În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!

Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci
doarme. (Luca 8, 52)
Dreptmăritori creștini,
Sfânta Duminică de astăzi, prin pericopa care s-a citit , ne oferă un cadru cu
două minuni înfăptuite de către Mântuitorul Iisus Hristos din care putem extrage o
mulțime de învățături folositoare pentru mântuirea noastră.
Astfel, Sfânta Evanghelie de azi ne ilustrează cum Hristos este chemat de un
dregător, pe nume Iair să vină în casa sa, pentru că singurul copil pe care îl are, o
fată de doispreze ani, este în pragul morții. În drumul Său către casa dregătorului,
are loc o întâmplare, si în alte cuvinte, prima minune dintre cele doua, care avea să
surprindă nu doar oamenii care erau de față ci și chiar pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Cuvântul Evangheliei ne mărturiște că o femeie care de doiespreze ani avea scurgere
de sânge, îndrăznește să se apropie de Mânturitorul Iisus Hristos ca să se atingă de
haina Lui. Și făcând aceasta, femeia se vindecă de boala pe care o avea.
Puctul culminant este reprezentat de momentul când Mântuitorul întreabă
pe ucenicii lui cine este cel care s-a atins de el. Și ucenicii, foarte mirați de întrebarea
Lui, Îi răspund: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și tu întrebi cine este cel care s-
a atins de tine? Și El spune că s-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care
a ieșit din mine. Femeia în cauză, văzând că a fost descoperită, se înfățișează înaintea
Mântuitorului și mărturiesește care a fost pricina pentru care s-a atins de El și cum
s-a tămăduit de boala pe care o avea. Bineînțeles, Domnul Hristos o fericește pentru
îndrăzneala din credință pe care a avut-o, astfel încât, datorită acelea s-a putut
vindeca.
Mai departe, Sfânta Evanghelie ne relatează că în timp ce Mântuitorul vorbea,
a venit cineva la dregător să-I spună că fiica lui a murit. Dar Iisus, auzind îi spune să
nu se teamă; să creadă și se va izbăvi.
Și așa a fost, pentru că, ajungând la casa dregătorului, Iisus Hristos a înviat
copila în ciuda faptului că cei de acolo râdeau de El, ei știind că fata a murit.
Iată două dintre cele mai deosebite minuni ale lui Hristos. Conținutul acestora,
modul cum s-au întâmplat, precum și factorii care au contribuit la întâmplarea lor,
ne îndeamnă la meditație astfel încât să ne putem folosi pentru viața noastră
duhovnicească.
Astfel, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, doresc să vă prezint două idei pe care
le putem deprinde din Sfânta Evanghelie de azi.
Cea dintâi idee are legătură cu prima minune, și anume vindecare femeii care
avea scurgere de sânge, și ține de deschiderea lui Dumnezeu către oameni,
bunătatea Lui permanentă și dragostea cu care Dumnezeu așteaptă să-L căutăm.
Din această primă minune este interesant de observat că puterea lui
Dumnezeu nu e una de tip vrăjitoresc, nu e una magică ci e una personală. Puterea
lui Dumnezeu nu se obţine doar aşa mecanic prin atingere, ci printr-o relaţie faţă
către faţă cu Dumnezeu. Nu era de ajuns să-L atingi pe Dumnezeu ca să te vindeci ci
trebuia să vrei şi trebuia să crezi. Nu e de ajuns să te atingi de un preot, de icoane,
de moaştele unui sfânt, ca să te vindeci sufleteşte şi trupeşte, trebuie să ai o legătură
personală cu Dumnezeu, trebuie să vorbeşti cu El, trebuie să-i ceri iertare…
Femeia văzându-se descoperită îşi mărturiseşte fapta şi cade înainte
Domnului Hristos. Iar El o încurajează şi o binecuvintează. Femeia a venit să „fure” o
vindecare de la Dumnezeu fără să vorbească cu El. Dar Dumnezeu cunoscându-i
inima îi oferă vindecarea, acceptând ca acea putere să iasă din El, dar îi dă şi o mică
lecţie prin frica pe care ea a căpătat-o fiind descoperită. Domnul ar fi vrut ca ea să
vină personal la El, să-i ceară în faţă o vindecare, să vorbească unul cu altul, fără ca
vindecarea să fie mecanică, doar prin atingere.
Puterea care a ieşit din Domnul Hristos, la prima vedere fără voia Lui, este de
fapt deschiderea mereu a Lui Dumnezeu către oameni, sunt braţele deschise ale Lui
Dumnezeu gata oricând să ne vindece fără să ne pună nicio întrebare şi fără să ne
ceară nimic în schimb. Dar bineînțeles este nevoie de o inimă curată, de smerenie.
Femeia, chiar dacă a vrut să ia vindeacare fără să ceară, inima ei era curată și smerită.
Sfântul Siluan Athonitul spune că "Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-
te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit
Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este
iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni."
 Cea de a doua idee o deprindem din a doua minune si are legătură cu versetul
de la începutul predicii. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu
plângeți; n-a murit, ci doarme. (Luca 8, 52)
Din acest verset înțelegem o deosebire între moarte și somn. Oare este
deosebire? Noi facem deosebire în slujbele noastre și în limbajul bisericesc. Atunci
când cântăm pentru morți spunem: „Odihnește, Doamne, sufletul adormitului
robului tău.” Sau dacă sunt mai mulți spunem: „Odihnește, Doamne, sufletele
adormiților robilor tăi.„ Noi nu folosim cuvântul mort sau moarte. Nu spunem că ne
rugăm pentru cei morți, ci spunem că ne rugăm pentru cei adormiți. De ce? Pentru
că în concepția noastră bisericească, în credința noastră creștină, moartea nu există.
Nu există pentru că noi credem în înviere. Și credem în înviere pentru că și Iisus
Hristos a murit și a înviat. Și după El mulți alții căror Apostolii le-au fost martori.
Așadar, moartea este relativă în înțelesul pe care îl folosim noi. Este o trecere,
o punte, prin care noi trecem dintr-o existență într-o altă existență, sau, dacă vreți,
dintr-un mod de a fi, într-altul.
Adormitul trăiește și după moarte, pentru că cel care moare este trupul,
destinat pământului, așa cum știm, putrezirii și nimicirii; dar în el, partea esențială
este sufletul, care nu moare, ci adoarme. Adoarme în sensul că nu mai comunică cu
ceilalți, și trece într-un alt loc de existență, știut de Dumnezeu.
Părintele Galeriu, într-una din predicile sale, își sfătuia credincioșii cu o
deosebită îndârjire spunându-le să nu se teamă de moarte, pentru că ea practic nu
există. De îndată ce îl avem pe Mântuitorul înviat, moartea nu mai poate exista. Noi
credem în învierea morților, credem în propria noastră înviere, pentru că, altfel, am
avea sentimentul inutilității, că trăim degeaba, că străduințele noastre sunt în zadar.
De aceea, noi, creștinii, credem în înviere pentru că, mai înainte de toate
credem în învierea lui Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel, în prima epistolă către corinteni spune că: dacă Hristos
nu a înviat, credința noastră este zadarnică.
Credința noastră își pierde esența dacă nu credem în înviere. Omul este zidit
de către Dumnezeu să existe, atât, după cum numim noi, în viața pământească, cât
și în viața de după moarte.
 Dreptmăritori creștini,
Observăm că vindecările pe care le dă Dumnezeu oamenilor mereu, în fiecare
zi, prin harul Său, au ca punct culminant învierea. Pe femeia cu scurgere de sânge o
vindecă trupeşte pe drumul spre Iair arătând prin aceasta că finalul vindecărilor
trupeşti va fi de fapt vindecare sufletească, adică Învierea.
Arată prin aceasta că în final toate bolile trupeşti vor lua sfârşit şi vom scăpa
de ele, ajungând să scăpăm şi de moarte, prin Iisus Hristos Domnul nostru care ne
va învia în Împărăţia Lui cea veșnică.
Așadar să rămânem în mințile și în inimile noastre cu credința că Hristos
așteaptă mereu să-L căutăm ca să ne putem învrednici vindeacarea noastră mai ales
sufltedească, de Harul său și de învierea Sa, spre care să avem nadejde totdeauna,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! Dumnezeu să ne ajute și să ne
binecuvinteze!