat în
1 1
c2 c2
eterul imobil.

z z

(S)
(S)

O x, x
O
x1 x2

y
y

Fig. 5.4.

2 Dilatarea timpului (duratelor). În sitemul de referinţă inerţial (S) presupus fix într-un
punct P aflat pe axa Ox şi având coordonata fixă x are loc un eveniment fixic care începe la
momentul t1 şi se termină la momentul t2. Deci, în sistemul (S) evenimentul fizic durează un
timp:
  t 2  t1 (5.18)
 numindu-se durată proprie. În sistemul de referinţă (S’) aflat în mişcare de translaţie cu
viteza v de-a lungul axei Ox faţă de (S) evenimentul durează un timp:
   t 2  t1 (5.19)
  fiind durata cinematică. Conform relaţiilor de transformare Lorentz avem:

91
xv xv
2
t2 
t1  2
   t 2  t1  c  c
(5.20)
v2 v2
1 2 1 2
c c
relaţie ce arată că: durata proprie a unui fenomen este cea mai scurtă raportată la toate
duratele cinematice. Conform acestei consecinţe a relaţiilor de transformare Lorentz în
experienţele Michelson şi von Morley durata experimentului nu este aceeaşi pentru ambii
observatori; pentru observatorul fix, care nu ia parte la mişcare, experimentul se desfăşoară
mai încet, ca şi cum timpul s-ar dilata. Fenomenul de dilatare a timpului a fost observat la
mezonii produşi în straturile superioare ale atmosferei; unii dintre aceşti mezoni au un timp
de viaţă propriu de aproximativ 2  10 8 s . Pentru un observator de pe Pământ intervalul de
timp pentru ca aceste particule foarte rapide venite din spaţiul cosmic să ajungă pe Pământ
(adică să străbată atmosfera) este de minim 10 4 s dacă s-ar deplasa cu viteza luminii.
Rezultă de aici că pentru un observator de la sol, timpul de viaţă al acestor mezoni se dilată
de aproximativ 5000 ori.

c). Spaţiul Minkovski


În teoria relativităţii restrânse, spaţiul şi timpul sunt mărimi între care există o
legătură intrinsecă, astfel încât este natural să se considere că diferitele evenimente se
petrec într-un continuu cvadridimensional, numit spaţiu-timp sau universul Minovski. În
acest univers trei coordonate (x,y,z) se referă la spaţiu, iar a patra la timp (t). Un punct din
universul lui Minovski se numeşte eveniment. Se observă că deoarece cele patru
coordonate nu au aceeaşi dimensiune, direcţiile universului Minovski nu sunt echivalente,
adică acest spaţiu este anizotrop. Întrucât calculele într-un astfel de spaţiu sunt dificile se
introduce în locul coordonatei t o nouă coordonată ict   1  i  care are aceeaşi
dimensiune cu coordonatele spaţiale x,y,z. În aceste condiţii, mărimea:

x  y  z   ict    x   y   z    ict 


2 2 2 2 2 2 2 2
(5.21)
este invariantă în raport cu transformările Lorentz, după cum se poate verifica imediat.
Analog spaţiului tridimensional obişnuit, în universul Minkovski, mărimea
geometrică:
 ds  2   dx  2   dy  2   dz  2   c  dt  2 (5.22)
reprezintă matricea spaţiului Minkovski.
Reprezentăm spaţiul Minkovski (fig.5.5) cu ajutorul a două axe: axa timpului şi axa
spaţiului: 
l  x2  y2  z2  1
2. La t=0 fie un sistem fizic (de exemplu o particulă) în origine.
Deoarece viteza luminii este o limită superioară a tuturor vitezelor, domeniul spaţiu-timp
poate fi divizat în trei domenii de un con, numit conul luminos, a cărui suprafaţă este
definită de ecuaţia:
x 2  y 2  z 2   ict   0
2
(5.23)

Semnalele luminoase emise din origine la momentul t=0 vor descrie liniile înclinate
0
la 45 din fig.5.5. Dar, orice sistem material are viteza mai mică decât viteza luminii în vid.
În consecinţă, pe măsură ce timpul se scurge, acest sistem va descrie o curbă, numită linia
de univers, interioară conului superior. Cum pentru t  0 sistemul se află în semiconul

92
superior, această regiune se numeşte viitor. Analog, semiconul inferior se numeşte trecut.
Regiunea exterioară conului luminos este numită alt univers. Un sistem aflat în O nu va
putea niciodată să atingă sau să vină dintr-un punct aflat în spaţiu-timp din alt univers.

Viitor ict
absolut

O

l  x2  y2  z2  1/ 2

Prezent

Trecut
absolut

Linie de
univers
Fig. 5.5.

Considerând evenimente ale căror puncte de univers se află în domeniul I, în toate


punctele acestui domeniu:  s  2  0 ; adică între toate aceste evenimente şi evenimentul din
O vom avea intervale relativiste temporale. Totodată, în acest domeniu t  0 , ceea ce
înseamnă că toate evenimentele au loc după evenimentele din O, pentru orice sistem de
referinţă inerţial (deci, se află în viitorul absolut al lui O). Analog, toate evenimentele
domeniului II, t  0 , se situează în trecutul absolut în raport cu evenimentul din O. Adică,
evenimentele acestui domeniu se petrec în toate sistemele de referinţă înaintea
eveneimentului din 0. În aceste două domenii, evenimentele pot fi legate cauzal de
evenimentul origine şi succesiunea lor temporală faţă de evenimentul origine este absolută,
adică nu poate fi inversată (este aceeaşi în toate sistemele de referinţă). Pentru toate
evenimentele din domeniul III,  s  2  0 , adică evenimentele sunt separate de evenimentul
origine printr-un interval relativist de tip spaţial. În orice sistem de referinţă inerţial, aceste
evenimente se petrec în puncte diferite ale spaţiului, fapt pentru care ele pot fi denumite ca
evenimente absolut depărtate în raport cu O. Aceste evenimente nu pot fi legate cauzal de
evenimentul origine şi succesiunea lor temporală faţă de evenimetul origine este relativă,
adică poate fi inversată faţă de diferitele sisteme de referinţă.

5.4. Cinematica relativistă


a). Compunerea vitezelor în teoria relativităţii restrânse
Considerăm în raport cu sistemul de referinţă inerţial (S) presupus fix, un mobil ce
se deplasează cu viteza u de componente ux,uy şi uz:

93
dx dy dz
ux  ;u y  ;uz  (5.24)
dt dt dt
Faţă de sistemul de referinţă (S’) aflat în mişcare de translaţie de-a lungul axei Ox
faţă de (S) (fig. 5.6) viteza mobilului este u  de componente u x , u y , u z :
 dx 
ux 
dt 
 dy 
uy  (5.25)
dt 
 dz 
uz 
dt 

Viteza u  u x , u y , u z  a mobilului în sistemul (S) este măsurată cu etaloane de


   
lungime şi cu ceasornicele imobile în raport cu (S), iar viteza u  u x , u y , u z  în sistemul
 
(S’) este măsurată cu etaloane de lungime şi cu ceasornice imobile în raport cu (S’).

z (S) z (S)

O O
x, x

y y
Fig.5.6

Exprimând componentele vitezei u x  , u y  , u z  în funcţie de ux,uy,uz se obţine legea


de compunere a vitezelor în cinematica relativistă. În acest sens, având în vedere
transformările Lorentz se obţine:
 
 
d  x  vt 
dx  dt  v2

 1 
 
 dx  dt  c2   ux  v
ux    (5.26)
dt  dt   xv  uxv
 t 2  1 2
dt d   c
c
dt  v2

 1 2 
 
 c 

94
dy  dy v2
uy 1
 dy  dt dt c2
uy    
dt  dt   xv  uxv
 t 2 1  (5.27)
dt d c  c2
dt  
v2 
 1 2 

 c 
dz  dz v2
uy 1 2
 dz  c
uz   dt  dt 
dt  dt   xv 
u v
 t 2  1  x2 (5.28)
dt d c
c 
dt  
v2 
 1 2 

 c 
Analog, se obţin relaţiile inverse:
 
 
d  x   vt  
dt   2 
dx  1 v 
  
dx dt   c2  ux  v
ux     (5.29)
dt  dt   
 t   x v  1  u x v
dt  d  c2  c2
dt  2 
 1 v 
 
 c2 
2
dy dy   v
uy 1 2
dy dt  dt  c
uy    
dt  dt   
 t   x v  u v
1  x2 (5.30)
dt  d  
c2 c
dt   2 
 1 v 
 
 c2 
dz dz   v2
uy 1 2
dz dt  dt  c
uz    
dt dt   
 t   x v  1 
ux v
(5.31)
dt  d  c2  c2
dt   2 
 1 v 
 
 c2 
Relaţiile (5.26), (5.27), (5.28) şi respectiv (5.29), (5.30), (5.31) reprezintă legea
compunerii vitezelor în cinematica relativistă. Din această lege se poate demonstra că nici o

95
viteză nu poate depăşi viteza luminii în vid. Pentru demonstraţie fie u x  u  şi pentru
simplitate u y  u z  0 . Înlocuind în (5.29) rezuultă:
u  v
u
u v (5.32)
1 2
c
unde:
dx
u
dt
Putem considera următoarele două cazuri: 1 Dacă u   c înlocuind în relaţia (5.32)
cv
u c
se obţine: cv ; 2 Dacă u   c şi v  c înlocuind în relaţia (5.32) rezultă:
1 2
c
cc
u  c,
cc deci viteza luminii în vid este invariantă.
1 2
c
Aplicând principiul de corespondenţă, legea compunerii vitezelor în cinematica
relativistă conduce la legea compunerii vitezelor în mecanica clasică newtoniană. Astfel, în
v2
ipoteza c   sau 2  1 din relaţiile (5.26), (5.27), (5.28) se obţine:
c
u x  u x  v
u y  u y
u z  u z
ce reprezintă legea compunerii vitezelor în mecanica clasică newtoniană.
b).Teorema referenţialelor inerţiale
Teorema referenţialelor inerţiale este o consecinţă a legii de compunere a vitezelor.
Fie un punct material liber care în raport cu un sistem de referinţă inerţial (S) se deplasează
cu viteza u constantă. Atunci putem scrie: ux=constant; uy=constant şi uz=constant.
Considerăm un al doilea sistem de referinţă (S’) aflat în mişcare de translaţie cu viteza v
constantă pe direcţia axei Ox faţă de sistemul (S). În noul sistem de referinţă viteza
punctului material are componentele:
 v2   v2 
u v 
u y 1  2   u z 1  2 
u x  x  c   constant, u    c   constant şi deci şi
u x v constant, u y  
1 2 uv z
uv
c 1  x2 1  x2
c c
sistemul de referinţă (S’) este inerţial întrucât este satisfăcut principiul inerţiei. Astfel că:
„un sistem de referinţă (referenţial) aflat în mişcare rectilinie uniformă faţă de un alt sistem
de referinţă inerţial, este de asemenea inerţial”.
c). Efectul Doppler-Fizeau (cazul relativist)
Considerăm o sursă de unde electromagnetice fixată rigid faţă de un sistem de
referinţă inerţial (S). Frecvenţa undei măsurate în acest sistem este  , unda fiind definită
prin funcţia de undă:

96
  x 
  x, t   0  exp i  t   (5.33)
  c 
În raport cu un alt sistem de referinţă (S’) aflat în mişcare de translaţie cu viteza u
faţă de sistemul (S) în direcţia axei Ox unda recepţionată are expresia:
  x  
  x , t   0  exp i  t    (5.34)
  c  
Receptorul se află fixat rigid faţă de sistemul de referinţă (S’), adică faţă de sursa de unde
electromagnetice se află în mişcare relativă cu viteza u în direcţia de propagare a undei.
Dacă avem în vedere relaţiile de transformare Lorentz:
x   ut 
x
u2
1 2
c
y  y
z  z
x u
t 
t c2
u2
1 2
c
substituind în expresia funcţiei de undă (5.33) rezultă:
  x u 
  t  2 

  x , t   0  expi  c  x   ut  
 
u2 u2
  1  2 c  1  2 

  c c 
sau:
 
 
 cu x 
  x , t   0  expi  t    (5.35)
 u2 c  c 
 1 2 
 c 
Din compararea expresiilor funcţiilor de undă (5.34) şi (5.35) obţinem pentru frecvenţa
recepţionată de receptor:
 cu
 
u 2 c (5.36)
1 2
c
şi:
c  c (5.37)
Relaţia (5.36) reprezintă expresia matematică a efectului Doppler-Fizeau
longitudinal.
Dacă se face trecerea inversă, se obţine:

97
 cu
 ; c  c
u2 c (5.38)
1 2
c
Considerând o undă electromagnetică care se propagă faţă de un sistem de referinţă
inerţial (S) cu viteza c în sensul coordonatei y:
  y 
  0  exp i  t   (5.39)
  c 
iar faţă de sistemul (S’) aflat în mişcare de translaţie faţă de sistemul (S) cu viteza u în
direcţia axei Ox:
  y  
  0  exp i  t    (5.40)
  c  
Se observă că dacă în relaţia (5.39) se aplică transformările Galilei după compararea
cu funcţia de undă (5.40) se obţine:
    şi c  c  (5.41)
ceea ce arată că nu există efect Doppler (clasic) transversal.
Dacă aplicăm în (5.39) transformările Lorentz rezultă:
  x u 
  t   
 c 2 y  
  0  expi  
  u 2
c 
 1
  c 2  

adică:
  u 2 x u 
  
y 1 2  
  c c 
  0  expi t   (5.42)
 u2 c
 1 2  
 
 c  
Din compararea relaţiilor (5.40) şi (5.42) se obţine:

 
u 2 ; c  c (5.43)
1 2
c
Efectul Doppler-Fizeau transversal este un efect pur relativist. El a fost observat
experimental de Ives şi Stilwell (H.E.Ives şi G.R.Stilwell - Journ.Opt.Soc.America, 28,
1998, 215) măsurând deplasarea liniilor spectrale emise de ionii care formau un fascicul de
raze canal cu o viteză suficient de mare.

5.5. Dinamica relativistă


a). Masa relativistă şi impulsul relativist
Dinamica relativistă formulează invariant faţă de transformările Lorentz, legile
fenomenelor mecanice. În acord cu principiul de corespondenţă, legile obţinute în cadrul
v
dinamicii relativiste, la limita  1 , trebuie să fie identice cu cele ale mecanicii clasice.
c

98
În mecanica clasică newtoniană masa unui corp este constantă. În teoria relativităţii
se arată, rezultatul fiind confirmat experimental, că masa unui corp este funcţie de masa
acestuia. În general, masa de repaus a particulei se notează cu m0 (indecele 0 indicând
mărimile fizice din sistemul de referinţă propriu) astfel că făcând notaţiile: m  m0 ; m  m ,
relaţia dependenţei masei de viteză devine:
m0
m v  
v2 . (5.44)
1 2
c
În fig.5.7 este reprezentată dependenţa masei de mişcare în funcţie de valoarea raportului
v/c. Se observă că masa creşte cu viteza v. Dacă v  c şi m   ; rezultatul fiind o
consecinţă a principiului vitezei maxime de interacţiune şi exprimă imposibilitatea
corpurilor de a depăşi viteza luminii c oricare ar fi forţa finită ce ar acţiona asupra lor.
m

8m0

7m0

6m0

5m0

4m0

3m0
0
2m 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
0

m0
Fig.5.7
v
Conform principiului de corespondenţă, când  1 , m  m0  constant, rezuultat în acord
c
cu mecanica clasică newtoniană.
Relaţia:
mv
p
v2 (5.45)
1
c2
reprezintă expresia relativistă a impulsului.
b). Inerţia energiei. Relaţia energie-impuls în teoria relativităţii restrânse
Lucrul mecanic elementar este dat de relaţia:
L  F  d r (5.46)
şi cum:
dp
F  (5.47)
dt
avem:
dp
L   dr  v  d p (5.48)
dt
Cum, în teoria relativităţii estrânse masa depinde de viteză, relaţia (5.48) devine:

99
md  v 2   v 2 dm
1
L  mvd v  v 2 dm  (5.49)
2
Diferenţiind relaţia (5.44) se obţine:
d v 2 
1 m0  v  m0 vdv mvdv m
dm    2 2 dv   
2  v2 
3
2  c   v 2
 v 2 c v
2 2
2 c  v 
2 2

1  2  c 2 1  2  1  2
 c   c  c
de unde:
d  v 2    c 2  v 2  dm
m
(5.50)
2

adică:
L  c 2 dm (5.51)
Admiţând că energia sistemului asupra căruia se efectuează lucrul mecanic
elementar L creşte cu:
dE  L  c 2 dm (5.52)
se obţine, pentru variaţii finite:
E  c 2 m (5.53)
relaţie cu rol fundamental în fizica nucleară, purtând numele de relaţie energie masă sau
relaţia inerţiei energiei.
Integrând relaţia (5.52) se obţine:
L  c 2 m  constant (5.54)
Constanta de integrare din (5.54) se determină din condiţia de repaus:
0  c 2 m0  constant; constant   m0 c 2
astfel că:
L  mc 2  m0 c 2 (5.55)
Variaţia energiei sistemului va fi:
E  L  mc 2  m 0 c 2 (5.56)
Mărimea:
m0 c 2
E  mc 2 
v2 (5.57)
1 2
c
reprezintă energia totală a particulei relativiste, iar:
E 0  m0 c 2 (5.58)
este energia de repaus a particulei.
Diferenţa dintre energia totală şi energia de repaus a particulei relativiste este
tocmai energia cinetică a acesteia.
Pentru demonstraţie se apelează la principiul de corespondenţă.
Înlocuind relaţiile (5.57) şi (5.58) în (5.56) rezultă:
 
1

 v2  2 
E  m 0 c  2
1    1 (5.59)

 c2 
 

 

100
v
În condiţia limită  1 , conform principiului de corespondenţă, relaţia anterioară trebuie
c
să conducă la expresia clasică a energiei cinetice. Într-adevăr, cum:
1
 v2  2
1 v2
1  2   1
 c  2 c2
înlocuind în (5.59) rezultă:
 1 v2  1
E  m 0 c 2 1  2
 1  m 0 v 2  E c
 2c  2
Deci, pentru o particulă relativistă se poate scrie:
E c  mc 2  m0 c 2 .
Pentru obţinerea relaţiei energie-impuls se elimină viteza v între expresiile
relativiste ale energiei (5.57) şi impulsului (5.45). Rezultă:

E  c p 2  m02 c 2  1
2 (5.60)
c). Ecuaţia fundamentală a dinamicii în teoria relativităţii restrânse
Modificarea expresiei impulsului în cazul relativist va conduce la o modificare a
ecuaţiei fundamentale a dinamicii. Astfel, cum:
F 
d
dt
mv   (5.61)
deoarece masa depinde de viteză, se obţine:
dv dm
F m v
dt dt
adică:
 1 
F  m a  v 2 F  v  (5.62)
c 
unde:
dv
a
dt
este acceleraţia particulei.
Pentru obţinerea celui de-al doilea termen din membrul drept al ecuaţiei (5.62) am
avut în vedere că:
dm 1 d mc 2
 2  2
 

1 L 1 F  d r 1
 2 F v
dt c dt c dt c 2 dt c
Ecuaţia (5.62) reprezintă ecuaţia fundamentală a dinamicii în teoria relativităţii
restrânse. Din acestea se obţine următoarea expresie pentru acceleraţia unei particule
relativiste:
a
F

1
m mc 2
v F v   (5.63)
Se observă că vectorul acceleraţie nu mai este colinear cu vectorul forţă (ca în
mecanica clasică newtoniană) ci este un vector conţinut în planul determinat de vectorii
viteză şi acceleraţie. De asemenea, din (5.63) rezultă că acceleraţia depinde de viteză atât
direct cât şi prin masă.
Dacă vectorii F şi v sunt perpendiculari, atunci F  v  0 şi din relaţia (5.63)
rezultă:

101
F transv
a transv  (5.64)
mtransv
sau:
F transv  mtransv  a transv
unde:
m0
mtransv 
v2 (5.65)
2
1
c
se numeşte masă transversală a particulei relativiste.
Dacă vectorii F şi v sunt paraleli, atunci F  v  F  v şi din relaţia (5.63) se
obţine:
F long F long  v 2 F long  v 2 
a long    1  
m mc 2 m  c 2 
adică:
m  a long m0 a long
F long    mlong  a long
v2  v 2

3
2 (5.66)
1 2 1  2 
c c 

mărimea:
m0
mlong  3
 v2  2
(5.67)
1  2 
 c 
fiind masa longitudinală a particulei relativiste.
d). Teorema conservării energiei în teoria relativităţii restrânse
Într-un câmp conservativ de forţe:
F   gradU ; F  U (5.68)
U fiind energia potenţială. Cum:
dp
F  (5.69)
dt
rezultă:
dp dp
  gradU ;  U (5.70)
dt dt
Înmulţind scalar cu dr (vectorul deplasare elementară) ecuaţia (5.70) se obţine:
dp dp
 d r    gradU   d r ;  d r    U   d r
dt dt
adică:
v  d p   dU (5.71)
Cum:
d p  md v  vdm (5.72)
se obţine succesiv din (5.71):
mvd v  v 2 dm   dU
m
2
 
d v 2  v 2 dm  dU

102
c 2

 v 2 dm  v 2 dm   dU
şi apoi:
 dU  c 2 dm (5.73)
Relaţia (5.73) se poate scrie şi sub forma:

d U  mc 2  0 
de unde:
U  mc 2  cons tan t
adică într-un câmp conservativ de forţe energia totală a sistemului se conservă.

103