DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

Partea I
Ediţia a II-a
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
HUREZEANU, DAMIAN
Istoriografie generală şi românească / Damian
Hurezeanu - Ediţia a II-a – Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2005
188 p., 20,5 cm.
ISBN 973-725-461-9

930(100+498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Octavian CHEŢAN

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 08.12.2005; Coli tipar: 13,25
Format: 16/61x86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83
Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ISTORIE

DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ
ŞI
ROMÂNEASCĂ
Partea I

Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÎNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2005
 CUPRINS

Cuvânt înainte ....................................................................................... 7

Prefaţă .................................................................................................. 9

ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

1. Aspecte ale istoriografiei greceşti ................................................... 15

2. Istoriografia latină ........................................................................... 34

ÎNNOIREA ISTORIOGRAFIEI SUB IRADIEREA

UMANISMULUI

1 Istoriografia umanistă europeană .................................................... 46

2 Istoriografia umanistă în Ţările Române ....................................... 61

ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ

1. Consideraţii generale ......................................................................... 86

2. Filosofia şi istoria în secolul luminilor ............................................. 90
3. Istoriografia iluministă românească ................................................. 99

ISTORIOGRAFIA ROMANTICĂ

1. Romantismul şi istoria. Repere generale ......................................... 112

2. Istoriografia romantică europeană ................................................. 124
3. Istoriografia romantică românească ................................................ 158

5
6
 CUVÂNT ÎNAINTE

Supunem atenţiei un Curs de istoriografie generală şi românească

centrat pe principalele sale teme până la romantism inclusiv.
Astfel, cursul cuprinde: istoriografia antică greacă şi romană; umanismul
în istoriografia europeană; istoriografia umanistă în Ţările Române; istoriografia
iluministă europeană; istoriografia iluministă în Ţările Române; istoriografia
romantică europeană; istoriografia romantică românească.
Prefaţa înfăţişează percepţia noastră asupra scrisului istoric, a valorii
istoriei în câmpul creaţiei culturale, a progresului cunoaşterii istorice, a
subiectivităţii şi obiectivităţii în istorie.
Sunt două aspecte care implică lămuriri:
Cursul cuprinde doar temele centrale (în opinia noastră) ale materiei.
Preocupările pentru istorie au avut loc şi în afara spaţiului european – mai ales în
China şi în lumea islamică. La fel, evul mediu european a generat un tip de istorie
preponderent sub forma cronicilor şi analelor, care au furnizat şi furnizează o
nesecată sursă de informaţii. Din perioada de apus a antichităţii clasice şi până în
zorii lumii moderne, cronicile şi analele, laolaltă cu alte categorii de documente,
dezvăluie o lume fascinantă, alcătuită din microuniversuri solicitând intens atenţia
prin culoarea şi relieful lor, prin pronunţate forme comunitare. Puţin câte puţin,
ele s-au desprins de localismul care le era propriu, atingând nivelul perceperii
cristalizării popoarelor care vor forma naţiuni moderne.
Spre a nu aglomera materia am trasat doar liniile ei fundamnetale, acelea
care conţin sâmburele dezvoltărilor ulterioare ale istoriografiei secolelor XIX-XX,
atunci când aceasta va dobândi o complexitate şi o extensiune excepţionale,
înnoindu-şi instrumentarul critic, conceptual, metodologic şi informativ într-o
măsură nebănuită în raport cu epocile precedente.
Nu tratăm în acest curs, cum se poate înţelege, marile doctrine istorice, tema
ţinând de teoria şi filozofia istoriei, domeniu dinstinct al cunoaşterii. Am reţinut
esenţialul din fiecare mare capitol al istoriografiei şi din opera şi activitatea fiecărui
istoric pe care îl prezentăm. Pentru necesităţile acestui curs cu caracter introductiv în
domeniu am apelat pe larg la studiile specializate sau la sintezele mai vechi de care
dispune istoriografia noastră. Se cuvine să subliniem că domeniul istoriografiei şi-a
găsit cadenţa într-un ritm alert mulţumită unor cercetări substanţiale datorate unor
specialişti de prestigiu.
Prin amplele lucrări întocmite de acad. Alexandru Zub este acoperit
aproape întregul spaţiu al istoriografiei moderne româneşti, până la al doilea
război mondial. Lucian Boia, Vasile Cristian şi Pompiliu Teodor au întocmit
7
sinteze demne de interes. Institutul de istorie „Nicolae Iorga” a realizat o
succintă Enciclopedie a istoriografiei româneşti (coordonator acad. Ştefan
Ştefănescu), util instrument de informare în universul scrisului nostru istoric
(instituţii, izvoare, instrumente de lucru, periodice, precum şi un fişier
bio-bibliografic al celor care şi-au investit truda în studiul istoriei).
Istoricii români au contribuit la realizarea unor sinteze sau instrumente
de lucru în domeniul istoriografiei universale. Se cuvine să subliniem
apariţia, sub redacţia lui Lucian Boia, a dicţionarului marilor istorici ai lumii,
în două volume, în limba engleză (Editura Green Woods Press, 1988 şi
1991). Vasile Cristian a publicat un curs universitar de Istoriografie generală
(1979), iar Andrei Pippidi a întreprins o succintă incursiune în istoriografia
universală în legătură cu concepţia lui Nicolae Iorga, cu ocazia apariţiei
ediţiei a IV-a (lărgită) a volumului marelui istoric: Generalităţi cu privire la
studiile istorice (Editura Polirom, 1999).
Mai puţin frecventate în perimetrul gândirii româneşti sunt problemele
teoriei şi filozofiei istoriei. Domeniul a fost mereu deficitar, deşi s-au înregistrat
unele realizări de vârf (dominate de Teoria istoriei a lui Alexandru Xenopol).
Substanţiale sunt sintezele lui Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, şi
George Călinescu, Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, elaborate cu
multe decenii în urmă. Reţin atenţia analizele lui N. Bagdasar şi comentariile
teoretice ale lui H. Stahl vizând istoria şi sociologia istorică.
Mai recent, se pot semnala câteva apariţii, unele chiar semnificative.
Dar preocupările rămân disparate, peisajul apare fragmentar şi neconcludent
spre a putea vorbi de o mişcare teoretică substanţială.
Vine să compenseze nevoia resimţită în acest domeniu traducerea unor
lucrări fundamentale de teorie şi doctrină a istoriei. Amintim, astfel, lucrarea
lui Jerzy Topolski, Metodologia istoriei (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1987), iar mai recent, a lui Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei, operă
vastă publicată în română în forma sintezei alcătuită de D.C.S. Sommervell
(traducere Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas, 1997).
Laolaltă cu numeroasele traduceri din istoriografia străină – în special
ale autorilor care ilustrează Şcoala Analelor – specialiştii şi cititorii români
sunt puşi în contact cu realizările istoriografiei universale, beneficiind astfel
de avantajele circuitelor culturale, indispensabile lumii de azi.
Cursul pe care îl facem cunoscut se ia adresează în primul rând studenţilor de
la facultăţile de istorie şi celor care se specilizează în discipline având tangenţe cu
istoria. Materia cursului răspunde deopotrivă interesului tuturor cititorilor de istorie,
tuturor celor dornici să urmărească devenirea scrisului istoric universal şi românesc.
Textul care vede lumina tiparului acoperă prima parte a programei
întregului curs. În ce priveşte traseul istoriografiei universale şi româneşti
după romantism până spre timpul recent stăruie în preocupările noastre
definitivarea pentru tipar şi a acestei părţi.
8
 PREFAŢĂ

Istoria este modul în care se exprimă faptele oamenilor, ca fiinţe

sociale, de-a lungul timpului. Prin aceste fapte omul se defineşte.
Niciodată, definirea lui, ca om social, nu este încheiată, ci se află într-o
continuă devenire. Prin condiţia sa, omul construieşte istoria, iar procesul
construcţiei este o permanenţă. El nu poate fi gândit ca încheiat – aşa cum
cum îşi închipuia cu aproximativ un deceniu în urmă un filozof – întrucât
aceasta ar însemna pietrificarea unei realităţi (deci a omului), realitate care
este în chip imanent dinamică.
Tocmai această împrejurare determină interesul oamenilor şi al
societăţilor pentru trecutul lor. Vor să ştie cum s-a petrecut devenirea, ce
semnificaţii are ea. Oamenii nu pot să parcurgă traiectoriile care le sunt
destinate fără să poarte cu sine amintirea timpului trecut, să păstreze memoria
celor întâmplate. Pe traseele parcurse ei nu numai că lasă urmele prezenţei
lor, dar urmăresc în mod deliberat să fixeze semne ale trecerii lor prin timp.
De aci s-a născut un semnificativ câmp al cunoaşterii despre lucrurile şi
faptele care au fost ( res gestae). Oglindirea realităţii trecute în scrierile
învăţaţilor defineşte un alt înţeles al istoriei (historia rerum gestarum). Este
vorba de istorie ca ştiinţă înglobând un vast domeniu de preocupări şi de
discipline conexe subsumate sub denumirea generică – istoriografie.
Acest domeniu este tulburător pentru că el dă expresie nevoii
oamenilor de a se gândi pe sine în societate, în epocă, în raporturile lor cu
ceilalţi semeni, de a dobândi, cum se spune, conştiinţa de sine ca indivizi,
comunitate, popor, umanitate. El formează o mare cartă a veacurilor din care
oamenii extrag ştirile necesare despre cele întâmplate în trecut, îşi satisfac
nevoia de a cunoaşte „faptele şi lucrurile”, cum spuneau cronicarii evului
mediu, dar este şi o mărturie a felului în care s-a dezvoltat cunoaşterea în
domeniul dat, a modului în care a progresat maniera de a explica şi a înţelege
9
fenomenele şi procesele istoriei şi în care s-au perfecţionat metodele
cercetării, înţelegerea structurii procesului istoric.
De la primele însemnări pe care omul le-a lăsat privind istoria şi
sensurile ei observăm o cale imensă pe care a străbătut-o intelectul uman.
Fiecare din aceste ipostaze sub care întâlnim scrisul sau însemnările
istoriei sunt demne de stimă pentru că şi cea mai umilă însemnare lăsată de
un călugăr în liniştea vieţii monahale este încărcată de sensuri, după cum
chiar primele inscripţii pe piatră îşi au tâlcul lor adânc, vădind începuturile
decolării spiritului uman.
Pe măsură ce înaintăm în timp privirea a devenit mai ascuţită, interesul
pentru întâmplări şi evenimente mai viu, iar perceperea lor mai cuprinzătoare.
Paralel, s-au perfecţionat metodele de investigaţie şi a crescut preocuparea
pentru exprimarea adevărului, pentru a-l defini cât mai exact. Priveliştea
lumii a fost prezentată în culori mai vii, mai sugestive, înfăţişată în toată
bogăţia nuanţelor sale prismatice.
Sigur, istoria, înţeleg prin aceasta istoria scrisă, nu este un act de pură
cunoaştere. Ea poartă în mod inerent urmele subiectivităţii autorului, ale
individualităţii sale. Dacă nu ar fi aşa, toate textele istorice ar fi nişte piese
turnate la maşină, uniforme şi identice una cu alta. O asemnea istorie (vrem
să spunem totalitatea scrisului istoric) ar fi ca apa stătută a unei mări moarte.
Prin ea n-ar circula curenţii de viaţă, de simţire, de frământare intelectuală
care imprimă identitatea specifică a unui text istoric, care face uneori din el
nu numai o operă ştiinţifică, dar şi una de artă. Apoi, unghiurile infinite din
perspectiva cărora pot fi privite un eveniment, o personalitate sau un proces
istoric, la care se adaugă continuu descoperirea unor noi surse istorice, sau
lectura inedită, proaspătă, a altora fac ca aceeaşi temă să fie studiată şi scrisă
de sute sau de mii de ori. Despre Napoleon, de pildă, spre a da un singur
exemplu, s-au scris până acum sute de mii de titluri şi seria acestor scrieri va
continua probabil şi în viitor (Un savant înregistra circa 200.000 până la
1939). În plus, fiecare nouă epocă istorică îndeamnă să fie regândite epocile
trecute găsind în ele accente noi care interesează contemporaneitatea,
restabilind adevăruri eludate sau denaturate, stabilind o rezonanţă între felul
în care oamenii gândesc epoca lor şi epocile trecute. Să ne amintim cu acest
prilej funcţia pe care o destina istoriei învăţatul cronicar Miron Costin:
„Caută şi te priveşte, cetitoriule, ca într-o oglindă”. Ideea lui Miron Costin e
limpede: istoria este o oglindă a vieţii, a trecutului, dar şi a omului care
citeşte, pentru că ea îl ajută să se descopere, să se înţeleagă pe sine.
10
 Şi mai este ceva: cei care au scris istoria n-au făcut-o în vid, punând
între sine şi societate un zid despărţitor. Au fost, dimpotrivă, oameni ai
timpului lor, implicaţi uneori adânc în frământările acestuia, alteori
contemplând mai senin şi mai detaşat aceste frământări. Prin minţile şi
inimile lor au trecut însă întotdeauna curenţii puternici ai vieţii; de aceea
găsim pe fiecare operă, într-o măsură mai mare sau mai mică, pecetea epocii,
preferinţele şi caracteristicile orientărilor politice sau sociale ale istoricilor.
Unii au făcut direct din scrierile lor operă de partizanat. Aceasta depreciază în
mod inevitabil calitatea lucrării. Vorbesc aici de calitatea ştiinţifică, pentru că,
altfel, cartea poate să prezinte interes literar tocmai prin autenticitatea
sentimentelor şi prin forţa expresiei părerilor afirmate.
O carte de istorie este, aşadar, după părerea noastră, şi un document de
epocă învederând o preferinţă sau alta de ordin politic, social sau cultural.
Este bine, desigur, ca istoricul să fie cât mai imparţial, să scrie, cum spuneau
latinii, sine ira et studio, fără ură şi părtinire. De obicei cu cât o lucrare sau o
operă este mai obiectivă, mai preocupată de aflarea adevărului, cu atât ea are
şanse mai mari de trăinicie. Ar fi însă o iluzie să credem că epoca nu îşi pune
cât de cât pecetea pe opera de istorie, că ideile dominante ale epocii nu
înrâuresc anumite preferinţe sau măcar stereotipuri discrete. Scrierile istorice
trebuie luate ca atare; una este însă să faci aceasta prin însăşi natura lucrurilor,
prin relaţia cunoaştere şi adevăr în istorie, şi alta să profesezi deschis un
evident partizanat politic sau ideologic.
În sfârşit, trebuie să avem în vedere faptul că scrisul istoric ţine de
totalitatea complexului cultural al diferiteor epoci, se zămisleşte şi reflectă
spiritul epocii şi determinaţiile vieţii culturale. După cum, la rândul ei, istoria
înrâureşte climatul general al vieţii spirituale. În funcţie de diferitele perioade
ale istoriei, ea captează în mod variabil mesajele venite din alte zone ale
creaţiei intelectuale. Într-un fel a fost înrâurită, de pildă, istoriografia antică de
retorică şi în altul s-a ţinut sema de aceasta de către istoriografia modernă sau
contemporană. Şi într-un fel arată raporturile istoriei cu sociologia în secolele
XIX-XX. În sfârşit, spre a mă opri doar asupra condiţiei şi caracteristicilor
istoriografiei ca domeniu de sinteză în secolul al XX –lea preocupată de a
investiga viaţa ca totalitate: ea captează acum mesaje din cele mai neaşteptate
sfere de cunoaştere – de la explorările moderne în sfera economiei sau cele
bazate pe metode matematice de calcul la cele din sfera psihanalizei.
Ştiinţa istoriei şi istoriografia, prin urmare, se înnoieşte rapid şi
substanţial, cucerind noi teritorii şi asimilând noi metode de investigaţie. Mai
11
mult poate decât oricare alt domeniu al ştiinţelor sociale, ea se prezintă sub un
dublu aspect: pe de o parte, ea conservă o faţă tradiţională aplecată spre
descriere şi spre resurecţia trecutului; pe de altă parte, ea reconstruieşte
trecutul din perspective mereu înnoite, prin achiziţiile sale extraordinare în
sfera metodelor de cercetare, prin contactele şi articulaţiile sale cu alte ştiinţe
socio-umane, mai tinere şi de un dinamism remarcabil, prin experienţa pe
care o oferă transformările reale ale dezvoltării societăţii umane în deceniile
recente şi care invită imperios, uneori de o manieră dramatică, la reflecţie.
Un mare istoric francez, Fernand Braudel, spunea acum cincizeci de
ani: „Istoria se află astăzi în faţa unor responsabilităţi redutabile, dar şi
exaltante”(Fernand Braudel, Écrits sur l’Histoire, Editions Flammarion,
1977, p. 15). Remarca lui nu şi-a pierdut nimic din actualitate. Dimpotrivă.
După cum continuă să fie la fel de vie pledoaria lui pentru a sesiza cu
promptitudine mutaţiile pe care le suportă scrisul istoric sub impulsul propriei
reflexii şi în virtutea contactelor cu celelalte ştiinţe socio-umane.
Istoria oferă din acest punct de vedere un spectacol fascinant de
flexibilitate şi capacitate de adaptare şi, totodată, de fidelitate faţă de tradiţiile
sale valoroase.
Aceste articulaţii configurând în ultimă instanţă arhitectonica devenirii
istoriografiei pun problema modalităţii celei mai potrivite pe care trebuie s-o
ia desfăşurarea cursului.
Teoretic ar fi posibile câteva alternative.
O cale ar fi selectarea unei serii de autori reprezentativi în succesiunea
temporală consacrând fiecăruia o prezentare potrivită cu importanţa şi
semnificaţia operei. Ar fi un gen de dicţionar abreviat al marilor istorici.
Oricât de atractiv pare un astfel de model, dând posibilitatea prezentării unor
portrete „rotunde” în forme de o anumită expresivitate literară, el ne privează
tocmai de cadrul contextual în care şi-au desfăşurat activitatea marii
reprezentanţi ai istoriografiei. În plus, succesiunea reprezentanţilor scrisului
istoric nu este tot una cu linia devenirii istoriografiei, ca atare, nu permite să
descifrăm înnoirile, mutaţiile şi caracteristicile acesteia în diferite perioade de
dezvoltare. (De altfel, istoriografia dispune de remarcabile instrumente de
lucru de genul dicţionarelor).
Ipotetic, mai există o cale: aceea de a prezenta o mică enciclopedie
bibliografică adnotată a scrierilor reprezentative în domeniu. Ea este
improprie unui curs universitar, prezentând interes doar pentru specialişti.

12
 Rămâne, astfel, cea de a treia cale, aceea de a prezenta istoriografia
urmărind etapele pe care le-a parcurs şi înscriind-o în contextul general al
dezvoltării istoriei reale. Caracterizând, pentru fiecare mare perioadă,
trăsăturile acesteia şi bazele intelectuale (contextul spiritual) în care s-a
desfăşurat mişcarea istoriografică, ilustrată de autori şi de lucrările cele mai
reprezentative.
Un loc adecvat vom acorda, bineînţeles, istoriografiei române din
considerente pe care nu cred că este cazul să le argumentăm special.

13
14
 ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

1. Aspecte ale istoriografiei greceşti

Cum am arătat în Prefaţă, însuşi cuvântul istorie este o moştenire din
limba veche greacă având mai multe sensuri: cercetare, povestire, anchetă.
Şi în domeniul istoriei, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii şi dezvoltării
spirituale, Grecia antică a jucat un rol creator, a fost un factor de geneză.
Memoria colectivă a operat, bineînţeles, cu mult înainte de afirmarea
istoriografiei antice greceşti; semnalele ei vorbesc despre constituirea
conştiinţei comunităţilor umane o dată cu închegarea şi cristalizarea acestor
comunităţi; era o nevoie interioară inexorabilă de fixare, de definire a
legăturilor interumane. Elemente ale memoriei colective s-au păstrat sub
aspecte orale dincolo de zarea construcţiilor politico-statale incipiente.
Clanurile, neamurile şi gintele perpetuau amintirea obârşiilor
transfigurate nu odată în mituri, împletite cu elemente de credinţe religioase,
de semne şi simboluri imaginare, active şi vii.
Istoriografia, ca atare, a început simultan în Mesopotamia şi Egipt, în
jurul anului 3000 î.e.n. Existenţa statalităţii, calendarul şi inventarea scrisului
au fost factorii decisivi pentru evoluţia istoriografiei. Cum aminteşte prof.
Lucian Boia, timp de 2-3 milenii Orientul a produs numai anale, forma cea
mai simplă a istoriografiei. O mărturie impersonală, menţiuni ale
evenimentelor memorabile politice, militare, religioase. La vechii egipteni
menţionarea unui an sau a unei dinastii avea funcţii simbolice, acoperind
faptele şi sensurile unei lumi.
În lipsa scrisului, colectivităţile umane transmiteau oral, sub forma
epopeii, povestirea neamului lor, transfigurată poetic, proiectată fantastic şi
emoţional, dar păstrând întotdeauna simbolurile unor evenimente sau fapte,
sublimând sensuri ale acestora.

15
 Creuzetul istoriografiei propriu-zise a fost, cum am amintit, Grecia
antică, iar afirmarea ei într-o formă deschizătoare de drumuri se situează în
secolul V înaintea erei noastre.
Este epoca în care viaţa spirituală şi intelectuală a lumii greceşti a
izbucnit într-o fantastică iradiere de energii şi impulsuri creatoare care au
delimitat nu numai conturul acestei epoci, dar au transmis impulsuri decisive
asupra întregii evoluţii culturale a umanităţii, au lăsat o moştenire care a
marcat fizionomia culturii umane, hrănind cu sevele ei mai ales gândirea şi
spiritul culturii europene. Lansarea maiestuoasă a istoriografiei greceşti ţine
de ceea ce generic putem numi „secolul lui Pericle”.
Ar fi fastidios să refacem pentru nevoile acestor note de curs ansamblul
mişcării culturale a epocii lui Pericle.
Ne interesează de fapt două mari surse ale istoriografiei greceşti din
epocă: Herodot şi Tucidide, la care mai putem adăuga un alt contemporan al
lor, Hellanicos din Mitilene (479-395 î.e.n.). Acesta a avut preocupări în
domeniul cronologiei istorice şi a întocmit o istorie a Atenei (Atthis).
Privilegiul de a fi numit „părintele istoriei”(denumirea i-a dat-o mult
mai târziu Cicero, un mare scriitor, jurist, om politic şi orator roman ) a
revenit lui Herodot din Halicarnas (485-425 î.e.n.). A avut o viaţă activă, a
străbătut în călătoriile sale prin multe locuri, a văzut lumi şi civilizaţii
deosebite: din Egipt care l-a atras prin mărturiile bogate ale trecutului şi
vestigiile impunătoare ale civilizaţiei sale, până la ţărmurile Mării Negre. L-a
interesat lumea, oamenii, caracteristicile obiceiurilor şi existenţa lor.
A lăsat mărturii preţioase despre toate acestea. Sigur, nu toate
mărturiile sale sunt demne de crezare pentru că Herodot a scris şi despre ceea
ce doar a auzit, uneori şi imprecis, şi nu a trecut prin filtru critic tot ceea ce a
aflat. Nu o dată a fost sedus de ceea ce se părea insolit, de obiceiurile şi felul
de viaţă al unor seminţii pe care nu le-a cunoscut în mod nemijlocit. Dar câte
alte informaţi prezintă o valoare excepţională prin ceea ce comunică, prin
darul observaţiei!
Un analist al marilor doctrine istoriografice nota: „Opera lui Herodot
îşi datorează vasta rezonanţă importanţei pe care a acordat-o datelor
geografice, ca şi diverselor forme de organizare socială şi moravurilor unui
mare număr de popoare”1. Dincolo de diversitatea modului de viaţă Herodot

1
Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’histoire de Confucius à
Toynbee, Ed. Gallimard, 1961, p. 92.
16
a avansat ideea esenţei comune a marilor principii după care se călăuzesc
oamenii.
Opera lui Herodot, pe care a numit-o Istorii, este centrată pe descrierea
războaielor medice (între greci, respectiv atenieni, şi perşi). Cronologic,
scrierea lui îmbrăţişează aproape un secol de istorie. În interiorul acestui
răstimp lumea greacă s-a aflat într-o încleştare acerbă cu marele imperiu
persan, între 500-449 î.e.n.. Este vorba nu numai de o epocă relativ întinsă
sub aspect temporal, dar şi de un vast scenariu prezent în scrierea lui Herodot,
dat fiind faptul că el nu se opreşte doar la problema războaielor medice. De
altfel autorul a scris opera sa în trei perioade; a realizat la început o compilaţie
din 28 de naraţiuni izolate. Mai târziu a reorganizat materia lucrării şi i-a dat o
structură mai bine articulată. Totuşi, lipsa unităţii se resimte. Aceasta
defavorizează, poate, subiectul central, dar are avantajul de a recupera
numeroase alte teme care prezintă interes prin ele însele.
Herodot este omul epocii sale; scrierea sa reflectă orizontul spiritual şi
modalitatea în care grecii din vremea sa percepeau şi înţelegeau lumea.
El s-a integrat în viaţa culturală a Atenei unde a şi rămas destulă vreme.
Dorinţa de cunoaştere, spiritul iscoditor, încercarea de a pune în valoare cât
mai multe din cunoştinţele lui, au dus la o carte stufoasă, cu multe digresiuni
în raport cu tema centrală. Dar, poate, tocmai acest aspect dă prospeţime
expunerii sale, care ne conduce prin cetăţile greceşti, prin Egipt, Asia, Libia şi
Tracia. Într-un fel, textul lui Herodot arată ca un jurnal de călătorie, iar
maniera expunerii sale capătă aspectul unei istorii a civilizaţiei (în genere)
Acordând atenţie istoriei creşterii puterii persane, Herodot are percepţia
faptului că imperiul persan era o creaţie impunătoare a lumii antice.
Într-o perioadă de apogeu, acest imperiu s-a izbit de stânca micii lumi
greceşti care a reuşit, în ciuda disproporţiei dintre forţe, să-şi păstreze
libertatea şi independenţa .
Aproape jumătate din scrierea marelui istoric este consacrată înfăţişării
campaniilor persane împotriva Greciei europene. Atenienii apar în viziunea
lui Herodot ca întruchiparea lumii civilizate confruntată cu cea barbară a
perşilor. Sigur, imperiul persan însuşi avea o civilizaţie proprie, pe care însă
un istoric al lumii greceşti o percepea în termenii adversităţii faţă de
„adevărata” civilizaţie ateniană.
Triumful Atenei confirma, în accepţia lui Herodot, superioritatea
libertăţii asupra despotismului, a forţei morale, asupra celei brute.

17
 Oricum, această înfruntare greco-persană este încărcată de evenimente,
de fapte de arme spectaculoase care fac gloria istoriei greceşti, constituind,
până la explozia lui Alexandru cel Mare pe scena istoriei, tot ce putea oferi
mai dramatic şi mai revelator în materie de eroism şi de ingeniozitate istoria
antică.
Pentru trecutul nostru străvechi, Istoriile lui Herodot prezintă o
importanţă excepţională. În afară de menţiuni făcute în treacăt despre ginţile
trăitoare altă dată pe acest pământ, opera lui Herodot este izvorul cel mai
amplu care dă informaţii despre geţi şi religia lor, despre apartenenţa lor la
marea familie a lumii trace; de asemenea, semnalează elemente de toponimie
şi hidronimie din spaţiul ţării noastre sau din împrejurul ei. Cartea a IVa a
Istoriilor conţine aceste ştiri în contextul descrierii expediţiei lui Darius,
marele rege persan, pe la 514 î.e.n. împotriva sciţilor.
Întreaga relatare a lui Herodot în legătură cu această expediţie este
interesantă. Sigur, pasajele referitoare la geţi şi credinţa lor constituie pentru
noi punctul de maxim interes. „Înainte de a ajunge la Istru – spune Herodot –
(Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii numiţi
skyrmiazi şi nipsei i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire.
Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe
dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se
socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că cel care piere se duce la
Zamolxis – divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al
cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul îl
trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor…
Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre
cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”2.
Urmează relatarea lui Herodot potrivit căreia Zamolxis ar fi fost „om
ca toţi oamenii” în serviciul lui Pitagora. Dobândind avuţie s-a întors printre
ai lui unde a pus să se clădească o sală în care îi primea pe aceştia. Acolo i-a
învăţat despre nemurirea sufletului. Şi-a făcut apoi o locuinţă sub pământ şi a

2
Herodot, Istorii, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 345. Studiul introductiv al
acestei ediţii este întocmit de Adelina Piatkovschi. Traducerea este realizată de
Adelina Piatkovschi şi Felicia Vanţ Ştef. Traducerea, prefaţa fiecărei cărţi şi mai ales
Notele explicative atestă un amplu proces de elaborare şi de informare, un efort
exemplar de erudiţie.
18
coborât în adâncul încăperilor acestei locuinţe. O dată la patru ani se iveşte
din adâncuri fiind zeificat de oamenii locurilor.
Încheia Herodot relatarea sa pe o notă ingenuă şi plină de graţie: „Cât
despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun
despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a
trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost
decât un om, fie c-a fost (întradevăr) vreun zeu din părţile Geţiei îl las cu
bine”3.
În afară de ştirile despre geţi, în care filonul legendei se întrezăreşte în
masa adevărului, găsim la Herodot o mulţime de date hidronimice şi
toponimice care fac parte fie din arealul geografic al ţării noastre, fie se
găsesc în vecinătatea ei. Astfel, Ordessos ar fi Argeşul, Tiarantos – Siretul,
Tyras este numele antic al Nistrului, apoi Hypanis (Bug), Borystenes (Nipru),
Tanais (Don)4.
Dincolo de informaţiile care se ţes într-o pânză nesfârşită în textul lui
Herodot, „părintele istoriei” reînvie într-o descriere vie şi sugestivă ţinuturi,
popoare, comunităţi umane. Există la Herodot o picturalitate remarcabilă în
descrierea sa istorică, există aptitudinea de a crea tablouri sugestive, puternice
şi vii.
În ce priveşte metoda cercetării şi felul în care înţelege problema
adevărului, a cauzalităţii în istorie nu este greu să observăm că la Herodot
există, pe de o parte, năzuinţa de a porni de la temeiuri raţionale în descifrarea
desfăşurării procesului istoric, dar explorarea lui apelează, pe de altă parte, şi
la forţe exterioare desfăşurării faptelor şi evenimentelor istorice.
O mare valoare are modul însuşi în care Herodot prezintă sensul şi
valoarea istoriei ca atare: depozit al memoriei trecute şi, prin aceasta,
modalitate de a ne înţelege, de a ne desluşi şi defini existenţa, de a ne
surprinde în oglinda trecutului. Oglindirea semnifică în fapt dobândirea
conştiinţei de sine şi capacitatea de a ne regăsi într-o continuitate. Herodot
deschide lucrarea sa cu următoarea reflecţie: „Herodot din Halicarnas
înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu
pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de
greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele va pomeni şi pricina

3
Ibidem, p. 346.
4
Ibidem, p. 328-330; 513-515.
19
pentru care aceştia s-au războit între olaltă”5 Ideea lui Herodot este, prin
urmare, aceea că istoria este un mijloc al cunoaşteri de sine şi că păstrarea
memoriei trecutului este unul din faptele cele mai de preţ la care trebuie să
ţină oamenii; este zestrea lor scumpă. Amintim că aceste idei, în formule
apropiate, se regăsesc şi la cronicarii români – Grigore Ureche şi Miron
Costin – trăitori cu peste două mii de ani după Herodot. Elementul care dă
operei lui Herodot statut de istorie, este, pe lângă apelul la diferite categorii de
izvoare, şi năzuinţa lui de a pune în evidenţă cauzele fenomenelor, de a găsi
adevărul în structura faptelor înseşi. În chiar conflictul greco-persan el caută
să dezvăluie cauzele confruntării, iar în ce priveşte aspectele adevărului
apelează pe cât posibil la faptele reale.
Este drept, unii exegeţi ai operei lui Herodot subliniază faptul că în
opera lui naraţiunea se desfăşoară pe două planuri: unul al motivaţiilor şi
îndreptăţirilor omeneşti; celălalt, al rânduielilor superioare care cârmuiesc
lumea. „Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma
întâmplărilor” spune la un moment dat Herodot, reflecţie care coincide
aproape cu a lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, bietul om e
sub cârma vremii”.
Herodot acordă un rol important intervenţiei zeilor în desfăşurarea
evenimentelor; el ţine seama de prevestirea oracolelor, evocă miracolele şi
imixtiunea unor forţe exterioare oamenilor care înrâuresc cursul istoriei.
Plătea prin aceasta tribut spiritului vremii.
Un spirit crescut într-o lume în care zeii erau aproape de oameni,
intervenind adesea în viaţa acestora, era firesc să acorde providenţei şi
destinului un rol important în dirijarea istoriei. Se puteau explica, pe acest
temei, evenimente şi împrejurări care ar fi cerut, la nivelul descifrării lor
cauzale, explorări de tip raţional mult prea analitice.
Dar Herodot este preocupat deopotrivă să caute sensurile reale ale
faptelor, să reţină ceea ce este conform cu ce s-a petrecut în realitate; caută să
găsească explicaţii de ordin cauzal.
Prin aceasta face din Istoriile sale un izvor excepţional de informaţii. El
aduce în raza cunoaşterii nu numai ştiri de ordin istoric; este interesat de
geografie, face ample incursiuni cu caracter etnologic, îl interesează viaţa şi
obiceiurile oamenilor.

5
Herodot, Istorii, vol. I, p. 15.
20
 Opera sa are caracterul unei enciclopedii a vremii pe care o toarnă în
cele nouă cărţi ale Istoriilor. Profuziunea observaţiilor, darul descrierii,
imensa dorinţă de a comunica şi de asemenea senzaţia de prospeţime pe care
o lasă Istoriile fac din scrierea lui Herodot o operă fundamentală a vieţii
spirituale antice, un izvor de neînlocuit al cunoaşterii vremurilor despre care
narează şi un punct de pornire demn de a inaugura traiectoria fascinantă a
unui segment tulburător al culturii şi spiritului uman: istoriografia.

Tucidide (Thucydides)
Dacă lui Herodot îi revine cinstea de a deschide calea „istoriei mari”,
Tucidide a prefigurat pentru aproape două mii cinci sute de ani direcţia pe
care o va lua investigaţia istorică. Pe care îşi va constitui reperele esenţiale.
Nu se cunoaşte exact data naşterii viitorului mare istoric. Este de presupus că
s-a născut în jurul anului 460 şi a trăit până la 399 î.e.n. Tatăl său, după nume
Olores, era probabil trac de origine. Viaţa lui Tucidide este strâns legată de
Atena, unde a ajuns să deţină demnităţi însemnate, fiind implicat în activitatea
politică a cetăţii şi în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în
marea sa operă. Războiul peloponesiac. Nu intră în preocupările textului de faţă
problemele concrete ale războiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Amintim
doar că el a avut ca protagonişti cele două mari cetăţi greceşti - Sparta şi
Atena – în jurul cărora s-au grupat celelalte polisuri. Substratul rivalităţilor a
fost, în ultimă instanţă, de ordin economic la care se adăuga năzuinţa de
întâietate asupra lumii greceşti şi de înrâurire asupra altor cetăţi. Pentru
Sparta, o Atenă prea puternică reprezenta o ameninţare; pentru Corint,
supremaţia ei comercială ar fi devenit sufocantă.
Ca în mai toate cazurile, marile războaie pornesc de la ciocniri mici şi
periferice. Aşa s-a întâmplat în cazul războiului peloponesiac, încât la puţină
vreme de la terminarea războiului împotriva colosului persan lumea greacă se
vede antrenată într-un alt conflict serios. Era vorba de această dată de o
înfruntare în interiorul lumii greceşti care a fost ceva mai relaxată decât
încleştarea greco-persană, dar a avut nu mai puţin un caracter istovitor. A
durat mult, de la 431 la 404 î.e.n. (cu o întrerupere de 7ani), terminându-se cu
victoria Spartei. Atena nu a pierdut ceva fundamental de pe urma acestui
război, dacă facem abstracţie de veleităţile sale de hegemonie şi de
considerente de prestigiu. S-a desfiinţat liga maritimă ateniană, au fost
distruse fortificaţiile oraşului.
21
 Cu toate că Pericle a murit la începutul războiului peloponesiac (429)
democraţia ateniană a funcţionat şi după această dată, iar viaţa intelectuală şi-
a păstrat vigoarea. Atena a rămas farul spiritual al lumii antice. Tucidide a
participat activ la evenimentele războiului peloponesiac. A ajuns chiar să
comande flota ateniană (fiind ales strateg), dar nu a avut noroc în înfruntarea
cu generalul spartan Brasidas. De aceea a fost şi exilat departe de Atena. A
fost un general nefericit, dar un mare istoric.
A început să scrie vestita sa operă după încetarea războiului. Deşi
faptele pe care le povesteşte i-au fost contemporane şi a fost implicat în ele,
Tucidide a scris cu detaşarea cuvenită despre cele întâmplate, realizând o
operă obiectivă. În aceasta constă una din marile calităţi ale scrisului lui
Tucidide. De fapt Tucidide a pus în faţa istoriei (istoriografiei) conştiinţa
adevărului, moment care rămâne până astăzi dominant în demersul
istoriografic6. De aici semnificaţia excepţională a demersului său, faptul că
întreaga istoriografie, indiferent de metodă, de progresele în domeniul
expunerii, viziune, sau demers conceptual, actul de cunoaştere istorică se
revendică de la Tucidide prin finalitatea sa.

Tucidide a folosit diferite categorii de izvoare (dintre acestea

menţionează doar martorii oculari, martorii neoculari, operele istorice,
logografii, poeţii). Multe dintre faptele şi evenimentele războiului îi erau
cunoscute în mod direct. El priveşte războiul ca pe un eveniment
considerabil. „Acest război, scria Tucidide la începutul operei sale, a
constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte
din barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din
omenire”7. El plasează, deci, evenimentele într-un orizont vast şi, deşi
războiul se compune dintr-o infinitate de evenimente şi de fapte, Tucidide
caută să le integreze în totalitate. Nu este însă preocupat în chip special de
sinteză şi nu are darul sintezei. Preocuparea lui este pentru precizie, pentru
descrierea clară şi valorificarea amănuntelor.

6
Accepţia adevărului la Tucidide consta în relatarea exactă a faptelor. Astăzi
această accepţie este mult mai complexă, dar problema relatării corecte a faptelor îşi
păstrează valoarea.
7
Thucidides, Războiul peloponesiac, studiu introductiv, traducere, note, indice
de prof. univ. N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică, 1966.p.147.
22
 Informaţia – arăta el – trebuie totuşi analizată, situată în context.
Interesat de cauze, Tucidide exprimă judecata sa asupra faptelor pe care le
narează, încât găsim în discursul său istoriografic şi elemente reflexive.
Istoricul sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă a cetăţilor
greceşti. El insistă asupra rolului personalităţilor, dar şi asupra condiţiilor
naturale. El prezintă trecutul în lumina experienţei vieţii prezente, făcându-l
prin aceasta mai interesant, mai încărcat de semnificaţii. Tucidide, ca mai toţi
istoricii antichităţii, introduce în textul său discursuri rostite de căpetenii
politice sau militare. Nu abuzează însă de acest procedeu şi caută să
potrivească cele rostite de orator caracterului situaţiilor şi psihologiei celui
care vorbeşte, încât spusele oratorilor să nu pară simple plăsmuiri.
Pe cât posibil, Tucidide elimină elementele extraordinare, miraculoase,
intervenţii ale zeilor, ale voinţei divine, favorizând informaţiile ce se pot
dovedi prin mărturii sigure. „Poate că lipsa miraculosului – nota Tucidide –
va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul
celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva – la fel sau aproape la
fel datorită firii omeneşti – le vor socoti cu folos. Căci am folosit o operă de
valoare permanentă, nu de o clipă”. În acelaşi spirit apare o altă consideraţie a
marelui istoric: „Dacă cineva [deşi] judecând după dovezile menţionate, va
socoti totuşi că lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am expus eu, nu va greşi
de-mi va da crezare şi nu va crede [că a fost] aşa cum le-au cântat poeţii,
înfrumuseţându-le, sau cum le-au povestit logografii, spre a le face mai
atrăgătoare auzului decât mai potrivite cu adevărul…”8
Sigur, Tucidide a fost o personalitate pasionată, a trăit intens
întâmplările care l-au marcat, dar a căutat să-şi domine subiectivitatea, să se
ridice la nivelul înţelegerii aspectelor generale pe care le-a antrenat războiul şi
încercările pe care acesta le-a pus în faţa lumii greceşti.
Pe Tucidide l-a apropiat de adevărul faptelor însuşi caracterul acestora,
aspectele lor concrete, cunoscute foarte bine de istoric. Aceasta îl dispensa de
nevoia de a pune în prim-planul explicaţiilor aspecte exterioare, aflate dincolo
de ele, cum ar fi providenţa, destinul, soarta, deşi atenianul nu le înlătură cu
totul din descrierea sa. A acordat însă o mare atenţie voinţei oamenilor în
modelarea unor evenimente sau chiar a cursului istoriei. A recunoscut însă că
voinţa nu are în orice situaţie un rol hotărâtor. Cadrul general al

8
Ibidem, p. 158.
23
circumstanţelor sau pura întâmplare pot fi mai presus de voinţa actorilor
istorici.
Istoricul a avut un puternic sentiment civic, aducând în primul rând un
omagiu patriei sale – Atena. A fost ataşat cu moderaţie democraţiei ateniene.
Drept model al figurii conducătorului l-a avut pe Pericle. El înţelegea însă că
Atena ducea o politică de hegemonie asupra altor cetăţi aliate, împrejurare
care a slăbit alianţele şi, în ultimă instanţă, poziţia marii cetăţi.
Tucidide a pus problema înrudirii locuitorilor din toate părţile Greciei,
dar cu precădere ideea patriotică vizează la el cetatea, zonele relativ omogene
prin limbă şi obiceiuri.
Sigur, războiul este un revelator pentru a înţelege firea oamenilor,
psihologia lor, aspectele economice şi sociale, strategia şi tactica taberelor
aflate în luptă, principiile războiului, raportul război – pace etc.
Stilul istoricului nu este strălucitor; dintre procedeele literare pe care le
folosesc istoricii antici el recurge mai ales la naraţie, descriere şi analiza
psihologică. În comparaţie cu Herodot, scrisul lui Tucidide este mai
organizat, analiza mai percutantă, exprimarea mai exactă, logica
raţionamentului mai strânsă. Îi lipseşte, poate, farmecul prospeţimii, continua
efervescenţă a unui spirit care ştie să se uimească, ingenuitatea iluzionării,
chiar dacă este vorba doar de plăsmuiri sau fantasme. Oricum, istoria putea
deveni un domeniu efectiv al cunoaşterii numai prin ceea ce i-a transmis
Tucidide: năzuinţa spre adevăr, preocuparea pentru explicarea cauzală,
dorinţa de a dezvolta o operă trainică.
Încercarea de a lărgi câmpul izvoarelor şi de a selecta ştirile veridice,
obiectivitatea, adevărul şi explicaţia constituie repere care consacră numele
lui Tucidide printre cele mai semnificative din istoriografia antichităţii şi ale
întregii istoriografii de-a lungul veacurilor. Despre opera lui Tucidide
filosoful Mircea Florian scria: „În opera Războiul peloponeziac a lui
Tucidide, general nenorocos şi om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu
metodele ei specifice, este prefigurată”. Şi Mircea Florian continuă: „După
cuvintele criticului Albert Thibaudet «ea (această operă) rezumă tot aşa de
bine istoria viitoare ca şi istoria trecută: e o ktema as aei» (o construcţie
pentru totdeauna)”.9 Mai mult decât atâta nu se poate spune despre
semnificaţia scrisului lui Tucidide.

9
Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, ediţie de Nicolae Gogoneaţă
şi Ion C. Ivanciu, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p. 31.
24
 Polibiu
În galeria marilor istorici ai antichităţii se înscrie şi Polibiu (Polybius) din
Megalopolis. A trăit (aproximativ) între 204-122 î.e.n. Îl despart, prin urmare,
peste două secole şi jumătate de Herodot şi Tucidide. Grecia clasică a trecut
prin epopeea lui Alexandru cel Mare, ajungându-se la structura statelor
elenistice (de fapt la un alt tip de civilizaţie), fiind apoi supusă Imperiului
roman, după înfrângerea definitivă a Macedoniei (168 î.e.n.) şi a Ligii aheice.
Roma se afla spre culmea împlinirii destinului său universal când Polibiu a
ajuns ca ostatec în cetatea eternă. Era de acum un om format, cu o largă cultură
în materie de poezie, filozofie, istorie. Îşi însuşise şi arta militară. Polibiu se
numără printre primii străini care simt fascinaţia irezistibilă a Romei. A reuşit
să se introducă în cercurile înalte ale oraşului, câştigând mai ales prietenia lui
Scipio Emilianus. A călătorit mult în Galia cisalpină (în Franţa meridională), în
Spania. A traversat Alpii şi a vizitat Cartagina.
S-a aflat în oastea lui Scipio Emilianus cu prilejul asediului Cartaginei
şi a asistat la cucerirea şi dărâmarea oraşului (146 î.e.n.).
Într-un târziu s-a înapoiat în Corint unde a şi murit (se crede, la vârsta
de 82 de ani). A scris opera sa, Istorii, în ultimii ani ai vieţii. Din cele 40 de
cărţi ale lucrării s-au păstrat cinci, iar alte fragmente se regăsesc în scrierile
unor autori care au trăit mai târziu. Istorii este dedicată tot unei epoci
contemporane autorului, îmbrăţişând în fapt o perioadă de circa şase decenii,
220-168-167 î.e.n., când Roma a cunoscut o explozie a expansiunii sale.
Întâlnim aici descrierea războaielor cartagineze, războiul illiric, victoria
asupra Macedoniei şi Ligii aheene, expediţia romană victorioasă în Spania.
Este în fapt o sinteză între conceptul de istorie romană şi istorie
universală, făcând legătura între evenimentele din Italia, Spania, Siria, Egipt.
În toate aceste regiuni Imperiul roman realizează o funcţie cuceritoare, dar
promovează şi arta păcii. În felul acesta Polibiu conferă organicitate ideii de
istorie universală dându-i acestui concept o nouă valoare. Polul structurator al
istoriei universale era Roma. Problema pe care şi-a pus-o Polibiu este
următoarea: cum de a ajuns Roma în decurs de şase decenii să domine restul
lumii, „încât contemporanii pot s-o privească uimiţi, iar urmaşii nu vor
ajunge niciodată s-o întreacă”10. Explicaţia a căutat-o în forţa armatei

10
Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1979, p. 42. În prelegerile de faţă folosim această lucrare nu numai
pentru că literatura noastră este lipsită de compendii de istoriografie generală, ci şi
pentru că este o realizare temeinică, sobră şi bine documentată.
25
romane, bineînţeles, în organizarea ei şi mai cu seamă în instituţiile ei, în
echilibrul constituţiei republicii romane.
Cu acest prilej, Polibiu examinează diferite tipuri de constituţii găsind
că forma optimă este aceea care asigură soliditatea organismului statal şi
buna lui funcţionare. Pentru că succesul în mişcarea istoriei nu constă nici în
factorii psihologici, nici în rolul indivizilor, oricât de importanţi ar fi.
Problema organizării statale şi a stabilităţii instituţiilor sunt, aşadar, în
viziunea lui Polibiu pilonii de rezistenţă ai edificiului unei puteri. Nu mai
puţin, Polibiu a observat în societatea romană caracterul sudat al celulelor de
bază ale acesteia: familia şi sentimentul de strânsă conexiune al acesteia în
jurul „vetrei” ocrotite de zeii protectori şi cimentată de memoria înaintaşilor.
Instituţiile politice aveau, aşadar, la bază ţesuturile puternice ale celulelor
familiale sudate de religie şi de sentimentul veneraţiei faţă de comunitatea
căreia aparţineau nemijlocit, sentiment transformat pe un plan mai vast în
datoria faţă de patrie şi de valorile pe care le promova.
O idee fecundă exprimată de Polibiu este aceea conform căreia pentru
înţelegerea istoriei este nevoie de o viziune globală asupra totalităţii; istoria
nu poate fi percepută corect pornind de la parte la întreg, ci invers: viziunea
de ansamblu deschide calea spre înţelegerea părţilor distincte ale totalităţii.
Această viziune l-a făcut pe celebrul istoric de mai târziu, Theodor
Mommsen (1903) să afirme că de la Polibiu s-a putut cunoaşte şi învăţa cel
mai mult dintre istoricii antichităţii.
O altă idee semnalată de Polibiu este aceea a creşterii şi descreşterii
puterii unei comunităţi istorice, plecând de la exemplul cetăţilor greceşti.
Cum vom vedea în continuare, această idee a preocupat intens istoriografia
umanistă şi iluministă. De fapt orice declin şi cu atât mai mult orice prăbuşire
a unor vaste construcţii statale orientează reflecţia istorică spre această
tulburătoare temă.
Prin tematică şi abordarea ei, Polibiu aderă şi el la ideea că istoria
trebuie să fie o istorie contemporană. Cultivarea ei oferă şi cele mai multe
elemente de reflecţie, de autocunoaştere. De aici semnificaţia practică a
cunoaşterii istorice, rolul pragmatic al acesteia. Este o idee pe care Polibiu a
ţinut s-o valorifice şi s-o impună atenţiei celor interesaţi de domeniu. În
privinţa metodei de cercetare, Polibiu împărtăşeşte poziţii similare cu cele ale
lui Tucidide. El este adeptul înfăţişării corecte a faptelor şi evenimentelor, a
descrierii obiective a lor şi socoteşte că valoarea cercetării este dată de
dezvăluirea cauzelor. „Atât scriitorii, cât şi cititorii istoriilor – scria el –
26
trebuie să fie atenţi nu atât la povestirea faptelor înseşi, cât la împrejurările
care au precedat, au însoţit sau au urmat faptele. Căci dacă se elimină din
istorie cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinat evenimentele,
precum şi ce a rezultat, fericit sau nefericit, „ ceea ce rămâne din ea este
numai un spectacol declamatoriu”. Ideea este mai concis exprimată în alt
context: „Cel ce răpeşte istoriei… cauza, răpeşte tocmai ceea ce este
caracteristic istoriei”.11 Polibiu nu introduce elemente de ordin supranatural
în desfăşurarea evenimentelor. Faptele nu sunt raportate la destin, la
divinitate, sau la împrejurări accidentale (semne prevestitoare, cutremure etc),
ci se caută să se dezvăluie cauzele umane ale evenimentelor. Pentru
întocmirea operei sale, Polibiu a examinat variate documente (surse narative,
inscripţii, acte oficiale) la care s-au adăugat, cum am amintit, călătoriile pe
care le-a făcut în locurile unde s-au petrecut evenimentele. Astfel de
cunoştinţe – de ordin geografic şi din sfera documentară (inscripţii, mărturii,
acte oficiale, mărturii orale) făceau parte, după Polibius, din recuzita
istoricului, din formaţia şi pregătirea sa. Stilistic, lucrarea lui Polibiu este
departe de a străluci; expunerea e sobră, pe alocuri greoaie. Captează însă
prin adevărul şi descrierea exactă a celor spuse. Îi este inferior lui Tucidide în
ce priveşte puterea intuiţiei şi vigoarea scrisului, dar are avantajul unei
experienţe istorice mai mari şi al orizontului mai vast din perspectiva căruia
scrie. Este de înţeles, de aceea, că opera sa a trezit de timpuriu un viu interes.
El poate fi considerat „cel mai mare dintre istoricii antichităţii, prin factura
generală a operei sale”.12

Strabon
În secolele care au urmat, constată specialiştii, tabloul istoriografiei
alimentat de autorii greci este contrastant. Se observă, pe de o parte, o
efervescenţă a cercetărilor, dar şi scăderea nivelului calitativ al acestora. În
epoca lui August, Diodor din Sicilia a întocmit o Bibliotecă istorică de 40 de
cărţi, care se voia o istorie universală „a tuturor timpurilor şi popoarelor”13.
S-au păstrat doar 15 cărţi care probează faptul că autorul nu avea darul

11
Cf. Vasile Cristian, op. cit., p. 42.
12
Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Bucureşti 1978.
13
Vezi Vasile Cristian, op. cit., p. 43; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică,
Editura Sport-Turism, 1981.
27
sintezei, capacitatea de a realiza o operă închegată. Este în fapt o compilaţie,
interesantă prin informaţiile preluate din alte lucrări, între timp dispărute. Un
alt istoric, Dionis din Halicarnas a lăsat o voluminoasă lucrare: Antichităţile
Romei. Este semnificativă reflecţia sa: „Istoria este filosofia predată cu
ajutorul exemplului”.14
Atât prin valoarea sa intrinsecă, precum şi prin interesul pe care îl
prezintă pentru istoria trecutului nostru, reţine în mod special atenţia Strabon
(63 î.e.n.-21 e.n.)şi Geografia sa. S-a născut la Amaseia, în jurul
anului 60 î.e.n. A ajuns la Roma, a trăit acolo o vreme, a întreprins multe
călătorii în afara Greciei şi a Peninsulei Italice.
A compus o amplă operă istorică intitulată Istorica hypomnemata în 47
de cărţi. Cea mai mare parte era consacrată perioadei de după 144 î.e.n. A
mers cu expunerea până la moartea lui Caesar şi s-a aplecat mai ales asupra
evenimentelor legate de anexiunea Asiei Mici la Imperiul roman.
Geografia lui Strabon este o operă valoroasă nu numai pentru
informaţiile de ordin geografic, ci şi pentru cele cu caracter istoric. La sursele
sale au apelat scriitorii de mai târziu: Plutarh, Appian etc. Opera lui Strabon
avea 17 cărţi dintre care au ajuns la noi doar 7. Este un vast tratat de
geografie. Primele două cărţi reprezintă o introducere generală; a treia este
dedicată Spaniei, a patra Galiei, Britaniei şi altor zone septentrionale, a cincea
şi a şasea Italiei şi insulelor italiene, a şaptea Germaniei, Sciţiei, Peninsulei
Balcanice septentrionale – Tracia şi Illiria. Trei cărţi sunt dedicate Greciei.
Există o carte dedicată altor teritorii, până la ţărmurile Donului.
Strabon a consultat un mare număr de autori pe care îi citează cu
onestitate. Opera sa a fost cunoscută mai târziu, după moartea sa. Prima
traducere latină a Geografiei lui Strabon a apărut în 1471 la Roma. „De la
Strabon provin unele dintre cele mai însemnate ştiri privitoare la populaţiile
de la Nordul Dunării. El arată că teritoriul getic se întindea la est de
Germania, între valea Dunării şi munţii Pădurii Hercinice”15. Ştirile din
Geografia lui Strabon coincid cu cele furnizate de Iulius Caesar în
Comentarii despre războiul galic. Ţinutul dintre Nistru, Marea Neagră şi
gurile Dunării erau numite de Strabon „stepa geţilor”. Interesează în chip
special menţiunea că dacii şi geţii sunt două ramuri ale aceluiaşi neam care

14
Ibidem.
15
Dicţionar de istorie veche a României. (Paleolitic–sec. X) editor D. M. Pippidi,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 552.
28
vorbesc aceeaşi limbă. Tot la Strabon se întâlnesc ştiri despre regatul lui
Burebista şi întinderea acestuia, despre puterea sa militară evaluată la circa
200000 de oameni (pedestrime, arcaşi şi călăreţi), despre incursiunile pe care
regele get le-a făcut în Tracia, cutezând să ameninţe Imperiul roman. Din
textele antice deducem că Burebista a plănuit o vastă politică de alianţe. Mai
semnificativă este informaţia despre unirea sub puterea sa a triburilor daco-
gete, despre epoca de educare a moravurilor acestora şi a întăririi
sentimentului religios, cu ajutorul marelui preot Deceneu spre a solidariza în
acest fel triburile în jurul puterii centrale. Prin scrierile lui Strabon (ca şi ale
altor autori antici – Ptolemeu, Appianus, Dio Cassius, Iordanes) se deschid
ferestre spre cunoaşterea unor repere semnificative ale istoriei politice şi
militare şi ale civilizaţiei materiale şi spirituale a daco-geţilor.

Plutarh (46 – 127 e.n.)

În galeria scriitorilor antici s-a bucurat de un mare renume Plutarh din
Cheroneea. A trăit într-o perioadă frământată a lumii romane şi a unei Elade
căzute de mult sub stăpânirea Romei. S-a distins de tânăr prin dragostea de
muncă, setea de cunoaştere şi aplecarea spre reflecţie asupra problemelor
generale ale existenţei şi ale vieţii oamenilor. A călătorit puţin, încât biografii
săi s-au întrebat mai târziu de unde a preluat sursele documentare spre a
întocmi o operă atât de vastă întrucât un oraş cum era Cheroneea nu oferea
pentru studiu mari tezaure de cercetare de care dispuneau alte centre
însemnate ale antichităţii, ca Roma sau Atena. Oricum, exegeţii operei lui
Plutarh înclină să creadă că cea mai mare parte a informaţiei a dobândit-o
singur şi nu provine din lucrările altor autori care l-au precedat. Pe parcursul
unei vieţi îndelungate Plutarh a fost contemporanul multor conducători ai
lumii romane. L-ar fi cunoscut în tinereţe pe Nero, iar spre senectute s-a
bucurat de onorurile care i le-a acordat Traian (rangul consular) ca şi Hadrian,
urmaşul acestuia.16 Plutarh a lăsat o operă vastă: texte cu conţinut filosofic, cu
privire la ştiinţele naturii, politice, filologice etc. Aceste texte nu au o
întindere mare. Scrierile filosofice reprezintă de fapt reflecţii pe o temă dată:
Despre daimonul lui Socrate, Despre decăderea oracolelor; Despre
superstiţii, Despre muzică, Despre contradicţiile epicureice etc.

16
Vezi N.I. Barbu, Plutarh. Viaţa şi opera, în Plutarh, Vieţi paralele, vol. I,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. XIII.
29
 Marea operă a lui Plutarh este Vieţi paralele. Din fericire, opera lui
Plutarh s-a păstrat aproape în întregime, încât posteritatea a beneficiat de
textele acestui învăţat al antichităţii. În afară de interesul pe care l-a trezit
atunci, în antichitate, scrierile sale s-au reînscris pe orbita interesului o dată cu
zorii epocii moderne. A fost citit de umanişti încă din secolul al XV-lea, apoi
a fost tipărit în secolele următoare. Mari artişti ai cuvântului şi figuri istorice
de seamă l-au citit cu pasiune – de la Friedrich cel Mare şi Napoleon, la
Rousseau şi Montesquieu. Dar cel care a beneficit cel mai mult de lectura
operei lui Plutarh a fost genialul dramaturg Shakespeare. Piese ale „marelui
Will” au teme sugerate de opera lui Plutarh: Coriolanus, Antoniu şi
Cleopatra, Iuliu Caesar. Vieţi paralele însumează o suită de 46 de biografii
dispuse simetric, două câte două: una a unui mare om de stat roman, alta a
unui conducător grec. Pentru a avea o reprezentare despre dispunerea părţilor,
dăm câteva exemple: Theseu şi Romulus; Lycurg şi Numa, Pericle şi Fabius
Maximus; Alcibiade şi Coriolanus; Nicias şi Crassus; Demostene şi Cicero;
Alexandru şi Caesar etc.
Plutarh a început să scrie această mare operă relativ târziu – după 105
e.n. – având înapoia sa o îndelungă experienţă de viaţă, o înţelegere bogată a
oamenilor şi lucrurilor.
Vieţile paralele sunt, în primul rând, biografii umane şi nu reconstituiri
istorice propriu-zise. El a ţinut să sublinieze aceasta cu prieljul vieţilor lui
Alexandru cel Mare şi Caius Iuliu Caesar: „Căci noi nu scriem istorie ci
povestim vieţi”17.
Sigur, Plutarh nu a proiectat figurile oamenilor iluştri ai antichităţii pe
vaste fundaluri istorice. Aceasta nu înseamnă că descrierile sale nu conţin o
bogată materie istorică. Nu a prezentat însă contextul istoric în ansamblul
său; a selectat din istorie ceea ce a considerat necesar pentru a reliefa
caracteristicile vieţii eroilor prezentaţi. Într-un cuvânt, opera lui Plutarh nu
este o lucrare de istorie, în sens strict, dar nu este nici una lipsită de istorie.
Judecând scrierea autorului grec în latura ei profundă am putea spune
că preocuparea principală a acestuia a fost să zugrăvească oameni şi să
descifreze caracterele acestora. După Plutarh, chiar în cazul unor mari figuri
perspectiva cea mai potrivită de a surprinde caracterele este dată nu de
momentele semnificative din viaţa lor, ci de atitudini, comportamente sau

17
Plutarh, Vieţi paralele, vol. III, ediţie şi traducere de N. Barbu, Editura
Ştiinţifică, 1966, p. XXXIV.
30
reacţii specifice scenelor obişnuite de viaţă. În relatarea vieţilor lui Alexandru
cel Mare şi Caesar, Plutarh menţionează: „Scriem în această carte povestea
vieţii regelui Alexandru şi povestea vieţii lui Caesar. Multe sunt faptele pe care
le-au săvârşit ei, dar noi nu le-am povestit pe toate la rând[…] ci le-am scurtat
pe cele mai multe[…] rugăm pe cititori să nu ne-nvinuiască c-am făcut aşa…
că aici noi nu scriem istorie, ci povestim vieţile unor oameni, ş-apoi virtutea
sau cusurul nu se vădesc întotdeauna din faptele cele mai strălucite, ci, de multe
ori, un lucru neînsemnat, o vorbă, o glumă oarecare, dau în vileag firea unui om
mai bine decât bătăliile în care cad ostaşi cu zecile de mii”.18
Plutarh ţinea să pătrundă mai cu seamă lumea interioară a celor
portretizaţi „semnele osebitoare ale sufletului” şi nu faptele exterioare legate
de acţiunea şi viaţa lor. Prin cele menţionate mai sus Plutarh arată că Vieţile
paralele sunt precumpănitor o suită de tablouri psihologice. În spusele sale
este mult adevăr. Plutarh este mai cu seamă un explorator al firii umane, iar
cărţile sale o învăţătură despre om în diverse ipostaze de manifestare. Cărţi
despre curaj şi timiditate, despre virtute şi moliciune sufletească, despre
măreţie şi cădere, despre noroc şi pericol neaşteptat, despre stăpânire de sine
şi labilitate, despre îndrăzneala de a sfida încercările şi neputinţa de a le face
faţă.
O mare calitate a operei sale este că vorbeşte despre eroii săi cu
detaşare şi seninătate; scrisul său este contemplativ, neimplicat în ceea ce
povesteşte. Acest sentiment al detaşării îl face credibil şi întreţine interesul
lecturii. Plutarh atrage atenţia că relatările sale nu urmăresc o reconstituire
amănunţită a faptelor istorice. Aceasta nu înseamnă că textul său pare rarefiat
de asemenea fapte. Există în opera lui Plutarh multe scene de viaţă prezentate
cu darul descrierii vii şi antrenante. Dar faptele descrise apar pe baza
evenimentelor istorice încât opera sa este încărcată de materie istorică: lupte
şi înfruntări militare, pregătiri de război şi tratative de pace, înfrângeri şi
cuceriri de teritorii, dezbateri în forurile conducătoare ale cetăţilor greceşti şi
în senatul roman, manifestări cu caracter religios şi dezlănţuiri între taberele
rivale de tineret etc.
Plutarh are darul descrierii picturale; opera sa este o perpetuă
prezentare a unor scene de viaţă în care aspectele comune se împletesc cu
faptele deosebite, insolite. De aceea textul se şi citeşte cu atâta interes:

18
Ibidem, p. 356.
31
lectorul este interesat să afle ce s-a întâmplat şi cum anume s-au petrecut
lucrurile.
Oamenii pe care îi prezintă Plutarh nu sunt unii oarecare, ci mari figuri
ale lumii antice. Şi faptele lor sunt adesea deosebite. Ceea ce este important
rezidă în aceea că ele atrag după sine evenimente deosebite încărcate de
semnificaţii istorice.
Prof. N. Barbu scrie: „Plutarh nu afirmă că faptele politice şi militare
n-ar pune în lumină calităţile de om politic şi militar ale unui om, ci că aceste
calităţi singure nu constituie caracterul unui om… De aceea el nu renunţă la
expunerea faptelor politice şi militare într-o biografie, ci doar le rezumă pe
unele şi lasă la o parte pe altele, spre a face loc unor amănunte din viaţa
particulară…”19.
Dar dincolo de fapte cotidiene sau de acţiunile protagoniştilor pe scena
mare a lumii, Plutarh a avut o concepţie eroică asupra istoriei care a influenţat
mulţi autori, printre care amintim pe filosoful şi istoricul englez Thomas Carlyle.
Forţa de atracţie a textului plutarhian este asigurată, cum am amintit, de
darul portretizării, de arta de a pune în relief amănunte semnificative, de
ştiinţa de a surprinde mişcările intime, sufleteşti ale celor portretizaţi. Plutarh
a înfăţişat eroii săi în atitudini „casnice”, să le spunem, dar şi în situaţii limită
de vitejie, eroism sau cruzime. Preferinţa lui mergea către marile figuri care
ştiau să stăpânească situaţiile, către oamenii de alură olimpiană ca Pericle.
Acesta „dobândind din ştiinţa naturii această înălţime de sentimente care
duce cu totul la desăvârşire, aşa cum zice divinul Platon, şi adăugând-o la
firea lui bună… a ajuns să se deosebească mult de ceilalţi. De aici se spune că
i s-a tras şi porecla”20 (de Olimpianul – n.ns).
Toate „vieţile” lui Plutarh sunt amplu documentate – cu referire la
numeroşi istorici şi izvoare – încât creează impresia că nimic nu este rodul
fanteziei sau recreării portretelor pe cale intuitivă. Opera lui Plutarh este un
exemplu de erudiţie, de folosire savantă şi sugestivă a ştirilor. Descrierea lui
Plutarh curge liniştită ca un râu puternic, privind spectacolul lumii netulburat,
oricât de intense ar fi unele vârtejuri ale sale; numai acolo unde creaţia umană
reuşeşte să realizeze fapte deosebite simţim entuziasmul autorului. Descrierea
operei de înfrumuseţare a Atenei în vremea lui Pericle capătă accente

19
Plutarh, Vieţi paralele, vol I, Studiu Introductiv de N. I. Barbu, Editura
Ştiinţifică, 1960, p. XLIII.
20
Plutarh, Vieţi paralele, vol. I, ed. cit., p. 385.
32
speciale. O imensă mulţime de constructori, meşteşugari, artişti, negustori,
corăbieri se angajează frenetic în zămislirea unei opere unice. „Şi dacă
lucrările se ridicau mândre prin mărimea lor şi de neimitat prin forma şi graţia
lor, de vreme ce meşterii se întreceau să-şi depăşească meşteşugul prin
frumuseţea artei cu care lucrau, apoi tare minunată era graba lor”21.
Demersul cel mai semnificativ pe care a căutat să-l împlinească Plutarh
constă în paralela cu care se încheie prezentarea fiecărei perechi a actorilor
descrişi – unul grec, altul roman. Paralelele nu prilejuiesc meditaţii profunde
asupra eroilor; pornesc adesea de la date sau situaţii exterioare sau de la
trăsături de caracter divergente. Ca atare, nu ne întâmpină o analiză
comparată pătrunzătoare. Întâlnim, totuşi, în expunerea lui Plutarh observaţii
interesante, demne de atenţie. În paralela dintre Theseu şi Romulus,
gânditorul antic releva: „Se vede bine, mai întâi, că Theseu, el de la sine,
nesilit de nimeni, a purces la fapte mari… Romulus, dimpotrivă… a devenit
viteaz numai de teamă… Amândoi fiind deci din fire mânaţi spre cârmuire,
nici unul n-a păstrat până la capăt felul de a fi al unui rege, căci fiecare l-a
părăsit şi l-a schimbat, unul în democraţie, iar celălalt în tiranie”22.
În comparaţia lui Nicias cu Crassus putem citi: „În această comparaţie,
mai întâi bogăţia lui Nicias, comparată cu cea a lui Crassus, se înfăţişează ca
mod de câştig, nu atât de reprobabil. În ceea ce priveşte activitatea politică nu
există la Nicias nici o şiretenie, nici o nedreptate, nici o violenţă, căci n-a
sfruntat pe nimeni, ci mai degrabă a fost înşelat de Alcibiades… Crassus însă
este învinuit de schimbările de care a dat dovadă în prietenie şi în duşmănie,
de multă lipsă de respect a cuvântului dat… .23 Oricât de exterioare, plutind la
suprafaţă par explorările comparative ale lui Plutarh, ele constituie un prilej în
plus de meditaţie asupra naturii umane şi a împrejurărilor istoriei. Aceasta
întăreşte finalitatea scrisului său care se doreşte un ghid moral, un tezaur de
învăţătură răsărită din exemplu figurilor ilustre ale antichităţii. Tocmai pentru
că este vorba de figuri ilustre, opera lui Plutarh a exercitat o înrâurire morală
înnoită cu fiecare generaţie care a simţit nevoia să se adreseze acesteia. Ea
rămâne până astăzi una dintre cele mai vaste panorame ale genului de
biografii istorice. O carte de învăţătură a vieţii şi un punct de pornire
indispensabil pentru autorii care vor să cultive acest gen.

21
Ibidem, p. 390.
22
Ibidem, p. 87; 88.
23
Ibidem, vol. IV, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 101-102.
33
 2. Istoriografia latină
Istoriografia latină are un profil propriu, deşi între societatea greacă şi
cea romană au existat puncte comune esenţiale. Omul modern le percepe ca
societăţi clasice sclavagiste. Dar diferenţele de ordin politic-instituţional, de
dezvoltare statală, militară şi de organizare constituţională sunt considerabile.
Lumea greacă şi cea romană au însă multe elemente similare de civilizaţie şi
de cultură. Ele s-au exteriorizat în medii istorice distincte încât filiaţiile,
apropierile şi afinităţile operează numai într-un strat profund de esenţe,
dincolo de care apar specificităţile şi distincţiile.
Observaţia este valabilă, credem, şi în cazul istoriografiei. Unii autori
relevă că romanii au dat istoriografiei un sens nou şi au inovat menirea însăşi
a scrierii istoriei. Ei au pus un accent mai mare pe latura literară şi morală a
scrisului istoric fiind mai puţin interesaţi de critica izvoarelor şi de cercetarea
obiectivă.
Primele începuturi au loc o dată cu înregistrările pontifilor. Din secolul
al V î.e.n. am putea vorbi de o tradiţie istoriografică prin notaţii autentice, iar
cu un secol mai târziu s-a ajuns la anale. Înregistrarea anuală a celor petrecute
are un aspect pozitiv, ca ordine de succesiune a faptelor, şi unul negativ, legat
de lipsa spiritului de selecţie şi de insuficienţa elaborării literare a scrisului.
Maturizarea istoriografiei latine, produsă în perioada de ascensiune a
Republicii şi de grandoare a Imperiului, dă istoriografiei câteva trăsături
distinctive: o notă pasională a istoricului faţă de materia tratată, un viu
sentiment participativ cetăţenesc, ca şi când ar fi vorba de lucrări care îl
interesează direct, o conştiinţă puternică a destinului cetăţii şi Imperiului, o
trăire intensă a acestui destin. În alţi termeni, istoricul participă ca cetăţean la
problemele societăţii şi intuieşte, în acelaşi timp, tensiunile profunde, semnele
prevestitoare disolutive care se insinuau dincolo de faţada strălucitoare a
Imperiului. Marii istorici latini aveau deopotrivă conştiinţa măreţiei trecutului
roman şi, în acelaşi timp, neliniştea semnelor disolutive ale acestui trecut
grandios. Aceasta imprimă istoriografiei latine o funcţie semnalizatoare, îi
sporeşte vibraţia afectivă, laolaltă cu rosturile ei cognitive. Istoriografia latină,
în figurile ei exemplare, dobândeşte o priză specială, prin această notă de
nelinişte, prin sublinierea ideii că grandoarea trecută nu este un cec în alb
pentru toate slăbiciunile sau chiar turpitudinile unor perioade recente. Numai
asumarea unei responsabilităţi pe măsură face din virtutea antică un titlu de
mândrie. Altfel ea devine un cuvânt invocat în deşert.
34
 Or, istoricii clasici ai latinităţii simţeau că şi lumea şi oamenii epocii lor
se îndepărtează de valorile şi idealurile angajate în epoca de ascensiune a
romanităţii, că se simt cumva străini de ele sau pur şi simplu nu mai pot să-şi
asume energiile necesare stăpânirii situaţiilor, purtării pe umeri a unei măreţii
devenite povară.
Această conştiinţă a abandonului responsabilităţilor faţă de o istorie
încărcată de glorie dă istoriografiei latine o notă umană, îi sporeşte latura
morală. În comparaţie cu istoriografia greacă ea are, deci, un mai mare grad
de realism, de intimitate spirituală. Observă semnele decăderii, dar nu poate
accepta ivirea lor. De aci dramatismul pe care îl sugerează textele antichităţii
latine.
Patru nume sunt cele de care trebuie să se ţină seama în judecarea
istoriografiei romane: Sallustius, Titus Livius, Caesar şi Cornelius Tacitus.
Înainte de a creiona scrisul acestor istorici se cuvine să aruncăm o
privire asupra ideilor lui Cicero, marele retor, filosof şi om politic roman
(106-43 î.e.n.) care a stimulat prin ideile sale asupra istoriei exigenţele şi
statutul acesteia1 .
Consideraţiile lui Cicero se găsesc în scrierile sale Despre oratori,
Oratorul şi Despre legi.
În primul rând, Cicero a considerat cunoaşterea istoriei indispensabilă
descifrării identităţii de sine şi culturii oricărui individ care încearcă să
profeseze oratoria. A nu şti ce s-a întâmplat dincolo de timpul trăit, spunea
Cicero, înseamnă a îngusta inadmisibil propriul orizont de cunoaştere şi de
înţelegere a prezentului. „Să nu ştii ce s-a întâmplat înainte de a te fi născut,
înseamnă a fi mereu copil. Căci ce este viaţa omului, dacă ea nu se
împleteşte, prin istoria evenimentelor trecute, cu viaţa înaintaşilor”.
Pentru a avea o bună istorie, Cicero formulează câteva deziderate: În
primul rând să spună adevărul, iar dacă împrejurări dincolo de dorinţa lui îl
împiedică s-o facă, atunci măcar să nu spună neadevărul. O altă exigenţă
constă în îndemnul de a scrie fără ură şi părtinire (sine ira et studio). Cu alte
cuvinte, seninătatea cugetului şi obiectivitatea sunt indispensabile în
realizarea unei opere demne de menirea ei.
Sigur, un mare orator ca Cicero cerea claritate în expresie, forţă
expresivă a descrierii, respectarea firului cronologic (după cum se observă, el

1
Apelăm în expunerea noastră la textul lui Vasile Cristian care a sintetizat
impecabil opiniile lui Cicero (Vezi Istoriografie generală, 1978, p. 47-48).
35
avea o concepţie narativă asupra istoriei) şi localizarea precisă a faptelor.
Sublinia, de asemenea, necesitatea explicării cauzelor şi, ca orator, arăta că
istoria dobândeşte culoare şi relief prin descifrarea psihologiei personajelor.
Ar fi dorit un stil alert, antrenant, captivant. Într-o formulă memorabilă,
Cicero considera istoria o operă prin excelenţă oratorică. De unde se deduce
implicit acceptarea unei note de subiectivism, în pofida dictonului lui sine ira
et studio. A introduce discursuri în text, a solicita textului virtuţi artistice
înseamnă a-i împrumuta elemente subiective, până la nivelul la care textul
istoric nu îşi compromite veracitatea, şi nu pierde din prospeţimea şi
atractivitatea menite să predispună apetitul cititorului, să-i trezească mereu
interesul.
Anumite precepte ale marelui retor se regăsesc la Titus Livius, în
vestita sa operă Ab urbe condita libri (De la fundarea Romei)2 .
Ca structură, autorul prezintă în mod cronologic dezvoltarea Romei de
la 753 şi până la anul 9 î.e.n. Faptele sunt redate an de an, exceptând prima
carte care este dedicată regalităţii.
Unele epoci sunt expuse mai atent şi amănunţit, altele mai pe scurt. El
îşi împarte cartea pe decade, deşi acestea nu corespund întotdeauna cu
unitatea reală a marilor episoade istorice.
Titus Livius realizează fresca impresionantă a celui mai puternic stat
din antichitate, de la zămislirea învăluită în legendă a Romei şi până la
apogeul ei în vremea lui Octavian August.
„Unitatea de bază în arta întocmirii întregului – scrie autorul studiului
introductiv la ediţia în limba română din 1959 – par a fi tablourile şi
episoadele pe care autorul le leagă strâns”3 .
Titus Livius este un maestru al naraţiunii istorice, având calităţi
remarcabile de prozator, de creator al stărilor de spirit, al mişcărilor sufleteşti
ale maselor şi mai ales de portretizare a figurilor reprezentative ale epocii.
Titus Livius a privit istoria ca pe o scenă dramatică în care se consumă
cele mai aprige încleştări. El a trasat portrete cu o vigoare sculpturală
remarcabilă, valorificând excepţional detaliile. Scrisul lui Titus Livius caută
şi obţine unitate de impresie şi forţă expresivă.

2
Ultima versiune românească a acestei lucrări a apărut în Editura Ştiinţifică,
1959, în traducerea Janinei Villan, Floricăi Demetrescu şi Paul H. Popescu. Studiu
introductiv de Toma Vasilescu, note de Paul H. Popescu.
3
Titus Livius, op. cit., p. LIII.
36
 În opera sa faptele sunt retrăite cu o intensitate surprinzătoare. Spre a
spori senzaţia de autenticitate el apelează intens la discurs. În toată lucrarea
sunt introduse aproape 400 de discursuri. Cele mai multe sunt plăsmuiri ale
autorului, dar sunt construite cu artă, cu o mare bogăţie a amănuntelor şi
proprietate a situaţiilor încât par verosimile. Sunt, desigur, prea fastuoase,
apasă cumva structura descrierii şi osatura evenimentelor, în substanţa lor,
dar sunt captivante prin darul portretistic al autorului şi prin fineţea jocului
psihologic pe care îl stăpâneşte Titus Livius.
Construcţia scenariului său este grandioasă, iar naraţiunea este aproape
homerică.
Frumuseţea stilului şi imaginaţia creatoare a lui Titus Livius sunt atât
de captivante, încât adevărul nud al istoriei aproape că nu mai interesează.
Textul prezintă interes în sine, devine creator de conştiinţă istorică, indiferent
de împrejurarea că prin aceasta se luminează faptele reale sau autorul
proiectează pe aceste fapte imensele resurse ale propriului talent.
În ansamblu, Titus Livius a lăsat o operă vie, de o expresivitate aparte.
„Ea rămâne ca un ideal literar clasic care îmbină armonios sensibilitatea,
imaginaţia şi raţiunea”
Dincolo de cele amintite mai sus, în atenţia cititorului se ridică, firesc,
înţelesul operei lui Titus Livius, sau mai bine spus felul în care el a căutat
să-şi explice demersul. Marele istoric o face tranşant, dezvăluindu-şi ţelul cu
maximă claritate. „Fiecare ins – arată Titus Livius – trebuie să se străduiască
să-şi dea seama ce fel a fost viaţa şi ce obiceiuri şi datini au avut romanii;
cum s-au întemeiat şi a crescut puterea Romei, prin ce bărbăţii şi prin ce
mijloace, fie în timp de pace, fie în timp de războaie”4 .
Pentru un roman datoria mărturisirii trecutului şi a păstrării memoriei
lui este cu atât mai mare cu cât este vorba de cel mai grandios edificiu istoric
al antichităţii. „Titus Livius – scrie un exeget al operei sale – glorifică trecutul
Romei şi socoteşte că măreţia ei este o realizare a destinului prin destoinicia
strămoşilor”. De asemenea, este un elogiu închinat ideii de virtute şi voinţei
de a ridica un edificiu impunător. „Nu ştiu dacă voi izbuti să fac întocmai o
operă de mare însemnătate arătând întâmplările şi faptele poporului roman de
la începutul Romei... Oricum ar sta lucrurile, mi-arăt totuşi bucuria că mi-am
dat şi eu prinosul, după puterile mele, la păstrarea în amintirea oamenilor a
faptelor poporului roman care acum e în fruntea tuturor noroadelor

4
Ibidem, p. XL.
37
pământului”5 . În continuare, Titus Livius subliniază: „Răsplata pentru
strădania mea o voi găsi în aceea că mă voi îndepărta, într-o bună măsură, de
la priveliştea relelor care se desfăşoară sub ochii noştri în acest veac şi mă voi
adânci cu tot sufletul în adâncul străvechilor vremuri, căutând să uit, acum
când scriu aceste lucruri, de povara grijilor care, fără să-l abată pe un scriitor
de la adevăr, îl ţin totuşi şi în încordare”6 .
Cele două citate adună aproape toate sensurile scrisului lui Titus
Livius. În primul rând, înţelesul ei activ. Istoria ca o carte de învăţătură, fără
să aibă un caracter pragmatic îngust, ci unul înalt educativ; istoria, cu alte
cuvinte, formativă de conştiinţă. Cu atât mai mult cu cât este vorba nu de un
trecut mărunt, nesemnificativ. „Şi dacă oricărui popor se cade să-i îngăduim
a-şi trage izvorul vieţii din lumina sfântă a cerului, cu atât mai îndreptăţit este
poporul roman, care s-a ridicat în azurul slavei prin isprăvile sale fără
seamăn”7 .
Aşadar, însumând trăsăturile scrisului istoric al lui Titus Livius, ele
consacră următoarele note distinctive:
– Capacitatea de a zugrăvi un tablou de proporţii extraordinare, de a
resuscita viaţa celei mai semnificative formaţii politice-statale a antichităţii; o
forţă evocatoare excepţională şi calităţi literare narative care fac din
Titus Livius unul dintre cei mai mari prozatori latini.
– Străduinţa de a pune în lumină înţelesuri ale faptelor şi ale devenirii
istorice romane, imprimând scrisului său un sens didactic superior. Istoria
este concepută ca o carte de învăţătură. Ideea nu este percepută însă în mod
îngust, ci într-un orizont înalt, ca o disciplină care îndeamnă la meditaţie.
– Neliniştea lui Titus Livius faţă de scăderile prezentului, prefigurând
semnele decăderii. Sentimentul era cu atât mai acut cu cât era vorba de
trecutul unei structuri istorice de prim ordin.
Din cele 142 de cărţi scrise de Titus Livius s-au păstrat doar 35,
respectiv I-IX – de la începuturile Romei până la anul 293 î.e.n.; apoi
XX-XLV – cuprinzând perioada 218-167 î.e.n. În ce priveşte documentaţia,
trebuie spus că Titus Livius nu a fost un mare căutător de izvoare. A folosit în
bună măsură ştiri de mâna a doua preluate din scrierile şi din literatura

5
Ibidem, p. I.
6
Ibidem, p.2.
7
Ibidem.
38
preexistentă. A inclus însă cu iscusinţă aceste ştiri în corpul expunerii, lăsând
o operă fundamentală a lumii antice.

Sallustius
Mai vârstnic cu circa douăzeci de ani decât Titus Livius, dar mort cu
mult înaintea acestuia a fost Sallustius Crispus (86-35 î.e.n.). A avut o viaţă
extrem de agitată, într-o epocă nu mai puţin frământată, cuprinsă între
prăbuşirea republicii şi ivirea semnelor prevestitoare ale imperiului.
Temperament pasional, a trăit cu intensitate aspiraţiile şi înfruntările timpului
său. A avut o carieră sinuoasă ajungând până la demnitatea de senator şi de
guvernator în Africa. A făcut parte din partidul popularilor şi s-a înfruntat cu
Cicero lăsând câteva pamflete împotriva lui; a scris de asemenea epistole
către Caesar şi Despre Conjuraţia lui Catilina. Opera sa principală este
Războiul cu Jugurtha, regele Numidiei, un război îndelungat şi crud
(112-105 î.e.n.)
Sallustius porneşte de la naraţiunea Conjuraţiei lui Catilina (anul 68 î.e.n.)
paleta evenimentelor cuprinzând circa patru decenii. Vederile lui Sallustius
au o deschidere democratică, nu atât ca un crez politic, cât mai ales ca
dimensiune morală şi filosofică. Într-o epocă de aprige frământări şi dispute
partizane, Sallustius vedea în reforma morală a societăţii sarcina
conducătorilor politici ai vremi.
Historia lui Sallustius e scrisă cu pasiune, spirit de intuiţie, fantezie şi
cu o vie reprezentare a vieţii.
În expunerea sa domină momentul psihologic; el surprinde semnificativ
aspectele mentale ale diferitelor pături ale societăţii – nobili şi plebei, bărbaţi şi
femei, mulţimi şi personalităţi ale vremii: Caesar, Catilina, Catone, Marius,
Sulla, Iughurta, alţi principi africani, Mithridate, Pompei, Spartacus. Toţi sunt
creionaţi în linii viguroase, în atitudini şi acţiuni de neuitat.
Impune la Sallustius densitatea frazei, proprietatea cuvintelor,
substanţa descrierii. Se resimte în scrisul său influenţa lui Tucidide, năzuinţa
de a-l imita. Neîndoios, Sallustius este un protagonist al istoriografiei romane.
Nu de talia lui Titus Livius sau Tacitus, dar cu un aport substanţial în corpul
acestei istoriografii.

39
 Caius Iulius Caesar (101-44 î.e.n.)
După o tradiţie relativ îndelungată a scrierilor de tip epopeic şi
perfecţionarea literaturii istorice analistice şi după o anumită extindere a
operelor memorialistice din secolul I î.e.n., Caius Iulius Caesar a înscris un
moment semnificativ în acest gen de lucrări. A lăsat două scrieri de factură
memoralistică, dar nu mai puţin istorică în acelaşi timp. Avem în vedere
Războiul gallic (De bello gallico) şi Războiul civil. Ambele cărţi au rămas
neterminate, nu atât datorită morţii precipitate a lui Caesar, cât faptului că
acesta nu ţinea neapărat să lase opere încheiate, ci să consemneze în primul
rând faptele care coincideau cu acţiunea sa de comandant militar şi de factor
politic proeminent al vieţii publice romane.
Aşa se face că ultima carte, a VIII-a, din Războiul gallic a fost scrisă
foarte aproape de moartea sa neaşteptată, deşi restul manuscrisului era
elaborat cu mulţi ani înainte.
La fel, în evenimentele care au urmat campaniei din Gallia, Caesar a
scris Războiul civil, dar apropiaţi ai marelui dispărut au adăugat încă trei
lucrări: Războiul alexandrin, Războiul african şi Războiul spaniol8 .
Operele lui Iulius Caesar nu erau propriu-zis o istorie a vieţii sale, ci a
războaielor pe care le-a purtat. Ele îşi sporesc prin aceasta interesul, prin
semnificaţia modelatoare pe care au avut-o asupra istoriei romane. Sigur,
Caesar apăra inerent în descrierea războaielor şi faptelor sale cauza proprie şi
virtuţile sale de comandant. Dar faptele îi dezvăluie prin ele însele calităţile
excepţionale. Încât autorul nu avea nevoie să recurgă la o retorică specială
pentru a se înfăţişa într-o lumină favorabilă. Iată de ce opera lui Caesar nu
este una viciată de subiectivism şi discutabilă ca sursă de informare istorică.
O notă de grandoare exagerată putem distinge în sentimentul pe care îl
are despre sine că se identifică cu interesele poporului roman. Se vroia, prin
urmare, o figură exemplară. A fost, în adevăr, una excepţională, o
personalitate cu semnificaţie universală. Cât despre identificarea lui cu o
personalitate demnă de a sluji ca model este mai greu să ne pronunţăm
fiindcă Caesar a fost o figură excepţională de talia căreia se întâlnesc puţine
în istorie. Spre model se tinde, dar năzuinţa de identificare înseamnă, o
aventură.

8
Dosarul problemei este minuţios prezentat de Cicerone Poghirc în Studiul
introductiv la Caesar, Fragmentele, Opera apocrifă, Editura Ştiinţifică, 1967.
40
 De bello gallico exprimă omul de acţiune al cărui scop este să descrie
cu maximum de claritate şi relief cele petrecute. Caesar posedă vigoare
stilistică, precizie a descrierii, capacitatea de a surprinde deopotrivă detaliul
exact şi tabloul de ansamblu al unei situaţii. Expunerea lui Caesar are o
remarcabilă transparenţă şi o forţă comunicativă care îl fac pe cititor părtaş la
cele petrecute. Strecoară, este drept, în cursul expunerii şi elemente care
sugerează superioritatea sa de comandant şi bărbăţia armatei romane, dar nu
ascunde complexitatea situaţiilor şi energia războinică a adversarilor săi.
De aci, intensitatea dramatică şi veridicitatea tabloului pe care îl
înfăţişează. Ca orice mare comandant, Caesar era iubit de ostaşii săi, se
bucura de autoritate şi dragoste în rândurile lor, împrejurări pe care autorul nu
ezită, bineînţeles, să le pună în valoare.
Comentariile lui Caesar conţin o serie de ştiri despre organizarea
galilor, despre căpeteniile şi pregătirea lor de ordin militar. Foarte interesante
sunt informaţiile cu caracter geografic şi demografic.
Comentariile lui Caesar sunt la fel de importante pentru cunoaşterea
Galiei preromane, ca şi informaţiile lui Tacitus despre Germania preromană.
În Comentarii, Caesar menţionează pentru prima dată numele dacilor.
Aptitudinea de a sesiza esenţialul, de a acorda fiecărui fapt sau fiecărei
împrejurări valoarea sa exactă, capacitatea de a-l face pe cititor să retrăiască
evenimentele cu intensitate, ca şi când ar fi un martor ocular, stau mărturie a
forţei spiritului şi a clarităţii scrisului său. Sub eleganţa viguroasă a scrisului i se
ghiceşte rafinamentul culturii. Şi în Răboiul civil (De bello civili) pe care l-a
purtat în anii 49-48 î.e.n. se vădesc aceleaşi calităţi de precizie a expunerii şi
forţă a comunicării. Sunt mai vizibile însă elementele de subiectivitate. Această
a doua lucrare nu se ridică, poate şi de aceea, la nivelul Războiului gallic care îl
consacră deopotrivă ca pe unul din marii memorialişti şi istorici ai antichităţii9 .

Publius Cornelius Tacitus (55-120 e.n.)

Iată un nume care îşi poate disputa întâietatea cu Titus Livius în
istoriografia latină.
Se deosebesc în multe privinţe. Au însă şi un punct care îi apropie
contribuind la conturarea profilului istoriografiei latine.

9
Vezi Jean Bayet, Literatura latină, Edititura Univers, 1972, p. 255-265.
41
 Titus Livius a scris cea mai impresionantă povestire a vieţii romane,
împlinind o vastă operă a istoriografiei naţionale a Romei. El a subordonat
epicului exactitatea şi precizia amănuntelor. A jertfit stilului pasiunea pentru
faptul nud şi pentru ceea ce contrariază simţul estetic. A privit istoria de la o
prea mare înălţime şi dintr-o perspectivă prea vastă spre a înnoda o poveste
cu suflu epopeic.
Din această cauză şi-a permis să nu fie întotdeauna fidel adevărului,
găsind că inexactităţile nu prejudiciază ansamblul, ţinând seama de
grandoarea sa, iar suflul poetic în care a ştiut să învăluie discursul istoric este
în fond esenţial, nu faptul trecut cu vederea.
Într-un fel, Titus Livius avea dreptate. Romanii, cum arată un exeget al
problemei, „privilegiau manifest poetica istoriei în raport cu filosofia istoriei”.
Istoria era considerată gen literar10 . Or, artei i se iertau omisiunile în favoarea
impresiei estetice.
În cazul lui Tacitus situaţia s-a schimbat. El a trăit într-o perioadă de
criză a Principatului şi de decădere a cercurilor conducătoare încât se părea că
Roma, cetatea eternă, este pe marginea prăbuşirii, ca şi instituţiile sale
fundamentale printre care Tacitus includea Senatul. După Tacitus, şi nu
numai după el, Roma era centrul vital al imperiului. Or, sub Nero şi urmaşii
săi, împăraţii îşi pierduseră sentimentul responsabilităţii de stat; îi luase locul
extravaganţele, desfrâul şi rivalităţile. Se clătina Roma, se mişcau provinciile,
armatele începuseră să impună regulile11 .
„Dar înainte de a scrie cele plănuite – nota Tacitus – mi se pare necesar
să arăt care era situaţia la Roma, care era starea de spirit a armatelor, care era
atitudinea provinciilor, ce era sănătos pe întreg cuprinsul pământului, ce era
viciat, spre a putea fi cunoscute nu numai schimbările şi deznodământul
faptelor, care de cele mai multe ori sunt întâmplătoare, ci şi firul logic şi
cauzele evenimentelor” (op.cit., p. 29.).
În timpul luptelor dintre flavieni şi vitellieni (69-70) a luat foc colina
Capitoliului. Un asemenea fapt nu s-a petrecut nici în clipele cele mai grele
ale încleştării romanilor cu inamicii ei.

10
Vezi Eugen Cizek, La poètique de l’historie ches Tacite, în „Révue des
Etudes Latines”, 1991, tom 69, Paris, 1992.
11
Vezi Publius Cornelius Tacitus, Istorii, ediţie şi studiu introductiv de
Gheorghe Ceauşescu, Editura Enciclopedică, 1992, p. 27-33.
42
 Este de înţeles că o figură crescută în cultul Romei, al respectului faţă
de Senat, ca ipostaza sa politică, nu putea să fie decât adânc tulburat. Această
atmosferă avea s-o evoce mai târziu Tacitus, atunci când a scris Istoriile sale
(la începutul sec. II e.n.). De acum situaţia se liniştise, frământările şi
decăderea din timpul lui Nero, Otho, Galba şi Vitelius au fost înlăturate mai
târziu, o dată cu suirea pe tron a lui Nerva şi mai ales a lui Traian.
Tacitus s-a oprit în Istoriile sale asupra vremurilor tulburi 69-96, (de la
căderea lui Nero la cea a lui Domiţian) care erau un izvor nesfârşit de reflecţii
morale şi un prilej binevenit de a pătrunde în cutele cele mai adânci ale
sufletului uman. În istoria antică a rămas inegalabil în disecţia intrigilor şi
culiselor personalităţilor din întreaga istorie antică. A avut o mare capacitate
portretistică şi totodată a fost un bun cunoscător al psihologiei mulţimilor. A
surprins cu fineţe schimbarea stărilor de spirit ale acestora, avertizând că
împrejurările şi nu convingerile sunt cele care mânuiesc sufletul maselor.
Aplicarea spre analiza psihologică şi morală i-a îndreptat atenţia mai ales spre
curtea imperială. Problemele administrative, financiare, problema războaielor
pulsează slab în opera istoricului12 .
Cea de a doua mare lucrare a lui Tacitus este Analele, scrisă târziu,
(115-117), dar care îmbrăţişează perioade premergătoare Istoriilor (de la
moartea lui Augustus la a lui Nero (14-68).
Cum am amintit, Tacitus se deosebeşte de Titus Livius sub două
aspecte: a acordat atenţie documentării, a apelat la istoricii anteriori, a
consultat arhivele Senatului, scrierile şi memoriile figurilor politice, ca şi cele
două jurnale oficiale introduse de Caesar13 . În altă privinţă, el era un adept al
respectării adevărului istoric. „Căci nici istoria nu trebuie să treacă de limitele
adevărului – sublinia Tacitus, iar pentru faptele vrednice de cinste adevărul
este suficient”.
Sigur, într-o carte dedicată socrului său, Agricola, figură de frunte a
vieţii civice şi unul dintre generalii destoinici în extinderea stăpânirii romane
din Britania, Tacitus introduce o notă de subiectivism, fără să fie strident.
Stilul lui Tacitus este dens, precis şi expresiv, fără să caute efecte
poetice sau retorice. Concizia şi vigoarea expresiei, laolaltă cu veridicitatea
tablourilor înfăţişate dau scrisului lui Tacitus forţă şi sculpturalitate. Nu a avut
imparţialitatea lui Polibiu, dar nici credulitatea fantezistă a lui Titus Livius.

12
Jean Bayet, op.cit., p.631.
13
Jean Bayet, op.cit., p.630-631.
43
 Înainte de a aşterne principalele sale lucrări, Tacitus a lăsat o descriere
vie şi captivantă a Germaniei. Este un text restrâns ca întindere, dar bogat în
informaţii geografice şi etno-demografice. Autorul scria din perspectiva unui
roman; se simte în aprecieri distanţa dintre rafinamentul omului civilizat şi
caracterul frust al moravurilor, al felului de viaţă al germanilor, în genere.
Tacitus nu-şi poate însă reprima admiraţia pentru anumite calităţi, care sunt
ale unei lumi barbare, dar degajă energie, vitalitate, simplitate, sobrietate şi
puritate interioară.
Tacitus subliniază că deşi erau divizaţi în triburi numeroase, formau de
fapt un tot şi erau sub aspect etnic o masă foarte omogenă.
Prin această carte Tacitus atrage atenţia imperiului roman asupra
problemei pe care o putea constitui în viitor lumea germană. Este o
premoniţie pe care istoria a validat-o. Modul său de a percepe chestiunea este
similar celui al lui Caesar în legătură cu gallii.
Pentru istoria noastră, remarcăm că Tacitus aminteşte de daci ca despre
un neam cu care se învecinează germanii: „Germania – scrie Tacitus – e
despărţită de sarmaţi şi deci pe de o parte, prin teama reciprocă, pe de altă
parte prin graniţa munţilor”14 . (Este vorba de Munţii Carpaţi.)
La nivelul gândirii de ansamblu a lui Tacitus marea lui interogaţie era
dacă starea societăţii romane dintre Augustus, şi Traian mai era aptă să-şi
integreze tradiţia virtuţilor şi măreţiei Romei sau se produsese o ruptură care
nu mai dădea speranţa redresării. Sigur, Tacitus încă nu dă un răspuns
categoric la această chestiune. El se arată însă profund îngrijorat de
fenomenele petrecute după Augustus, care se cuveneau vehement
dezaprobate. El numea epoca pe care a examinat-o „fecundă în dezastre,
înspăimântătoare prin războaiele sale, destabilizată prin uneltiri şi crudă chiar
în timp de pace”15 .
Opera lui Tacitus n-a găsit printre antici un ecou pe măsura marilor
sale calităţi. A fost recuperată şi preţuită cum se cuvine abia în perioada
Renaşterii, când i s-au tipărit scrierile. Ele au inspirat pe mulţi istorici ai
vremii. În cultura română l-au citat Miron Costin şi Dimitrie Cantemir16 .

14
Cornelius Tacitus, Cartea despre Germania, traducere I.P. Sachelarie, 1923,
p. 2.
15
Alban Widgery, op. cit., p. 110-111.
16
Publius Cornelius Tacitus, Istorii, ediţie de Gheorghe Ceauşescu, Editura
Enciclopedică, 1992, p. 40.
44
 Contemporan cu Tacitus a fost C.Suetonius Tranquillus (cca 75-160)
care a cultivat mai ales biografia istorică. Este cunoscut mai ales prin Viaţa
celor doisprezece Cezari, care conţine biografiile conducătorilor romani de la
Caesar până la Domiţian. A scris, de asemenea, Oameni iluştri, o lucrare
despre scriitorii latini din care nu s-au păstrat decât vieţile lui Terenţiu şi
Horaţiu. „A dat dovadă de un anumit spirit critic, a cultivat amănuntul precis.
A renunţat la discursul fictiv”17 . Scrisul său este lipsit de tensiune pasională,
dar conţine o informaţie bogată, expusă fără nerv epic, dar precisă şi corectă.
După Tacitus şi Suetonius istoriografia latină a cunoscut o îndelungată
eclipsă. Demnă de atenţie este lucrarea lui Eutropius, Breviarum Hristoriae
Romanae, un compendiu al întregii istorii romane până la Valens (364-378)
împăratul care l-a şi însărcinat să o redacteze. Ea conţine ştiri interesante
(unele controversate) cu privire la colonizarea Daciei şi părăsirea ei de către
Aurelian. Cel mai important istoric din ultima perioadă a Imperiului a fost
Amianus Marcellinus (cca 330-400). Şi-a ales ca model pe Tacitus, pe care a
căutat să-l continue. Cea mai mare parte a capitolelor scrise de el s-au pierdut,
păstrându-se doar acelea care expun evenimentele dintre 353-378.

17
Vasile Cristian, op.cit., p.56; Jean Bayet, op.cit., p. 663-666.
45
 ÎNNOIREA ISTORIOGRAFIEI SUB IRADIEREA
UMANISMULUI

1. Istoriografia umanistă europeană

O dată cu căderea Imperiului Roman de Apus procesul dezvoltării
istorice îşi schimbă caracteristicile, dobândind sensuri şi conţinuturi noi.
Dincolo de elementele de continuitate sau de prefacerile care par punctuale,
dacă le privim separat transformările de ansamblu au o semnificaţie
universală.
În Răsăritul European şi în Asia Mică mai rămăsese un imperiu
desprins din rădăcina romanică şi el nu numai că îşi revendica această
provenienţă dar căuta să restituie mai mult sau mai puţin Imperiul, în cadrul
posibilităţilor sale. Aceste eforturi nu fac decât să sublinieze dificultăţile şi, în
ultimă instanţă imposibilitatea restituirii. Sub acoperişul ideii imperiale, aici,
în Răsărit, se plămădise în fapt o nouă realitate, cu o nouă substanţă etnică,
socială şi cultural-lingvistică. În orizontul istoriei se constituiseră noi realităţi,
noi forme cultural-religioase şi noi cristalizări etno-lingvistice.
Este drept, până spre sfârşitul secolului al VIII-lea, în vremea lui Carol
Magnul şi în secolele IX-X – în vremea Otthonilor (Otto al II-lea şi Otto al
III-lea) ideea imperială acţiona încă destul de puternic.
Ea nu mai putea avea însă o forţă creatoare constructivă, fiindcă
dincolo de lumea ideilor şi a faptelor politice pasagere se petreceau, în
adâncuri, transformări ţinând de „duratele lungi” prin progresul noilor
raporturi social-economice de ordin feudal, prin plămădirea popoarelor
moderne ale Europei care aveau să marcheze profund structurile acesteia şi
prin expansiunea şi maturizarea religiei şi bisericii creştine.
De aici, noi viziuni asupra istoriei, noi percepţii legate de forţele ei
generatoare şi de dubla receptare a faptelor şi proceselor sale: una
universalistă atotcuprinzătoare, pusă sub cupola divinităţii şi o alta îngust-
locală, legată de factorii obiectivi de fărâmiţare a structurilor feudale şi de
caracterul fărâmiţat al centrelor culturale organizate mai ales în jurul
46
aşezărilor monastice, ca splendide focare culturale (dar aplecate cumva spre
sine) şi a primelor universităţi din câteva centre apusene în care căutările spre
universalitate erau totuşi îngrădite de cutumele intelectuale circumscrise
acestor centre.
În prelegerile de faţă nu ne-am propus să stăruim asupra istoriografiei
medievale şi islamice, nu pentru că nu ar prezenta un interes deosebit. Unul
în sine, datorat ideilor puse în circulaţie. Şi altul, privind necesitatea refacerii
lanţului evolutiv al mişcării istoriografiei. Prelegerile au însă un caracter
selectiv. Nu ne propunem refacerea imaginii globale a fenomenului
istoriografic. Aceste prelegeri au caracterul unei introduceri, a unei iniţieri în
cadrul istoriografiei. Altfel expunerea ar atinge proporţiile unui tratat,
depăşind eforturile de asimilare a studenţilor şi reprezentând rodul unor
eforturi conjugate de lungă durată.
În secolul al XV-lea fenomenul cultural dobândeşte o nouă fizionomie.
Elementele care concură la configurarea lui sunt multiple şi de tipuri diferite:
o intensă revărsare a spiritului, o viziune proaspătă şi diferită faţă de cadrele
anterioare în care se înscria intelectul, o descătuşare a acestuia de canoane şi
stereotipuri stânjenitoare, o recentrare a interesului spre universul uman,
„conştiinţa tot mai clară a trezirii dintr-un somn prealabil, a unei resurecţii, a
unui nou început”1 , în sfârşit, un interes excepţional pentru cunoaşterea
valorilor culturii antice ca suport în fundamentarea noilor valori şi aspiraţii
spre care ţinteau scriitorii umanişti... „Omul modern – scria Mircea Florian –
se simte un om ce naşte din nou şi de aceea se îndreaptă spre acea gândire
care şi-a ales ca centru însuşi omul: gândirea clasică sau greco-latină”2 .
Curentul umanist reprezintă, în fapt, componenta literară a Renaşterii,
marea mişcare spiritual-artistică prin care se deschide evul modern. El are o
semnificaţie autonomă, dar se asociază în acelaşi timp fenomenului global
renascentist. Dacă ideea de Renaştere evocă în primul rând manifestările
artistice şi literare ale veacurilor XIV–XVI, umanismul conduce în special
spre momentul intelectual-cultural. Ambele se întrepătrund formând de fapt o
totalitate. Pornesc din aceeaşi stare de spirit, tind spre aceleaşi finalităţi,
vădesc aceleaşi tensiuni înnoitoare. Ambele explorează adâncurile fiinţei
umane, îmbrăţişează complexitatea microcosmosului uman, logodind, cum

1
Nicolae Balotă, Prefaţă la Jakob Burckhard, Cultura Renaşterii în Italia,
vol.I, Editura pentru Literatură, 1969, p. XXI.
2
Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, p.29.
47
spunea Jules Michelet cu o expresie fericită, „adevărul cu frumosul”. Sigur,
Renaşterea dezvăluie, mai ales prin pictură şi arhitectură, adevărul formelor,
iluminând adâncul acestora şi contribuind astfel la o cunoaştere mai deplină a
omului, a esenţei sale ca individ.
Dar Renaşterea a însemnat şi un examen extraordinar al forţei
demiurgice a spiritului uman. Numeroşi analişti au subliniat titanismul
marilor creatori renascentişti, capacitatea lor creatoare de excepţie. De
asemenea, mulţi analişti au articulat Renaşterea, ca nou ferment artistic,
cultural şi spiritual cu transformările din adâncime în organismul social-
economic al societăţii, care anunţa zămislirea capitalismului ca nou mod de
existenţă materială a societăţii sau, în orice caz, ca început al depăşirii lumii
tradiţionale. S-a încercat să se obiecteze asupra acestui enunţ, arătându-se că,
mai degrabă, societatea epocii Renaşterii traversa o perioadă de criză decât
una de avânt economic. Problema nu stă însă în caracterul imediat al
conjuncturii economice, ci în ansamblul tendinţelor evolutive însemnând, în
perspectiva duratelor lungi, atingerea unui nou prag al dezvoltării. Aşa încât,
indiferent de natura problemelor socio-economice ridicate într-un răstimp dat,
tendenţial era vorba de naşterea unei noi forme a societăţii, de trecere la
lumea modernă care a fost un factor favorizant al elanurilor spirituale şi al
viziunilor înnoitoare pe care le-au purtat cu sine Renaşterea şi Umanismul.
Profesorul Andrei Oţetea îşi construieşte o carte a sa, Renaşterea (completată
ulterior cu un alt segment şi publicată sub titlul Renaşterea şi Reforma
Editura Ştiinţifică, 1968), pe ideea unui anumit determinism între
transformările cu conţinut modern-capitalist ale societăţii şi elanul spiritual
care a condus la marea mişcare culturală a Renaşterii.
Sigur, fenomenul Renaşterii şi al umanismului nu apar pe un teren gol
şi în chip brusc. Profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga scrie pe bună
dreptate: „Aşa cum o stabileşte istoriografia modernă a Renaşterii dezvoltarea
extrem de interesantei mişcări se produce nu prin opoziţie cu evul mediu,
cum susţineau în secolul XIX-lea Burckhardt şi Voigt, ci prin prelungirea
firească a datelor etapei precedente şi prin unele mutaţii esenţiale în
perspectiva asupra lumii şi elementelor ei constitutive, printr-un joc de reacţii
caracteristice, comune viziunii umanistice”3 . Sigur, nu intră în preocupările
textului de faţă decelarea mlădiţelor vizibile în epocile precedente care duc

3
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor,
Editura Albatros, 1971, p.19-20.
48
spre umanism. Ar însemna să refacem un traseu care purcede încă de la marii
poeţi italieni Dante Aligheri şi Petrarca.
Pentru tema noastră, care nu îmbrăţişează umanismul în totalitate şi cu
atât mai mult Renaşterea ca fenomen global, ci ţine să puncteze doar câteva
manifestări ale istoriografiei sub semnul umanismului, pentru această temă
ne vom rezuma să menţionăm doar câteva puncte esenţiale.
Această mişcare spirituală are ca reper definitoriu faptul că pune în
centrul preocupărilor sale omul ca măsură a lucrurilor4 . Altfel spus,
umanismul tinde să redefinească dimensiunea fiinţării umane, să introducă un
element nou al conştiinţei asupra valorii şi semnificaţiei unice a existenţei
sale în univers. Această nouă conştiinţă se asociază cu nevoia împlinirii
omului, presupunând deci o operă intensă de formare şi de educare, altfel
spus de instruire intelectuală şi culturală. Fără acest proces de educare (şi
autoeducare) omul prezintă doar virtual calităţile împlinirii sale. Îi este
necesară, aşadar, o paidee, altfel spus o educare a spiritului prin ştiinţă şi
filosofie.
Însuşi termenul humanitas înseamnă cultură spirituală, formaţie aleasă
(dar şi fire omenească). Sub forma ,,umanism”, termenul datează din secolul
al XIX-lea.
Izvoarele formării şi ale educării, umaniştii le-au descoperit în valorile
culturii antice greceşti şi latine. Anticii au avut un puternic sentiment al
existenţei; al trăirii intense. Or, acest sentiment era consonant stării de spirit al
începutului lumii moderne. Iată un motiv în plus pentru interesul excepţional
pe care umaniştii l-au acordat culturii antice, marilor opere făurite de autorii
antichităţii, zestrei culturale lăsate de aceştia, de la filosofia lui Platon şi
Aristotel, la scrierile poeţilor, istoricilor – Titus Livius, Tacitus şi alţii, a
oratorilor precum Cicero etc.
Umaniştii au desfăşurat o mişcare impresionantă de descoperire şi
editare a autorilor antichităţii, de analiză a textelor în vederea apropierii cât
mai mult cu putinţă de formele originale a operelor, de restituire a

4
O frumoasă prezentare a acestui aspect şi a umanismului în general, atât cât
este necesar pentru un manual de liceu, am întâlnit în Istorie, manual pentru clasa a
10-a de Valentin Băluţoiu şi Constantin Vlad, Editura All Educaţional, 1999, p.8;
9-11. „Antropocentrismul umanist – scriu autorii – pornind de la divinitatea omului
(creaţie a lui Dumnezeu) ajunge la demnitatea omului ca existenţă deopotrivă
nemuritoare şi trecătoare” (op. cit., p.9).
49
patrimoniului culturii antice. Însuşi istoricul umanist Leonardo Bruni a tradus
operele fundamentale ale lui Aristotel, Politica şi Etica Nicomahică, Poggio
Bracciolini a valorificat, din mănăstirea San Gall, un exemplar al lui
Quintilian, Institutio oratoria şi câteva discursuri ale lui Cicero. Tot el a
descoperit Historia lui Ammianus Marcellinus şi De rerum natura a lui
Lucretius etc. Foarte mulţi, dacă nu toţi umaniştii notorii, au comentat zeci de
opere ale scriitorilor greci şi latini şi au făcut traduceri din operele acestora
(vezi de exemplu Christofor Landino, care a tradus din Virgilius şi Horaţiu)5 .
Cunoaşterea moştenirii culturale antice nu numai a îmbogăţit spiritual
pe cei ce au frecventat operele clasicilor acestei culturi. Ea a însemnat un
remarcabil exerciţiu filosofic, iar prin apropierea de spiritul creaţiei antice s-a
dat impuls tensiunii eliberatoare a individului. Aceasta nu numai pentru că s-a
creat, implicit, un contrast cu concepţia medievală care îngrădea libertatea
spirituală şi fiinţarea individului, ci şi pentru că cultura antică servea de fapt
ca suport pentru decolarea spiritului uman şi a individului spre un nou prag
de libertate, de exprimare a eului său.
Aşadar, preocuparea pentru Humanae litterae, cum se numeau scrierile
anticilor în ansamblul lor, constituie o a doua caracteristică importantă a
umanismului.
Aceste preocupări aveau subiacent două sensuri. Unul consta în
tendinţa laicizării culturii, ieşită de sub cupola credinţei religioase şi fortificată
de achiziţiile antichităţii, iar celălalt semnifica punerea în valoare a
individului şi implicit favorizarea individualismului. De la spiritul comunitar
şi de grup, întreţinut de chemările religiei şi de structurile tradiţionale feudale
se întrezăreşte năzuinţa individului de a acţiona ca subiect distinct pe cont
propriu, specific vocaţiei pieţei capitaliste.
În sfârşit, umanismul înseamnă o deschidere importantă spre
raţionalism, ca forţă aptă să descifreze ordinea lucrurilor, cerinţele ei, să
devină un fir călăuzitor în acţiunea umană şi o forţă demiurgică în construcţia
lumii şi a societăţii.
Ca fenomen spiritual, umanismul prezintă o mare complexitate,
reverberând în numeroase sfere ale culturii. De fapt, el colorează specific o
epocă, se regăseşte în toate domeniile vieţii literare şi ştiinţifice,

5
A se vedea pentru date şi pentru întreaga problemă lucrarea
acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor, Editura
Albatros, 1971, p.19-74.
50
impulsionează dezvoltarea spectaculoasă a unora dintre ele, ca de pildă,
dreptul şi filosofia; înnoieşte religia prin protestantism şi ascute inteligenţa
ştiinţifică facilitând realizarea unor mari descoperiri în domeniul filosofiei,
astronomiei etc. Sigur, nu toate aceste cuceriri ale spiritului decurg în mod
nemijlocit din umanism, ca atare, dar nu sunt incompatibile cu structura lui
internă.
Trăsăturile generale ale umanismului sunt detectabile şi în scrisul
istoricilor care se articulează acestei mari mişcări literare. Aplicat istoriei,
umanismul a însemnat în primul rând căutarea textelor clasice şi rafinarea
metodelor critice în valorificarea acestora. Aceasta a sporit acuitatea faţă de
documentul istoric şi aptitudinea de a discerne valoarea sensului şi a
informaţiilor lor. Interesat de judecata raţională, umanismul nu a fost
antiteologic. Natura preocupărilor şi a preferinţelor intelectuale ale
umaniştilor i-au îndemnat să acorde o importanţă mai mare evenimentelor şi
forţelor politice, decât controverselor teologice de tip scolastic. Punctele de
eflorescenţă ale umanismului, în genere, şi ale umanismului istoric, în
special, au fost cetăţile italice, în special Florenţa, această perlă a Renaşterii
italiene şi a mişcării comerciale a vremii (laolaltă cu Veneţia), până la căderea
Constantinopolului.
Scrisul istoric umanist a fost preocupat, la început, de achiziţiile
cetăţilor şi principilor locali. El se interesează de ceea ce constituia mândria şi
splendoarea cetăţilor şi oraşelor în care îşi desfăşurau activitatea spre a ridica
înţelegerea concetăţenilor la conştiinţa acestor valori şi a da astfel un sens mai
înalt existenţei lor ca atare. Era o operă de patriotism local fără să dea
discursului istoriografic o notă pasională de exclusivism localist. Se puneau
în relief evenimentele şi personalităţile civile şi politice. Istoria dobândea,
implicit, caracter precumpănitor politic. Ea şi-a extins mai târziu, cum vom
observa, un orizont mai vast de ordin naţional, hrănind şi stimulând acest
sentiment. Pe acest teren avea să se interfereze cu preocupările care adânceau
gândirea politică, exteriorizate în lucrări clasice de acest gen, cum este
Principele – a lui Nicolo Machiavelli, una din lucrările celebre ale ştiinţei şi
filosofiei politice.
În sfârşit, spre deosebire de cronici, care vizau mai ales perioadele
contemporane cu autorii (de obicei clerici, laici sau monastici), consemnând
faptele din vremea lor, istoriile umaniste devin mai „istorice” în sensul că se
cufundau mai mult în trecut, îmbrăţişând durate lungi.

51
 Progresul istoriografiei umaniste se relevă mai ales în rafinarea literară
şi culturală a scrisului, decât în progresul metodei de cercetare6 .
Autorii erau îndatoraţi mai de grabă canoanelor retorice ale lui Titus
Livius, Tacitus, Plutarh sau Suetoniu, decât idealurilor istorice ale lui
Tucidide sau Polybius. Ceea ce nu înseamnă că între umanişti nu există
diferenţe sensibile în reuşitele stilistice sau în distanţa adoptată faţă de
maniera retorică sau mai sobră a scrisului.
Printre deschizătorii istoriografiei umaniste italiene se numără
florentinul Leonardo Bruni (1369-1444). A tradus din Plutarh, a realizat
unele comentarii asupra evenimentelor contemporane şi a alcătuit o Istorie a
Florenţei (12 cărţi ale Istoriei florentine), în care prezintă pe ani faptele şi
oamenii de seamă ai cetăţii. În expunere el împrumută elemente de
rafinament stilistic propriu scriitorilor (a şi tradus din Platon şi Aristotel), a
adoptat o atitudine critică faţă de evul mediu, elogiind antichitatea şi fiind
sensibil la valorile raţionalismului. Leonardo Bruni „a pornit la laicizarea
istoriei” (Zoe Dumitrescu Buşulenga) şi a învăluit cetatea într-o aură de
glorie, privind menirea istoriei ca pe un act restitutiv al demnităţii trecutului.
Bruni şi a îndreptat atenţia spre refacerea atmosferei moral-psihologice,
mai curând decât spre evenimentele social-politice. Autorul a fost captat
într-o asemenea măsură de modelele clasicităţii antice încât a descris faptele
Renaşterii în termenii Romei7 .
Orientarea spre modelele antice, spre laicizarea istoriei, atitudinea
critică faţă de evul mediu şi cultivarea rafinamentului stilistic inspirat de
scrierile antichităţii (mergând până la preţiozităţi inutile) sunt trăsături care
anunţă noul ciclu al istoriografiei umaniste.
Veneţia şi-a găsit şi ea istoricul, în persoana lui Marcantonio Coccis
(1436-1506), cunoscut mai ales sub numele latinizat de Sabellicus. Spre a
fortifica spiritul umanist al scrisului său a sacrificat aspectele eclesiastice şi
ecumenice ale istoriei veneţiene, ceea ce a dăunat imaginii propuse de el
întrucât ambele aspecte au jucat un rol important în destinele Veneţiei.
A încercat şi o istorie universală – aşa zisa Enneades care nu i-a reuşit
din numeroase motive: lipsa documentaţiei, incertitudinea cronologiei,

6
Vezi Harry Elmer Barnes, A history of historical writing, ediţia a II-a, New-
York, 1963, p.100.
7
Vezi H.E.Barnes, op.cit., p.102.
52
capacitatea sintezei. A privit istoria antică din perspectiva Romei ceea ce a
dăunat, de asemenea, ansamblului.
Mai importantă decât activitatea istoriografiei lui Sabellicus este aceea
a lui Poggio Bracciolini (1380-1459).
A urmat şi el multe din canoanele umanismului vremii. Bun
cunoscător al antichităţii clasice, Poggio a cultivat şi rafinamentul stilistic,
încât un analist al operei sale spunea că ceea ce a câştigat în plan literar a
pierdut ca istoric. Principala sa operă este Opt cărţi despre istoria Florenţei.
A scris despre Roma sub semnul ideii destinului nestatornic. Îi revine meritul
de a fi valorificat Discursurile lui Quintilian şi Cicero, De rerum natura a lui
Lucretius şi excerpte din opera lui Ammianus Marcellinius8 .
În destule privinţe s-a deosebit de Poggio istoricul Lorenzo Valla
(1407-1457) care a trăit în Neapole. A scris o lucrare despre Ferdinand I de
Aragon, deşi nu s-a arătat interesat de problemele militare şi politice, aşa cum
o cerea subiectul său. Unele studii ale lui Valla se disting prin spiritul critic şi
acuitatea interpretării unor documente.
Cel mai important istoric al curentului literar umanist se consideră a fi
Flavio Biondo (Flavius Blondus) – 1388-1463.
El a adus o contribuţie semnificativă la studierea vestigiilor arheologice
şi a inscripţiilor din vechea Romă şi din Italia în lucrările Italia ilustrată
(Italia illustrata), Roma instaurată (Roma instaurata) şi Roma triumfătoare
(Roma triumphans). În ele Flavio Biondo relevă semnificaţia tezaurului
arheologic roman şi exprimă credinţa în perenitatea latinităţii. Flavio acordă
aceeaşi importanţă relicvelor, suferinţelor şi martirilor creştini ca şi amintirii
gloriei trăite a Romei. Cea mai amplă lucrare a sa, în treizeci de cărţi, este
Decadele istorice de la căderea puterii romanilor (de la 472 la 1440). Ea
anticipează, într-un fel, marea operă a lui Edward Gibbon, Istoria declinului
şi a prăbuşirii Imperiului roman, pe care acesta a scris-o spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Flavio Biondo nu a acordat atenţie specială ţinutei
stilistice, ci mai ales acurateţei ştiinţifice şi valorii informaţiei. Noutatea
perspectivei de judecată pe care o aduce în istoriografie Flavio Biondo constă
în aceea că el nu gândeşte evul mediu ca o continuare a Imperiului Roman,
aşa cum făceau analiştii acestei epoci, ci îşi întoarce atenţia spre noile

8
Este vorba de ultimul mare istoric roman (cca 330-400 e.n.) A scris o istorie a
Imperiului de la Nerva până la moartea lui Valens – 96-378 – care conţine ştiri
importante pentru istoria ţării noastre (în sec. IV).
53
popoare care răsar din magma lumii medievale, deci spre percepţia evului
mediu ca un capitol nou al istoriei universale. Un istoriograf de la începutul
secolului nostru considera că Flavio Biondo a contribuit la cunoaşterea evului
mediu şi a antichităţii romane mai mult decât toţi istoricii umanişti laolaltă9 .
Cronicarii români au făcut referiri la cartea lui Flavio Biondo în
legătură cu migraţiile barbare, cu latinitatea românilor. (Vezi de ex. stolnicul
Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în Cronicari munteni,
Editura Militară, 1988, p.51 etc.).
Şi mai des a fost citat de către cronicarii români Antonio Bonfini, un alt
umanist italian, născut la Arcoli în 1427 şi mort între 1502-1505. Venit în
Ungaria la 1486, la invitaţia regelui Matia Corvin, Bonfini a scris o amplă
istorie a Regatului Ungar: Rerum Hungaricarum decades (Decadele istoriei
ungare), încheiată la 1495 şi publicată la Bremer în 1524. Bonfini a exercitat
o influenţă puternică asupra istoriografiei umaniste ungare.
El a vorbit despre răscoala de la Bobâlna din1437-1438, „un război al
ţăranilor, cu nimic mai prejos decât războiul sclavilor şi războiul social”,
despre luptele lui Iancu de Hunedoara, despre oastea lui Ştefan cel Mare şi
lupta de la Baia (1467) cu Matei Corvinul.
O figură impunătoare a umanismului italian a fost Aeneas Sylvius
Piccolomini (1405-1464) devenit Papă al Sfântului scaun la Roma, (Pius al
II-lea). Personalitate de mare cultură, înzestrat cu un neobişnuit dar oratoric şi
rafinament stilistic, Piccolomini a lăsat mai multe scrieri, unele dintre ele cu o
vastă tematică: Istoria Europei, Istoria universală, nefinisate şi irelevante sub
aspect documentar. Ele au avut însă o anumită înrâurire în epocă, au pus în
evidenţă relaţia istorie-geografie şi au contribuit la sensibilizarea spiritelor
faţă de mediul geografic, de poezia naturii, au introdus în demersul istoric
material etnografic.
Piccolomini a înrâurit umanismul german prin interesul său pentru
istoria şi cultura germană, ca şi prin lucrarea Istoria lui Frederick al III-lea
bazată în mare măsură pe scrierile lui Otto von Freysing, istoric şi demnitar
german care a trăit între 1113-1158.
Piccolomini a contribuit la popularizarea lui Iordanes, istoric got
romanizat din secolul al VI-lea10 .

9
Eduard Fueter, Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914, p.131.
10
Lucrarea Getica a lui Iordanes prezintă o mare importanţă ca izvor de
informaţii pentru ţara noastră, mai ales în legătură cu goţii (pe care îi confundă cu
geţii), cu slavii şi populaţiile romanitare din sud-estul Europei.
54
 Un loc aparte în cadrul fenomenului cultural italian de la sfârşitul
secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea revine
florentinilor Niccolo Machiavelli şi Francesco Guicciardini.
„Cei mai de seamă oameni ai Florenţei – scrie acad. Andrei Oţetea –
s-au străduit să găsească o formă de guvernământ care să garanteze Florenţei
un regim de stabilitate. Simplu gen retoric pentru umanişti, istoria devine
pentru oamenii de stat o problemă politică şi constituţională. Autorii care au
studiat istoria într-un chip utilitar nu s-au ocupat decât de evenimentele
politice şi militare, fiindcă, după părerea lor, numai acestea au provocat
revoluţiile florentine. În al doilea rând, ei s-au străduit să desprindă din
întâmplările trecutului elementele cu valoare permanentă şi cu aplicaţie în
toate împrejurările asemănătoare. Această concepţie, unilaterală şi parţială, a
produs totuşi primele capodopere ale istoriografiei moderne: Istoriile
florentine ale lui Machiavelli şi Istoria Italiei a lui Guicciardini”11 .
„Machiavelli – continuă Andrei Oţetea– şi-a început Istoriile cu căderea
Imperiului roman, dar pe el nu l-au interesat efectele prăbuşirii puterii
romane, cât mai ales însemnătatea noilor puteri care se ridică şi influenţa lor
asupra destinului Italiei”12 .
Machiavelli caută în istorie elementele care i-ar îngădui să găsească
răspuns la promovarea realizării unităţii italiene. Cartea sa de istorie se află,
astfel, în rezonanţă cu capodopera de gândire politică Principele, subsumată
în fond aceleaşi probleme naţionale: unificarea politică a Italiei; o problemă
de ordin naţional. Pornind de la umanism, el depăşeşte, deci, aspectele cu
caracter spiritual ale umanismului formulând o chestiune modernă de ordin
naţional. Sigur, Italia beneficia de un suport cultural evoluat care uşura
sarcina trecerii de la faza etno-culturală a naţiunii la cea politică-statală.
Numai că pentru înfăptuirea acestui act cu caracter politic-statal aveau să mai
treacă încă vreo trei secole şi jumătate, Italia prezentând, prin chiar
caracteristicile dezvoltării ei istorice, atât premisele unităţii cultural-spirituale,
cât şi ale fărămiţării politice-instituţionale.
Apoi Italia s-a aflat mereu într-un context geopolitic nefavorabil. În nord-
vest avea vecini puternici încă din secolul al XV-lea: Spania şi Franţa, organizate
ceva mai târziu ca regate centralizate. Ascensiunea austro-habsburgică în
perioada următoare a contribuit şi ea la perpetuarea fărâmiţării italiene.

11
Acad. Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, 1968, p.226.
12
Ibidem.
55
 Apropiat ca viziune politică şi filosofică de Machiavelli, dar interesat în
primul rând de istorie şi de capacitatea ei de a sugera sensurile politice ale
gândirii sale, a fost Francesco Guicciardini, care a abordat pentru prima dată
tema globală a istoriei Italiei văzută ca „istorie a unei unităţi geografice”. Mai
mult, el a situat evoluţia istoriei italiene în cadrul raporturilor internaţionale,
lărgind în acest fel orizontul de înţelegere a problemelor istoriei. Renunţând
la convenţiile retorice, Guicciardini a elaborat un text analitic incisiv,
conceput în termenii descrierii istorice, nu de filosofie politică, aşa cum se
observă la Machiavelli. Istoria Italiei este o carte elaborată în spirit critic şi
relevă capacitatea de selecţie a faptelor istorice de către autorul ei. Scrisă în
anii maturităţii, la sfârşitul unei prestigioase cariere politice, Istoria Italiei a
menajat totuşi unele susceptibilităţi ale factorilor de decizie de pe scena
politică italiană. O altă lucrare a sa, Istoria Florenţei este mai franc critică şi
are o mai accentuată notă de obiectivitate, apropiindu-se prin aceasta, în
scrisul său, de Tucidide şi Polibiu.
Prin perspectiva şi metoda de cercetare pe care a cultivat-o,
Guicciardini a făcut un însemnat pas înainte în studiul istoriografiei,
prefigurând performanţele istoriografice clasice ale lui Clarendon şi analiza
critică dezvoltată mai târziu, în chip remarcabil, de Leopold von Ranke.
***
Literatura şi spiritul curentului umanist s-a extins şi dincolo de Italia
generând realizări marcante în Franţa, Anglia, Germania, în ţările din centrul
şi sud-estul Europei. Fluidul şi caracteristicile acestui spirit se regăsesc de-a
lungul a două secole interferându-se cu aspecte ale iluminismului modern sau
înmănunchind o serie de manifestări proprii ca în cazul marilor cronicari
români din secolul al XVII – începutul secolului al XVIII-lea.
Peste Alpi, din Anglia şi până în Transilvania preocupările umaniste
s-au interferat cu conflictele religioase şi cu mişcarea de Reformă, s-au
implicat în controversele eclesiastice. În Franţa, gândirea umanistă a fost
orientată spre politica Franţei şi războaiele religioase din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea. O semnificaţie specială o reprezintă, în contextul
umanismului francez, lucrarea lui Jean Bodin (1530-1596) Metodă pentru a
înţelege mai uşor istoria. Este o abordare relativ amplă a problemei metodei
în istorie. Bodin a acordat o mare importanţă influenţei factorilor geografici
asupra dezvoltării istorice. Relua prin aceasta o idee, venind încă din
antichitate prin Ptolemeu şi Strabo şi deschizând problematica funcţiei
56
factorilor geografici asupra istoriei pusă de Montesquieu şi de vestitul istoric
englez Thomas Buckle în a sa Istorie a civilizaţiei engleze.
În Germania, o figură reprezentativă a umanismului istoriografic a fost
Beatus Rhenanus (1486-1547), prieten şi discipol al lui Erasmus, marele
umanist olandez. Rhenanus a întocmit o Istorie a Germaniei (Rerum
Germanicarum) în care examinează mai ales sursele timpurii privitoare la
germani. Interesul pentru izvoarele autentice şi spiritul de discernământ în
analiza lor fac din Rhenanus un savant, lipsit, din păcate, de înzestrarea
descrierii epice.
Un alt reprezentant de frunte al mişcării culturale germane care face
legătura dintre umanism şi gândirea modernă a fost Samuel Puffendorf,
publicist, jurist şi istoric (1632-1697). A fost profesor la câteva universităţi
germane (Heidelberg, Berlin etc.) ca şi la Stockholm. Autor prolific în
diverse domenii, a rămas în conştiinţa posterităţii mai ales prin contribuţiile
sale în jurisprudenţă. Lucrarea sa De iure naturali et gentium (Despre dreptul
natural şi internaţional) (1677) deschide un orizont nou conştiinţei moderne
şi burgheziei în ascensiune asupra drepturilor omului şi a naţiunilor. Potrivit
concepţiei sale, dreptul natural nu numai că nu are o sorginte exterioară
individului (nu este supranatural), dar este comun tuturor persoanelor de
diverse apartenenţe naţionale. Este, deci, un drept care poate reuni aspiraţii,
speranţe şi lupta comună a claselor mijlocii (burgheziei) din diferite ţări.
Dintre lucrările istorice ale lui Puffendorf, diferite ca valoare dar
purtând pecetea spiritului umanist, amintim: Introducere în istoria
principalelor state europene, Descrierea Sfintei Monarhii Papale, o istorie
consacrată regelui Frederic Wilhelm de Brandenburg şi lui Carol Gustav,
rege al Suediei, o lucrare despre George Castriotul Scandenberg etc.
În Ţările de Jos, în afară de Erasm Desideriu, o figură centrală a
umanismului, sau de celebrul jurist Hugo Grotius care a lăsat lucrarea clasică
De iure belli ac pacis (1625) (Despre dreptul războiului şi al păcii), se
cuvine menţionat Justus Lepsius (1547-1606) bun cunoscător al antichităţii
romane, editor al textelor lui Tacit.
În Anglia, fermentul umanist a fost introdus iniţial la Oxford, apoi şi în
alte centre ale ţării. Elita intelectuală a Albionului a cunoscut încă din prima
jumătate a secolului al XVI-lea o efervescenţă: libertatea spirituală s-a
împletit cu îngustimea unor măsuri de ordin religios, încât cel mai original
spirit al Renaşterii engleze, Thomas Morus (1480-1535), a putut să scrie
deopotrivă Utopia, dar să şi fie condamnat la moarte de Henric al VIII-lea
57
(care îl numise cancelar), pentru că nu a acceptat ca regele să devină capul
bisericii anglicane. Morus a scris şi o operă istorică, Istoria lui Richard
al III-lea. Mai însemnate au fost lucrările lui William Camden (1551-1623) –
Britania, Analele istoriei engleze şi irlandeze în vremea reginei Elisabeta sau
lucrarea lui Francis Bacon (1562-1626), Istoria domniei regelui Henric VII.
Mai târziu evenimentele revoluţiei engleze de la jumătatea secolului
al XVII-lea s-au reflectat în mai multe scrieri. Problemele religioase au fost şi
ele obiectul unor lucrări importante elaborate de lordul Clarenden sau
episcopul Burner (1643-1715) etc.
În ce priveşte Scoţia, cea mai semnificativă lucrare aparţine poetului şi
filosofului George Buchanan (1506-1582) – Istoria Scoţiei. Ea prezintă
interes mai ales pentru epoca apropiată de vremea poetului şi pentru
problemele reformei religioase din Scoţia.
Curentul umanist a găsit şi în Europa central-estică o expresie relativ
viguroasă. Au profitat de iradierile umanismului italian mai ales regatele
ungar şi cel polonez, aflate în contacte diplomatice, politice şi cultural-
religioase mai intense cu Apusul.
La Praga, Cracovia, Viena, Pécs s-au înfiinţat noi universităţi în
răstimpul a două decenii – 1348-1367. „La Buda şi Pécs – scria acad. Andrei
Oţetea – elementele umaniste au fost percepute cu un secol înainte de Matei
Corvinul” prin legăturile strânse pe care le-a întreţinut regele Carol de Anjou
cu nordul Italiei (Veneţia, Milano, Florenţa); „epoca de înflorire a
umanismului ungar a coincis cu domnia lui Matei Corvinul”13 .
Cancelarul său Vitéz a fost un umanist de seamă. Celebru a fost şi
primatul ungar Nicolae Olachus, român de origine, care a şi făcut menţiuni în
cartea sa Hungarica cu privire la originea latină a românilor.
În Transilvania mişcarea cultural-umanistă s-a împletit cu fenomenele
religioase deosebit de complexe propulsate de Reformă.
Saşii au avut în Joan Honterus un excepţional propagandist al tezelor
lui Luther. Învăţatul braşovean a înfiinţat în 1538-39 o tipografie la Braşov,
unde a publicat lucrări de teologie, geografie etc. În 1550 a fost trasat
fundamentul Bisericii lutherane, devenită dominantă printre saşii
transilvăneni.
La Cluj activa aproape concomitent saxonul Kaspar Helth, devenit
fervent propagator al luteranismului. Este cunoscut mai ales sub numele

13
Ibidem, p. 241.
58
maghiarizat Gaspar Heltai, contribuind la răspândirea luteranismului în
rândurile maghiarilor transilvăneni. Concomitent cu luteranismul, în
Transilvania a pătruns un alt val al Reformei – calvinismul, de provenienţă
helvetică. Oraşele Cluj, Braşov, Sibiu şi Arad au devenit astfel centre
religioase şi culturale. În aceeaşi zonă au început să publice primele scrieri în
limba română şi Filip Moldoveanul (1544), un evangheliar la Sibiu, iar ceva
mai târziu a desfăşurat o bogată activitate editorială, la Braşov, în limba
română, diaconul Coresi.
În Polonia, secolul al XV-lea a marcat un mare progres cultural.
Regatul polonez a intrat în contact cu Renaşterea italiană la marile concilii
religioase din epocă. Cel mai însemnat moment cultural al acestui secol a fost
Historia polonica. În secolul al XVI-lea Polonia şi-a reînnoit propriul fond
cultural rezultând din convergenţele poloneze şi latine.
În 1514 s-a făcut prima tipăritură în polonă. Această perioadă coincide
cu o mişcare istoriografică puternică. Cronologic, reprezentantul cel mai de
seamă al acestei mişcări a fost Jan Dlugosz (1415-1480). A studiat la
Cracovia, a călătorit de mai multe ori în Italia şi a deţinut demnităţi la curtea
regilor polonezi.
Principala sa operă este Historia Polonica libri XII, îmbrăţişând istoria
Poloniei de la începuturi până la 1480. Scrierea conţine o bogată informaţie
documentară – izvoare poloneze şi străine, inclusiv acte oficiale. Pentru
epoca în care a trăit a apelat şi la propriile observaţii.
Opera lui Dlugosz marchează despărţirea de maniera cronicistă. Ea
este pătrunsă de un puternic sentiment religios şi patriotic, încât Dlugosz nu a
mers în întâmpinarea tuturor canoanelor umanismului în istoriografie. Opera
lui Dlugosz prezintă ştiri interesate în legătură cu istoria Moldovei şi
raporturile moldo-polone.
Cum ştim, el a făcut aprecieri elogioase la adresa lui Ştefan cel Mare.
Cronicarii umanişti români au apelat în scrisul lor la opera lui Dlugosz.
La fel, cronicarii Moldovei au apelat şi la scrierile lui Joachim Bielski
(1540-1599) A trăit în „epoca de aur” a literaturii poloneze ilustrată de poetul
Jan Kochanowski (1530-1584). Era fiul unui alt istoric important al
perioadei, Martin Bielski (1495-1575). Ei au lăsat o Cronică a Poloniei şi o
Cronică a întregii lumi. Dacă prima este interesantă prin suflul liric de care e
învăluită, Cronica lumii a lui Martin Bielski este o compilaţie fără mare
valoare ştiinţifică. Pentru realitatea istorică românească prezintă interes şi
scrierea lui Martin Kromer (1512-1589) De origine et rebus gestis
59
Polonorum libri XXX (Despre originea şi faptele polonezilor). Se remarcă
prin spiritul critic faţă de cronicile şi analele mai vechi.
În sfârşit, din pleiada marilor cronicari polonezi ai secolului al XVI-lea
se cuvine menţionat şi Matei Stryjkowski (1547-1582). A studiat la Padova
şi a scris o Cronică a Poloniei, Lituaniei şi întregii Rutenii. Este o carte
bogată în informaţii documentare, care l-a interesat şi pe Mihai Eminescu
într-o perioadă când ţinea să adâncească studiul istoriei după izvoare de
primă mână.

***

Umanismul a dezvoltat sentimentul solidarităţii spirituale pe

continentul european. El a reunit însă cercuri relativ restrânse ale unor
pături intelectuale elitare. Lumea intelectuală încă nu devenise o
componentă importantă a segmentelor sociale ale timpului, întrucât nu
aveau consistenţă nici păturile mijlocii, în genere, care ar fi resimţit
nevoia de a absorbi la o altă scară, oferta preocupărilor intelectuale. Aşa,
cercurile umaniste s-au dezvoltat în jurul centrelor de putere şi al unor
curţi princiare; o mare parte a operelor au fost scrise în limba latină. Abia
acum au început să-şi croiască drum scrierile în limbile naţionale ale
popoarelor europene, să se creeze o sensibilitate naţională şi patriotică
exprimând începuturile procesului de afirmare a naţiunilor moderne.
Este semnificativ că în centrul şi în sud-estul Europei sentimentul
naţional şi patriotic se dezvăluie cu mai multă putere decât în Occidentul
european. Fenomenul este, într-un fel, explicabil. În câteva ţări
occidentale – Franţa, Anglia, Spania – se constituiseră sau erau în curs de
constituire formaţiuni naţional-statale. În Italia, unde acest fenomen nu a
avut loc, gândirea social-politică de factură umanistă a exprimat intens
acest deziderat prin Machiavelli şi Guicciardini.
În ţările central şi est-europene fenomenul naţional se închega pe un
suport etnic-cultural. Tocmai această împrejurare face perceptibilă
pecetea mai puternică a sentimentului naţional şi patriotic.
Un exemplu poate servi în această privinţă umanismul românesc.

60
 2. Istoriografia umanistă în Ţările Române
Ca în cazul celor mai multe popoare europene, începuturile culturii
româneşti îşi află izvoarele în scrierile cu caracter religios şi în cele istorice.
Autorii lor au fost figurile religioase sau diecii de la curţile domneşti care au
scris în slavona veche, limba bisericii răsăritene ortodoxe. Într-o lucrare
fundamentală, Istoria literaturii române vechi, profesorul Nicolae Cartojan
prezintă desfăşurarea întregului tablou cultural românesc din veacurile
XIII-XIV şi până în secolul înfloririi culturale, veacul al XVII-lea.
Problema culturii române în feudalism nu constă în faptul că sufletul
românesc s-a exprimat în limba slavă, cum spune Cartojan, ci în aceea că
acest ciclu al culturii noastre s-a încheiat relativ târziu. Există totuşi puncte de
pornire interesante privind folosirea în scris a limbii române înainte de veacul
al XVI-lea1 . În ceea ce priveşte natura scrierilor, cele cu caracter istoric se
situează imediat după cele cu caracter religios.
Seria lor e deschisă de Cronica lui Ştefan cel Mare, de letopiseţele de
la Bistriţa, Putna şi Cronica moldo-polonă, apoi de cronicile întocmite de
călugării Macarie, Eftimie şi Azarie. Dacă în privinţa cronicilor muntene
putem face doar supoziţii după compilaţiile târzii din secolul al XVII-lea,
există însă un moment cultural-istoric legat de numele domnitorului Neagoe
Basarab (1512-1521), Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie.
Domnitorul a fost un mare ctitor de cultură (a ridicat mănăstirea Curtea de
Argeş, a ocrotit pe călugărul Macarie, căruia îi datorăm prima tiparniţă din
Ţara Românească) a sprijinit ortodoxia de peste hotare (de la Muntele
Athos). Istoriografia este interesată mai ales de scrierea Învăţăturile lui
Neagoe către fiul său Teodosie (întocmită între 1518-1521) interesantă mai
ales prin segmentele încărcate de sensuri politice. Ea îmbină reflecţiile de
ordin general privind arta conducerii, cu observaţiile care pornesc direct din
realităţile româneşti. Prin aceasta, Neagoe Basarab se articulează spiritului
umanist. Profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga face o remarcă, probabil
îndreptăţită: „Dar personalităţile de marcă, cele intrate în oarecare faimă în
1
N.Cartojan, notează următoarele: „E sigur că şi înainte de 1520 s-a scris
româneşte. Se vorbeşte, astfel, de un salvconduct dat în 1484 de sultanul Baiazid unor
negustori poloni, idiomate valachico scriptus şi de jurământul oficial al lui Ştefan cel
Mare către regele Cazimir al Poloniei la Colomea, păstrat cu această notă: haec
inscriptio ex valachico in latinum versa est (N.Cartojan, op.cit., Editura Minerva,
Bucureşti, 1980, p.81).
61
circuitul european umanistic aparţin secolelor următoare, de la Neagoe
Basarab la Petru Cercel şi Nicolae Olachus, prietenul lui Erasmus, la Miron
Costin şi stolnicul Constantin Cantacuzino”2 .
De fapt, cu Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691)
stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir
(1673-1723) şi Ion Neculce (1672-1745) istoriografia română şi cultura
română, în genere, înregistrează o ascensiune spectaculoasă, statornicind
scrisul românesc în operele laice, amplificând considerabil aria erudiţiei şi a
informaţiei, dând limbii şi literaturii române formule evoluate stilistic şi
expresivităţi literare care reţin până astăzi atenţia cercetătorilor3 .
Aceste mari nume ale culturii noastre îşi înmoaie spiritul în undele
umanismului prin câteva trăsături pronunţate: tensiunea spre latinitate şi
interesul pentru scrierile autorilor antici (cu excepţia lui Neculce), instruirea în
centre culturale care au favorizat instrucţia şi educaţia (Polonia, Padova,
Constantinopol), elogiul autorilor umanişti din apusul sau centrul Europei etc.
În acelaşi timp, cronicarii români se fac interpreţii unor realităţi, ale
unor probleme şi frământări proprii ţărilor române şi ideii româneşti în
genere. Ei vădesc un puternic sentiment naţional – făcând din latinitate
nucleul acestui sentiment –, dau istoriei sensuri active şi formative şi
configurează o trăire a istoriei înrădăcinată adânc în caracteristicile şi în
destinele poporului nostru. Grigore Ureche şi Miron Costin, ca primii
cronicari, manifestă un interes special pentru a dezvălui funcţia şi valoarea
cunoaşterii istoriei, deci semnificaţia constituirii unei conştiinţe istorice a
propriului popor, lipsit până atunci de instrumente capabile să cristalizeze o
asemenea conştiinţă.
În cartea sa de căpătâi Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-a
descălecat ţara...4 , Grigore Ureche subliniază, în introducere, rolul istoriei
ca depozitar al memoriei colective, ca revelator al faptelor petrecute pe
pământul pe care îl locuiesc, mai ales ca instrument de cunoaştere a

2
Zoe Dumitrescu Buşulenga, op.cit., p.85.
3
Menţionăm, în acest sens, lucrarea lui Nicolae Manolescu, Istoria critică a
literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
4
Textul lui Ureche, în varianta curentă, poartă titlul Letopiseţul Ţării
Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnitorilor
carea scrie de la Dragoş Vodă la Aron Vodă.
Ediţiile moderne sunt intitulate Letopiseţul Ţării Moldovei (1359-1595).
62
„începuturilor” şi, totodată, ca o carte de învăţătură pentru contemporani şi
urmaşi, de reflecţie asupra celor bune şi a celor rele, încât să-i facă pe aceştia
„să se ferească şi să se socotească despre cele rele” şi „să urmeze pe cele
bune”.
Iată, după circa 1700 de ani, Ureche reia ideea lui Cicero: Historia
magistra vitae, teză menită să rămână o permanenţă, dincolo de contestaţiile
care i se aduc. Fiindcă problema nu e dacă oamenii caută sau nu să înveţe
ceva din ceea ce le oferă istoria, ci dacă ar putea învăţa în cazul în care ar voi
aceasta.
Grigore Ureche formulează însă un enunţ fundamental în
„predoslovia” sa: anume scrierea istoriei bazată pe respectul adevărului „ca să
nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate”5 .
Legământul faţă de adevărul istoric îl va face, peste aproape un veac,
Ion Neculce în Letopiseţul său: „Deci vă poftescu cetitorilor, pe unde ar fi
greşit condeiul meu, să priimiţi, să nu gândiţi că doară pre voia cuiva sau în
pizma cuiva, ce precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva
veleaturi a anilor de s-ar fi greşit, însă celelalte întru adevăr s-au scris”.
Aceste enunţuri dobândesc în scrisul lui Miron Costin o mai mare
complexitate. El acordă istoriei funcţia de oglindă a unui popor: între scrisul
istoric care oglindeşte şi cititorul care „se priveşte ca într-o oglindă” este un
raport biunivoc activ. „Caută-te dară, acum, cetitoriule, ca într-o oglindă şi te
priveşte de unde eşti...”6 .Rolul formativ al conştiinţei de sine prin istorie este,
cum putem observa mai sus, clar formulat.
Pe un registru aproape patetic, Costin vorbeşte de responsabilitatea
istoricului („eu voi da seama de ale mele, câte scriu”)7 . Responsabilitatea
cărturarului faţă de sarcina de a descrie viaţa propriului popor este o adâncă
problemă de conştiinţă. Dilema dintre a nu scrie – datorită responsabilităţii
imense pe care o implică – şi nevoia de a scrie pentru a lăsa urmaşilor un
tezaur de cunoaştere, o rezolvă în favoarea scrierii gândită ca un imperativ.
Cuvintele şi gândul lui Costin în legătură cu actul neliniştii creatoare pentru

5
Cronicari moldoveni, studiu introductiv Dan Horia Mazilu, selecţia textelor
Anatol Ghermanschi, Editura Militară, 1987, p.2.
6
Miron Costin, Opere, vol. II, ediţie critică de P.P. Panaitescu, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1965, p.17.
7
Idem, Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor, Editura Junimea,
Iaşi, 1984, p.242.
63
istoricul care face din preocuparea sa o misiune sunt probabil cele mai
frumoase din câte s-au rostit în istoriografia română: „... Multă vreme la
cumpănă au stătut sufletul nostru... – scrie Costin – dacă să pornească să scrie
despre începuturile ţărilor române şi despre faptele lor ulterioare. Să înceapă
osteneala aceasta după atâta veci de la descălecatul ţărilor cel dintâi de Traian
împăratul Râmului [...] să sparie gândul”8 . Costin pune însă cealaltă ipoteză:
cum ar fi dacă nu s-ar apuca de scris? „A lăsa iarăşi nescris – continuă el – cu
mare ocară înfundat neamul, iaste inimii durere”9 . Simţul datoriei se
logodeşte cu dragostea pentru neam şi Costin conchide admirabil: „Biruit-au
gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului,
din ce izvor şi seminţie sunt locuitorii ţării noastre Moldovei şi Ţării
Munteneşti şi românii din Ţările ungureşti... că toţi un neam şi o dată
discălecaţi sântu”10 .
Pe firul ideii privind menirea istoricului, Miron Costin înscrie alte două
enunţuri esenţiale: comunitatea românilor şi unitatea lor. Aceste două teze, la
care se adaugă ideea continuităţii, formează stâlpii de susţinere ai ideologiei
istoriografiei umaniste. Toţi cronicarii – Grigore Ureche, Miron Costin,
stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir susţin, argumentează
şi pledează cu ardenţă pentru aceste idei. Ele constituie nucleul iradiant al
câmpului vizual al culturii umaniste româneşti. Este în fond o expresie a ideii
naţionale din perspectivă culturală.
Am putea face proba cu zeci de extrase din scrierile cronicarilor, de la
câteva enunţuri mai generale ale lui Ureche, la amplele desfăşurări analitice
ale lui Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor.
Ureche reia în discuţie convenţionalitatea denumirilor Moldova şi Ţara
Muntenească, împletind atributele adevărului cu ale legendei. Două ţări –
Moldova şi Ţara Muntenească – acopereau aceeaşi comunitate etnică: „... Ci
scriu că au fost un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au descălecat mai
pe urmă, iar muntenii mai dintâi,... că s-au tras de la un izvod”11 .
Proba unităţii era susţinută de unitatea şi de latinitatea ei: „Aşijderea şi
limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru
cu al vecinilor de prin prejur, măcară că de la Râm ne tragem şi cu a lor

8
Ibidem, p.239.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Cronicari moldoveni, ed. cit., p.3.
64
cuvinte ni-s amestecate”12 . În continuare Ureche dă etimologia câtorva
cuvinte spre a demonstra latinitatea acestora: „De la râmleni ce le zicem
latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină ei zic galena, muieria,
mulier, fămeia, femina, părinte, pater...”13
Miron Costin prezintă mai amplu aceste chestiuni, nu numai în
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă de unde este părăsit de Ureche
Vornicul de Ţara de Gios, ci şi în alte scrieri ale sale: De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, apoi în Cronica Ţării
Moldovei şi a Munteniei, scrisă în polonă.
Atât în Letopiseţul Ţării Moldovei, dar mai ales în De neamul
moldovenilor şi Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei – Miron Costin caută
să fundamenteze latinitatea şi unitatea românilor.
Pentru aceasta este necesară lămurirea începuturilor. De aici,
prezentarea războaielor lui Traian cu dacii, apoi colonizarea romană (şi
risipirea dacilor după căderea lui Decheval). Interesant, Miron Costin acceptă
că populaţia „dacilor a scos-o Traian de pre aceste locuri peste munţi, în
Ardeal, unde se retrăsese şi căpeteniile dacilor cu casele lor”. Altfel spus,
Costin admite prezenţa dacilor, măcar în Ardeal, subliniind însă preocuparea
lui Traian pentru a aduce colonişti „căsaşi... şi oşteni”14 .
În Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei (scrisă, cum am spus, în
polonă) Costin dezbate pe larg latinitatea limbii române. „Dovada cea mai
vădită despre obârşia acestui popor – subliniază el – este limba lui”. Recurge
în acest sens la 87 de etimologii, toate exacte, care atestă factura latină a
limbii15 .
Aspectele „primului descălecat” şi ale romanităţii românilor sunt larg
dezbătute şi de stolnicul Constantin Cantacuzino.
Tentaţia lui de a trata subiectul în chip erudit, folosind numeroase
izvoare pentru descrierea evenimentelor cuceririi Daciei de către romani, apoi
despre procesul colonizării şi formarea poporului român, această tentaţie dă
textului o anumită prolixitate.

12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Vezi Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; De neamul
Moldovenilor, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.260. Mai amplu asupra acestei
chestiuni în N.Cartojan, op.cit., p.301-302.
15
Vezi N.Cartojan, op.cit., p.307-308.
65
 Dovezi documentare sunt multe, dar stolnicul nu le supune unei sinteze
epice care ar fi sporit valoarea textului. Cartea arată erudit, dar izvoarele îl
forţează pe Constantin Cantacuzino la digresiuni inutile.
Este drept, materia sub aspectul evenimentelor, faptelor şi explicaţiilor
e centrată pe ideea romanităţii românilor. „Însă dară, valahii, adicăte rumânii
– scria stolnicul Constantin Cantacuzino – cum sunt rămăşiţele romanilor
celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia se trag şi până
astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istoricii...”16
În altă parte, cronicarul scrie, poate, mai lămurit: „Iară noi într-alt chip
de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den
mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii
cum le zic ei, iară noi rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în
credinţă şi în bărbăţie den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui
Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut. Şi apoi şi alalt tot şireagul
împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici, şi dintr-acelora rămăşiţă să
trag până astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici,
ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi
într-altă parte se află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în
nişte cuvinte, den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii
sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o
fântână au izvorât şi cură”17 .
Bogăţia informaţiilor au lărgit aria problemelor puse de stolnicul
Constantin Cantacuzino. Se disting aici aspectele continuităţii, larg discutate
de stolnic, o menţiune despre formarea popoarelor neolatine – idee
importantă care contextualizează formarea românilor în relaţie cu „ispanii,
italienii, francezii”18 .
Într-un chip mai apăsat decât Costin ridică stolnicul Constantin
Cantacuzino destinul postum al dacilor după cucerirea ţării lor de către Traian.
Aici stolnicul ţine să sublinieze că romanizarea cu tot ce a reprezentat ea sub
aspect demografic, politic, instituţional şi militar nu a însemnat golirea
provinciei de daci. Aceştia şi-au continuat existenţa pe terenul unor noi structuri
instituţionale: „Însă nu că doară den dachi nici unul n-au mai rămas, cât

16
Cronicari munteni, studiu introductiv Dan Horia Mazilu, selecţia textelor
Anatol Ghermarchi, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.33.
17
Ibidem, p.40.
18
Ibidem, p.29.
66
pustiindu-se de tot, şi nemairămânând nimeni cine a locui aceste pământuri,
au pus Traian şi au aşezat romani, ci numai a lor crăie să nu mai fie, nici
capete dintr-înşii poruncitori să nu rămâie, nici al lor nume de stăpânire să nu
se auză, ci numai de romanu. Iară şi den iei alţii au mai rămas”19 .
În chip diferit formulează problema Dimitrie Cantemir, dominat de
ideea purităţii latine a românilor, idee în numele căreia a revărsat o vastă
erudiţie (folosind în chip partizan destule ştiri). Asupra operei învăţatului
domnitor vom reveni.
Privind dintr-o perspectivă mai largă aspectele comune, generale ale
cronicarilor, vom distinge ca trăsătură unificatoare spiritul polemic.
Cronicarii nu sunt firi concesive preocupaţi de propriul discurs şi de tezele pe
care urmăresc să le întemeieze fără să nu riposteze polemic, în forme adesea
categorice, ideilor şi persoanelor pe care le cred rău intenţionate sau eronate,
chiar dacă nu neapărat intenţionat.
Această atitudine polemică nu este de factură temperamentală. La un
prim nivel teoretic-intelectual, spiritul polemic este generat de nevoia
dezbaterii. Mai în adâncime, spiritul polemic este ecoul unui ataşament căruia
îi conferă o expresie vie, militantă: sentimentul patriotic.
Miron Costin porneşte seria critică îndreptată împotriva celor care
denaturează adevărul, fără simţul răspunderii şi bună credinţă. El respinge
categoric interpolările lui Simion Dascălu şi Misail Călugăru făcute în
Letopiseţul lui Ureche în care lansaseră teza colonizării Daciei de către
Traian cu delincvenţi şi alte elemente de scursură de la Roma, daţi „întru
ajutorul lui Laslău, craiul unguresc”20 . Dincolo de orice presupoziţie,
afirmaţia că romanii ar fi dat ajutor craiului Laslău (Vladislav – n.n.), este o
enormitate cronologică. După ce subliniază că asemenea ştiri nu sunt
confirmate de vreun istoric antic sau modern, Miron Costin notează: „Acest
Simion Dascălu, ce el se numeşte aici, mai mult se vede că au amestecat şi au
turburat istoria decât au lucrat cevaşi pentru Ureche Vornicul... căci Simion
Dascălu de multă neştiinţă şi de puţină minte este”. La fel a procedat şi Misail
Călugăru încât cele scrise de ei „nu letopiseţe, ce ocări suntu ... de aceste
basne să dea seama ei şi de această ocară”21 .

19
Ibidem, p.15-16.
20
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; De neamul moldovenilor, Editura
Junimea, 1984, p.241.
21
Ibidem, p.241-242.
67
 După izbucnirea potrivită unor asemenea denaturări, Miron Costin
formulează celebra lui aserţiune asupra responsabilităţii şi a întemeierii
scrisului pe adevăr: „Nici ieşte şagă a scrie ocară vecinică unui neam, căci
scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, ieste greu
a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”22 .
Stolnicul Constantin Cantacuzino este indirect polemic, prin forţa
lucrurilor: făcând un adevărat slalom printre mulţi istorici şi învăţaţi, el este
selectiv, vrând-nevrând.
În afară de izvoarele interne el atrage atenţia şi asupra problemei
inexactităţilor din scrierile autorilor străini cu privire la Ţările Române. Unii
fac aceasta în necunoştinţă de cauză; alţii cu bună ştiinţă. „Săvai că câţi am
găsit şi la mâna mea până astăzi au venit (este vorba de autorii străini – n.n.)
văd că pe scurt şi ei de dânsa pomenesc... ci numai cât le trebuie a o pomeni
zic apropiindu-se câte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istorisesc şi
povestesc. Pentru care încă şi cât fac mulţumită trebuie să le dăm...
Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şi
voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile şi pe lăcuitorii
ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea ei direptate zic, a face
aşa, dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepenea
(situaţia, nivelul – n.n.) ce astăzi se află... în carea ticăloasă şi jalnică iaste,
cine cum îi iaste voia poate şi zice şi scrie”23 .
Altfel spus: neadevărurile rostite de istoricii străini la adresa ţării sunt un
fapt previzibil; ele pot proveni şi din necunoaşterea realităţilor; nu se poate
aştepta la respect o ţară intrată pe panta decăderii. Stolnicul reia polemica lui
Costin împotriva lui Simion Dascălu. El arată că unii istorici greci („neştiuţii
greci”) pot să fabuleze în legătură cu condiţiile colonizării romanilor în Dacia.
Dar spre mirarea stolnicului, el a găsit asemenea fabulaţii şi în interpolările lui
Simion Dascălu citind cronica lui Ureche pe când se afla în Moldova24 .
Cel mai ascuţit spirit polemic a fost însă Dimitrie Cantemir. El susţine
latinitatea integrală a românilor, cu o ardenţă care anunţă Şcoala Ardeleană.
Pe Simion Dascălu îl numeşte „teaca minciunilor”25 .

22
Ibidem, p.242.
23
Cronicari munteni, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.5.
24
Ibidem, p.36-39.
25
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a romano-moldovlahilor, Editura
Albatros, 1982, p.7.
68
 Folosind un imens număr de izvoare, el selectează, desigur, ceea ce
crede că îi serveşte poziţia; uneori interpretează textele în sensul dorit. Unde
observă rea-voinţă Cantemir o denunţă categoric: „Pismăluitori sunt mulţi,
scria el. Iară noi odihnându-ne (adică nescriindu-ne istoria – n.n.) alţii au
scornit tot felul de basme. Dar unii într-un suflet armele dreptei rătuiri
(apărări) apucând, împotriva blojăeritorilor (clevetitorilor – n.n.) cu adevărată
şi aieve a biruinţei nădejde de drept război pentru noi să apucă”26 .
Am putea amplifica aprecierile de acest tip care învederează că
momentul polemic a fost provocat în istoriografia românească încă din
secolul al XVII-lea. Ion Neculce, ultimul din seria marilor cronicari
moldoveni, scria şi el: „Mai socotita-au şi din letopiseţul lui Eustratie
logofătul şi al lui Simion dascălului şi al lui Misail călugărului neşte cuvinte
câteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ci le-au scris, măcar că dumnealui
Miron logofătul şi cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris şi-i ocărăşte. Şi se cade
să-i ocărască, unde face că sunt moldovenii din tâlhari. Bine face că-i ocărăşte
şi dzice că sunt basne”27 .
Momentul care focalizează critica purtată de cronicari este legat, cum
observăm, mai ales de procesul genezei poporului român. Să ne mai mirăm
că această temă a fost mereu reluată polemic în istoriografia română până în
zilele noastre?
Un alt aspect de ordin general care ne introduce în ambianţa scrisului
cronicarilor români şi care ţine într-un fel de straturile adânci existenţiale ale
poporului nostru este sentimentul nestatorniciei lucrurilor (fortuna labilis), al
soartei mereu schimbătoare, al efemerităţii şi impactului împrejurărilor
asupra condiţiei societăţii şi vieţii poporului nostru. Cronicarii exprimă aici
ceva mai adânc decât situaţia propriei existenţe. Reflecţia lor caută să
descifreze adâncurile destinului unui popor pe care îl văd adesea supus
împrejurărilor, mai mult nefavorabile decât favorabile, mereu nevoit să
accepte şi să se plece circumstanţelor.
Pe acest teren mişcător românii au trebuit să-şi clădească istoria. Ei
n-au putut să dobândească din această cauză sentimentul de stăpâni, spiritul
ofensiv şi siguranţa colectivităţilor cărora, cum se spune, le-a mers din plin.

26
Ibidem, p.8.
27
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie Iorgu Iordan, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.8.
69
Fatalismul este un dat al experienţei, iar supunerea o formă a evitării
dezastrelor, poate şi mai mari decât cele de care au avut parte.
Într-un fel, supunerea a fost generată nu numai de împrejurările
exterioare cu care ţările române au venit în atingere. Ea a fost inoculată şi de
natura raporturilor sociale care au caracterizat şi au dominat prea mult istoria
noastră – sub forma relaţiei ţărani-stăpâni de moşie. Cronicarii nu se
preocupă însă în chip special de acest aspect; ei se gândesc la destinul ţărilor
lor îndeobşte. La faptul că Moldova – cum spunea Ureche – se află „în calea
răutăţilor”. Iar Miron Costin scria, în De neamul moldovenilor, de „cumplite
vremi anilor noştri”28 nădăjduind cândva „în mai sloboade veacuri”. Vremea
sa o vedea în nesiguranţă şi nestatornicie. Celebrul său aforism „Iară nu sîntu
vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”29 .
Acest dicton repetă aidoma pe Herodot, probabil fără să cunoască
spusa înaintaşului său.
În fapt, ideea acestui dicton este pentru Costin obsesivă. El exemplifică
nu o dată cu fapte din istoria trăită de el cât de labil este cursul lucrurilor şi
destinul oamenilor. Reflecţia lui are în sâmbure un sens general asupra
existenţei umane, pândită mereu de capcane. Dar aceste capcane, această
nestatornicie a lucrurilor şlefuieşte sentimentul trăirii proprii în primul rând în
cazul societăţilor fragile. Îi putea oferi altceva istoria Moldovei când, în 65 de
ani din epoca sa, s-au perindat 22 de domnii şi nici una – cum arată
profesorul Cartojan – nu s-a încheiat în linişte. „Miron Barnovski – scrie
Cartojan –, decapitat la Constantinopol; Vasile Lupu, închis în fioroasa
temniţă a celor şapte turnuri; Antonie Ruset, dus în fiare la Adrianopol şi
căznit cu fel şi fel de munci. Iar pe deasupra campamente de trupe turceşti în
ţară, podgheazuri polone şi invazii tătărăşti după jaf şi pârjol”30 .
Am putea adăuga la aceasta surghiunul boierilor, fuga lor peste hotare
– cum au trebuit să facă mai toţi cronicarii, dintre care doi, străluciţi, au sfârşit
decapitaţi. Miron Costin a fost ridicat chiar de la ceremonia de înmormântare
a soţiei şi sortit să piară în 1691, iar stolnicul Constantin Cantacuzino
decapitat la Constantinopol în 1716.

28
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor,
Junimea, 1984, p.243.
29
Ibidem, p.152.
30
N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, ediţie 1980, p.293.
70
 Aşa încât, Miron Costin avea temei să spună: „O! nestătătoare şi
niceodată încredinţate lucrurile a lumii, cum vârsteadză toate şi tulbură şi face
lucruri împotrivă!”31
În legătură cu domnia lui Barnovski Vodă, Miron Costin notează:
„Neştiutor gândul omenescu singur de sine la ce merge şi la ce tâmplări apoi
soseşte”32 . Iar despre sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, domnie pe care o
descrie pe larg şi o socoteşte una norocoasă la început „de bivşug şi îndestulare
pentru ţară”, Miron Costin rosteşte la sfârşitul ei: „Precum munţii cei înalţi şi
malurile cele înalte, când să năruiescu de vreo parte, pre cât sîntu mai înalţi, pre
atâta şi durât (zgomot) facu mai mare... aşea şi casele cele înalte şi întemeiate
cu îndelungate vremi cu mare răzsipă purcegu la cădere când cad. Într-acela chip
şi casa lui Vasilie-vodă, de atâţia ani întemeiată, cu mare cădere şi răzsipă şi apoi
şi la deplină stingere au purces de atuncea33 . Cronicarii ţineau să facă din scrierile
lor nu numai povestirea întâmplărilor trecute. Slova lor conţine şi consideraţii
morale formulate explicit. Punctul cel mai vulnerabil al oamenilor şi bineînţeles al
domnitorilor întruchipând ideea de putere este, după cronicari, pofta de mărire,
dorinţa de a se urca tot mai sus, altfel spus trufia. Aşa pomeneşte Grigore Ureche
pe Matei Corvin şi Radu cel Frumos („domnul muntenesc de ce are, de ce
pofteşte mai mult”), dar cel care insistă asupra acestei idei, invocând-o ca pe un
„memento” pentru orice stăpânitor, este Miron Costin.
Pofta de mărire şi domnie – istoriseşte Miron Costin – l-a dus pe Miron
Barnovski la moarte. Pe când se afla în Polonia, în loc să fi ascultat sfatul
„unui leah megieş” care-l „sfătuia să nu meargă, să nu dea viaţa fără griji pe
cea cu griji, Barnovski a răspuns: «Dulce este domnia de Moldova». Iară
leahul către dânsul: «Iară şi obedzăle turceşti încă sunt grele». Miron Costin
încheie: „Şi apoi aşea au ieşitu cuventele leahului cum au dzis”34 .
Cele întâmplate cu Barnovski, după cum am amintit, îl fac pe Miron
Costin să exclame: „Neştiutor gândul omenesc singur de sine la ce merge şi
la ce tâmplări apoi soseşte”.
Într-un alt pasaj celebru, vorbind de luptele lui Mihai Viteazul „acel
vestit între domni”, Miron Costin nu-şi stăpâneşte gândul că mărirea poate
duce pe oameni la pieire: „O nestinsă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie

31
Cronicari moldoveni,... ediţie 1987, p.142.
32
Ibidem, p.144.
33
Ibidem, p.160.
34
Ibidem, p.144.
71
oarbă. Pe cât se mai adăuga pe atâta răhneşte. Poftile a domnilor şi a
împăraţilor n-au hotar. Având mult cum n-ar avea nemica le pare”35 .
Un sens similar despre patima lăcomiei lui Vasile Lupu dă şi Ion
Neculce în vestitele lui O samă de cuvinte: „Vasilie vodă, aproape de mazilie,
au greşit lui Dumnezeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie...”36
Ca şi umaniştii apuseni, cronicarii români au avut prilejul să se educe,
au fost preocupaţi de formarea lor spirituală, au făcut din cultură un ţel al
vieţii... Grigore Ureche era fiu de mare boier moldovean care a trecut cu
familia spre sfârşitul secolului al XVI-lea în Polonia, din motive politice.
Grigore a urmat cursurile unei şcoli superioare la Cameniţa, în Polonia. A
cunoscut scrierile vestiţilor cronicari polonezi (folosind în opera sa, în special,
cronicile lui Bielski şi Piaseţki), a avut bune cunoştinţe de limbă latină. S-a
întors în Moldova după o şedere de circa 20 de ani în Polonia. A fost spătar şi
vornic în Ţara de Jos până la moartea sa, prin 1647.
Grigore Ureche era, aşadar, un mare boier cu preocupări cărturăreşti,
cunoştea mişcarea culturală din Polonia şi era introdus în datele clasicităţii latine.
Miron Costin a trecut de mic prin avatarurile exilului. La 5 ani i s-a
acordat indigenatul polonez. A învăţat la colegiul iezuit din Bar; s-a instruit
intens în Polonia cunoscând nu numai cultura ţării. Ştia bine opera unor
autori latini şi scrierile unor umanişti italieni. Citează pe Enea Silvio
Piccolomini (Papa Pius al II-lea), Bonfini şi pe Laurenţiu Topeltin, învăţatul
din Mediaş, autor al unei valoroase cronici în limba germană.
Îi erau cunoscute lui Costin şi marile figuri ale antichităţii clasice.
Descrierea Italiei – ca loc de pornire a lui Traian împotriva lui Decebal – este
făcută în pur spirit renascentist37 .

35
Ibidem, p.145.
36
I. Neculce, Opere – Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Ediţie
critică de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 180.
37
„Ţara Italiei, scrie Miron Costin, de aicea de la noi, dreptu spre apusul
soarelui ieste, nu aşa depărtată de ţara noastră... Ieste ţara Italiei plină, cum se zice, ca
o rodie, plină de cetăţi şi oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, târguri vestite,
pline de toate bivşuguri, şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pământului aceluia i-
au zis raiul pământului, a căruia pământu, oraşile, grădinile, tocmelile la casile lor cu
mare desfătăciune traiului omenesc nu are toată lumea, supt ceriu blând, voios şi
sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele”. (Miron Costin, Letopiseţul Ţării
Moldovei. De neamul moldovenilor, prefaţă Elvira Sorohan, Editura Junimea, 1984,
p.244-245).
72
 Un învăţat cu largi cunoştinţe istorice, format în spiritul antichităţii
clasice şi al umanismului polonez şi european, dornic să-şi etaleze erudiţia
mai curând decât să sintetizeze cele ştiute, a fost fiul lui Miron Costin,
Nicolae. Într-o viaţă plină de peripeţii (1660-1712), dar mângâiat cel mai
adesea de dregătorii însemnate, Nicolae Costin a ţinut să lase opere capitale,
cum ar fi Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601. Textul
în care tinde să îmbrăţişeze istoria lumii de la geneză până în vremea
autorului pare vetust şi stufos, iar ceea ce ţine de istoria Moldovei este preluat
mai de grabă de la tatăl său, încât Nicolae Costin n-a reuşit să realizeze o
mare istorie a neamului, cum ar fi dorit. Tentaţia latinistă a grevat şi ea stilul
operei lui Nicolae Costin, lipsit de expresivitatea, dulceaţa şi forţa de sugestie
a lui Miron Costin.
Nici cu opera Ceasornicul domnilor Nicolae Costin n-a fost mai
norocos. Erudiţia n-a ţinut nici aici locul forţei de creaţie, iar tema era una
mult prea cultivată spre a avea pretenţii de originalitate.
Mai reuşită este Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat şi a lui
Dimitrie Cantemir. Nicolae Costin scrie despre Mavrocordat pe un ton
encomiastic; în cronică se întâlnesc însă părţi realizate cu nerv dramatic şi se
pun în lumină unele momente din prima domnie a domnitorului fanariot.
Despre stolnicul Constantin Cantacuzino, atât contemporanii – români
sau străini –, cât şi exegeţii ulteriori au vorbit ca despre un mare învăţat. A
studiat la Constantinopol şi la Padova cu profesori vestiţi şi a manifestat în
permanenţă un adevărat nesaţiu pentru lectură. Biblioteca lui era printre cele
vestite în Ţările Române.
Printre disciplinele pe care le-a audiat au fost logica, psihologia, fizica
şi matematica şi, nu în ultimul rând, istoria şi geografia. Ştia multe limbi între
care, foarte bine, greaca şi latina.
Ca geograf a întocmit o hartă a Ţării Româneşti. Ea s-a bucurat de
faimă în epocă şi a fost apreciată, peste timp, ca un document valoros.
Avea întinse lecturi din autorii antici. A cunoscut, de asemenea, bine
pe cei bizantini. În Istoria Ţării Rumâneşti el îi foloseşte – uneori cu exces
de fastuoasă erudiţie – lărgind cercul izvoarelor care privesc primele secole
ale formării poporului român.
Textul lui Cantacuzino e literalmente înţesat de trimiteri. Asaltat de
izvoare, stolnicul a aglomerat textul în dauna cursivităţii expunerii.
Într-un fel, fraza lui seamănă cu cea a lui Nicolae Iorga prin mulţimea
perioadelor şi multitudinea ştirilor cu care o încarcă. Nu are însă supleţea şi
73
expresivitatea stilistică a frazei lui Iorga. Scrisul lui Constantin Cantacuzino
este, de ce să n-o spunem, greoi, inert, calat pe topica latină, deşi are uneori
surprinzătoare luminişuri expresive, atunci când este vorba de o zicală, de un
gând transparent, îndatorat vorbirii populare.
Altfel, prin scrisul său străbate aerul umanist, nu în latura stilistică a
umaniştilor occidentali, ci în vastitatea erudiţiei, în ataşamentul faţă de unele
vestigii romane38 şi, bineînţeles, prin mulţimea autorilor umanişti pe care îi
citează. Cărturar de vază al timpului, frate de domn şi unchi al lui Constantin
Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino n-a rezistat tentaţiei de a se
amesteca în intrigile politice ale vremii care l-au dus la pieire pe
Brâncoveanu. Peste doi ani aveau să cadă jertfă aceloraşi intrigi, aţâţate de
centrul de putere otoman, atât învăţatul stolnic, cât şi fiul său Ştefan,
înscăunat, după Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1714-1716).
*
Personalitate copleşitoare ca erudiţie şi multilateralitate a preocupărilor
în perioada trecerii de la umanism spre iluminismul românesc a fost Dimitrie
Cantemir (1673-1723), fiu şi frate de domn, el însuşi domnitor în Moldova
vreme de aproape un an, produs al culturii europene, dar şi al celei orientale
(turco-persane), prin împrejurările şederii sale la Constantinopol vreme de 22
de ani. Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin şi înalt consilier
al lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei. Un portret celebru îl înfăţişează în ţinută de
senior apusean.
Învăţatul principe a fost atent la toate curentele politice–militare ale
timpului său, am spune la fenomenele geostrategice ale sud-estului european.
A cultivat numeroase domenii de ordin cultural, invederând un
veritabil spirit enciclopedic. A scris studii de logică şi metafizică, de filosofie
politică (se citează, de pildă, textul Cercetare naturală a monarhiilor –
Monarchiarum physica examinatio) O carte de educaţie creştină şi de reflexie
filosofică – Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea a fost răspândită în
copii numeroase, introducând în cultura română interesul pentru destinul
nestatornic şi disputa dintre suflet şi trup.

38
Este semnificativă sensibilitatea stolnicului pentru podul de peste Dunăre
ridicat din porunca lui Traian „Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aieve
semn iaste de nespusa-i putere ce au avut acea împărăţie”. (Cronicari munteni, ediţie
1988, p.11).
74
 Opera literară cea mai importantă a lui Dimitrie Cantemir este Istoria
ieroglifică (1705), roman alegoric legat de lupta pentru domnie în partidele
boiereşti. „Probabil că prima operă literară în deplinul înţeles al
cuvântului”39 .
Observaţie psihologică, scene pitoreşti şi inedite, tablouri naturale
viguroase cu rezonanţe cosmice, sesizarea tipologiei umane (sub înveliş
animalier), nimic nu lipseşte acestui roman spre a smulge admiraţia multor
generaţii de istorici literari. „Literatura noastră medievală – scrie Nicolae
Manolescu – nu cunoaşte o operă comparabilă cu acest roman cult”40 .
Publicarea Istoriei ieroglifice s-a făcut foarte târziu.
Paradoxală sub acest aspect a fost şi situaţia lucrării de excepţie a lui
Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei). Ea a fost
premiată de Academia berlineză în timpul vieţii autorului. A apărut în limba
germană, pe la 1760, şi a fost editată în traducere românească la 1851. Opera
lui Cantemir este o sursă excepţională de informaţii cu caracter geografic şi
etnografic, politic-instituţional şi cultural, un compendiu al civilizaţiei
românilor. Era destinat cunoaşterii pământului, locuitorilor şi obiceiurilor
acestora, a instituţiilor lor politice şi a vieţii sociale de către lumea savantă din
Apusul Europei. Descriptio Moldaviae a servit unor generaţii de istorici,
etnografi şi literaţi din ţara noastră, atrăgând mereu atenţia prin informaţiile
pe care le conţine şi prin sugestiile pe care le oferă pentru comentarii
suplimentare.
Cartea care l-a plasat pe Dimitrie Cantemir în seria celor mai cunoscute
personalităţi ştiinţifice române a fost Istoria incrementorum atque
decrementorum Aulae othomanicae (1714-1716) – Istoria creşterii şi
descreşterii imperiului Otoman. A fost tradusă la nu mult timp după apariţie
în engleză şi franceză (1734; 1743), apoi în germană.
Această temă a creşterii şi descreşterii, deopotrivă filosofică, dar şi
concret istorică, avea să fie reluată de Montesquieu, Consideraţii asupra
măririi romanilor şi cauzelor decăderii lor (1734), apoi de Edward Gibbon,
Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman (1770-1788) şi de mulţi
alţi istorici de mai târziu.

39
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Editura Minerva,
Bucureşti, 1990, p.77.
40
Ibidem, p.92.
75
 Cantemir reia în cea mai mare parte, în lucrarea sa, textul unui autor
oriental. I-a adăugat reflecţii şi consideraţii, precum şi note proprii. Lucrarea
lui Dimitrie Cantemir a rămas pentru aproape un secol una dintre cele mai
intens folosite opere despre Imperiul Otoman.
Pentru istoriografia noastră cea mai importantă scriere a lui Dimitrie
Cantemir este, aşa cum am amintit, Hronicul vechimii a romano-moldo-
vlahilor (1719-1722), scrisă de autor în limba română. Până la întocmirea
operei lui Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri
scrierea lui Cantemir a fost cea mai erudită şi cea mai savantă. Autorul a
apelat la circa 150 de izvoare.
Fără calităţi stilistice deosebite, marcată de transpunerea topicii latine
în română, preocupată de argumentarea tezelor sale, cartea lui Cantemir este
un monument de erudiţie.
Textul gravitează în jurul problemei formării poporului român. Ca
majoritatea istoricilor umanişti şi ca reprezentanţii iluminismului românesc,
Dimitrie Cantemir susţine latinitatea pură a românilor.
Însuşi titlul lucrării este semnificativ: între romani şi moldo-vlahi există
o identitate. De aici articularea romano-moldo-vlahilor.
„Căci noi de la noi câtu-i negru sub unghe nu von dzice, precum (că)
cea dintâi a romano-moldo-vlahilor în Dachia descălecătură să fi fost de la
Traian Marele împărat”41 . În sprijinul acestei idei Cantemir aduce o imensă
documentare. El citează autori greci sau bizantini, ca şi cum toţi ar susţine
latinitatea, permanenţa locuirii şi unitatea românilor, deşi unii autori bizantini
împărtăşeau, de pildă, ideea emigrării populaţiei daco-romane.
Aveau însă în Cantemir un adversar inflexibil. Descalifica mai ales pe
Simion Dascălu şi pe Misail Călugăru „teaca minciunilor”, pe cei care
contestau nobleţea latină a originii românilor. Era nevoie de o hotărâtă ripostă
dată „blojeritorilor”, întrucât aceştia, speculând pasivitatea românilor, au
răspândit tot felul de neadevăruri: „Pizmăluitori sunt mulţi... dară noi tăcând
şi odihnindu-ne” alţii au pornit să scrie.
După atâtea „scorniri” era firesc să ia „armele rătuirii” (apărării) cei
dornici să restabilească dreptatea împotriva clevetitorilor „ca adevăraţi şi
aieve a biruinţei nădejde de drept război pentru noi să apucă”42 .

41
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a moldo-vlahilor, Editura Albatros,
1981, p.8-9.
42
Ibidem.
76
 În critica şi în punctele de vedere ale lui Cantemir este evident spiritul
ofensiv. El îi desfide şi îi consideră lipsiţi de bună credinţă pe autorii care cred
că Dacia a fost colonizată de oameni de strânsură sau de elemente rău famate.
„Deciu voi mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din
glogozala a naşteri de strânsură să fie scornit ce din cetăţeni romani, din ostaşi
veterani şi din mari familii să fie ales”. „De atunci românii îşi păzesc
evghenia” (nobleţea).
Atitudinea critică, viziunea care stă la temelia lucrării lui Cantemir,
întreaga explorare şi argumentaţia pe care o susţine sunt străbătute de un
patriotism intens, militant. Principele e un om cu inima caldă, uneori cu o
explozivă forţă a sentimentelor.
Pentru Dimitrie Cantemir toate susţinerile sale sunt ireproşabile,
exprimă adevăruri de necontestat. Chiar şi atunci când susţine latinitatea
exclusivă a românilor, când afirmă teza exterminării dacilor sau când crede în
vechimea unui stat independent din care s-au desfăcut apoi cele trei părţi
statale româneşti. Se defineşte astfel în textul cantemirian şi o unitate politică,
nu doar etnică a românilor.
Sunt puncte de vedere care nu se susţin. Dincolo de neadevărul lor stă
însă o idee înaltă: nevoia de a închega conştiinţa unui neam în câteva repere
esenţiale ale existenţei sale.
Aceste repere urmau să călăuzească şi să dea vigoare faptelor
contemporane, singurele care îi cinstesc pe urmaşi. Trecutul semnifică
modelul, dar nu acoperă scăderile prezentului.
Istoria este, în acest sens, o carte de învăţătură care cuprinde imaginea
trecutului. A ne oglindi în ea înseamnă a ne asuma responsabilităţi pentru ca
oamenii şi comunităţile să se ridice la înălţimea strămoşilor. „Slujească-se
dară cu osteninţele noastre neamul moldovenesc şi ca într-o oglindă curată
cinstea neamului său privindu-i, îl sfătuiesc nu în trudele moşilor şi
strămoşilor să se mândrească, ce în ce au scăzut din calea vredniciei, chiar
înţelegând urma şi bărbăţia lor râvnind”.
Dimitrie Cantemir a cuprins în raza scrisului său fenomenul românesc
de pretutindeni şi a căutat să plaseze istoria românilor în cadrul celei
universale. Opera lui Cantemir prezintă interes şi prin consideraţiile asupra
metodei de cercetare în istorie43 . El a atras atenţia asupra necesităţii de a

43
Problema metodei istorice la Cantemir şi a atitudinii faţă de izvoare la P.P.
Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Academiei, 1958, p. 233-236.
77
susţine propriile opinii cu cât mai multe informaţii. Dictum unius, dictum
nullius sună un dicton latinesc, însemnând: o spune unul, n-o spune nimeni,
în sensul că o singură mărturie este prea puţin credibilă. Din două izvoare
referitoare la aceleaşi fapte cel mai credibil este izvorul mai apropiat în timp
de faptul sau evenimentul investigat. Dacă lipsesc ştirile directe, cum se
spune de mâna întâi, atunci vom recurge la relatările din lucrările altor
cercetători. În cazul în care un eveniment nu este decât parţial acoperit de
informaţii, putem să facem inteligibil întregul prin extrapolarea ştirii de care
dispunem asupra „părţii ascunse”, cu condiţia de a păstra logica internă a
totalităţii, a construi deducţia potrivit raţiunii întregului.
Privită în ansamblu, opera lui Dimitrie Cantemir propune o întreită
semnificaţie: a) Ea a adus o contribuţie substanţială la abordarea erudită a
istoriografiei române; b) A adus scrisul cronicăresc până în pragul trecerii la
istoriografia iluministă. „Hronicul reprezintă o sinteză între tradiţia
cronicarilor moldoveni şi rigorile istoriografiei europene a vremii”44 . În
domeniul literar Istoria ieroglifică este considerată, cum am amintit, „prima
operă literară românească în deplinul înţeles al cuvântului”45 ; c) Opera lui
Dimitrie Cantemir a înscris creaţia spirituală românească în circuitul culturii
europene.
Dacă Dimitrie Cantemir semnifică ipostaza erudită a spiritului
românesc, Ion Neculce (1673-1745) ne arată faţa de meşter neîntrecut al
limbii române cronicăreşti.
A fost, ca şi ceilalţi cronicari de vază moldoveni, un mare dregător, a
avut ca şi ei o viaţă agitată, aflându-se în refugiu în Rusia, ca hatman al oştirii
moldovene şi apropiat al lui Dimitrie Cantemir. Retras apoi în Polonia s-a
întors în patrie pe la 1720 arătând că lucrul cel mai mângâietor este „să ţii de
ţara ta”. „Oricât ai fi în cinste la vreun domn, bine iaste să-i slujeşti cu
dreptate, că şi de la Dumnezeu ai plată. Iar cu domnul niciodată să nu
pribegeşti. Ce să-i slujeşti în ţara ta...”46 .
Neculce nu era un om cu vastă pregătire cărturărească. Citise operele
înaintaşilor, avea lecturi din scrierile ecleziastice, probabil şi din autori străini.

44
Nicolae Manolescu, op.cit., p.77
45
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979, p.153.
46
Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie
Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, 1982, p. 619-620.
78
A pribegit chiar în Muntenia, în casa lui Constantin Cantacuzino, apoi în
Rusia şi şapte ani în Polonia.
Dincolo de orice, Ion Neculce are aerul unui om înţelept, a trăit mult, a
gândit asupra rosturilor vieţii. Sunt nenumărate pasajele cronicii sale care
învederează o reflexie încărcată de experienţa vieţii, un gând care desluşeşte
tâlcul acesteia.
Oricum, Ion Neculce era pregătit să zugrăvească epoca pe care o
cuprinde Letopiseţul Ţării Moldovei, de la 1661, domnia lui Dabija Vodă şi
până la Ion-vodă Mavrocordat (1743), cu câţiva ani înainte de a muri.
Perioada cuprinde opt decenii. Cinci dintre aceştia au fost trăiţi de Neculce ca
martor al timpului, încât descrierea lor este mai mult o operă de amintire.
Neculce scrie: „Iară de la Dabija-vodă înainte îndemnatu-s-au şi Ion Neculce,
biv-vel-vornic de Ţara de Sus a scrie întru pomenirea domnilor. Însă până la
Duca-vodă cel bătrân47 l-am scris de pe neşte izvoade ce am aflat la unii şi la
alţii şi din auzitele celor bătrâni boiari; iară de la Duca-vodă cel bătrân
înainte, până unde s-a vide, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre
un izvod a nemărui, ce am scris singur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de-
au fost în viaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citiască şi să scrie, că au
fost scrisă în inima sa. Deci vă poftescu cetitorilor să primiţi şi să nu gândiţi
că doară pre voia cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris”48 .
De altfel, o bună parte a letopiseţului este consacrată domniei lui
Dimitrie Cantemir, evenimentelor legate de războiul ruso-moldo-turcesc pe
Prut, la Stănileşti (1711), în care Neculce a fost nu doar spectator, ci l-a trăit
ca actor, fiind hatman al oştirii moldovene. Aceasta nu-l împiedică să descrie
întâmplările cu detaşare şi să dea scrisului acelaşi aer de picturalitate ca
întregii materii a letopiseţului său. Nota distinctivă a scrisului său este, aşadar,
darul descrierii, capacitatea de a capta cititorul prin cuvântul plin de miez,
prin expunerea sfătoasă, molcomă ca a unui vârstnic liniştit şi înţelept.

47
Este vorba de Gheorghe Duca. A fost de trei ori domn al Moldovei, ultima
domnie fiind cuprinsă între 1678-1883. Neculce avea în anul morţii lui Gh.Duca doar
10 ani, încât este greu de admis că înţelegea suficient de bine lucrurile ca să scrie din
amintiri. Putea face aceasta mai curând după ultima domnie a lui Constantin Duca
(1693-1695), când Neculce era deplin matur.
48
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O seamă de cuvinte,
ediţie Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, 1982, p. 158.
79
 Scrierea lui Ion Neculce face operă educativă fără să fie didactică şi
tinde spre obiectivitate, fără să facă din aceasta o virtute.
În Letopiseţ se întâlnesc şi scene de viaţă de la marile curţi şi fenomene
ca fuga ţăranilor de pe moşii, şi întâmplări proprii vremii: secete cumplite sau
năvala lupilor peste oameni în ţinutul Neamţului.
Acestea sunt, desigur, scene palpitante cărora Neculce nu le imprimă
intensităţi dramatice. Descrierea lui curge ca o apă liniştită pe hotarele
Moldovei, cronicarul înţelegând că vremea aducea în curgerea ei şi timpuri
de cumpănă şi lăcomia turcilor şi domni mai buni, şi zile de strânsoare. În
mare, Letopiseţul lui Neculce este realmente o operă cu virtuţi literare şi o
carte de învăţătură istorică.
Reflecţia lui este de alt tip decât a umaniştilor clasici, dar are în ţesătura
ei nenumărate fibre umaniste.
Parcă pentru a da mai multă savoare letopiseţului, Neculce l-a precedat
de O samă de cuvinte, mici însemnări care punctează o serie de momente
insolite din viaţa Moldovei, a oamenilor ei, începând cu Ştefan cel Mare.
Sunt scene inedite, atitudini şi reacţii ale unor personaje ale vremii, întâmplări
neaşteptate, fapte rămase în umbră. Neculce le reînviază şi le dă o nouă
prospeţime. O istorie orală, bine valorificată de cronicar, mai ales în latura
semnificaţiei umane a trecutului. Cronicarul atrage atenţia: poate nu toate cele
relatate sunt veridice, dar marea lor majoritate s-au petrecut aievea.
Importantă este nu atât veridicitatea sau neveridicitatea faptului în sine, cât
răsfrângerea în imaginar a acestuia.
*
Moldova a parcurs, prin urmare, în secolul al XVII-lea şi la începutul
celui următor un arc cultural de o deosebită semnificaţie în viaţa spirituală a
poporului nostru. Este o epocă de renaştere şi elan, de definire a unor repere
centrale ale culturii noastre şi de constituire a unui capitol din care se
revendică mişcarea istoriografică şi literară ulterioară.
Să nu uităm, în acest context, că Moldova a dat şi un cărturar de seamă
care nu se integrează matricei cronicăreşti propriu-zise, dar care participă cu
valori şi contribuţii demne de elogiu la constituirea ansamblului umanismului
românesc. Este vorba de Nicolae Milescu, spătarul, (1636-1708) poliglot,
cărturar, călător cu itinerarii întinse (de la Constantinopol în Apusul Europei
şi de acolo la Moscova), diplomat şi explorator al Siberiei în solia pe care a
făcut-o de la Moscova la Pekin. A scris în domeniul teologiei şi filosofiei, a
80
tradus întâia dată în limba română Vechiul Testament şi s-a făcut cunoscut
mai ales prin scrierile prilejuite de „momentul chinez”: peregrinările sale în
afundurile Siberiei incluzând Jurnalul de călătorie de la Tobolsk la Nercinsk,
o descriere a Chinei şi un raport diplomatic: Documentele de stat ale soliei lui
Nicolae Spătaru în China.
Ele formează de fapt un ansamblu şi propun un tablou impunător prin
vastitatea spaţiilor prezentate, prin arta descrierii care menţine mereu viu
interesul pentru lumea, civilizaţia şi specificul Curţii imperiale chineze.
Operele lui Nicolae Milescu au circulat în copii şi în traducere grecească în
timpul vieţii lui, dar au fost editate abia târziu. În limba română, prima
versiune, după o copie grecească, s-a realizat doar în 1888. Ulterior s-au
întocmit ediţii fără ca învăţatul Nicolae Milescu să se bucure de un
monument editorial la nivelul operei sale, deşi s-au întreprins destule exegeze
asupra scrierilor şi activităţii spătarului.
*
* *
În Muntenia istoriografia medievală şi umanistă (cu excepţia operei lui
Constantin Cantacuzino) s-a izbit de dificultăţi mari49 .
Cronicile mai vechi nu s-au păstrat încât primele scrieri sunt detectabile
abia din secolul al XVI-lea, fără să parvină în forma iniţială până la noi. S-au
păstrat texte de interes literar-religios ca de pildă Viaţa lui Nifon, întocmită de
Gavril Protul (superiorul comunităţii atonite), care consemnează evenimente
petrecute în Ţara Românească între 1504-1520. De la 1545 şi până la 1591
(de la Mircea Ciobanul până spre urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul) ar fi
continuat seria istorică un alt cronicar; despre Mihai Viteazul şi domnia lui
s-au scris cronici (în română a logofătului său, Theodosie Rudeanu, apoi ale
lui Balthazar Walter şi Stavrinos) ultimii aflaţi în apropierea marelui
domnitor. Unele dintre acestea sunt inspirate, se crede, după cronica internă a
lui Theodosie Rudeanu.
În al doilea deceniu al secolului al XVII-lea a lăsat însemnări Matei,
egumenul mănăstirii Dealului, grec de origine şi totodată mitropolit al
Mirelor (de aici numele său Matei al Mirelor).

49
Pentru istoriografia Ţării româneşti are valoare de referinţă lucrarea lui
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi..., p. 369-488.
81
 Istoria celor petrecute în Ţara Românească (1602-1618), a lui Matei al
Mirelor, a fost tipărită de mai multe ori la Veneţia şi tradusă, probabil, şi în
limba română în secolul al XVII-lea.
O intensificare a preocupărilor istoriografice a avut loc în vremea
domniei lui Matei Basarab, care a promovat o bogată operă culturală.
Particularizată prin anumite trăsături care poartă o mai apăsată pecete a
ortodoxiei tradiţionale, împlinirile din vremea lui Matei Basarab se conjugă
cu remarcabilele realizări din Moldova lui Vasile Lupu, înscriind un moment
semnificativ în dezvoltarea vieţii culturale româneşti.
Tradiţia istoriografică din Ţara Românească păstrată în fragmente
lacunare datorită vicisitudinilor vremii, s-a reluat, aşadar, în timpul lui Matei
Basarab cu interes sporit.
Dar abia peste două decenii şi jumătate această recoltă a putut fi
valorificată în câteva letopiseţe care au ajuns până la noi. Cele mai importante
dintre ele sunt aşa-zisul Letopiseţ cantacuzinesc (titlul original fiind Istoria
Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini) şi Istoriile
domnilor Ţării Rumâneşti de Radu Popescu.
Se adaugă aici, bineînţeles, Istoria Ţării Rumâneşti (1700) a stolnicului
Constantin Cantacuzino.
Cei mai mulţi specialişti atribuie Letopiseţul cantacuzinesc lui Stoica
Ludescu, logofăt la curtea cantacuzinilor. Cum perioada în care s-au scris
cronicile în Ţara Românească a fost frământată de rivalităţile dintre facţiunile
boiereşti, de un moment de vârf al „regimului nobiliar”, se înţelege că situaţia
s-a răsfrânt şi asupra orientării cronicarilor, apropiaţi de o tabără rivală sau de
alta. Partizanatul şi-a pus amprenta pe felul în care a fost înfăţişată mai ales
perioada apropiată în timp de cei care au scris (1660-1720): Un Letopiseţ al
Bălenilor şi o Cronică a lui Radu Greceanu dedicată epocii lui Constantin
Brâncoveanu, precum şi o Cronică anonimă tot despre Brâncoveanu. Sigur,
aceste cronici sunt encomiastice. Prezintă pe domn şi faptele sale într-o
lumină favorabilă, punctând pe ani (cum o face Radu Greceanu)
evenimentele mai importante, iniţiativele domnului, opera sa culturală,
împrejurările ridicării palatelor şi ctitoriilor. Se relatează, bineînţeles,
meandrele raporturilor lui Brâncoveanu cu Poarta otomană şi cu alte puteri
învecinate (Austria şi Rusia), se subliniază calităţile sale de negociator,
supleţea politicii sale externe.
Autorii evită să vorbească de fiscalitatea excesivă a domnitorului,
impusă, este drept, de dublarea haraciului către Poartă, dar şi de arghirofilia
82
domnitorului cu copii mulţi, curte bogată şi costisitoare, dar şi cu moşii şi
cirezi de vite, cu vocaţia milosteniei, a înzestrării mănăstirilor şi bisericilor
ridicate în ţară sau dincolo de hotarele ei (de exemplu la Sâmbăta, în Ardeal)
a promovării unor remarcabile fapte de cultură.
Cele mai interesante scrieri istorice din epocă sunt Letopiseţul
cantacuzinesc şi Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti de Radu Popescu. Nu
întreg textul acestor cronici este operă originală a autorilor. Ele includ masiv
părţi din scrieri mai vechi: Viaţa lui Nifon, însemnări istorice ale lui Matei al
Mirelor etc.
Ambele cronici caută să reconstituie istoria Ţării Româneşti de la
întemeiere. Până în secolul al XVI-lea, naraţiunile sunt însă lacunare şi
aproximative.
Ambele admit ideea întemeierii prin descălecarea din Ţara Făgăraşului
a lui Radu Vodă (1290), ambele fac referiri la câţiva domnitori importanţi
(Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş etc.), dar ambele operează cu date imaginare
privind durata domniilor, succesiunea domnitorilor etc.
Ambele expun însă amplu domnia lui Mihai Viteazul şi a lui Matei
Basarab, cu date şi amănunte indispensabile privind activitatea lor politică şi
diplomatică. Cronicile transmit senzaţia măreţiei şi curajului marelui voievod,
energia lui clocotitoare şi statornică în atingerea ţelului propus. Descriind
bătălia de la Călugăreni, Radu Popescu arată: „Că Mihai Vodă ca un fulger
umbla pen oaste...”50
Iar în Letopiseţul cantacuzinesc întâlnim frumoasa metaforă a morţii lui
Mihai Viteazul, pe Câmpia Turzii: „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci,
pentru că nu ştiuse, nici împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”51 .
În legătură cu Matei Basarab, cronicile prezintă amplu înfruntările
dintre domnitorul muntean şi Vasile Lupu, opera de ctitor al mânăstirilor şi
bisericilor care împânzesc până astăzi Muntenia (în special, în judeţul
Vâlcea) şi răscoala seimenilor şi dărăbanilor (dorobanţilor) de la sfârşitul
domniei lui Matei Basarab.
Istoria lui Radu Popescu priveşte trecutul Ţării Româneşti într-o largă
perspectivă a raporturilor Valahiei cu Moldova, cu Principatul Ardealului şi
cu puterile vecine: Austria, Polonia, Rusia şi căzăcimea şi, bineînţeles, cu
Poarta Otomană. Probabil că în această privinţă Istoria lui Radu Popescu,

50
Cronicari, ediţie 1988, p.169.
51
Ibidem, p.108.
83
este lucrarea cu cel mai larg orizont, de până la el, asupra contextului
internaţional al Ţărilor române. Mai mult, înserează în text şi ştirea cu privire
la descoperirea Americii: „America, lumea cea noao, o au aflat Criştov
Columbul, călugăr frâncescu, cu cheltuiala şpaniolului; care au fost neştiută
de noi, şi lumea noastră de ei neştiută”52 .
În genere, deşi a avut o viaţă cu suişuri şi căderi spectaculoase, umbrită
de multe încercări, Radu Popescu, fiul marelui boier, vistierul Hrizea,
păstrează în scris o notă de obiectivitate (în ciuda accentelor polemice) deşi
Cantacuzinii şi Constantin Brâncoveanu i-au fost adversari (măcar din vreme
în vreme). Poate că de aceea a tânjit după vremuri mai liniştite, aşa cum au
fost în vederile lui domnia lui Pătraşcu cel Bun: „Pătraşcu-vodă acesta au
venit domn de la turci, şi au domnit ţara bine, şi boiari fără vrăjbi, fără morţi,
fără prăzi, precum tuturor place; pentru aceia şi «bun» l-au numit, pentru
bunătăţile lui ce avea”53 .
Cronicarul a avut norocul să trăiască mult. A continuat istoriile sale cu
domnia lui Nicolae Mavrocordat, pe care-l prezintă într-o lumină favorabilă
şi pentru că domnitorul i-a fost un veritabil binefăcător. În timpul războiului
austro-turc încheiat prin Pacea de la Passarovitz (1718). Radu Popescu uită
de faptul că într-o vreme s-a aflat în tabăra austriacă şi acceptase demiterea
lui Nicolae Mavrocordat. S-a reîntors însă la Bucureşti şi a redevenit un
apropiat al domnitorului.
Cronicarul ţine să arate spiritul tolerant al lui Nicolae Mavrocordat şi
două iniţiative realmente importante întreprinse de el: scăderea cuantumului
haraciului şi interzicerea refulării turcilor „brăileni” şi silistreni dincolo de
marginile raialelor pe care le deţineau54 . O realizare pe care cronicarul o
subliniază este zidirea mănăstirii Văcăreşti, (1716-1722) remarcabilă operă
arhitectonică, lipsită în etapele ulterioare de îngrijirea care i s-ar fi cuvenit,
ajungând să fie demolată sub Nicolae Ceauşescu.
Încolo, cronica împleteşte descrierea faptelor domestice (căsătoria
fiicei şi fiului lui Nicolae Mavrocordat) cu faptele de arme din vremea
războiului turco-austriac (1716-1718), precum şi cu ştiri petrecute pe scena
mai largă a istoriei europene: moartea împărătesei Ecaterina a II-a, abdicarea

52
Ibidem, p.160.
53
Ibidem, p.162.
54
Ibidem, p. 224.
84
regelui Spaniei şi urcarea pe tron a regelui Angliei, George IV (1820)
(Gheorghie August)55 .
Nicolae Bălcescu a editat o parte a cronicii lui Radu Popescu în
„Magazin istoric pentru Dacia” şi a folosit textul cronicii în redactarea operei
sale Românii supt Mihai Voievod Viteazul.
În Istoria României în date, coordonată de Constantin C. Giurescu, se
subliniază că Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti „este ultima operă
istoriografică de amploare a culturii muntene din perioada de apogeu a epocii
vechi”56 .
Profesorul Giurescu are dreptate. Istoriografia munteană a făcut
progrese însemnate în epoca de înflorire culturală din vremea lui Matei
Basarab şi Constantin Brâncoveanu.
Faţă de realizările din acest timp, mai ales din acea frumoasă perioadă
de înflorire sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, între care putem număra
minunate ctitorii, palate, şcoli de aleasă ţinută, tipărituri religioase – inclusiv
Biblia lui Şerban Cantacuzino – obiecte de artă, broderii, cărţi ferecate în aur
şi bijuterii de preţ, scrieri sapienţiale şi codice de legi, istoriografia nu a reuşit
performanţe pe măsură.
Totuşi faptul că s-a pus cât de cât ordine în tradiţia cronicărească din
Ţara Românească şi s-a făcut lumină în câteva din marile perioade ale istoriei
ţării – Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu – ne dau
măsura unor contribuţii care au permis trecerea spre noi realizări în acest
domeniu. Aveau să urmeze însă decenii în şir până să se înfiripe noi
cristalizări istoriografice nu numai în Ţara Românească, dar şi în Moldova.
Ştafeta va fi preluată şi purtată cu succese remarcabile de Şcoala Ardeleană în
deceniile care vor încheia veacul al XVIII-lea.

55
În Istorii apare o inadvertenţă vorbindu-se de Gheorghie I şi Gheorghie al II-
lea (op.cit.) p.250).
56
Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971, p.150.
Pentru ansamblul operei lui Radu Popescu vezi N.Cartojan, op.cit., 1980, p.436-454;
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, 1979,
p.693-696.
85
 ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ

1. Consideraţii generale
Alături de Renaştere şi de umanism, iluminismul joacă un rol
important în plămădirea culturii moderne. El reprezintă un mare curent
spiritual, care cuprinde şi este specific mai ales pentru secolul al XVIII-lea.
Unele manifestări aderente iluminismului purced însă mai de mult, suind
până spre jumătatea secolului al XVII-lea. Iluminismul a lăsat în patrimoniul
culturii mondiale cuceriri considerabile, cu caracter de permanenţă. Mari
descoperiri ştiinţifice, mari postulate şi opere din domeniul filosofiei şi al
gândirii sociale, mari realizări de ordin cultural şi artistic hrănite de setul de
valori iluministe se integrează lanţului culturii universale încât ele nu au
semnificaţii doar pentru epoca în care s-au afirmat. Ele sunt bunuri comune
ale unui patrimoniu peren, dincolo de timp şi de împrejurările imediate cu
caracter concret în care au apărut. Pentru a situa istoriografia în coordonatele
iluminismului nu este suficient să ne raportăm doar la mişcarea spirituală în
sens strict.
Trebuie să ţinem seama de multiplele fenomene care se petrec la
nivelul ţesuturilor sociale şi politice ale societăţii, de marile evenimente care
se constituie ca adevărate pietre de hotar în istoria omenirii.
Astfel, secolul al XVIII-lea reprezintă pentru Europa Apuseană o
perioadă decisivă în afirmarea modului de producţie capitalist, în constituirea
clasei de mijloc, în dezvoltarea comerţului mondial şi a navigaţiei, în
progresul educaţiei şi al urbanizării. Trebuie ţinut seama de faptul că aceste
fenomene sunt caracteristice mai ales pentru Europa Apuseană, în special
pentru Anglia, Ţările de Jos şi Franţa. Un capitalism comercial se dezvoltase
în secolele precedente, în Italia, de fapt în oraşele - comune din peninsulă.
Restul Europei era o zonă profund agrară şi chiar în Europa Apuseană,
cu excepţia Angliei şi a Ţărilor de Jos, agricultura, şi populaţia rurală, era de
86
departe majoritară. Important este însă faptul că au apărut şi s-au afirmat
fenomene noi de ordin economic şi social, care aveau să schimbe, într-o
perspectivă de durată, ceva mai lungă, fizionomia Europei Occidentale,
factorii dinamogeni ai dezvoltării. Pe scena secolului al XVIII-lea se înscriu
ca evenimente capitale războiul de eliberare al coloniilor engleze din Noul
Continent şi proclamarea independenţei S.U.A. (1776), precum şi Marea
Revoluţie Franceză de la sfârşitul secolului (1789-1794). Naşterea naţiunii
americane, crearea S.U.A. constituie un fenomen cu semnificaţie istorică şi
mondială, dacă ţinem seama, nu de condiţia concret istorică în care s-a
zămislit noul stat, ci de destinul ulterior al acestuia.
Cât priveşte Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
ea a marcat profund naşterea lumii moderne, afirmarea principiilor politice şi
doctrinare care se asociază cu libertăţile şi drepturile omului, cu sistemele
moderne de guvernământ, cu schimbarea fizionomiei politice şi sociale a
Europei. Pe un alt plan, acela care vizează baza tehnico-productivă a
societăţii, sfârşitul secolului al XVIII-lea este marcat de începutul revoluţiei
industriale. Fenomenul semnifică trecerea de la producţia manuală la cea
mecanizată, bazată pe folosirea maşinilor. Se inaugurează, astfel, o eră nouă
în viaţa materială a societăţii şi în schimbarea structurii sociale a acesteia. Se
produce tranziţia spre un nou tip de societate şi de civilizaţie. De acum,
gradul de dezvoltare industrială şi urbană va constitui principalul element de
judecată al performanţelor unei societăţi, al avuţiei şi puterii materiale, al
condiţiilor sale de viaţă.
Tot în acest secol al XVIII-lea, în câteva din marile state ale Europei –
Austria, Prusia, Rusia – se produce, la nivelul sistemului de guvernare,
fenomenul care a intrat în istoriografie sub numele de absolutism luminat.
Politica absolutismului luminat a fost promovată, de altfel, cu mari
deosebiri de la un stat la altul: mai insistentă şi mai hotărâtă în Austria (mai
ales, în vremea lui Iosif al II-lea)1, redusă la simulacru şi fanfaronadă verbală,
în cazul ţarinei Ecaterina a II-a. „Ataşamentul pentru lumini, ca şi
liberalismul ei – se arată în Istoria Europei, lucrare tradusă din limba
franceză2 – sunt mai ales de faţadă”. Gândirea socială şi filosofică face

1
Vezi D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii
române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 227-245.
2
Istoria Europei, coordonatori J. Carpentier, F. Lebrun, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, p. 245.
87
joncţiune, măcar în anumite puncte, cu marea politică a unor curţi imperiale,
după cum, aşa cum vom vedea, tot aceasta furnizează temeiul unor acţiuni
sociale transformatoare care vor depăşi cu mult intenţiile filosofilor epocii,
aşa cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei franceze din 1789-1794.
Secolul Luminilor este unul prin excelenţă raţionalist; întreaga mişcare
intelectuală a epocii ridică raţiunea la rang de instanţă supremă în ordinea
cunoaşterii, de instrument capabil să pătrundă tainele naturii, ale societăţii, să
explice omul şi raporturile sociale. Gândirea poartă emblemele raţiunii, cum
se exprima un istoric polonez3; acţiunea umană trebuie să se producă potrivit
prescripţiilor raţiunii. Mişcarea socială este încredinţată că se desfăşoară
potrivit preceptelor raţiunii. Pătrunsă de raţionalitate, ea se închipuie nu
numai necesară, dar şi conformă cu ideea de adevăr. Ea se legitimează prin
raţionalitate. Dusă până la limitele ultime, absolutizată, o astfel de perspectivă
se poate transforma dintr-o valoare cognitivă şi acţională, fecundă şi benefică,
într-o dogmă intolerantă faţă de concepţiile sau valorile altora, aşa cum s-a
întâmplat în timpul revoluţiei franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
În mare, „miza raţiunii” pe care a jucat secolul al XVIII-lea a dat o recoltă
bogată de valori fundamentale în câmpul ştiinţelor naturii şi al celor umane.
Spre a înţelege ca totalitate marile realizări ale acestui secol în plan spiritual
este necesar să facem câteva referiri şi la achiziţiile din domeniul ştiinţelor
naturii. Pentru că, mai ales, ascensiunea cunoaşterii în acest domeniu a avut
repercusiuni profunde în viaţa oamenilor, în dezvoltarea civilizaţiei materiale,
în pătrunderea tainelor universului.
Bazată pe observaţie şi pe descoperirile realizate anterior de Galilei şi
Kepler, astronomia a făcut progrese considerabile. Isaac Newton a descoperit
legile gravitaţiei universale, punând bazele astronomiei moderne.
În domeniul electricităţii statice a făcut descoperiri însemnate
Benjamin Franklin; în acest domeniu s-a inventat primul condensator
electric. De asemenea, s-au pus bazele chimiei moderne. În ştiinţele naturii,
suedezul Linné a pus temei clasificării zoologice şi botanice; în anatomie şi
fiziologie, Harvey a descoperit, încă din 1628, circulaţia sângelui.
Descoperirile tehnice au fost considerabile la sfârşitul secolului al XVIII-lea;
prin aceasta a fost posibilă demararea revoluţiei industriale. Constituirea unui
corp ştiinţific şi cultural adecvat a permis crearea unor societăţi ştiinţifice.

3
Vezi Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1990.
88
 Epoca Luminilor îşi defineşte fizionomia substanţial diferită de
perioada precedentă şi subsecventă ei şi prin viziunea care domină câmpul
filosofiei şi al ştiinţelor socio-umane. Cum se ştie, încă filosoful francez
Descartes proclamase primatul raţiunii, al cogito-ului în existenţa şi conştiinţa
individului. Această idee a lui Descartes este exprimată în celebra formulă:
Dubito ergo cogito; cogito ergo sum (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci
exist). Pe calea sugerată de Descartes, marea filosofie şi gândire social-
politică a secolului al XVIII-lea caută să dezvăluie rolul demiurgic al raţiunii
şi se construieşte pe sine în spirit raţionalist. Cea mai mare elocvenţă o are, în
acest sens, doctrina filosofică a lui Kant. Potrivit acesteia, principiile morale
şi cognitive ale oamenilor sunt autogenerate şi inevitabile. Ele îşi află sursa în
raţiune, nu în vreo altă instanţă exterioară. Numai în virtutea propriei
autogenerări şi autodeterminări se pot constitui o etică şi o ştiinţă sistematică.
O cunoaştere şi o înţelegere a sensului faptelor capabile să favorizeze
certitudinea adevărului, să pătrundă ordinea lucrurilor, regularităţile
fenomenelor naturii şi ale spiritului, să fie implicit un îndreptar al acţiunii
umane. Raţiunea imprimă caracter de universalitate naturii umane, defineşte
identitatea comună a acesteia. Filosofia este interesată, ca atare, de
universalul din om, nu de specificul fiecăruia, întrucât acesta se exteriorizează
şi se înţelege numai pe fondul naturii lui universale. Filosofia raţionalistă a
furnizat astfel bazele criticii societăţii existente şi premisele unor ideologii
sociale şi politice cu funcţii transformatoare în epocă. Iluminismul s-a născut
astfel sub semnul spiritului critic. Deşi acest mare curent spiritual a luat
naştere mai întâi în Anglia, el a căpătat cea mai vie expresie în Franţa.
Anume în mediul social francez, în care vibraţia tensiunilor din adânc
prevestea furtuna de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iluminismul şi-a pus în
valoare cu deosebită elocvenţă spiritul critic şi capacitatea de a modela
conştiinţa aptă să vină în întâmpinarea marilor transformări pe care le va
declanşa revoluţia franceză.
Literaţii şi filosofii francezi (de fapt, un nume generic pentru oamenii
de cultură) elaborează doctrine sociale, diferite ca forţă de pătrundere şi
putere explicativă, în care caută să descifreze factorii motori ai procesului
istoric şi să definească remedii pentru ameliorarea mecanismelor de
guvernare şi de funcţionare a societăţii.

89
 2. Filosofia şi istoria în secolul luminilor
O simplă evocare a câtorva nume este, credem, suficientă spre a ne da
seama de amploarea demersului teoretic şi ideologic întreprins în epocă.
Astfel, Montesquieu (1689-1755) a pledat pentru separarea puterilor
în stat şi a urmărit să formuleze principiile generale capabile să explice
dezvoltarea istoriei în Consideraţii asupra cauzelor măreţiei romanilor şi a
decăderii lor (1734) şi Spiritul legilor (1748).
Opera lui Montesquieu ţine mai ales de domeniul filosofiei politice
decât de cel al istoriografiei. El a întreprins o critică relativ moderată a
religiei, a stării societăţii şi instituţiilor din vremea sa, pe temeiul valorilor
raţionaliste şi umaniste.
În această ordine de idei, este necesar să subliniem faptul că între
umanismul secolelor XV-XVI şi iluminismul secolului al XVIII-lea sunt
legături directe şi semnificative. Întâi de toate se cuvin subliniate încrederea
în puterea raţiunii, situarea omului în centrul existenţei sociale, disocierea de
biserică şi de religie ca factori dominanţi ai vieţii spirituale etc. Totuşi, între
umanism şi iluminism sunt deosebiri esenţiale. Şi un curent şi celălalt susţin
că lumea este construită pe baze umane şi raţionale. Dar iluminismul nu
numai subliniază faptul că universul fizic şi moral nu are vreo legătură cu
religia; el are şi o atitudine pronunţat critică faţă de religie, de practicile
bisericii şi ale slujitorilor ei.
Mişcarea renascentistă şi umanistă era redusă la grupuri restrânse de
artişti şi de savanţi. Era un fenomen spiritual dezvoltat în preajma unor curţi
princiare (mai ales, italiene), a civilizaţiei aristocratice, fără iradieri în straturi
mai adânci ale societăţii: Humanitas nu era umanitatea fiecărui om, ci
rezultatul unui lung şi dificil proces de autoeducare.
Iluminismul îmbrăţişează ideea de om într-o perspectivă socială mai
largă. El nu mai propune un proces de selecţie între oameni, nu creează o
categorie de privilegiaţi, o aristocraţie a inteligenţei, ci manifestă un
sentiment binevoitor pentru toţi semenii, pentru fiinţa umană, în genere.
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai iluminismului a fost
Voltaire (1697-1778). El are o operă întinsă. A cultivat literatura,
dramaturgia, filosofia etc. A fost oaspetele unor curţi princiare, s-a aflat în
corespondenţă cu monarhi ai vremii (Frederic cel Mare şi Ecaterina a II-a). A
exercitat o mare influenţă asupra mediilor selecte artistice şi culturale ale
vremii.
90
 Voltaire este un novator nu numai în sfera reflecţiei teoretice asupra
dezvoltării istoriei. El are şi o operă istorică propriu-zisă, demnă de interes.
Principalele lui scrieri sunt: Viaţa lui Carol al XII-lea, rege al Suediei,
celebru prin temeritatea şi vitejia sa, dar şi prin luptele nenorocoase purtate cu
Petru I, ţarul Rusiei (Poltava, 1709).
O operă substanţială este Epoca lui Ludovic al XIV-lea, publicată în
1751. Unii cercetători o consideră prima operă istorică modernă. Voltaire
prezintă un tablou cuprinzător al acestei epoci, nerezumându-se doar la
aspectele militare şi politice. Ea răspunde nevoii de a îmbrăţişa fenomenele
de ordin social, economic şi cultural ale istoriei. Voltaire descrie cu admiraţie
figura lui Ludovic al XIV-lea, înţelege elanurile epocii „Regelui soare”, dar,
pe ansamblu, descrie domnia sa în mod echilibrat şi cu simţul obiectivităţii.
Surprinde oarecum faptul că istoria Franţei sub Ludovic al XIV-lea nu este
suficient legată de dezvoltarea generală a civilizaţiei europene. „Sub aspect
literar, lucrarea este o capodoperă” – relevă un analist american al scrisului
istoric4. Stilul e suplu, clar şi elegant. Spiritul clarităţii şi al preciziei este, de
altfel, consubstanţial culturii franceze, scrierile lui Voltaire fiind
reprezentative în acest sens.
De o faimă mai mare s-a bucurat opera lui Voltaire Eseu asupra
moravurilor şi spiritului naţiunilor (1756). El foloseşte în această amplă
lucrare, poate pentru prima dată, termenul de filosofia istoriei, deşi cartea, ca
atare, nu este una de filosofie a istoriei. Ea se înscrie în tipologia lucrărilor de
istoria civilizaţiilor. Titlul sugerează, de altfel, acest lucru. Cum momentul
reflexiv este ceva mai extins decât în cărţile de istorie de până atunci, Voltaire
i-a dat această apreciere de nobleţe, „filosofia istoriei”, o sintagmă care va
face o mare carieră în gândirea filosofică ulterioară.
În fapt, Voltaire caută să valorizeze realitatea istorică dincolo de fapta
politico-militară a acesteia. El acordă atenţie problemelor economice şi
sociale, prezintă aspecte legate de mentalitatea, obiceiurile şi cultura
popoarelor. Un cunoscut istoric francez al culturii, Lanson, a revendicat
pentru Voltaire privilegiul de a fi formulat prima oară „concepţia modernă a
istoriei, a acelei istorii care prezintă tabloul şi explicaţia civilizaţiei”5.

4
Elmer Barnes, A History of Historical Writing, Dover Publications Inc, New
York, 1963, p. 153.
5
Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’histoire, Editura Gallimard,
1961, p. 224.
91
 Voltaire face o tentativă de a îmbrăţişa ansamblul civilizaţiei mondiale,
incluzând în scrierea sa şi părţi privitoare la istoria Indiei şi a Chinei.
Subiectul este însă mult prea vast pentru a putea fi stăpânit de Voltaire cu
aceeaşi acurateţe. Aceasta rezultă din tratarea inegală a temei, din lacunele de
informare şi de documentare. Ideile directoare ale lui Voltaire sunt însă
fecunde şi valide6.
Filosoful şi scriitorul francez este critic faţă de evul mediu. El dă o
lovitură tendinţei umaniste de a sanctifica antichitatea. Îl impresionează doar
epoca raţionalismului. Fapt uşor de înţeles dacă ne gândim că Voltaire însuşi
a fost un strălucit reprezentant al iluminismului.
Voltaire a avut imitatori francezi, englezi, germani pe terenul
istoriografiei iluministe. Scrierile sale, deşi depăşite, dau şi în prezent senzaţia
de prospeţime datorită fluidului intelectual intens, vibraţiei spirituale şi
distincţiei stilistice a lui Marie-Arouet Voltaire.
Alături de Voltaire, o altă figură de vârf a iluminismului francez este
Jean Jacques Rousseau. Opera lui este prin excelenţă una de filosofie
politică şi socială şi nu una de istoriografie propriu-zisă. Consideraţiile sale
asupra construcţiei societăţii în genere, a influenţei civilizaţiei asupra omului,
a profilului său moral, ca şi ideile sale privind condiţiile necesare asigurării
efective a libertăţii omului şi oamenilor prezintă însă un mare interes. Ele
ridică probleme reale privind statutul omului în societate şi căile de realizare a
unor şanse sporite pentru libertatea oamenilor, ca indivizi şi ca cetăţeni.
Caracteristică este, în acest sens, scrierea sa Contractul social. În cea mai
autentică viziune raţionalistă, Rousseau pune problema constituirii statului şi
a funcţionării lui în termenii contractului social. Prin naştere şi prin
apartenenţă la colectivitate, oamenii sunt egali în voinţa şi în drepturile pe
care se edifică construcţia unui stat. Ei au dreptul la protejare egală din partea
statului. Prin firea lucrurilor, nu toţi cetăţenii unui stat pot să participe în mod
direct la realizarea exerciţiului puterii şi al administraţiei. Ei convin să delege
o parte din drepturile lor unor persoane care le reprezintă interesele şi
înfăptuiesc actul de conducere a societăţii în perioada mandatului pe care îl
primesc. Această delegare a unor drepturi nu înseamnă şi pierderea lor din
partea celor care le deleagă. Ei rămân în continuare titularii de fapt ai
drepturilor integrale, din care deleagă numai o parte spre a beneficia de

6
Vezi Silvian Iosifescu, Voltaire, contemporanul nostru, Editura Albatros,
Bucureşti, 1983, p. 79-95
92
avantajele pe care le prezintă asocierea. Rousseau este, prin acesta,
doctrinarul sistemului reprezentativ de guvernământ şi al libertăţii şi egalităţii
oamenilor (ca indivizi şi cetăţeni). Doctrina lui a constituit o componentă
însemnată a premiselor ideologice care au pregătit revoluţia franceză de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Sigur, pledoaria teoretică pentru libertatea şi
egalitatea oamenilor nu semnifică şi acceptarea de către doctrinari a acţiunilor
de violenţă distructivă care au avut loc în timpul revoluţiei. O ultimă
observaţie pe care o mai facem în legătură cu spiritualitatea lui Rousseau: ea
împleteşte, oarecum paradoxal, raţionalismul iluminist de mare stricteţe cu
sentimentalismul sensibil la freamătul trăirilor interioare şi la grandiosul
spectacol al naturii. Prin această ultimă caracteristică, Rousseau se distinge ca
precursor al unui alt mare curent spiritual şi cultural: romantismul.
O ţară care a adus o mare contribuţie la afirmarea iluminismului a fost
Anglia. Ei îi aparţin însemnate descoperiri ştiinţifice, inovaţii tehnice care au
făcut posibilă trecerea la revoluţia industrială, contribuţii de seamă în
domeniul economiei politice, filosofiei, gândirii sociale şi istoriei.
Filosofia engleză a luminilor, spre deosebire de cugetarea abstractă
germană, a pus în valoare importanţa experimentului ca sursă a cunoaşterii şi
a senzaţiei ca fază premergătoare enunţului conceptual. Un mai mare interes
pentru viaţa practică şi o nevoie mai pronunţată în a lega activitatea
intelectuală de realitatea materială concretă explică, probabil, această
împrejurare.
Ca şi în Franţa, autorii cunoscuţi mai ales ca filosofi şi gânditori sociali
au cultivat şi scrisul istoric. Figura cea mai de seamă este David Hume
(1711-1768). El a întocmit o Istorie a Angliei de la invazia lui Julius Caesar
la revoluţia de la 1689 („revoluţia glorioasă”). Este considerată una dintre
primele istorii naţionale ale Angliei.
Hume, ca istoric, acordă mai puţină importanţă studiului adâncit al
faptelor şi surselor documentare. Scrierea lui este dominată de corpul de idei
raţionalist.
Un istoric de mare prestigiu al secolului al XVIII-lea din Anglia a fost
William Robertson (1721-1793). Ca formaţie profesională este, poate, cel
mai competent savant englez al vremii, s-a dedicat domeniului cu tenacitate,
a căutat să trateze profund temele îmbrăţişate, să exploreze cu discernământ
şi acurateţe sursele documentare şi, în acelaşi timp, să situeze la un nivel
teoretic ridicat problemele pe care le-a abordat.

93
 În opinia lui Robertson, cercetătorul istoriei trebuie să ţină seama de
demnitatea obiectului său, de faptul că are de-a face cu împrejurări şi procese
de mare semnificaţie, cu acţiunea unor oameni celebri. Ca atare, el trebuie să
se pătrundă de acest lucru şi să-şi împlinească datoria ca pe o magistratură.
De altfel, el a acordat importanţă marilor personalităţi, istoria sa este
mai ales un elogiu adus demnităţii figurilor politice şi militare; prin forţa
lucrurilor, el le-a prezentat într-un registru înalt spre a fi percepute adecvat.
Robertson a introdus în opera sa şi elemente de istorie economică, socială şi
culturală, dar nu acestea formează substanţa lucrărilor sale.
Prima lui lucrare majoră este Istoria Scoţiei (1759). Este cea mai
finisată şi competentă operă a lui Robertson. Autorul manifestă un oarecare
scepticism în legătură cu posibilitatea de a scrie istoria originilor unei
naţiuni7. Robertson judecă şi el în mod critic evul mediu, dar o face mai
nuanţat. Are consideraţii interesante cu privire la structura feudalismului. Îi
datorează, însă, probabil, lui Voltaire felul în care tratează ideea de progres a
societăţii de la barbarie la epoca modernă (secolul al XVIII-lea). Robertson
percepe cu acuitate problema constituirii noului sistem internaţional al
diplomaţiei, fundamentat pe principiul echilibrului puterilor.
O altă lucrare importantă a lui William Robertson este Istoria Americii.
În ea se prezintă de o manieră interesantă descoperirea de către spanioli a
continentului american şi cucerirea Lumii noi. Se impune, de asemenea,
metoda sa de a cerceta obiceiurile şi moravurile populaţiei băştinaşe
americane, de la triburile indiene din America de Nord la societăţile mai
complexe ale aztecilor şi incaşilor.
Robertson are multe consideraţii de ordin teoretic integrate în ţesutul
scrisului său istoric. El socoteşte, de pildă, că similarităţile care se observă în
dezvoltarea popoarelor nu se datorează înrâuririlor reciproce. Ele derivă mai
curând din faptul că popoarele ating în evoluţia lor acelaşi nivel de
dezvoltare8. Cea de a treia mare lucrare a lui Robertson este Istoria lui Carol
Quintul, împăratul Spaniei, figură de seamă a istoriei europene din prima
jumătate a secolului al XVI-lea. Prin vastitatea preocupărilor sale, prin
amploarea documentării şi substanţa teoretică a operei, ca şi prin calităţile

7
Vezi Great Historians from Antiquity to 1800, Editor în chief Lucian Boia,
New York, 1991, p. 123.
8
Ibidem, p. 123-124.
94
stilistice ale scrisului său, Robertson rămâne o figură reprezentativă a
istoriografiei iluministe din secolul al XVIII-lea.
Dar cea mai importantă figură a istoriografiei engleze din secolul al
XVIII-lea, şi nu numai engleze, este Edward Gibbon (1737-1794). Lucrarea
sa Istoria declinului şi prăbuşirii imperiului roman este considerată de unii
autori cartea supremă a secolului al XVIII-lea. Este o lucrare scrisă parcă
într-o stare de graţie, în care temeinicia cunoaşterii surselor se îmbină cu
claritatea compoziţională a textului şi cu stilul bogat în inflexiuni, calm şi
strălucitor în acelaşi timp, suplu şi masiv, adaptat foarte bine temei. Ritmul
descrierii surprinde impecabil ritmul interior al fenomenelor şi al trăirii
personajelor care se perindă pe imensa scenă a Imperiului roman.
Edward Gibbon este un maestru în arta de a pătrunde trăirile sufleteşti
şi de a surprinde, dincolo de ţesătura faptelor şi întâmplărilor, motivaţiile
psihologice ale acestora. Autorul s-a pregătit îndelung pentru întocmirea
acestei opere şi a lucrat cu fervoare şi inteligenţă. A şi beneficiat de condiţii
materiale bune care i-au permis să se dedice exclusiv studiului.
Tema este universală prin sine însăşi. Gibbon nu a cercetat manuscrise,
a folosit mai ales surse tipărite. A ştiut însă să extragă din ele ceea ce era
semnificativ şi corespundea realităţii. Sursele trebuie să fie, cu alte cuvinte,
nu numai autentice; ele trebuie să fie şi credibile, să surprindă sensurile
exacte ale fenomenelor.
Gibbon începe expunerea sa cu domnia împăratului Octavian August
şi o duce până la căderea Imperiului Bizantin (1453). Urmăreşte mai
amănunţit firul istoriei romane până în 641; de aci înainte şi până la 1453
(căderea Constantinopolului), autorul tratează materia în linii generale, însă,
suficient de închegat datorită spiritului de sinteză, capacităţii de a surprinde
esenţialul în chip concis.
Cartea lui Gibbon se distinge prin obiectivitate şi acurateţe. Unii
cercetători ai operei sale aminteau că acesta împrumută de la Tit Liviu
elocvenţa, de la Tacitus atitudinea filosofică, dar şi pragmatică faţă de istorie
(în sensul că istoria trebuie să slujească vieţii), iar de la Polybiu claritatea
privirii în explorarea afacerilor publice, administraţiei şi războaielor.
Este drept, Gibbon nu acordă atenţia cuvenită aspectelor economice,
sociale şi culturale. El nu le neglijează, dar le introduce în materia expunerii
doar incidental.
Se cuvine să menţionăm că Gibbon vorbeşte în lucrarea sa şi de Dacia
antică, dezbate în termeni apropiaţi de realitate problema părăsirii Daciei de
95
către împăratul Aurelian. De asemenea, autorul englez înfăţişează războaiele
lui Iancu de Hunedoara cu turcii, apreciind capacitatea militară, vitejia şi
temeritatea marelui comandant de oşti9.
Episodul cuceririi Constantinopolului are caracteristicile unui tablou
dramatic şi zguduitor, reuşind să facă pe cititor părtaş la prăbuşirea unei lumi,
a unui soare care se stinge.
În ansamblu, lucrarea lui Gibbon este o vastă cercetare exactă,
articulată într-o structură organică vie, pulsând de viaţă în toate componentele
sale. Ea lasă impresia unei catedrale gotice, maiestuoasă în ansamblul ei şi,
totodată, bogată în detalii de mare frumuseţe.
Opera lui Gibbon va fi depăşită doar peste un secol de monumentala
lucrare a lui Theodor Mommsen, Istoria Romană. O egalează ca forţă
stilistică şi beneficiază în idei de analiza mai adâncită a specialistului şi de
progresele de metodă înregistrate între timp de ştiinţa istoriei.
În Germania, raţionalismul iluminist este ilustrat mai ales prin filosofie,
secolul al XVIII-lea fiind dominat de Immanuel Kant, unul dintre cei mai
importanţi filosofi. De asemenea, în literatură a strălucit geniul lui Goethe şi
al lui Friedrich Schiller.
În domeniul istoriei, cultura germană este semnificativă mai ales prin
reflecţia de ordin general asupra dezvoltării umanităţii şi a popoarelor.
Un reprezentant al iluminismului german a fost Johann Gottfried
Herder (1774-1803). El a lăsat o moştenire culturală bogată (33 de volume),
printre care şi o serie de studii şi reflecţii reunite sub titlul Idei asupra
filosofiei istoriei omenirii. Herder a avut un rol de animator al culturii; a fost
un spirit în continuă mişcare, dar nu a întocmit opere închegate şi unitare
asupra naturii, asupra omului şi umanităţii, a firii popoarelor, a obiceiurilor şi
limbii acestora, a providenţei şi necesităţii în istorie şi, desigur, a căilor spre
progres al oamenilor, a puterii transformatoare a raţiunii, a valorilor culturale
ale popoarelor.
Imaginea lui Herder asupra istoriei admite, pe de o parte, caracterul
universal al substanţei umanităţii, dar pe de altă parte, el acordă atenţie
specificului vieţii popoarelor, aportului acestora la zestrea umanităţii. Herder
crede în puterea de creaţie a fiecărui popor, cheamă la studierea spiritului lor
spre a fi corect înţelese. El a atras atenţia asupra semnificaţiei popoarelor

9
Edward Gibbon, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, vol. III,
Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 212-225.
96
slave în viaţa Europei şi a susţinut ideea de a fi adunate comorile creaţiei
artistice ale acestora. În genere, Herder a fost sensibil la tot ce punea în
evidenţă geniul creator al popoarelor, indiferent că acestea erau mari sau
mici10.
Prin simpatia pentru masele populare şi pentru popoarele oprimate,
prin interesul pentru ideea de specific al naţiunilor, dar şi pentru spiritul
universal al umanităţii, prin credinţa în mişcarea omenirii pe linia progresului
şi a perfecţionării societăţii, ca şi a indivizilor, Herder a lăsat o operă care a
găsit rezonanţă în cercurile culturale din Europa central-estetică, inclusiv în
ţara noastră. Viaţa naţională şi socială a românilor ridică probleme care se
regăsesc în opera gânditorului german.
O privire teoretică asupra istoriei universale a propus însuşi Kant într-o
broşură a sa. Mai interesant este însă un mic studiu al său Despre pacea
permanentă, în care Kant încearcă să demonstreze cum, pe temeiul
raporturilor concrete interumane şi interstatale existente, s-ar putea ajunge la
o pace permanentă. Ca instrument al arhitecturii păcii, Kant a propus crearea
unui organism internaţional, în genul Ligii Naţiunilor de mai târziu, căreia
popoarele suverane să-i delege o parte din prerogativele lor în scopul
asigurării securităţii fiecăruia. Premisa pentru realizarea păcii perpetue Kant o
vedea posibilă numai dacă popoarele şi oamenii au ca îndreptar principiile
justiţiei şi ale moralei, care se transpun, pe terenul practicii sociale, în
conştiinţa datoriei.
În Italia, iluminismul nu a mai avut aceeaşi putere de iradiere şi
strălucire ca Renaşterea şi umanismul, dar s-a afirmat totuşi prin câteva figuri
şi opere importante, inclusiv în domeniul istoriografiei.
Domeniul a fost ilustrat de Giambattista Vico (1668-1744), un autor
care a scris mai multe opere istorice, a trăit retras, iar principala sa lucrare
Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor (1725) a
fost publicată şi receptată la dimensiunile ei reale mai târziu. El a făcut „o
operă de pionierat, introducând anumite metode de lucru şi propunând câteva
principii generale”11. Astfel, Vico a pus problema posibilităţii cunoaşterii în
istorie ca ştiinţă a omului în raport cu ştiinţele naturii. El a răspuns pozitiv la
această problemă, subliniind, însă, că în istorie nu se pot formula legităţi

10
Johann Gottfried Herder, Scrieri, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 175.
11
Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’historie, Gallimard, Paris,
1965, p. 214.
97
precise, matematice. Dar omul, ca cercetător al propriilor acţiuni, poate
explica cu destulă probabilitate procesele istoriei. El a făcut distincţie între
ştiinţele care se bazează pe metode cantitative – ştiinţele naturii – şi cele care
nu folosesc aceste metode, dar pot să furnizeze cunoştinţe valide. Acesta era,
de pildă, cazul istoriei12. Istoria – arată Vico – nu este suma simplă a acţiunii
oamenilor. Ea este mai mult decât atât, iar în rezultatele finale ale devenirii
istoriei trebuie luate în calcul şi lucrarea Providenţei.
Vico îşi imagina istoria ca înregistrând câteva vârste în evoluţia sa.
Prima ar fi vârsta zeilor, caracterizată prin dominaţia spirituală deplină a
religiei, oamenii văzându-şi obârşia în mituri şi legende şi trăind în orizontul
acestora; a doua vârstă este aceea a eroilor, dominată de figurile cavalerilor
medievali şi de conştiinţa superiorităţii lor faţă de plebe; iar a treia vârstă este
aceea a oamenilor, cea mai înaltă dintre toate, în care oamenii se recunosc
egali de la natură. Pe acest temei au fost constituite comunităţile orăşeneşti
(de tipul celor italiene) şi monarhiile. Vico vedea istoria parcurgând aceste
trepte ca pe nişte procese conforme cu ideea de progres. Numai că fazele nu
urmează un progres continuu ascendent. După parcurgerea unui ciclu (corso),
istoria revine şi reia ciclurile dezvoltării sale. Se produce ceea ce el numea
ricorso (reluare a ciclului). Dar noul ciclu nu se reia din acelaşi punct, nu este
o repetare aidoma celei precedente, ci se produce o reluare pe spirală a
dezvoltării. Această idee a dezvoltării pe spirală şi a dialecticii contradictorii a
progresului s-au dovedit fecunde în etapele ulterioare ale abordării
problemelor de metodă şi de cunoaştere în istorie.
Iluminismul italian s-a împletit, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu
preocupări izvorâte din aspectele naţionale ale vieţii Peninsulei. Războaiele
napoleoniene au stimulat atenţia spre problemele naţionale ale Italiei, aşa
cum atestă asemenea scrieri, precum Istoria revoluţiei din Neapole de la
1799, de Vicenzo Cuoco, sau Istoria Italiei în vremea războaielor
revoluţionare şi napoleoniene, de Carlo Botta (1766-1837).
De mai mare importanţă a fost iniţiativa lui Ludovico Antonio
Muratori de a publica o vastă colecţie de documente privind istoria italiană.
Între 1723-1750, el a publicat 25 de volume de documente Rerum
italicarum scriptores, privind trecutul Italiei între 500 şi 1500. Este o colecţie
de mare valoare, care şi-a câştigat faima printre specialişti în etapele ulterioare.

12
Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.159.
98
 3. Istoriografia iluministă românească
Iluminismul s-a manifestat şi în cultura română ca un fenomen spiritual
semnificativ. Sunt două aspecte care trebuie avute în vedere atunci când
discutăm iluminismul român. În primul rând, curentul se individualizează
prin deschiderea lui spre fenomenul naţional. Nu este singular în această
privinţă. Toate manifestările iluminismului în Europa central-estică îşi
asociază, într-o măsură sau alta, interesul pentru problema naţională şi
procesele de ordin naţional. Apare astfel o particularitate în raport cu
iluminismul apusean, care, aşa cum am subliniat mai sus, era interesat de
ceea ce constituia esenţa comună şi universală în desfăşurarea istoriei şi în
manifestarea intelectuală a indivizilor. De aici, lipsa de preocupare a
iluminismului apusean pentru fenomenul naţional, pentru aspectele
specificităţii. Lumea trebuia înţeleasă ca totalitate pentru raţiune – adevăratele
probleme care se ridicau erau de ordin universal. Aplicarea ei la realitatea
socială este chemată să dezvăluie mai ales uniformităţile şi nu
particularităţile, fiindcă pe temeiul universalului se poate construi
determinismul, se pot dezvălui regularităţile, deci se accede spre raporturi de
cauzalitate şi de lege.
O viziune integratoare nu putea, aşadar, să încline spre ceea ce
segmentează şi compartimentează realitatea universală a istoriei.
Această perspectivă de analiză a iluminismului a trebuit – am putea
spune, în mod necesar, – să sufere retuşuri şi amendamente.
Într-adevăr, realizarea societăţii civile, bazată pe domnia legii şi pe
rolul activ al celor guvernaţi, năzuinţa spre regenerare, căutările menite să
aşeze temelii noi umanităţii nu erau opuse fenomenului naţional, ci,
dimpotrivă, se înterpenetrau. Naţiunile aspirau şi ele la criterii şi valori proprii
proiectelor universaliste pe care le concepeau filosofi ca Immanuel Kant. Nu
există, deci, o incompatibilitate între iluminism şi afirmarea fenomenului
naţional. De altfel, cele două procese sunt şi sincrone, încât este de înţeles că
ele trebuiau să aibă puncte de contact.
Aceste puncte de contact se regăsesc acolo unde problema naţională se
afla la ordinea zilei. Le întâlnim, cum am amintit, la gânditorii germani. În
Europa central-estică, acest moment este şi mai pronunţat. Aici viziunea ilumi-
nistă îşi asumă fenomenul naţional, devenind purtătorul mesajului acestuia.
Ca atare, se păstrează nucleul raţionalist al iluminismului, dar tematica
de predilecţie descinde din ideea naţională. Pe terenul românesc, exemplul
99
extrem de caracteristic este Şcoala Ardeleană. Conectată la mişcarea de idei
a epocii, Şcoala Ardeleană rămâne credincioasă tradiţiei problemelor culturii
noastre din perioadele anterioare: umanismul şi preiluminismul.
Ea manifestă un interes aparte pentru istorie şi filologie. Faptul este de
înţeles dacă avem în vedere că ideea naţională s-a fundamentat pe
comunitatea istorică, pe cultură şi pe limbă.
Meritul Şcolii Ardelene constă în faptul că a dat un sens activ ideilor
care au germinat în gândirea umanistă, făcând din ele în mod deliberat
pârghii de apărare şi afirmare a drepturilor poporului român, în primul rând a
românilor transilvăneni. Faptul de cultură dobândeşte astfel o finalitate
politică precisă. El premerge mişcării naţionale cu caracter politic,
contribuind la pregătirea programului ideologic al acestei mişcări.
Deci, la nivelul Şcolii Ardelene, conştiinţa naţională nu se manifestă
doar ca un simplu act de cunoaştere, nu are o expresie contemplativă, ci
devine activă, prefaţând etapa mişcării politice naţionale13.
Principalii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au fost: Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu. Ei şi-au desfăşurat
activitatea într-un mediu social-istoric şi cultural efervescent. Toţi au învăţat
la şcoli superioare din Apus, la Roma sau la Viena, fiind trimişi acolo spre a
se pregăti să activeze în structurile ecleziastice greco-catolice pentru cinul
preoţesc; s-au format ca oameni de cultură cu un orizont întins de preocupări.
Într-o scriere dedicată Şcolii Ardelene, Lucian Blaga arată că reprezentanţii
acesteia au avut permanent în vedere situaţia culturală extrem de grea în care
se aflau românii transilvăneni. Ca atare, era de înfăptuit o operă uriaşă în toate
domeniile. De aici, enciclopedismul lor, năzuinţa de a se manifesta în toate
domeniile spre a contribui la închegarea corpului de cultură românească14.
Corifeii Şcolii Ardelene au cultivat deopotrivă filosofia, logica,
teologia, dar mai cu seamă s-au manifestat, cum am amintit, în domeniul
istoriei şi lingvisticii. Activitatea lor s-a desfăşurat în ultimele decenii ale
secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea. Preocupările lor de
ordin naţional au un mare înaintaş, pe episcopul unit Inochentie Micu Clain,
care a apărat drepturile românilor într-o serie de demersuri şi de replici

13
D. Popovici, Literatura română în epoca luminilor, ediţie îngrijită de Ioana
Em. Petrescu, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 46.
14
Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 129.
100
adresate Dietei din Transilvania şi Curţii de la Viena, între 1728-1751. Pe
temeiul vechimii şi latinităţii românilor, al faptului că românii sunt etnia
majoritară în provincie, al participării populaţiei româneşti la sarcinile de
ordin fiscal şi militar, Inochentie Clain a elaborat un întreg program de
revendicări şi de reforme care vizau egala îndreptăţire a românilor cu celelalte
naţionalităţi, recunoaşterea lor şi a confesiunilor românilor printre naţiunile şi
religiile recepte, prin urmare, înlăturarea discriminărilor de ordin politic, civic
şi religios, accesul egal al românilor la funcţiile administrative în stat, precum
şi la învăţătură.
Inochentie Micu Clain preconizează, deci, o modificare constituţională
esenţială în Transilvania. El dă ideii de naţiune o concepţie etnică modernă,
nu una feudală prin care naţiunea avea un înţeles politic-juridic, reunind
grupuri de persoane cu interese comune de ordin social, profesional,
confesional etc.
Or, pentru Inochentie Micu, naţiunea însemna întreaga comunitate
etnică a românilor. Ea răspundea cerinţei timpurilor moderne, intereselor
fundamentale ale românilor. „În toate petiţiile, revendicările – scrie istoricul
David Prodan despre activitatea lui Inochentie Micu – e nelipsită naţiunea.
Chiar revendicările clerului sunt ale clerului şi naţiunii, se confundă cu
revendicările ei”15.
Activitatea lui Inochentie Micu este începutul unui drum şi al unui
program care va continua de-a lungul întregii mişcări de emancipare a
românilor din Transilvania. Pe această direcţie se vor înscrie, peste două
generaţii, reprezentanţii Şcolii Ardelene. Ei vor da un amplu fundament
istoric, lingvistic şi cultural unei conştiinţe mai puternice şi mai vii a
problemei naţiunii române în epocă.
Primul în seria cronologică dintre marii reprezentanţi ai Şcolii ardelene
a fost Samuil Micu (1745-1806), născut la Sad, lângă Sibiu. Devenit preot,
Samuil Micu a studiat filosofia şi teologia la Viena, între anii 1766-1772.
Câmpul preocupărilor sale a fost mult mai larg decât cursurile cerute de
programa de studiu. A beneficiat astfel de o întinsă cultură în variate domenii:
matematică, economie, fizică, a cercetat opera unor mari gânditori ai vremii –
Christian Wolf, Friedrich Baumeister etc. A întocmit peste 60 de lucrări,
dintre care 13 au fost tipărite în timpul vieţii.

15
D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.153.
101
 În 1778 a scris, în latină, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor (un
rezumat a apărut în limba română). Principala sa operă istorică este Istoria,
lucrurile şi întâmplările românilor. A publicat în timpul vieţii doar
introducerea la această vastă lucrare. În primul volum a stăruit asupra romanilor
în Dacia; al doilea volum este dedicat istoriei Ţării Româneşti ; al treilea –
Istoria domnilor Moldovei până la 1595; al patrulea, o istorie a bisericii
româneşti în Transilvania, Istoria besericească a Episcopiei româneşti din
Ardeal. Este vorba de o istorie integrală a românilor având ca temă
fundamentală originea, continuitatea şi unitatea poporului român. „Concepţia
generală despre istorie izvora din raţionamentul concepţiei sale filosofice. Ea
generează o serie de trăsături noi: înlănţuirea cauzală a evenimentelor, folosirea
exactă a izvoarelor, erudiţia, îndemnul pentru luminarea maselor”16. În
domeniul lingvistic, Samuil Micu este autorul, împreună cu Gheorghe Maior,
al primei gramatici româneşti Elementa linguae daco-romanae sive valahicae
(1780) (Elemente ale limbii daco-române sau valahe).
Samuil Micu a propus un program de luminare, materializat în
traduceri şi prelucrări cu caracter filosofic şi religios.
Un alt reprezentant al Şcolii Ardelene este Gheorghe Şincai (1754-1816).
A studiat la colegiul reformat din Târgu Mureş şi la cel iezuit din Cluj, devenind
în 1778 profesor de retorică şi poetică la Blaj. La 1774 a fost trimis să înveţe la
vestitul colegiu De propaganda fide (Despre propagarea credinţei) la Roma.
Şincai este omul unei opere şi al unei idei. Opera se numeşte Hronica
românilor şi a mai multor neamuri. A lucrat la ea întreaga viaţă şi a publicat
doar partea de început în timpul vieţii sale (în „Calendarul de la Buda” pe
1808-1809). A strâns o mare masă de documente (27 de tomuri) în vederea
scrierii ei. Lucrarea avea să vadă lumina tiparului în ediţie integrală abia în
1853-1854. Mihail Kogălniceanu era atât de convins de însemnătatea ei
capitală, încât exclama la 1840, în „Dacia literară”: „Hronica lui Şincai este
un lucru atât de mare, atât de preţios, încât cuvintele îmi lipsesc spre a-mi
arăta mirarea. Mii de documente necunoscute, rare, se află adunate; şi nu stau
la îndoială a zice că cât Hronica aceasta nu va fi publicată, românii nu vor
avea istorie”17.

16
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979, p.567.
17
M.Kogălniceanu, Gheorghe Şincai, în „Dacia literară”, 1840, partea a II-a, p.
217.
102
 Hronica românilor şi a mai multor neamuri nu are structura unei
lucrări de interpretare istorică. Şincai foloseşte modelul cronicilor, fixând pe
ani evenimentele şi faptele în succesiunea lor cronologică. Îşi începe
expunerea în anul 86 î.e.n., în care „Dechebal se ridică împotriva fricosului
împărat Domiţian”, până la 1739, an de sinod al bisericii unite sub Inochentie
Micu Clain.
Pentru fiecare an despre care s-au păstrat izvoare prezentând interes,
Şincai face menţiuni asupra evenimentelor, comentează izvoarele şi adesea
citează paragrafe din textele acestora. Documentarea lui este imensă. Dacă
stolnicul Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir au folosit pentru
scrierile lor între 100 şi 150 de izvoare, Gheorghe Şincai utilizează peste 450
de izvoare (anale, cronici, acte de cancelarie şi alte scrieri). Efortul lui acoperă
munca unor întregi echipe de cercetători.
Şincai este un temperament puternic, o fire inflexibilă în
comportamentul şi în convingerea sa. A probat-o cu însăşi conduita vieţii,
Păstrându-se până la capăt drept în faţa adversarilor. Nu s-a bucurat de nici
un favor, a fost pus în situaţia să caute surse de trai aleatorii, dar nu a cedat.
Ataşat valorilor iluministe, Gheorghe Şincai a dat o foarte mare
importanţă operei de educare a maselor. În calitate de director al şcolilor
româneşti unite din Transilvania, el a contribuit semnificativ la reorganizarea
şi dezvoltarea reţelei de şcoli, la îmbunătăţirea programelor de învăţământ, la
elaborarea unor manuale.
De asemenea, marele cărturar a fost sensibil la ideea ameliorării stării
ţăranilor pe calea reformelor. „Românii cei proşti (în sens de simpli – n.ns.) –
scria Şincai – au gemut sub tiranie până în anul 1785, când s-au milostivit
augustul Împărat Iosif II a strica iobăgia”18.
Principala direcţie a gândirii lui Şincai este însă de ordin politic, ţinând
la repunerea românilor în drepturile lor, la recâştigarea libertăţilor pierdute.
Impresionantă prin vastitatea demersului, prin faptul că îmbrăţişează
trecutul tuturor românilor, prin căldura mesajului naţional şi iluminist, Hronica
românilor rămâne un monument de primă importanţă în cultura română.
Pentru istoriografie, ea îşi sporeşte încă rolul prin faptul că unele
izvoare folosite de Şincai s-au pierdut între timp, astfel că menţionările şi
extrasele din cartea sa sunt singurele care au mai rămas.

18
Gheorghe Şincai, Opere II, Hronica românilor, tom.II, ediţie îngrijită de Florea
Fugariu, note de Manole Neagoe, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 184.
103
 Cu numai doi ani mai mic decât Şincai, la 1756, s-a născut la Târgu
Mureş, dintr-o familie mic nobiliară cărturărească, Petru Maior. Se trăgea
atât după tată, cât şi după mamă, dintr-o familie de preoţi.
Între 1774-1778 a învăţat la Colegiul „De propaganda fide” din Roma,
iar între 1779-1782, a studiat la Viena. A urmat cursuri de filosofie şi
teologie, s-a preocupat de istoria bisericii şi s-a documentat în legătură cu
istoria românilor. A fost profesor la Blaj, iar apoi cenzor şi revizor al secţiei
române a Tipografiei Universităţii din Buda.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene n-au fost anticlericali şi nu au procedat
la critica deschisă a religiei. În condiţia lor, nici n-o puteau face. Ei erau, însă,
adepţi ai raţionalismului, ai dreptului natural şi ai interpretării libere a Bibliei.
Perspectiva iluministă a lui Petru Maior apare cu toată claritatea în
scrierea sa Procanonul, rămasă în manuscris şi publicată abia în 1894. Este o
carte de predici în cinci volume.
Contribuţia lui Petru Maior pe tărâm istoriografic înscrie câteva lucrări
de mare valoare. Se remarcă, astfel, Istoria pentru începutul românilor în
Dachia pe care Petru Maior a reuşit s-o publice în 1812, ea fiind printre
puţinele scrieri publicate de reprezentanţii Şcolii Ardelene chiar în timpul
vieţii. Lucrarea este centrată pe o singură mare problemă: geneza poporului
român, demonstrarea latinităţii sale. „Cugetul meu iaste nu întreaga istorie a
românilor a o ţese – spune Maior – fără cele ce mai vârtos se ţin de începutul
lor în Dachia ... ca văzând românii din ce viţă strălucită sânt prăsiţi, toţi să
îndemne strămoşilor lor întru omenie şi în bună cuviinţă a le urma”19. Petru
Maior socoteşte, deci, că istoria trebuie să slujească vieţii, adevărurile ei fiind
un îndemn şi o pildă pentru urmaşi. Este marea problemă a funcţiei
modelatoare a istoriei, născută o dată cu însăşi cercetarea trecutului şi
reiterată necontenit până astăzi.
Lucrarea se citeşte cu interes mulţumită caracterului ei aerisit,
organizării reuşite, bine echilibrate a materiei şi orientării polemice foarte
pronunţate a acesteia. Într-adevăr, Petru Maior simte nevoia să răspundă unor
istorici contemporani – Sulzer, Eder şi Engel – care negau continuitatea
românilor şi, prin urmare, şi latinitatea lor, susţinând teoria imigraţionistă a
venirii populaţiei româneşti de dincolo de Dunăre, în secolele IX-XIII. Critica
acestor concepţii de către Maior este energică, susţinută, fără menajamente.

19
Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Editura Junimea,
1990, p.7.
104
El demontează punctele de vedere ale adversarilor şi, ceea ce este important,
le dezvăluie substratul politic. În felul acesta, cartea lui Maior însăşi
dobândeşte o dimensiune politică şi se constituie într-o pledoarie ardentă în
favoarea naţiunii române.
Fără să fie o lucrare de mare erudiţie sau de proporţii prea ample,
lucrarea a fost receptată ca o carte a naţiunii. Ea a avut un efect revelator
asupra generaţiilor redeşteptării naţionale româneşti. O mărturiseşte Mihail
Kogălniceanu care o consideră un moment important în opera de redeşteptare
a conştiinţei naţionale20, o încuviinţează George Bariţiu, arătând că, pentru
generaţia sa, „cetirea acestei cărţi străbătea ca schinteile unui fulger toată
fiinţa noastră; mulţime de presimţiri şi idei care dormita în noi se deşteptară
deodată ca prin farmec puternic; exaltaţia şi fanatismul că noi suntem romani
şi nu altceva, nu mai avea nici un cumpăt, nu cunoştea nici un hotar”21.
Cartea lui Petru Maior este o pledoarie patetică pentru demnitatea
poporului român, pentru virtuţile sale care îl îndreptăţesc la o soartă mai
bună. „În istoria lui Petru Maior – releva cu justeţe acad. David Prodan –
obsedează imaginea proiectată în viitor a noii Dacii, a unităţii româneşti
simbolizată de Mihai Viteazul”22.
Aşa cum am amintit, Petru Maior şi-a construit polemic lucrarea. El a
pornit de la ideea că toţi scriitorii străini care negau latinitatea şi continuitatea
românilor nu erau mânaţi de scopuri ştiinţifice, ci urmăreau în subtext
interese politice, denigrarea imaginii românilor. „Voitorii de rău românilor –
arată Maior – spun că toţi românii în zilele lui Aurelian să fi ieşit din Dachia
peste Dunăre în Misia”23. Pentru aceia care recurg la denigrarea imaginii
românilor, Maior foloseşte accente distrugătoare: „Unii ca aceştia fiare
sălbatice şi urgia neamului omenesc sunt”24.
Prezenţa polemică nu era singulară în cartea lui Maior. Ea se înscrie pe o
linie care vine de la umanişti. Ştim că Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi

20
Mihail Kogălniceanu, Opere, tomul I, Scrieri istorice, ediţie Andrei Oţetea,
Bucureşti, 1946, p. 616.
21
Vasile Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria
poporului român, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p.97.
22
Acad. D.Prodan, Supplex Libellus Valachorum, p. 388.
23
Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Editura Junimea,
Iaşi, 1990, p.29.
24
Ibidem, p. 39.
105
Dimitrie Cantemir au acordat şi ei o mare importanţă criticii unor autori
improvizaţi – Simion Dascălu, Misail Călugăru etc. – care recurgeau la teze
denigratoare privind circumstanţele formării poporului român, problemele
continuităţii etc. Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino
extindeau analiza critică la scrieri şi izvoare străine – greceşti, ungare etc.
Specific pentru Petru Maior este că el nu numai angajează polemici,
dar construieşte polemic întreaga sa lucrare.
Stăruinţa intransigentă în ideea latinităţii îl duce pe Maior la exagerări.
Ca şi Dimitrie Cantemir, transilvăneanul Petru Maior susţine puritatea latină
a românilor, negând orice rol al dacilor în procesul de constituire a poporului
român.
Activitatea istoriografică a lui Petru Maior se remarcă şi prin lucrarea
Istoria bisericii românilor atât acestor din coace, precum şi a celor de
dincolo de Dunăre (1813). Este, de fapt, prima scriere care îmbrăţişează
întreaga istorie a bisericii române, stăruind asupra unităţii de credinţă ca
factor de coeziune şi de unitate a românilor, precum şi asupra problemelor
unirii unei părţi a bisericii române din Transilvania cu Roma. Maior
înfăţişează aspecte interesante ale trecutului religios al românilor. Ea este o
carte de referinţă în studierea acestei probleme de mare semnificaţie cultural-
spirituală din viaţa poporului nostru. În domeniul lingvisticii, Petru Maior
este coautorul vestitei Elementa linguae daco-romanae sive valachicae
(1780), care propune norme ortografice menite să sugereze prototipul latin al
cuvintelor25. Prin aceasta, cei doi autori apar ca precursori ai şcolii latiniste în
lingvistică, forţând inutil unele etimologii, deşi Maior a scris personal într-o
limbă curată şi evoluată sensibil faţă de momentul umanist din cultura
română.
Lui Maior îi aparţine, de asemenea, iniţiativa întocmirii Lexiconului de
la Buda, un dicţionar româno-latin-maghiar-german, operă laborioasă,
presupunând eforturi îndelungate şi susţinute. Elaborarea ei a continuat şi
după moartea lui Maior (1820), cartea fiind publicată în 1825.
Dacă, până nu de mult, figurile exponenţiale ale Şcolii Ardelene erau
considerate a fi Samuil Micu, Gheorge Şincai şi Petru Maior, în ultima vreme
scara valorilor tinde să situeze cel puţin pe acelaşi loc pe Ion Budai-Deleanu.
Născut în 1860 la Cigmău, a făcut şi el studii la Viena, unde a frecventat

25
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura
Academiei, 1979, p.537.
106
câteva instituţii de învăţământ superior timp de zece ani, urmând, atât
teologia, cât şi filosofia. A avut o formaţie enciclopedică înlesnită de
cunoaşterea multor limbi.
Revenit pentru o vreme la Blaj, ca profesor, el s-a retras din viaţa
clericală ajungând tocmai la Lemberg (Lvov), unde a îndeplinit funcţii
juridico-administrative (secretar de tribunal şi consilier de Curte).
Împământenit în Galiţia, Ion Budai-Deleanu a rămas tot timpul cu preocupări
intelectuale şi spirituale legate de problematica provinciei natale. Are realizări
dispuse pe un larg diapazon – de ordin lingvistic, filosofic, literar şi istoric.
În literatură, Budai-Deleanu a lăsat o operă remarcabilă: Ţiganiada,
publicată mult mai târziu (1876).
În filologie, a redactat o serie de studii, în lexicografie a proiectat un
vast dicţionar în zece volume, pe care nu a reuşit să-l realizeze, dar a realizat
un lexicon român-german în patru volume şi un altul german-român,
neterminat, în două volume. În domeniul istoriografiei, în afara altor scrieri
de mai mică întindere, Ion Budai-Deleanu a elaborat ampla lucrare
De originibus populorum Transilvaniae (Despre originea popoarelor din
Transilvania), care a rămas până de curând în manuscris, fiind tradusă şi
publicată abia în 1991, în două volume, sub îngrijirea lui Ladislau Gyémant,
în Editura Enciclopedică. Este o carte de mare întindere şi de vastă erudiţie.
Partea I cuprinde „cele mai de seamă prefaceri ale Daciei, precum şi faptele
popoarelor care au locuit această ţară”. Începe de la potopul primordial, dar
de fapt miezul acestei prime părţi este o istorie a Daciei de la Traian până la
1699, când Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic pe
temeiul Păcii de la Karlowitz.
Cea de a doua parte dezbate problema originilor popoarelor care
locuiau în Transilvania – români, unguri, secui şi saşi, dar şi a altora care au
locuit altădată: daci şi geţi, agatîrşi, sciţi, huni, slavi. Textul lui
Budai-Deleanu e dens, conţine observaţii interesante, dar şi unele consideraţii
fanteziste ca, de pildă, aceea că dacii ar fi strămoşii slavilor. Impresionează la
Budai-Deleanu spiritul erudit şi viziunea amplă asupra temei abordate.
Impresionează, de asemenea, sentimentul duratei istorice, dincolo de
desfăşurarea caleidoscopică a neamurilor care s-au perindat în cursul vremii
pe pământul Transilvaniei.
Sub avalanşa acestor neamuri, istoria Transilvaniei capătă un aspect
pictural, sub care se pot distinge permanenţe.

107
 Deşi Budai-Deleanu este mai elastic în legătură cu dimensiunea
retragerii aureliene din Dacia, el se alătură totuşi părerilor autohtoniste ale
românilor. „Eu socotesc că trebuie să mă alături părerii celor din urmă, cu atât
mai mult cu cât şi tradiţiile proprii ale românilor afirmă acelaşi lucru, iar altfel
originea românilor şi venirea lor în Dacia Traiană nu se poate lămuri potrivit
judecăţii sănătoase”26.
Dacă De originibus populorum Transilvaniae, în ciuda condiţiei şi
dorinţei de exactitate, are multe ipoteze discutabile, rod al unei intuiţii istorice
vecine cu fantezia şi al dorinţei de a explica fenomene rămase încă şi astăzi
enigme ale trecutului (de pildă, geneza şi provenienţa slavilor), Ion Budai-
Deleanu a lăsat un studiu excepţional de istorie constituţională: Despre
uniunea celor trei naţiuni şi Approbatae constitutiones ale Transilvaniei27.
Într-o analiză strânsă, impecabilă, cu argumentare juridico-politică şi de ordin
istoric, Ion Budai-Deleanu demonstrează neconstituţionalitatea condiţiei de
tolerat a românilor, înscrisă în legea organică Approbatae constitutiones.
Scriitorul român arată netemeinicia istorică a definirii românilor ca toleraţi şi
incompatibilitatea tradiţiei juridice şi politice-constituţionale cu excluderea
românilor din regimul de stări şi ordine al provinciei. Studiul lui
Ion Budai-Deleanu este o pledoarie fără fisuri în apărarea drepturilor egale ale
românilor din Transilvania cu celelalte naţionalităţi. În anul 1815,
Ion Budai-Deleanu a întocmit un raport, Scurte observaţii asupra Bucovinei,
care conţine elemente de civilizaţie, moravuri şi etnolingvistice despre
provincie. La aproape două secole după elaborarea lor, scrierile istorice ale lui
Budai-Deleanu îşi sporesc semnificaţia prin recenta lor editare.
Privită în ansamblu, Şcoala Ardeleană constituie un însemnat capitol
din cultura română, marcat de Spiritul luminilor şi de efortul pentru afirmarea
ideii naţionale.
Iluminismul a avut tradiţii şi în Principatele Dunărene. Aici nu s-a
materializat în scrieri de anvergură şi nu are reprezentanţi de acelaşi nivel, ca
cei ai Şcolii Ardelene. Spiritul raţionalist îşi face însă simţită prezenţa în sfera
educaţiei şi a culturii într-o măsură mai mare decât se consideră în mod
obişnuit. Cine urmăreşte, de pildă, documentele privitoare la mişcarea şcolară
şi educaţională din Principate poate să constate asumarea clară a valorilor

26
Ion Budai-Deleanu, Despre originea popoarelor din Transilvania, vol. I,
1994, p. 188.
27
Ibidem, p. 306-336.
108
raţionaliste de către factorii de decizie în domeniul educaţional, preocuparea
lor de a asigura orientarea şcolii spre asemenea valori. „De toţi este ştiut că
din câte lucruri împodobesc pe om în această viaţă trupească – se spunea într-
un Hrisov al domnitorului Grigore Ghica la 1749 – învăţătura este mai aleasă
şi mai înaltă. Îi face pe oameni buni întrebuinţând întru toate raţiunea”28.
Asemenea postulate se pot întâlni în numeroase alte documente ale
vremii, atestând pătrunderea la nivelul mentalului, cel puţin în cercurile
selecte, a conceptului de raţiune şi a rolului activ care i se conferea.
Producţia istoriografică este însă mai săracă, mai lipsită de anvergură.
Cîţiva cronicari – Dionisie Eclesiarhul, Naum Rîmniceanu – sunt mai
degrabă de modă veche. În Cuvânt înainte la Adunarea hronologiei domnilor
ţării noastre, Naum a vorbit despre originea românilor. Este interesantă
ideea, susţinută de el, a continuităţii dacilor după cucerirea romană şi
amestecul lor cu coloniştii romani. Ea diferă de poziţia umaniştilor şi a
reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
A scris despre răscoala (Zavera) lui Tudor, prezentând evenimentele
fără înţelegerea istorică necesară.
Dionisie Eclesiarhul (1759-1820) a lăsat un Hronograf al Ţării
Româneşti de la 1764 până la 1815. Este, practic, o cronică şi în cea mai
mare parte o lucrare memorialistică. În aceasta constă, mai ales, valoarea ei
de izvor istoric viu. Prezintă situaţii, caracterizează personaje istorice,
povesteşte interesant evenimentele militare şi unele episoade din lupta de
eliberare în sud-estul european.
O figură de relief mai înalt a fost episcopul de Râmnic, Chesarie
(decedat în 1780). A desfăşurat o bogată activitate de editor şi iniţiator al unor
cărţi bisericeşti (printre care 6 volume de Minee), s-a interesat de mişcarea
intelectuală din Europa, traducând chiar din celebra Enciclopedie, condusă de
Diderot29.
Faţă de autorii amintiţi, Mihai Cantacuzino (1729-1790) este un om
politic înzestrat şi instruit, mare ban al Ţării Româneşti. Numele lui evocă o
pagină semnificativă din mişcarea politică a marii boierimi pentru obţinerea

28
Vezi Istoria Şcoalelor de la 1800 la 1864, de V.A. Urechia, vol. IV,
Bucureşti, 1901, p. 33.
29
Vezi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1979, p.148.
109
autonomiei Ţărilor Române în contextul rivalităţilor turco-austro-ruse din
secolul al XVIII-lea.
La Congresul de pace de la Focşani (1774) dintre Rusia şi Turcia, cele
două ţări române (Ţara Românească şi Moldova) au trimis delegaţii formate
din boieri şi reprezentanţi ai înaltului cler care au asistat la negocieri. Acolo
s-au prezentat pretinsele capitulaţii încheiate de domnii ţărilor române cu
Înalta Poartă (1383; 1386; 1460) prin care s-ar fi recunoscut autonomia
Moldovei şi a Munteniei. Era, deci, un drept istoric al românilor, reglementat
prin capitulaţii. Delegaţia românilor la congres cerea să se revină la
invocatele capitulaţii. Mihai Cantacuzino a fost purtătorul de cuvânt al
boierimii şi, probabil, inspiratorul capitulaţiilor. Ca istoric, Mihai
Cantacuzino a lăsat două scrieri de real interes: Istoria politică şi geografică
a Ţării Româneşti şi Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor. În prima lucrare
menţionată găsim informaţii interesante cu caracter istoric, geografic,
economic şi statistic despre provincia nord-dunăreană; date despre
organizarea socială şi juridică, despre aşezămintele culturale etc. Autorul
înserează, de asemenea, şi o cronologie a domnilor Ţării Româneşti,
începând cu Negru Vodă.

Lucrarea a fost publicată la Viena, în 1806 de fraţii Tunusli după

manuscris grecesc. Această scriere, interesantă prin ea însăşi, a servit model
şi sursă de informaţii pentru Dionisie Fotino, care a întocmit, în limba
greacă, o Istorie generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi
Moldovei (1818-1819). Grec de origine, Fotino s-a ataşat ţării de adopţiune şi
şi-a dedicat activitatea studierii istoriei românilor. A proiectat-o pe imaginea
vechii Dacii, aşa cum rezultă din titlul lucrării, voind să evidenţieze prin
aceasta caracterul unitar al naţiunii române, dincolo de graniţele politico-
statale din vremea sa.
Lucrarea a fost tipărită la 1818 la Viena. Ea a fost tradusă de George
Sion în limba română şi publicată în 1855 în trei volume.
Contemporană cu lucrarea lui Fotino este scrierea unui alt autor grec
stabilit în Principate – Dimitrie (Daniil) Philippide, care a publicat la Lipsca,
în 1810, în limba greacă, Istoria României, continuată cu o Geografie a
României. Este o lucrare pătrunsă de simpatie pentru poporul român,
subliniind continuitatea sa la nordul Dunării şi în toate provinciile naţionale.
Termenul ,,România”, despre care se credea până de curând că Philippide l-a

110
folosit pentru prima dată, exprimă conştiinţa de neam a românilor proiectată
pe conturul geografic locuit de poporul nostru.
Aşadar, iluminismul a adus o bogată recoltă de idei în cultura română.
El a realizat o sinteză între unele teme specifice iluminismului apusean şi
preocupările de ordin naţional izvorâte din cerinţele realităţii româneşti şi din
tradiţiile culturii române30.
În condiţiile Ţărilor Române, iluminismul s-a relevat, mai ales, în
istoriografie şi lingvistică – două serii de preocupări intelectuale indisolubil
legate de procesul de afirmare a naţiunii române.
Istoriografia iluministă a dezvoltat şi adâncit tematica umanistă a
istoriografiei noastre. Ea a extins aria informaţiei, a ridicat gradul de
profesionalism şi de claritate a expunerii, a dat explicaţiei raţionaliste un
câmp mai larg de manifestare şi a eliminat consideraţiile de ordin
supranatural din explicarea proceselor şi fenomenelor istorice.
Prin cele mai reprezentative manifestări, istoriografia noastră s-a situat
la nivelul celei din Europa central-estetică, iar marii ei exponenţi au păstrat un
contact viu cu mişcarea de idei apuseană: filosofică, istorică şi lingvistică.
În felul acesta, iluminismul românesc a contribuit la pregătirea
premiselor pentru constituirea istoriografiei moderne în ţara noastră, pe valul
înnoirilor social-economice, al expansiunii ideii şi mişcării naţionale, al
afirmării romantismului în întreaga mişcare cultural-ideologică, inclusiv în
istoriografie. El s-a afirmat prin câteva opere istorice de seamă care rămân
repere permanente în desfăşurarea cunoaşterii istorice din ţara noastră.

30
Vezi şi Lucian Boia, Evoluţia istoriografiei române, Bucureşti, 1976, p. 65.
111
 ISTORIOGRAFIA ROMANTICĂ

1. Romantismul şi istoria. Repere generale.

Într-un articol scris în 1836, un autor spaniol – Raman Romanos nota:
„Dacă ar fi cu putinţă să reducem la un singur ecou toate glasurile actualei
generaţii europene abia încape îndoială asupra faptului că romantism este, pe
cât se pare, cuvântul dominant de la Tajo la Dunăre, de la Marea Nordului
până la strâmtoarea Gibraltar”1 .
Începând să se afirme încă spre sfârşitul secolului al XVIII-lea,
romantismul s-a impus nu numai prin prezenţa sa la scară europeană în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, dar şi prin forţa înrâuririi sale asupra tuturor
manifestărilor spirituale ale vremii. Întâi de toate în literatură şi artă, în
filosofie, politică şi în dezbaterile de idei, în istoriografie şi în atitudinile
mentale. Romantismul a însemnat căutarea unei noi identităţi a societăţii, a
sinelui, a menirii individului, a sensurilor existenţei.
Romantismul a dat o nouă intensitate trăirilor umane, a sporit latura
afectivă a acestora şi a permis astfel să se înţeleagă mai intens plenitudinea
vieţii. Prin aceasta a perceput existenţa mai colorat, mai viu, a pus
sentimentele şi stările afective pe o treaptă mai înaltă. Chiar a exaltat
individualismul; nu însă în sens egoist, ci mai ales în latura sa nobilă,
altruistă.
În acelaşi timp, romantismul a deschis un orizont mai larg pentru
înţelegerea sufletului colectivităţilor, a fiinţei popoarelor, a „geniului lor”,
după o formulă a epocii.

1
Arte poetice, Romantismul, coordonarea volumului Angela Ion; Studiu
introductiv, Romul Munteanu, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 500.
112
 Privit în sens strict romantismul, ca totalitate a unor stări de spirit2 , se
circumscrie, cum am spus, unei epocii determinate. Dar stări de spirit şi atitudini
romantice, sensibilităţi poetice de tip romantic, sau zvâcniri sufleteşti de acest gen,
ca şi fapte eroice asociate de obicei unor porniri lăuntrice pe care le putem
asimila romantismului au existat, desigur, întotdeauna de – a lungul istoriei.
În cazul de faţă discutăm însă despre romantism ca fenomen
cultural – spiritual şi ca atitudine mentală proprie perioadei în care s-a afirmat
o conştiinţă romantică şi s-au dezbătut aspectele şi caracteristicile fenomenului.
Romantismul a apărut şi s-a dezvoltat într-o perioadă crucială a istoriei. Un
cunoscut istoric englez, Eric Hobsbawm, a numit etapa cuprinsă între revoluţia
franceză de la 1789-1794 şi revoluţiile europene de la 1848 „epoca revoluţiilor”.
În retorta acestor revoluţii s-a plămădit o lume nouă. Ele au consacrat,
alături de constituirea naţiunii nord-americane, trecerea omenirii într-un nou
registru de existenţă, anume intrarea în epoca modernă. În cursul acestor
evenimente s-au statornicit de fapt principiile şi valorile civilizaţiei moderne. A
triumfat principiul modern al ideii de libertate răsfrânt în toate sferele realităţii
sociale: de la proclamarea drepturilor individului şi cetăţeanului, la constituirea
unei noi arhitecturi politice a societăţii, a unui nou sistem instituţional–
administrativ, a unor noi raporturi interumane hrănite de ideea egalităţii.
Timp de două decenii şi jumătate, de la începutul revoluţiei franceze şi
până la căderea lui Napoleon – 1789-1814, peste Europa a trecut viforul unor
idei şi unor evenimente având ca epicentru Franţa, iar ca figură dominantă pe
Napoleon Bonaparte. Revoluţia franceză şi faptele de arme ale lui Napoleon
au dat istoriei europene o tensiune unică, au antrenat popoare şi indivizi,
armate şi centre politice să intre într-o tensiune nemaiîntâlnită a desfăşurării
istoriei. Spectacolul grandios al faptelor şi evenimentelor provoacă trăiri pe
măsură în inimi şi în spirite.
De fapt, nimic din ceea ce se petrece semnificativ în planul
evenimenţial al istoriei nu trece fără să vibreze în conştiinţe3 .

2
Câteva consideraţii asupra romantismului la Paul Cornea, Originile
romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între
1780-1840, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.-17.
3
Iată impresia lui Alfred de Musset, poet şi dramaturg francez, una din cele
mai sensibile naturi romantice, despre epoca napoleoneană:, „Nicicând n-au fost
atâtea nopţi nedormite ca pe vremea acestui om, nicicând nu s-a văzut plecându-se
peste zidurile oraşelor un asemenea norod de mame deznădăjduite… Şi cu toate
acestea, nicicând n-a fost atâta bucurie de viaţă, atât răsunet de fanfare războinice în
toate inimile”. Arte poetice. Romantismul … p. 336.
113
 Istoria brăzdează nu numai câmpul pe care se clădeşte edificiul material
al societăţii; ea brăzdează, lăsând urme adânci, şi în conştiinţa umanităţii.
În ce priveşte viaţa materială şi economică a vremii în care
romantismul s-a zămislit şi a dat roade, trebuie spus că şi aci, în sfera
materială au avut loc mutaţii semnificative.
În Anglia s-au produs în economie procese capitale. S-a declanşat
revoluţia industrială, prima mare transformare din domeniul producţiei
constând în trecere de la economia meşteşugărească şi manufacturieră la cea
mecanizată, bazată pe folosirea maşinilor .
S-a intrat astfel în epoca producţiei moderne care avea să multiplice
forţele productive ale societăţii la o scară inimaginabilă faţă de fazele
anterioare ale evoluţiei sociale, să imprime un dinamism nou întregii
societăţi, să accelereze considerabil ritmurile dezvoltării.
Acesta a atras după sine constituirea unor noi structuri sociale, unor
forme noi de existenţă a societăţii, înnoirea ei politică şi instituţională.
Sigur, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului
al XIX-lea procesul declanşat de revoluţia industrială încă nu-şi dezvăluise
toate potenţialităţile, dar minţile clarvăzătoare au perceput de pe atunci
semnificaţia fenomenului şi au înţeles tabloul transformărilor în totalitatea lor.
Iată cum zugrăveau Marx şi Engels, spre jumătatea secolului al XIX-lea,
puterea transformatoare a capitalismului: „Marea industrie a creat piaţa
mondială pe care a pregătit-o descoperirea Americii. Piaţa mondială a deter-
minat o dezvoltare imensă a comerţului, navigaţiei şi comunicaţiei pe uscat.
Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de
producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale.
Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîncetată a
tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie, o deosebesc de toate
epocile anterioare.
Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi
concepţii venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se
învechesc înainte de a avea timpul să se osifice” 4 .
Noile fenomene petrecute în structura materială a societăţii puneau
probleme noi de ordin reflexiv, ridicau noi chestiuni în orizontul spiritual şi
intelectual al acelei vremi.

4
Marx şi Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti,
1952, p. 33, 35.
114
 Contemporan cu epoca a fost, cum se ştie, unul dintre cei mai mari
romancieri ai lumii. Honoré de Balzac. S-a vorbit despre el ca de un analist
incomparabil al fenomenelor specifice capitalismului epocii. Balzac este
considerat un scriitor realist prin maniera în care a scrutat societatea.
Dar în interstiţiile analizelor sale, care pătrund ca o rază de laser în
labirintul acţiunilor umane, se insinuează multe elemente de factură
romantică, eroi şi pasiuni având un aer romantic. Sunt dealtfel nenumărate
personajele care trăiesc în paginile romanelor lui Bazac în registru romantic.
Marea majoritate a scriitorilor epocii au ilustrat însă curentul romantic.
Romantismul a adunat atâtea nume mari, atâtea opere strălucite, încât locul
său în istoria spiritului uman este fără îndoială de prim rang. Toate marile
literaturi pun pe o treaptă de înaltă cinste numele unor scriitori, poeţi şi artişti
romantici.
Byron sau Shelley în Anglia, Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Vigny
sau Alfred de Musset în Franţa, Schiller sau Hoffmann în Germania,
Manzoni sau Leopardi în Italia, Puşkin sau Lermontov în Rusia, sunt nume
emblematice pentru cultura popoarelor lor şi pentru spiritul umanităţii.
Dar şi ţări cu o viaţă culturală mai restrânsă şi mai puţin afirmată pe
scena lumii s-au bucurat de creaţia unor poeţi şi scriitori care au dus faima
geniului lor printre popoare. Dacă amintim doar numele lui Adam
Mickiewicz, Petöfi Sandor sau Mihai Eminescu ne putem încredinţa de
adevărul acestui fapt.
Există încă un aspect de o deosebită importanţă şi cu ecouri aparte în
cristalizarea romantismului. Ne referim la afirmarea ideii şi a mişcărilor
naţionale în secolul al XIX-lea care au făcut ca acest secol să fie numit şi
„secol al naţionalităţilor”.
Epoca regenerării naţiunilor este, în substanţa ei, o epocă de elan, de
redeşteptare, de intensă trăire sufletească. Ea se află sub semnul solidarizării
comunităţilor naţionale, al revărsării generozităţii sufleteşti, al trăirii în
numele unui ideal. Mişcarea naţională este, poate, fenomenul cel mai
caracteristic în privinţa evidenţierii resurselor sufleteşti ale popoarelor şi
punerii lor în valoare. Acţiunea şi idealul se contopesc şi se potenţează unul
prin celălalt. Bine înţeles că romantismul este o cutie de rezonanţă a
elanurilor şi pornirilor generoase din perioada de avânt naţional. El
exteriorizează în forme înalte iubirea de patrie, înţelegerea bătăii din adâncuri
a vieţii popoarelor.

115
 La fel, mişcarea naţională este un revelator al individualităţii
popoarelor, al stărilor lor sufleteşti, al acordurilor intime ale acestor stării. De
aici disponibilitatea romantismului pentru a capta culoarea şi relieful specific
al formelor de viaţă a popoarelor, ca şi interesul pentru natura care serveşte
drept cadru al formelor date.
Scrutând sufletul popoarelor şi dobândind conştiinţa existenţei lor ca
fiinţe vieţuitoare, romantismul se vădeşte în mod firesc pasionat de trecutul
lor, de devenirea acestora înţeleasă mai ales ca o poveste a parcurgerii prin
timp a neamurilor.
Nici o epocă şi nici o mişcare spirituală nu au fost poate atât de
puternic atrase de istorie ca epoca şi mişcarea spirituală romantică.
Antichitatea se afla încă într-o fază de început a perceperii istoriei.
Reprezentanţii ei de frunte se concentrau asupra anumitor valori şi
semnificaţii legate mai ales de cadrele politice-statale pe care le descriau.
Mult mai târziu, după romantism, istoricii au fost preocupaţi să disece
structurile istorice, să examineze procese, durate, cauze şi consecinţe. Au
transformat, cu alte cuvinte, istoria într-o disciplină prioritar analitică,
înăbuşind, uneori cu bună ştiinţă, fiorul de umanitate a istoriei, deşi multe şcoli
şi direcţii de cercetare celebre subliniau că situează omul în centrul istoriei.
Mai este încă un aspect care trebuie remarcat în legătură cu mişcarea
culturală din epoca romantică. Avem în vedere rapida circulaţie a ideilor, a
operelor şi a numelor autorilor marcanţi. Numele lui Byron, Shelley sau
Walter Scott sunt citate curent în cercurile literare franceze; scriitori francezi
renumiţi sunt invocaţi de autori germani, spanioli sau italieni.
Într-o introducere la un poem al lui Saavedra, scriitorul spaniol
Antonio Maria Galiano face o risipă de erudiţie în legătura cu scriitorii
romantici ai vremii (deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea).
Caracterizări sugestive, formule plastice care surprind esenţa scrisului lui
Byron, Coleridge sau Woodsworth, Victor Hugo sau Lamartine, Manzoni,
Burns sau Schiller.
Celebrul poet polonez Mickiewicz cunoştea temeinic literatura engleză
şi italiană, germană şi rusă pentru a nu mai vorbi de cea franceză, pe care o
ştia „din interior” ca profesor la Collège de France şi prieten al atâtor nume
celebre ale lumii literare franceze.
Eforturi demne de elogiu au depus şi numeroşi autori români (între
care se distinge I. Heliade Rădulescu) pentru a traduce în limba română sau a

116
face cunoscute scrieri semnificative din operele unor poeţi sau romancieri
francezi, italieni, englezi, germani5 .
Un fapt de cultură şi civilizaţie l-a constituit fluxul tineretului studios
din Ţările Române spre marile centre culturale apusene, în special spre Paris.
Începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, dar mai ales în deceniile
următoare, fenomenul a căpătat amploare şi a avut răsfrângeri nu numai pe
plan intelectual. Întreaga atmosferă spirituală, stările de conştiinţă şi menta-
litatea unor epoci au fost înrâurite de generaţia formată sub puternica iradiere
a ideilor noi, a contactelor şi a atmosferei din centrele culturale apusene.
Este semnificativ că tocmai în preajma momentului revoluţionar 1848
s-a atins un punct de efervescenţă a tineretului român aflat la Paris, unde a
alcătuit o Societate studenţească, a întreţinut legături cu maeştri ai spiritului
francez ca Jules Michelet şi Edgar Quinet, s-a bucurat de întreaga afecţiune a
acestora, a reuşit să sensibilizeze spiritele în raport cu problema naţională a
românilor, să lege prietenii cu publicişti şi diplomaţi ai vremii, care vor fi
mesageri ai cauzei româneşti6 .
Ca întotdeauna în perioadele de turnantă istorică apar în conştiinţa
socială vederi şi orientări diferite în raport cu fenomenele care se petrec în
cuprinsul acelei perioade, dar şi cu felul în care aceste fenomene se înscriu în
desfăşurarea istoriei. Prezentul reclamă o raportare la trecut iar modalităţile
de valorizare a epocilor sunt diferite. Atitudinile sunt dictate nu numai de
interese de ordin social, dar şi de predispoziţii subiective de conştiinţă prin
care se filtrează faptele trecute, sau mai bine spus întreg trecutul, cu cortegiul
sau de fenomene, şi transformările din epoca dată. Sigur, stările de conştiinţă
sunt în mod obiectiv purtătoare ale unor mesaje cu substrat social chiar dacă
în mod subiectiv gânditorii - oameni de litere, scriitori, filosofi, istorici,
elimină orice influenţă asupra actului pur al gândirii.
5
În studiul introductiv la valoroasa culege Arte poetice … deja amintită,
Romul Munteanu observa: „Rareori a existat o asemenea comunicare de idei ca între
scriitorii romantici care au susţinut mişcările revoluţionare de la 1848 sau pe acelea
care le-au precedat”. (op. cit., p. LXIX).
6
Chestiunea este tratată în numeroase studii. Reţinem câteva: Vasile Maciu,
Un centre révoluţionnaire roumains dans les années 1845–1848: La Société des
étudiants roumains de Paris, în Mouvements nationaux et sociaux roumains au XIX –e
siècle, Edit. Academiei, Bucureşti 1971; Dan Berindei, Pe urmele lui Bălcescu,
Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1984,p. 110-140; Damian Hurezeanu, Civilizaţia
română modernă Premise, Editura Institutului de Teorie Socială, 2000, p., 174-178.
117
 Înlăuntrul curentului romantic au apărut, deci, două tendinţe
caracteristice. O parte a romanticilor şi-au întors de preferinţă privirile spre
trecut pe care îl preţuiau şi îl considerau depozitarul unor valori superioare
prezentului.
Alţi reprezentanţi ai romantismului susţineau imperativul transfor-
mărilor, erau adepţii înnoirilor, aveau privirile aţintite spre viitor.
În plan conceptual linia despărţitoare trecea între adepţii teoriei
organice a dezvoltării şi partizanii ideii dinamice a evoluţiei sociale, ai
necesităţii rupturilor transformatoare.
Mulţi analişti ai curentului romantic îl consideră mai cu seamă o
mişcare spirituală de factură conservatoare, tradiţionalistă. Privind lucid
condiţia mişcării spirituale romantice, credem că este mai curând un fapt de
cultură orientat spre viitor, încrezător în virtuţile prefacerilor care aveau loc în
epocă.
Sigur, în romantism putem distinge un puternic filon de sorginte
organică, însemnând perceperea producerii istoriei ca un proces lent, gradual,
în care fiecare treaptă a succesiunii se întemeiază pe sublimarea formelor
preexistente ale realităţii trecute. Conţinuturile devenirii sunt, potrivit acestei
viziuni, încapsulate în structurile originare ale materiei istorice. Această idee
este plastic exprimată de Mihai Eminescu în metafora despre stejarul a cărui
dezvoltare este prescrisă de ghinda din care el răsare7 .
Întocmai cum un organism creşte din sine, la fel şi în istorie formele
sale de viaţă trebuie să se plămădească în matricea preexistentă.
Din această perspectivă orice eveniment sau prefacere bruscă petrecut
în cursul evoluţiei sunt văzute ca o agresiune a cursului firesc al acesteia, o
intruziune perturbatoare a liniei de mişcare a istoriei. Ele strică ordinea
firească a lucrurilor, trumatizează aşezămintele clădite, cărămidă cu
cărămidă, de-a lungul veacurilor.
Viziunea organică este prin natura ei conservatoare şi tradiţionalistă.
Ea repudiază prefacerile bruşte, rupturile dinamice, transformările novatoare
datorate în special mişcărilor revoluţionare, reformelor adânci novatoare,
înnoirilor rapide. Pe fiecare le crede intempestive, perturbatoare, purtătoare
de iluzii care se vădesc nu odată înşelătoare. În loc să poarte germeni creatori,
asemenea transformări bruşte pot să destrame ţesuturile societăţii.

7
Vezi M. Eminescu, Opera politică, vol. I, 1870-1879, ediţie I. Creţu,
Bucureşti, 1941, p. 43.
118
 Purtătorii acestei viziuni căutau în trecut un antidot la răvăşirea lumii
din jurul lor: poezia vremurilor apuse, aşezarea statornică a lumii, cu ritmurile
şi cutumele ei.
O altă tendinţă, puternic conturată în corpul curentului romantic
reflecta nevoia imperioasă a înnoirii societăţii. În forme uneori vulcanice,
alteori mai temperate şi mai puţin emoţionale, pleiada scriitorilor care ilustrau
această tendinţă îşi făcea un crez din promovarea valorilor naţionale, politice
şi sociale capabile să deschidă drumuri, să stimuleze năzuinţele care animau
cercurile active ale societăţii şi pe care le intuiau mulţimile şi popoarele
europene.
Sunt romanticii care vibrează la ideea de naţiune, care cred în triumful
unui nou tip de societate, în emanciparea socială şi politică a poporului.
Romantismul s-a născut la intersecţia înfruntării dintre structurile tradiţionale,
încă puternice, şi aspiraţiile spre edificarea unei lumi efectiv moderne. Din
aceste aspiraţii îşi trăgea seva romantismul liberal şi revoluţionar.
Este semnificativ faptul că în discursul unor figuri de prestigiu ale
romantismului se fac menţiuni la spiritul modern ca la o paradigmă
caracteristică timpului pe care îl traversau.
Acest tip de scriitor romantic – folosesc termenul de scriitor într-o
acceptţie largă, înţelegând preocupările intelectuale de factură umanistă –
tinde spre o nouă ordine, un nou proiect de existenţă socială, politică şi
naţională.
Într-un Curs ţinut în 1842 la Collège de France, poetul Adam
Mickiewicz spunea: „Există epoci în care spiritele cele mai nobile, oamenii
cei mai puternici se consacră întâi de toate artei. Asta se întâmplă după
rezolvarea principalelor probleme ale umanităţii, iar asemenea probleme se
rezolvă aproape totdeauna prin lupta deschisă…
Există însă şi epoci care cer de la oameni întregul efort, epoci în care
chemarea fiecărui individ este să-şi concentreze întreaga acţiune asupra
câtorva chestiuni esenţiale de viaţă care privesc întreaga umanitate”8 .
Scriitorii romantici din categoria celor amintiţi trăiesc cu o intensitate,
uneori de nebănuit, ideea schimbării. Sunt firi pasionate, puternice, de mare
puritate interioară. Dealtfel, ca toţi romanticii autentici care ştiu să scruteze în
cele mai adânci cute sufleteşti. Am putea să spunem: patetism exagerat şi
uneori afectat. De cele mai multe ori este sincer, autentic, ţinând de spiritul

8
Arte poetice. Romantismul … p. 745.
119
epocii. Într-o celebră filă de Jurnal din aprilie 1848, Petöfi Sándor nota:
„…Rugăciunea mea aproape exclusivă, rugăciunea mea de dimineaţă şi
seară… o constituie de ani de zile istoria revoluţiei franceze, această nouă
evanghelie a lumii prin care îşi vesteşte cuvântul cel de-al doilea mântuitor al
lumii, libertatea. Astfel aşteptam viitorul, aşteptam clipa în care idealurile şi
simţămintele, aceste spirite blestemate ale inimii mele să-şi poată părăsi
temniţa, lăcaşul lor de suferinţă… aşteptam clipa aceasta nu numai sperând,
dar crezând întru totul în sosirea ei”9 .
În romantism întâlnim, aşadar, două stări de spirit, două perspective nu
numai deosebite, dar şi opuse ale perceperii vieţii, ale raportării la existenţa
socială şi durata istoriei.
Viziunii organice i se opune aceea dinamică, favorabilă nu numai
transformării, dar şi înnoirilor provocate de rupturi în linia de mişcare a
istoriei, precipitărilor menite să transpună viaţa naţiunilor şi a societăţii pe
planuri noi de existenţă.
Ambele atitudini sunt prezente şi în câmpul literaturii române, în viaţa
ei spirituală.
Generaţiei de la 1848, prin excelenţă romantică, îi este proprie
vizionarismul şi mesianismul10 . Este generaţia care a dat conştiinţei înnoirii o
mare putere de afirmare şi a îngemănat gândul cu fapta într-o mişcare
deschizătoare de noi orizonturi de existenţă pentru societatea şi pentru
poporul nostru. Ca şi în alte ţări europene, romantismul a căpătat accente
revoluţionare sub impulsul evenimentelor de la 1848. A atins punctul de vârf
al conjugării cu ideologia democratică.
Cea de a doua ipostază a romantismului, ataşată viziunii organice este
ilustrată de Mihai Eminescu.
El a dat romantismului în poezie sonorităţi spirituale şi sufleteşti unice,
a trăit propria-i existenţă în spirit romantic (ca de altfel şi Nicolae Bălcescu) şi
a fost în publicistica sa unul dintre promotorii de seamă ai viziunii organice
(poate cel mai relevant din cultura română, alături de Titu Maiorescu şi

9
Arte poetice. Romantismul … p. 777-778.
10
Eminescu numea înaintaşii săi (de fapt, oamenii generaţiei de la 1848)
„sfînte firi vizionare”. ,,Şi de-aceea spusa voastră era sfântă şi frumoasă.
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă...
Voi, pierduţi în gânduri sfinte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”...
120
Nicolae Iorga). Mihai Eminescu se situa pe un alt versant al procesului istoric
românesc în raport cu perioada de avânt aflată sub semnul revoluţiei de la
1848 şi al Unirii Principatelor în 1859. Venise un alt timp, al criticii formelor
moderne de viaţă, care dăduseră o recoltă bogată de fenomene susceptibile de
a fi criticate.
Este drept, purtătorii spiritului critic erau tentaţi să arunce şi copilul
aflat în durerile creşterii laolaltă cu apa din baie. În corpul social apăruseră de
altfel destule fenomene, nu doar nerezonabile, dar solicitând în chip manifest
dezaprobarea. Această stare de lucruri găsea ecouri profunde în firea
impresionabilă a lui Eminescu, în mintea sa însetată de puritate şi adevăr.
Viziunea organică asupra evoluţiei sociale este prin natura ei ataşată istoriei,
deopotrivă teoretic şi afectiv. Teoretic, pentru că prin ea se poate descifra
linia continuităţii reclamând pătrunderea succesivă până la izvoarele ei cele
mai îndepărtate. Afectiv, pentru convingerea că structurile de adâncime ale
istoriei conservau valori, forme de existenţă şi de civilizaţie, datini, obiceiuri
şi credinţe care sublimau înţelepciunea şi experienţa de viaţă a comunităţilor.
Se cuvine menţionat de altfel că întreaga mişcare spirituală romantică
era devotată istoriei: nu doar cea apropiată viziunii organice, dar şi cea de
sorginte dinamică, în modul de a percepe dezvoltarea societăţii.
Curentul romantic revoluţionar caută să dezvolte prin istorie temeiurile
aspiraţiilor şi acţiunilor transformatoare. O considera fundamentul explicativ
al acestor aspiraţii şi al proiectelor transformatoare de care era animat.
Istoria era sursa miturilor, a eroilor exemplari cu impact asupra
conştiinţelor şi cu o mare forţă de solidarizare colectivă.
Amintiri primordiale, momentele originare ale vieţii popoarelor,
preocuparea pentru a nu se şterge urmele vieţii trecute erau repere struc-
turatoare ale oamenilor de cultură în sensul larg al cuvântului, din epoca
romantică.
„Viaţa unei naţiuni, la fel cu cea a omului – scria în 1864,
Gustave Adolfo Bécquer, personalitate de frunte a romantismului spaniol – parcă
se dilată prin amintirea lucrurilor care au fost şi cu cât e mai vie şi mai completă
imaginea ei, cu atât e mai reală această a doua existenţă a spiritului în trecut”11 .
Numeroşi autori romantici de primă mărime au subliniat puternica
înrâurire a istoriei asupra întregii creaţii spirituale a vremii.

11
Arte poetice. Romantismul… p. 535.
121
 „În ultimii ani – scria la 1827 poetul francez Alfred de Vigny - ca
urmare poate a mişcărilor noastre politice, arta s-a impregnat de istorie mai
puternic ca oricând. Toţi avem ochii îndreptaţi spre Cronicile noastre, ca şi
cum, ajunşi la vârsta bărbăţiei şi îndreptându-ne spre lucruri şi mai mari,
ne-am oprit o clipă pentru a ne judeca tinereţea şi greşelile ei. A trebuit deci
să sporim interesul adăugându-i amintirea…”12 .
Iar Doamna de Staël scria încă la 1800: „ E nevoie, dealtminteri, de un
studiu constant al istoriei şi filosofiei: pentru a adânci şi pentru a răspândi
cunoaşterea drepturilor şi datoriilor popoarelor şi ale conducătorilor lor”13 .
Romantismul avea nevoie de istorie pentru că voia să deducă din
înţelegerea experienţei trăite a popoarelor sensul fenomenelor epocii
înlăuntrul cărora se dezvolta. Voia să înţeleagă viaţa şi aspiraţiile acestora, ca
şi al marilor personalităţi care sintetizau o epocă istorică. De aici, pe de o
parte, Jules Michelet, cunoscutul istoric romantic francez, arăta că poporul
nu-l înţelege distinct de fiinţa lui, ci ca tot ceea ce este mai bun în el însuşi. El
a păstrat sentimentul profund al poporului cunoscând nu din surse livreşti, ci
şi din propria experienţă, comoara care se află în el: virtutea sacrificiului.
Cât priveşte rolul eroului în istorie putem evoca imediat numele lui
Thomas Carlyle, cunoscut istoric englez. Despre el va mai fi vorba în textul
de faţă. Aici amintim că autorii romantici, istorici sau scriitori, au marcat
drumul istoriei popoarelor cu figuri tutelare, valorizând mituri sau mitizând
personalităţi de seamă din trecutul neamurilor. Se resimţea nevoia realizării
unor personalităţi fondatoare, scoaterii de „sub colbul conicilor bătrâne”, cum
spunea Eminescu, şi punerii în lumină a unor figuri de care erau legate mai
ales evenimente revelatoare din trecut.
Preocupările erau îndreptate, în special, spre figuri a căror faptă era
rezonantă obiectivelor urmărite de contemporani. Nu lipseau în aceste
circumstanţe acomodări de situaţii, tendinţe de a le elasticiza.
Existau însă şi avantaje incontestabile: istoricii surprindeau fire de
continuitate în desfăşurarea fenomenelor istorice, descifrau anumite constante
(sau cum le spunea Iorga, permanenţe) chiar dacă maniera în care le
prezentau era forţată. Istoria îşi deschidea astfel orizonturi mai largi, mai
cuprinzătoare. Folosită echilibrat, metoda dialogului trecut-prezent este, deci,

12
Arte poetice. Romantismul… p. 326.
13
Ibidem, p. 221.
122
fructuoasă. Recurgând la excese dilatatorii, ea desfigurează condiţia istoriei, o
subiectivizează în scopuri străine adevărului.
Când însă lucrurile sunt expuse cu sinceritate, cu deplină convingere în
autenticitatea fenomenelor tratate – chiar dacă spiritul critic denotă carenţe,
textul se încarcă de vibraţie, învăluind cititorul cu un sentiment tonifiant de
patriotism, de încredere în capacitatea creatoare a propriului popor.
Romantismul a contribuit la adâncirea psihologică a personajelor
istorice, la crearea unei sensibilităţi mai vii faţă de epocile dispărute, faţă de
culoarea şi relieful lor. El a extins câmpul tematic al cercetărilor, a introdus în
circuitul explorării istorice zone şi ţinuturi noi, popoare şi comunităţi aflate
până aci în penumbra traseelor interesului istoriografic.
În mod corespunzător, romantismul a lărgit considerabil cercul
izvoarelor istorice, trezind interesul pentru cronici, anale, cronografe, pentru
scrieri datând din epoci mai vechi. În cazul unor popoare cu resurse editoriale
şi culturale mai restrânse, epoca romantică a inaugurat de fapt constituirea
unor mari culegeri documentare, alcătuirea unor ediţii de cronici şi letopiseţe.
Totodată, prin dezvoltarea interesului pentru tezaurul folcloric s-au
acumulat noi surse de informare depozitate în balade, în cântul popular, în
genere. De fapt, o dată cu romantismul s-a pus în valoare cu adevărat tezaurul
artei populare şi s-a atras insistent atenţia asupra capacităţii sale de a
exterioriza puterea de creaţie şi experienţa de viaţă, deci îmbinarea artei cu
istoria poetizată a popoarelor. Într-un text intitulat Idei despre raportul dintre
legendă, poezie şi istorie, fraţii Grimm scriau, în 1808: „În epoca noastră a
apărut o mare pasiune pentru poezia populară […] perceperea din ce în ce
mai vie a realei esenţe a istoriei şi a poeziei a impulsionat menţinerea în viaţă
a unei moşteniri […] căreia i-a venit vremea să fie culeasă şi păstrată”14 .
Interesul pentru viaţa popoarelor a impulsionat afirmarea „psihologiei
popoarelor”, o disciplină în vogă la mijlocul veacului trecut. Întâlnim dese
referiri la concept şi în publicistica lui Eminescu. Apare la fel în mod frecvent
şi un alt concept, „simţul istoric”, după cum problema istoriei civilizaţiilor va
dobândi extensie şi profunzime, devenind mai târziu o direcţie fundamentală
în istoriografie.
Având o arie de difuzare mult mai mare decât celelalte curente
cultural – spirituale anterioare (umanismul şi iluminismul) şi găsind şi forme
de expresie viguroase în ţări aşa-zis periferice centrelor economice şi culturale

14
Arte poetice. Romantismul … p. 97.
123
avansate, romantismul s-a răsfrânt multiplu asupra istoriografiei europene. A
contribuit substanţial la modernizarea acesteia, a creat un climat de sensibilitate
faţă de problemele istorice, de înţelegere a vieţii popoarelor, ca şi ale unor figuri
proeminente din trecut şi a dat un avânt puternic valorificării vestigiilor
documentare din epoci mai îndepărtate sau mai apropiate.

2. Istoriografia romantică europeană

Dacă sub aspect literar şi artistic romantismul are figuri ilustre în
numeroase ţări europene, încât este dificil să vorbim despre o întâietate, în
domeniul istoriografiei Franţa şi-ar putea revendica, eventual, locul de frunte .
Patru nume – François Guizot (1787 – 1874), Augustin Thierry
(1795 – 1856), Adolphe Thiers (1797 – 1877) şi Jules Michelet (1798 – 1874)
domină o jumătate de secol (1820 – 1870) din istoriografia Franţei.
În istoria revoluţiei franceze şi a epocii napoleoniene aveau teme
generoase care deschideau orizonturi vaste cercetării prin problemele pe care
le ridicau şi prin articularea lor cu ansamblul istoriei europene. Apoi, aceşti
patru istorici s-au interesat şi de istoria altor ţări, au întocmit sinteze generale
asupra istoriei europene, au investigat epoci trecute, în special din istoria
Franţei şi a Angliei.
S-a impus, mai cu seamă, Jules Michelet prin generozitatea ideilor,
prin capacitatea de a resuscita trecutul, de a da un relief aparte scenelor de
masă şi prin nobleţea stilului său. Împreună cu prietenul său Edgar Quinet şi
poetul polonez Adam Mickiewicz ei au ţinut la Collége de France nu doar
cursuri de istorie. Au creat o atmosferă intelectuală şi au hrănit un spirit cu
urme adânci în conştiinţa audienţilor, printre care s-au aflat şi români. Un
public care participa entuziasmat la conferinţele acestor maeştri.
Jules Michelet are o operă amplă între care se numără o Introducere în
istoria universală (1833), un apreciat Manual de istorie modernă, o Istorie a
secolului al XIX lea, în trei volume. Principalele sale scrieri sunt însă Istoria
Franţei (în 18 volume) şi Istoria revoluţiei franceze (apărută iniţial în 5
volume). În Istoria Franţei, Michelet încheagă un tablou vast al vieţii
poporului în legătură cu toate elementele care configurează existenţa sa:
pământul, evenimentele, oamenii, societatea. Nu problematizează şi nu
construieşte textul în maniera explicaţiei impersonale. El introduce explicaţia
în ţesătura naraţiunii care prezintă deopotrivă calitatea sintezei şi darul de a
prezenta expresiv desfăşurarea vieţii trecute.
124
 Uneori Michelet surprinde sensurile unor fenomene în câteva linii
revelatoare. În capitolul despre Renaştere, Jules Michelet scrie: „Plăcutul
cuvânt Renaştere nu le evocă prietenilor frumosului decât înscăunarea unei
arte noi şi nestăvilitul avânt al fanteziei. Pentru erudit el însemnă restaurarea
studiului antichităţii; pentru legişti, lumina care începe să se facă în
contradictoriul haos al vechilor noastre datini. Aceste minţi deosebit de
ştiutoare au uitat însă două lucruri, «neînseamnate» într-adevăr, care aparţin
acestui veac mai mult decât tuturor celor premergătoare la un loc:
descoperirea lumii, descoperirea omului.
Veacul al XVI-lea, în marea şi legitima sa cuprindere, merge de la
Columb la Copernic, de la Copernic la Galileu, de la descoperirea pământului
la cea a cerului.
În desfăşurarea sa, omul s-a regăsit pe sine însuşi. În timp ce Vesale şi
Servet au adus revelaţia vieţii, cu ajutorul lui Luther, Calvin, Dumoulin şi
Cujas, pe de-o parte, Rabelais, Montaigne, Shakespeare, Cervantes pe de alta,
a pătruns în tainele vieţii morale. A investigat temeliile adânci ale naturii sale.
A început să întroneze Dreptatea şi Raţiunea”15 .
Ceea ce impresionează la Michelet este, însă, mai ales forţa evocatoare
a faptelor şi întâmplărilor din istoria Franţei, profundul lui ataşament faţă de
propria ţară, ca parte a umanităţii. Michelet umanizează trecutul; dincolo de
fapte şi de evenimente se profilează motivaţia spirituală şi sufletească a celor
care le realizează. Distingem astfel, în scrisul lui Michelet, două planuri prin
care se ţese istoria: al datelor şi întâmplărilor obiective şi al trăirilor umane
care le însoţesc.
Aruncând o privire de ansamblu asupra imaginii pe care o oferă Istoria
Franţei a lui Michelet putem distinge, ca fundal general, poporul ca demiurg
al propriei istorii, apoi monarhia, principalele instituţii, înfruntări politice,
aspecte culturale, mari personalităţi din viaţa spirituală a ţării, evenimente în
ipostaze scenice familiare.
De fapt, istoria pare de multe ori o scenă pe care se desfăşoară
spectacolul vieţii oamenilor de seamă în anturajul lor imediat. Iar în fundal
marile forţe spirituale şi aspiraţii ale poporului, această comunitate care se cere
înţeleasă în năzuinţele şi în acţiunile ei spre a pătrunde însăşi taina istoriei.

15
Jules Michelet, Istoria Franţei, Scrieri alese, vol I, Editura, Minerva, 1973,
pag. 185-186.
125
 În prosceniul acesteia se află poporul. El ţine pe umeri istoria, îi
transmite pulsaţiile sale din adâncuri, o transformă în epopee. Istoria devine
inteligibilă în dimensiunea ei vastă şi profundă doar prin considerarea
poporului ca subiect şi obiect al ei.
În 1846 Michelet a publicat o carte intitulată Poporul, în care îl
înveşmântează în atributele măreţiei sale. Scrierea a fost nelipsită din lecturile
revoluţionarilor epocii, inclusiv ale celor români.
Michelet nu a fost preocupat de aspectele teoretice ale istoriei(deşi a
tradus cunoscuta operă Ştiinţa nouă a lui Giambattista Vico şi a contribuit la
popularizarea ei), dar el a ridicat-o la nivel de esenţe prin forţa cu care a
transmis în scrisul său poezia istoriei.
În plan ideologic, Michelet era un democrat, susţinător generos al
aspiraţiilor spre libertate socială şi naţională a popoarelor, a cauzelor mari
purtătoare de destin. În acest sens, istoria apare în viziunea lui ca scena pe
care se petrece drama libertăţii umane.
Scrierea care vine să confirme în chipul cel mai elocvent acest înţeles
al istoriei şi, totodată, opera de vârf a lui Michelet este Istoria revoluţiei
franceze (1847-1853, în cinci volume). În această lucrare autorul dă măsura
talentului său de istoric şi scriitor, revărsând un suflu romantic pe cuprinsul
întregii scrieri. Michelet trăieşte împreună cu evenimentele, cu mulţimile
fremătând în vuietul marelui eveniment. Se remarcă puterea de a învia scene
de masă, de a crea senzaţia autenticităţii celor petrecute.
Iată cum descrie Michelet atmosfera care a pregătit ţâşnirea acelor
versuri înaripate care aveau să devină cântul revoluţiei: Marsilieza.
„Întoarceţi-vă ochii de la Paris şi îmbrăţişaţi, rogu-vă, cu privirea – dacă se
poate cuprinde – uriaşa, neînchipuita amploare a ceea ce se petrece. Şase sute
de mii de voluntari s-au înscris şi vor să se îndrepte spre hotare. …Drept
răsplată, marelui suflet al Franţei i-a fost dat în clipele acelea de sfântă
generozitate să afle un cântec – un cântec repetat din aproape în aproape a
cuprins întreaga lume.
A fost aflat la Strasburg, la doi paşi de duşman. Numele pe care i l-a
dat autorul e acela de Cântec al armatei de pe Rin. Găsit în martie sau aprilie,
în primele clipe ale războiului, nu i-au trebuit nici două luni ca să cuprindă
întreaga Franţă.
Nu în timpul unei mese de familie, aşa cum s-a spus, a fost compus
sacrul cântec. Ci în mijlocul unei mulţimi emoţionate.

126
 Este vorba despre un banchet în care cineva a pronunţat cuvântul
magic: «Allons».
Tânărul Rouget de ľIsle a ieşit grabnic din sală şi într-un moment de
graţie a scris totul – muzică şi cuvintele. S-a întors apoi în sală intonând:
,,Allons enfants de la patrie! A fost ca o străfulgerare din ceruri… Lumea,
atât timp cât va exista, îl va cânta mereu”16 .
Michelet scrie, poate, pe o notă prea patetică, dar e sincer, trăieşte
emoţia zămislirii marelui cânt ca pe o iluminare.
Michelet urmăreşte revoluţia pe tot parcursul ei, de la Adunarea celor
trei stări convocate în 1789 de Ludovic al XVI-lea şi până în zilele agoniei
din Thermidor soldate cu căderea lui Robespierre şi a partizanilor lui, cu
dezlănţuirea a ceea ce istoricul numeşte Teroarea neagră.
Peste revoluţia marcată de zvâcnirile mulţimii, de sute de momente
politice şi sociale, de idei şi principii înalte, dar şi de frigurile unor dezlănţuiri
de furie, s-a lăsat linţoliul tăcerii însângerate. Vocea revoluţiei va fecunda
dincolo de prăbuşirea actorilor în întreaga istorie a secolului al XIX-lea.
Jules Michelet a fost un mare prieten al tinerilor români veniţi să se
formeze intelectual la Paris. I-au ascultat cursurile, la Collège de France,
vrăjiţi de ideile şi de spiritul acestora, au adăpostit în sediul Societăţii
întemeiate de ei publicaţia „Les Écoles”, care îşi propunea să apere împotriva
persecuţiilor pe Michelet şi Edgar Quinet17 .
Renumitul istoric s-a aflat în raporturi, am putea spune amicale, cu
C.A. Rosetti şi soţia sa, Maria, şi-au făcut vizite, au întreţinut curespondenţă18 .
Prin intermediul lor şi al contactelor care l-au apropiat de „problema
românească”, de aspiraţiile poporului, Michelet a închinat câteva texte
Principatelor Dunărene, unor scene din revoluţia de la 1848, puterii de
creaţie spirituală a poporului, comentând câteva balade populare.
A dezvăluit destinul istoric nemeritat al românilor, a semnalat voinţa
lor de regenerare, i-a îndemnat să privească viitorul cu încredere, a chemat

16
Jules Michelet, Istoria revoluţiei. Scrieri alese vol. II, traducere Angela
Cismaş, Editura Minerva, 1973, pag. 198-199.
17
Jean Breazu, Edgar Quinet et les Roumains, în Mélanges de ľÉcole
roumanie en France, Paris, 1927, pag. 314.
18
Întregul dosar al legăturilor lui Michelet cu tineretul român aflat la Paris, în
volumul Marin Bucur, Jules Michelet şi revoluţionarii români în documente şi
scrisori de epocă (1846-1874), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
127
Europa, în special lumea latină, să-i primească cu afecţiune printre ei, şi-a
exprimat încrederea în geniul poporului român şi a omagiat Mioriţa în
cuvinte memorabile: „Cât despre Mioriţa, e o baladă în felul celor mai vechi,
un lucru sfânt şi înduioşător de-ţi frânge inima.
Nici că se află ceva mai naiv şi mai măreţ. Citind-o, îţi dai de minune
seama de ceea ce vorbeam mai înainte, de plăcuta înfrăţire a omului cu
întreaga fire”19 .
Michelet vedea realizabil proiectul de regenerare a poporului român
tocmai pentru că acesta se afla la început. Modelul lui depindea de artizanii
lui. Aceştia erau oamenii generaţiei de la 1848, ai începutului de drum…
Credinţa în forţele poporului, libertatea ca dimensiune fundamentală a
înnoirii, ataşamentul faţă de marile cauze ale umanităţii, o sensibilitate
specială în perceperea problemelor ei mari, toate acestea înveşmântate într-o
ţinută stilistică maiestuoasă sunt însemne ale romantismului în istoriografie
pe care Michelet le-a exprimat cu o forţă aparte.
Savantul a lăsat şi reflecţii profunde asupra epocilor istorice ca atare. În
Istoria secolului al XIX-lea Michelet surprinde cu acuitate marile mutaţii care
l-au marcat. „Alura timpului s-a schimbat - scria Michelet. El şi-a dublat
pasul de-o manieră stranie. Sunt născut în timpul lui Watt (inventatorul
vaporului cu aburi), iar geniul său maşinist se observă şi în maniera de a purta
războiul, continua Michelet. Cei care cred că trecutul conţine în el viitorul şi
că istoria este un fluviu care curge identic, reluând aceleaşi ape, trebuie să
reflecteze şi să vadă că foarte adesea un secol se opune celui precedent, şi îi
dă o desminţire aspră. Secolul nostru progresează în chip fatal. Mari fapte,
jos, la temelie; sus răspunde un sunete slab”20 .
La vibraţia excepţională a sensibilităţii lui Jules Michelet observăm
capacitatea, puterea de sinteză a unui spirit apt să desprindă liniile de forţă ale
unui secol.
Apropiat de Michelet prin spirit, prin ideile pe care le împărtăşea şi prin
prietenia care îi lega, a fost Edgar Quinet (1803-1875). Se aseamănă, de
asemenea, în alura stilistică a scrisului, în aerul de demnitate pe care îl pune
în tratarea temelor, în vocea care se simte că vorbeşte parcă din înalt. El nu
mai scrie, el oficiază, parcă, în numele unui crez, al unor idei.

19
Jules Michelet, Istoria revoluţiei. Scrieri alese… vol. 2, 1973, p. 381.
20 20
Jules Michelet, Historie du XIX siècle, vol. II, Paris, 1880, pag. X-XI.
128
 Marile coordonate ale acestui crez sunt revoluţia ca acţiune
purificatoare a societăţii, spiritul democratic, încrederea în ideea de progres
prin capacitatea de creaţie a omului, prin chemarea sa demiurgică, apărarea
principiului naţionalităţii şi ataşamentul faţă de mişcarea naţiunilor asuprite
şi, bineînţeles, militantismul pentru libertate, cuvântul magic care sublima în
viziunea romanticilor „de stânga” elanurile umanităţii şi condiţia de împlinire
a omului ca individ şi ca cetăţean. În consens cu Michelet, Edgar Quinet
scria: „Istoria, atât la început cât şi în finalitatea ei, este spectacolul libertăţii,
al protestului speţei umane împotriva lumii ce-o ţine în lanţuri”21 .
Istoria este o sursă de fortificare a omului. Implicit el descifrează în ea
un sens ascendent. Dar pentru a deveni stăpân al propriului destin omul
trebuie să se manifeste activ pentru a face să triumfe raţiunea şi dreptatea.
Răspunde astfel ideii de progres care este în percepţia sa „mişcarea
constructivă a omului aflat în stare de libertate”22 .
Pentru popoare pierderea libertăţii semnifică lipsirea lor de istorie. „Cel
dintâi lucru pe care un popor îl pierde o dată cu independenţa şi libertatea e
propria lui istorie”23 .
Aşa interpretează Quinet procesul istoric italian într-una din
principalele sale scrieri, Revoluţia din Italia. Autorul este un mare admirator
al formelor active de viaţă din oraşele-comune italiene, al efervescenţei lor
creatoare. În ciuda unui puternic sentiment al unităţii naţionale, Italia n-a
putut să-şi constituie un stat naţional datorită adversităţii şi competiţiei pentru
supremaţie a două forţe: Imperiul (se are în vedere Imperiul roman de naţiune
germană) şi Papalitatea. Quinet a fost, de altfel, un adversar declarat al
bisericii, a militat pentru libertatea conştiinţei, a suportat în câteva rânduri
măsuri punitive din această pricină.
Scriitorul vede forţa unificatoare a Italiei mai ales în cultură. De altfel
Revoluţiile din Italia este cu precădere o carte de istorie literară şi culturală a
italienilor până în secolul al XVI-lea.
Majoritatea scrierilor sale sunt de altfel eseuri cu caracter istoric-literar
sau filosofic, de pildă: Geniul religiilor, Filosofia istoriei Franţei etc. A

21
Edgar Quinet, Opere alese, vol. 1, traducere prefaţă, tabel cronologic de
Angela Cişmaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, pag. X.
22
Ibidem, pag. XI.
23
Ibidem, pag. 181.
129
cultivat intens şi poemul liric - filosofic: Sclavii, Moartea conştiinţei umane,
Creaţia etc.
Edgar Quinet a avut şi el o relaţie strânsă cu românii. Cea de a doua
soţie, Hermiona, a lui Quinet, era fiica adoptivă a lui Gheorghe Asachi. A
fost apropiat de cercurile culturale ale românilor, omagiat de tineretul studios
de la Paris etc. La una din adresele colective trimise „din partea românilor din
Principate” Quinet răspundea în decembrie 1856: „Nimic nu preţuieşte mai
mult pentru mine decât asigurarea de-a vă fi exprimat cu fidelitate
sentimentele şi necesităţile momentului în care vă aflaţi”24 .
Era în perioada de intensă frământare a naţiunii române pentru crearea
condiţiilor necesare realizării Unirii Principatelor şi a statului naţional
modern. În urma Congresului de pace de la Paris (1856) se profila o
deschidere favorabilă înfăptuirii acestui act. Quinet publică broşura Românii,
Organizarea Provinciilor Dunărene în care îmbrăţişează cu căldură cauza
românească, face o incursie în istoria poporului nostru, subliniază
semnificaţia redeşteptării naţionale şi sensul recuperator al naţiunii române în
familia popoarelor occidentale, în special a celor latine.
Quinet scria: „Opt milioane de oameni, implorând, bat la uşa societăţii
noastre occidentale. Ce vor? Cer să fie ajutaţi să renască; revendică alianţa
noastră… Lucru nou, într-adevăr, în lumea noastră modernă, căci ei nu
pretind să-i ajutăm, aşa cum totdeauna s-a întâmplat, numai în numele
dreptăţii, al interesului tuturor… Nu; noutatea şi grandoarea cauzei lor e
faptul că se prezintă ca nişte fraţi de-ai noştri…”25
O discuţie asupra limbii române este menită să argumenteze latinitatea
ei, iar o sinteză a unor momente nodale din trecutul Principatelor, cu accentul
pe domniile lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, îi permite lui Edgar Quinet
să releve capacitatea poporului român de a construi repere istorice
semnificative. Dincolo de fapte şi evenimente, de vicisitudini care păreau să
aneantizeze însăşi fiinţa sa ca neam, este revelatoare, după Quinet,
permanenţa sa şi decolarea spre un nou orizont de existenţă din momentul în
care s-au ivit condiţii prielnice. Acesta era stadiul la care ajunseseră
Principatele în preajma unirii lor. Quinet vorbeşte deopotrivă ca un protector

24
Edgar Quinet, Opere alese, vol. 2, Ediţia de Angela Cismaş, Editura,
Minerva, Bucureşti, 1983, pag. 291.
25
Ibidem, pag. 293.
130
şi profet al cauzei românilor; o face grav şi solemn, în tonalitate romantică,
patetic şi convingător.
Între marile figuri ale istoriografie franceze din perioada Restauraţiei se
numără Augustin Thierry (1795-1856). A sintetizat obiectivele şi programul
său de lucru într-o serie de articole reunite parţial în volumul Zece ani de studii
istorice, apărut în 1827. Principalele direcţii în care Thierry a ţinut să-şi înscrie
contribuţia erau: să reabiliteze într-o mai mare măsură idea valorificării „culorii
locale” în demersul istoriografic; acest aspect se articula cu năzuinţa de a
pătrunde în adâncul trecutului popoarelor, în domeniul zestrei originare,
valorificându-se, în chip corespunzător, tezaurul izvoarelor vechi: cronici,
charte, acte fondatoare, letopiseţe etc. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, Thierry
acordă Stării a treia (Tiers Etat), de fapt burgheziei, rolul de factor dinamogen
în istoria Franţei. Şi nu numai a Franţei, ci a tuturor ţărilor occidentale în
genere, cu puternice segmente de reprezentanţi ai stării a treia.
Semnificative în privirea individualizării epocilor trecute, a
reproducerii culorii proprii acestora, sunt scrierile lui Thierry, Povestiri din
timpuri merovingiene (1833) şi Istoria cuceririi Angliei de către normanzi.
În Povestiri… Thierry descrie cu talent epoca merovingiană, apelând
masiv la surse vechi, reproducând largi pasaje din cronicarii evului mediu (aşa
cum procedează în cazul învăţatului episcop Grigore din Tours (538-594),
considerat „părinte al istoriografiei franceze”26 .
În povestirile lui Grigore din Tours a găsit freamătul vremurilor care au
marcat trecerea de la antichitate la evul mediu, accentul căzând pe opera
misionară a Sf. Martin, apostolul Galiei. Sigur, cronicarul medieval conferă
evenimentului o dimensiune universală, percepţie explicabilă pentru un om al
Bisericii şi al acelei epoci.
Thierry este interesat de culoarea epocii, de mentalitatea timpului, de
reprezentările care dominau. cel puţin la nivelul prelaţilor bisericii.
În Istoria cuceririi Angliei de către normanzi Thierry ridică o chestiune
istoriografică semnificativă. Mai ales că ea se regăseşte în dezbaterile purtate
şi în interiorul altor istoriografii (de pildă, cea românească) Anume, învăţatul
francez consideră cuceririle drept sursă constitutivă a claselor dominante în
ţările cucerite. Ca atare, normanzii au constituit în Anglia pătura

26
Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 70.
131
conducătoare aristocratică şi rurală, după cum în Franţa francii aveau să
devină cu precădere reprezentanţii aristocraţiei feudale.
Preeminenţa socială a rasei cuceritoare, scria Thierry cu privire la
cazul Franţei, se articulează cu zonele pe care le locuiesc. Galo-romanii
locuiau în aşezări de tip rural, era întreprinzători şi avuţi; colonii
semiservili locuiau în sate.
În schimb, clasele superioare ale oamenilor de rasă germanică s-au
fixat la ţară. Nu existau germanici în oraşe, cu excepţia unor garnizoane
militare.
În această vreme, preeminenţa socială trece de la oraşe la sate. Începe
să se imite modul lor de viaţă, aristocraţii fiind leneşi, turbulenţi şi brutali.
Nutreau aversiune pentru simţul ordinii, pentru respectul regulilor de
comportament27 .
Observăm, aşadar, cum la Thierry se îmbină, pe de o parte, interesul
romantic pentru istoria profundă, mergând până la cristalizările formelor de
existenţă care se smulg din lumea antică, iar pe de altă parte, orientarea sa
democratică prin care dezavuează forţele sociale care nu răspundeau, după el,
chemării istoriei. În contrast cu aristocraţia funciară, Thierry priveşte „Starea
a treia” ca factor propulsor şi creator al evoluţiei istorice. În Eseu asupra
istoriei formării şi progreselor Stării a treia (Esay sur l' histoire de la
formation et des progrès du Tiers Etat (1853) sunt puse în valoare aceste idei.
Thierry scrie că un istoric care îmbrăţişează cu privirea realitatea naţională „la
o distanţă de şapte secole […] percepe o succesiune regulată de progrese
sociale şi politice; la cele două capete ale căii parcurse, e aceeaşi naţiune şi
aceeaşi monarhie, legate una de alta şi modificate împreună. Considerată sub
acest aspect istoria Franţei este frumoasă prin unitate şi simplicitate”28 .
În acest context se poate desprinde, după Thierry „dezvoltarea graduală
a Stării a treia, originile sale obscure, rolul de acţiune lentă dar mereu
progresivă asupra vieţii sociale”.
După ruperea acordului între monarhie şi Starea a treia echilibrul
istoric s-a perturbat, ducând la revoluţia de la 1789-1794, în timpul căreia
Starea a treia şi-a pus în evidenţă capacităţile creatoare. „Istoria acestei stări,

27
Chestiunea este amplu tratată în monografia lui B. Réizov,
L' historiographie romanitique française (1815-1830), Moscou, f.a., pag. 104-188.
28
Augustin Thierry, Essay sur ľhistorie de la formation et des progrès du Tiers
Etat, Paris, 1853, p. V.
132
subliniază Thierry, este istoria dezvoltării şi progresului societăţii noastre
civile. Acesta este marele spectacol pe care-l prezintă istoria noastră”29 .
Istoria Franţei, şi nu numai a ei, are ca poli, pe de o parte, o confruntare
naţională: galo-francă30 , pe de altă parte, translaţia acesteia în plan social
exteriorizată în tensiunea dintre aristocraţie şi păturile de jos ale populaţiei.
Remarcăm la Thierry o încercare de abordare a istoriei Franţei prin prisma
ascensiunii Stării a treia, de fapt a burgheziei şi un demers de tipul istoriei
sociale. Acest curs al istoriografiei spre istoria socială se va dezvolta ulterior,
va deveni tot mai complex şi mai aprofundat, constituind una dintre direcţiile
majore ale istoriografiei, în genere.
Tot în epoca Restauraţiei, un alt istoric de seamă François Guizot
(1787-1874) a contribuit la inovarea istoriografiei pe care a conceput-o ca
istorie a civilizaţiei. Problematica se va dezvolta ulterior. Lui Guizot îi revine
însă menitul de a fi formulat şi a fi ridicat ideea istoriei civilizaţiei la nivelul
unor cercetări semnificative.
Savant de largă formaţie, profesor şi om politic (a fost lider al
Partidului Liberal), François Guizot a scris mult şi în diverse domenii. A
tradus din alte limbi (de exemplu, vestita carte a lui Edward Gibbon, Istoria
declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman), a făcut radiografii pertinente ale
stării societăţii din vremea sa, a iniţiat şi sprijinit publicarea unor ediţii de
documente31 .
Guizot a publicat principalele sale scrieri Istoria civilizaţiei europene şi
Istoria civilizaţiei în Franţa (patru volume) pornind de la cursurile ţinute la
Sorbonna. În raport cu alţi istorici din perioada Restauraţiei, Guizot face
figură aparte. Are puncte comune cu unii dintre ei (în special cu Thierry), dar
maniera scrisului său este distinctă. El nu induce explicaţia în descriere, aşa
cum face Michelet, ci concepe explicativ discursul istoric. Nu este interesat
de reînvierea trecutului, de prezentarea lui picturală, ci de argumentarea
intelectuală şi, cum am spus, de explicaţie. De aici şi tendinţa sa spre sinteză
eliminând detaliile şi culoarea locală. Sub acest aspect, Guizot este mai

29
Ibidem, p. IX.
30
„Lupta naţionalităţilor – scrie Réizov – constituie subiectul istoriei europene
din epoca în care pe ruinele Imperiului roman încep să se dezvolte noile state.”
(B. Reizov, op. cit., p. 133.
31
O amplă prezentare a operei, ideilor şi activităţii lui Guizot, în B. Réizov,
L’historiographie romantique française (1815-1830), Moscou, p. 268-352.
133
curând un istoric raţionalist, descinzând din iluminism. Nu întâmplătoare este
admiraţia sa pentru Voltaire. Spre deosebire de filosofii şi istoricii iluminişti
care considerau posibilă construirea istoriei prin forţa modelatoare a raţiunii
(raţiunea ca demiurg al istoriei ,ceea ce înseamnă exaltarea ei utopică),
Guizot sublinia necesitatea de a ţine seama de condiţiile preexistente, de
cadrul material pe temeiul căruia intervenţia omului poate fi eficientă.
Deci raţiunea singură nu poate deveni un factor reglator al istoriei.
Trebuie luată în consideraţie, în plus, ambianţa socio-culturală şi istorică.
Prin aceasta Guizot nu neagă intervenţia activă a omului în istorie,
prezenţa sa creatoare şi vie. La nivelul marilor colectivităţi, istoricul se
întâlnea cu contemporanul său (mai tânăr) Thierry, subliniind rolul
proeminent al Stării a treia „elementul cel mai activ şi mai decisiv civilizaţiei
ei franceze32 .
Deasemenea, ca şi Thierry, François Guizot ridică în dezbatere
problema cuceririi ca punct de pornire a despicării societăţilor în clase şi după
aceea, a înfruntării dintre aceste clase. Ceea ce Guizot, istoric şi om politic de
orientare liberală, remarcă într-o măsură, poate mai mare decât Thierry, este
existenţa luptei de clasă ca factor deloc neînsemnat al istoriei33 .
Nu întâmplător, Marx nota că nu lui în aparţine ideea luptei de clasă, ci
istoricilor francezi din epoca Restauraţiei.
Dar, aşa cum am spus, meritul principal al lui Guizot constă în
intelectualizarea explicativă a istoriei şi în abordarea acesteia ca istorie a
civilizaţiilor.
În opera sa, Istoria civilizaţiei în Europa de la căderea imperiului
Roman până la revoluţia franceză, Guizot vorbea despre o anumită unitate a
civilizaţiei diverselor state din Europa. „Ea, scria autorul, decurge din fapte
asemănătoare, din aceea că ele se articulează aceloraşi principii şi tind să ducă
aproape peste tot la rezultate analoage. Dar dacă civilizaţia europeană poartă
însemnele unităţii, varietatea sa nu este mai puţin prodigioasă”34 .
Ideea aceasta a unităţii în diversitate a valorilor, principiilor şi faptelor
istoriei europene este profundă şi sună contemporan. Sigur, Guizot ca francez
ţinea să evidenţieze excelenţa civilizaţiei ţării sale, capacitatea ei de a iradia
pe continent mesaje şi modele formative.

32
Vezi Vasile Cristian, op. cit., p. 175.
33
Vezi pe larg despre aceasta în B. Réizov, op., cit., pag. 277; 283 etc.
34
M. Guizot, Historie de la civilisation en Europe, Paris, 1893, p. 5.
134
 Interesantă este şi perceperea ideii de civilizaţie ca atare: „Civiliza-
ţia –spune istoricul – este un fapt ca oricare altul, susceptibil de a fi scris,
studiat, povestit”35 .
Dar sunt foarte multe fapte de povestit: materiale – de exemplu,
războaie, acte oficiale de guvernământ etc., sau fapte morale-individuale şi
generale. Civilizaţia tinde să articuleze aceste fapte, să dezvăluie raporturile
lor, cauzele şi rezultatele de ansamblu care le înglobează. Faptele de acest
gen, ca rezultantă a celorlalte, sunt mai dificil de dezvăluit. Dar fac parte
esenţială din istorie. „Civilizaţia – subliniază Guizot – este unul din aceste
fapte: fapt general, ascuns, complex, foarte dificil, pe care caut să-l descriu,
să-l povestesc”36 .
Chiar dacă nu e imediat palpabil, nu înseamnă că el nu există sau nu
are dreptul de a fi descris şi povestit. Faptul de civilizaţie este, aşadar, unul
general şi sintetic care le înglobează, le cuprinde pe celelalte.
Istoric de orizonturi largi şi de sinteze ample – cum este Istoria
civilizaţiei europene – Guizot a acordat atenţie, în acest context, formării şi
dezvoltării statelor-naţiuni (pe temeiul unităţii şi centralizării lor).
În Istoria revoluţiei engleze, Guizot a îmbrăţişat întreaga perioadă a
faptelor dintre cele două mari evenimente- – jumătatea secolului al XVII-lea
şi „revoluţia glorioasă –1688”, realizând o frescă pe care am putea-o numi
„epoca revoluţiilor în Anglia”.
Dispunând de sursele necesare de venituri, Guizot a iniţiat şi a susţinut
apariţia unor serii de izvoare inedite: Culegere de documente privitoare la
istoria Franţei (1823) şi Culegere de documente privitoare la revoluţia din
Anglia. Sub aspect teoretic François Guizot a formulat următoarele idei:
a. evoluţia formează conţinutul istoriei. Ca atare, obiectul oricărui
studiu istoric constă în definirea caracteristicilor evoluţiei. Ideea de evoluţie
implică, într-un fel sau altul, pe aceea de progres.
b. Pentru a face inteligibilă o temă cu caracter istoric este necesar să se
ţină seama de contextul istoric general în care are loc fenomenul cercetat.
„…spre a-ţi împărtăşi întreaga mea gândire – nota el într-o scrisoare – istoria
umanităţii are pentru mine lacune imense, dar nu are mistere […] în acest
spectacol al umanităţii, al vieţii şi destinului său general, eu învestesc o

35
Ibidem, p. 7.
36
Guizot, op. cit., p.8.
135
certitudine, o încredere infinită în înţelepciunea, în bunăstarea şi în acţiunea
permanentă a Provenienţei”37 .
c. Între forţele motrice ale istoriei Guizot înscrie, în prin plan, „ideile
dominante” ale epocii, care îi exprimă ţelul, obiectivul acesteia.
d. raporturile sociale sunt responsabile pentru caracteristicile
instituţiilor politice. Dincolo de acestea, spre a înţelege profunzimile morale
ale istoriei trebuie să se descifreze condiţia interioară, sufletească a
oamenilor, ideile, credinţele, viaţa lor intelectuală”38 .
O conjugare fericită a spiritului romantic cu evenimentele capitale pe
scena istoriei, cum a fost revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi epoca napoleoniană, a furnizat un imens câmp de reflecţie asupra istoriei, a
experienţei pe care au lăsat-o cele petrecute în Franţa.
Este de la sine înţeles că, în lumina marilor prefaceri care au avut loc,
nimic nu mai putea fi gândit cu standardele anterioare. Istoria îşi dezvăluise
noi potenţialităţi, noi trasee care reclamau ca şi procesele mai vechi să fie
regândite, nemaivorbind de nevoia de a pătrunde în substanţa „faptelor şi
lucrurilor abia încheiate”.
„Revoluţia – citim într-o carte recent apărută – lasă astfel moştenire imagi-
naţiei sociale o amintire şi o promisiune, un mit şi o utopie, un limbaj simbolic şi
o escatologie, pe scurt, o religie”39 . În anii 30-40 ai secolului al XIX-lea ea a fost
„reinventată” simţindu-se nevoia reintroducerii ei în imaginarul colectiv în
legătură cu noile puseuri revoluţionare ale vremii – 1830; 1848/49.
Alături de Adolphe Thiers sau de François Auguste Mignet
(1796-1884) la care nu ne oprim aici spre a nu încărca prea mult textul, s-au
aplecat spre istorie şi mari personalităţi literare, ca poetul Lamartine, care a
scris o Istorie a girondinilor în opt volume.
„Texte romantice precum cel al lui Lamartine – citim în culegerea de
studii Omul romantic – nu pot fi rezumate; nimic nu le poate înlocui cuvintele.
Iată rândurile ce urmează după patetica relatare a morţii girondinilor40 :
«Aşa fu ultimul ceas al acestor oameni. În timpul scurtei lor vieţi au
trăit toate iluziile speranţei; murind, au trăit cea mai mare fericire pe care
Dumnezeu le-o păstrează sufletelor alese: martiriul, care se bucură de sine

37
B. Réizov, op. cit., p. 274.
38
Ibidem. pag. 287.
39
Omul romantic, volum coordonat de François Furet, Editura, Polirom, 2000,
pag. 264.
40
Ibidem, pag. 265.
136
însuşi… Ar fi de prisos să-i judecăm. Au fost deja judecaţi prin viaţa şi
moartea lor… Au avut trei virtuţi care le răscumpără multe dintre greşeli în
ochii posterităţii: au iubit libertatea, au întemeiat Republica, acest adevăr prea
timpuriu al viitoarelor guvernări; în sfârşit, au murit pentru că au refuzat să-i
de-a poporului sângele cerut»”41 .
În opera istorică politică a romantismului francez a existat şi cealaltă
tendinţă – cea conservatoare şi paseistă, reprezentată mai ales prin De Bonald
şi Joseph de Maistre. Ei apărau structurile anterioare revoluţiei, în special
absolutismul monarhic, prin faptul că acesta ar descinde din ordinea divină şi
ca atare este o realitate care transcende istoriei lumeşti, deşi e implicată în
guvernarea popoarelor. Asemenea idei au ceva din mistica ţărănească asupra
puterii imperiale, numai că, în cazul ţărănimii, este vorba de o reprezentare
naivă despre putere. Sigur, scriitorii amintiţii mai sus gândeau societatea
ierarhizată după tipare premoderne, preferând imobilismul şi tradiţionalismul
conceput ca perpetuare a stagnării răsturnărilor abrupte ale revoluţiei.
Filonul principal al istoriei romantice franceze nu este însă orientat spre
această percepere a realităţii istorice, aflată sub semnul purificator al
revoluţiei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mesajele şi valorile ei au fost
integrate definitiv în istorie, in ciuda contestărilor sau, uneori, a negării lor
vehemente.
Revoluţia a adus cu sine principii care au intrat definitiv în patrimoniul
civilizaţiei moderne: libertatea, democraţia, drepturile omului, etc.
Într-o excelentă lucrare – Incursiuni în istoriografia vieţii sociale,
(1973), Aurel Răduţiu a făcut o amplă caracterizare a romantismului francez
în istorie cu accentul pe aspectele de ordin social pe care curentul le
învederează. Cum autorul a dat istoriei sociale o acepţie largă (incluzând nu
doar analiza structurilor sociale) în tabloul schiţat de el întâlnim ansamblul
elementelor configuratoare ale romantismului francez.
Reproducem în cele ce urmează în extenso caracterizarea substanţială a
profesorului clujean. „Momentul istoric care cristalizează în forme clasice pe
plan istoriografic noua ideologie este perioada anilor 1815-1830, dacă ne
referim la istoriografia franceză, aceea care dă măsura cea mai deplină a
romantismului istoriografic de orientare socială. Circumstanţele istorice
concrete, cadrul istoric în care îşi aşează rădăcinile noua ideologie a

41
Ibidem, pag. 265-266.
137
romantismului reprezintă însă, cronologic, o perioadă mai lungă ce
suprapune era «revoluţiilor» începând cu 1789 şi sfârşind cu anul 1848”42 .
Între aceste mari evenimente se situează alte două valuri de mişcări
revoluţionare: unul între 1820-1824, cu centrul în bazinul mediteranean şi
ţările balcanice, iar altul care s-a consumat în Europa central-occidentală:
Belgia, Franţa, Polonia.
„Atacul repetat la adresa vechii lumii – scrie A. Răduţiu – şi
schimbările ce survin în totalitatea domeniilor de manifestare umană
modelează o demarcaţie radicală pe planul conştiinţei între gândirea şi
sensibilitatea secolului al XVIII-lea şi cele ale noului veac”43 .
Oamenii primei jumătăţi a secolului al XIX-lea s-au angajat, sau au
trebuit să se angajeze în istorie ca într-un torent năvalnic. Au simţit
accelerarea ritmului istoric, nevoia lăuntrică de a se interoga asupra sensului
celor petrecute şi a trecutului imediat sau mai îndepărtat. „Densitatea
lucrărilor istorice din primele decenii ale secolului al XIX-lea îl îndreptăţeau
pe Augustin Thierry să remarce la 1834 că istoria este nota originală a
veacului şi că va da numele său epocii”44 .
Noua şcoală a romantismului în istoriografie s-a constituit în formele
cele mai închegate în Franţa. Ea prezintă ca o caracteristică ideea continuităţii
istorice, a legăturii între diferite epoci, oricât de deosebite ar fi ele. Totul este
să se distingă aceste deosebiri, liniile de ruptură, ca şi de continuitate45 .
Un punct polarizator al istoriografiei este ideea de progres ca
dimensiune a dezvoltării istoriei. Noţiunea nu era înţeleasă în toată
complexitatea, dar avea câteva repere valide; progresul îşi găseşte expresie în
transformările sociale (pornind de la premisa că acestea au un sens meliorist);
„Fiecare epocă, a adus o contribuţie la patrimoniul de civilizaţie, a
umanităţii”46 ; fenomenele revoluţionare impulsionează dezvoltarea istoriei şi
democratizarea societăţii. Deci progres, democratizare, mişcare revoluţionară

42
Aurel Răduţiu, Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, Edit. Dacia, Cluj,
1973, p. 46. Tema este amplu tratată în lucrarea de anvergură a lui B. Reizov,
Ľhistoriographie romantique française 1815- 1830.
43
Aurel Răduţiu, op. cit., pag. 48; Il pensiero e l'opera politica di G. Mazzini,
Messina-Firenze, 1975.
44
Aurel Răduţiu, op. cit., p. 48.
45
Ibidem, p. 49.
46
Ibidem. p. 48.
138
erau percepute ca verigi ale unui proces şi erau inspirate de evenimentele care
se petrecuseră în Franţa, ca şi în Europa acelei vremi.
Cu istoriografia romantică masele anonime îşi fac loc masiv în scrisul
istoric. Nu peste tot în Europa întâlnim această percepţie, dar majoritatea
istoricilor romantici de pe continent o învederează. Poporul e privit ca actor
major al istoriei. Nu întâmplător, notează Aurel Răduţiu, acum s-au cristalizat
discipline ca etnopsihologia şi s-a afirmat un interes pentru folclor47 .
„Istoria a fost reconsiderată în direcţia specificului ei naţional şi paralel
istoria va deveni din ce în ce mai mult socială decât politică”48 .
Deasemenea, preferinţa istoricilor s-a deplasat de la epocile vechi spre
evul mediu, iar scrisul împletea erudiţia cu imaginaţia spre a surprinde
specificul naţional. Naraţiunea a devenit expresivă, captând prin palpitul viu
al senzaţiei de viaţă pe care o transmite. Istoricul se transpune în epocă; ia
naştere o istorie „sentimentală” mândră de generozitatea cu care îmbrăţişează
mulţimea anonimă, „un anumit patos al evocării solidarizează actul creaţiei
cu istoria”49 .
Iată câteva trăsături ale ideologiei şi ale scrisului istoriografic de factură
romantică pe care Aurel Răduţiu le sesizează în special în cadrul şcolii
romantice franceze, dar care se regăsesc în întreaga istoriografie romantică.
Dacă este vorba de istoriografia românească romantică şi de
exponentul ei exemplar – Nicolae Bălcescu –, asemănările sunt frapante.
Uneori ai impresia că scrisul lui Bălcescu prelungeşte pe cel al istoricilor
romantici francezi.
Romantismul englez are o notă individualizatoare aparte. Ideologic,
romantismul de tip conservator găseşte un exponent redutabil în persoana lui
Edmund Burke. În opera lui Thomas Babington Macaulay interesează
mai curând atitudinea sa liberală decât cea romantic, propriu-zisă. Thomas
Carlyle este un entuziast al ideii de erou în istorie. Toţi au încântat prin
scrisul lor strălucit, prin performanţe stilistice remarcabile.
Să ne oprim, fie şi succint, la curentul romantic şi liberal din
istoriografia Angliei.
În planul gândirii politice şi al ideologiei moderat conservatoare s-a
impus omul politic Edmund Burke, autor al lucrării Reflecţii asupra

47
Ibidem p. 49.
48
Ibidem.
49
Ibidem.
139
revoluţiei franceze (1790). Anglia a oferit un mediu prielnic pentru
dezvoltarea unor structuri politice şi ideologice moderat–conservatoare. În
politica engleză clasa nobiliară a jucat un rol proeminent. Burghezia şi alte
pături mijlocii s-au dezvoltat rapid, însă după „revoluţia glorioasă” (1688) şi
consolidarea ordinii constituţionale ea nu a tins spre dislocarea aristocraţiei şi
nu s-a mai situat pe poziţii de adversitate deschisă cu ea. De altfel, nici
delimitările sociale nu au păstrat acel caracter de etanşeitate cum erau de
partea cealaltă a Canalului Mânecii, în Franţa. Mai mult, clasele avute
nearistrocratice din Anglia probau o anumită sensibilitate pentru
reprezentarea lor în parlament de către aristocraţi, indiferent că era vorba de
Partidul conservator (tory) sau liberal (whig).
În aceste condiţii putem înţelege că revoluţia franceză a fost repudiată
în Anglia, mai ales pe măsura radicalizării evenimentelor din Franţa.
Există, în sfârşit, o împrejurare de ordin geopolitic cu semnificaţie
majoră.
Revoluţia franceză şi, după aceea, epoca napoleoniană au dus la o
profundă rivalitate franco-engleză. Or, Anglia a avut, cum ştim, un foarte
pronunţat sentiment al intereselor de stat; cu mici excepţii, aproape că nu
există situaţie în istoria Angliei în care ea să nu iasă, în cele din urmă,
învingătoare (sau în câştig) din confruntările internaţionale.
Aşa s-a întâmplat şi în perioada asprelor înfruntări cu Franţa care au
durat aproape două decenii şi jumătate (1790-1815). A fost o încercare dură
pentru regatul englez, dar acesta a reuşit să creeze un sistem de alianţe care au
avut ca acord final înfrângerea de la Waterloo (1815) şi prăbuşirea lui
Napoleon.
Textul lui Burke este semnificativ nu atât pentru respingerea acţiunii
revoluţionare din Franţa.
În 1796 el a scris un altul şi mai categoric: Letters on a Regicide Peace
(Scrisori despre o pace regicidă) în care lansează un apel la o cruciadă
europeană împotriva Franţei. Însemnătatea primei scrieri Reflecţii asupra
revoluţiei franceze constă în elaborarea reperelor teoretice ale
conservatorismului moderat, ca ideologie politică.
Autorul porneşte de la revoluţia engleză din 1688 pe care o consideră
atât prin metodele, cât şi prin rezultatele ei un model şi o alternativă a
evoluţiei sociale. Prin ea s-a realizat, după Burke, compromisul necesar între
năzuinţele poporului şi voinţa claselor superioare, în special a aristocraţilor.
În cadrul aristocraţiei, nucleului ei „dur” erau marii proprietari de pământ.
140
 În orice societate sănătoasă – considera Burke – aristocraţia (rezultând
din fuziunea lorzilor cu anumite pături mijlocii) stă în fruntea acestei
societăţi.
Civilizaţia depinde de proprietate, iar inegalitatea este inevitabilă pe
acest teren. Arta conducerii este un proces îndelungat. Ea se şlefuieşte în timp
şi depinde, bineînţeles, de tradiţiile proprii popoarelor, de modul lor viaţă şi
de condiţiile specifice de existenţă. Un sistem politic trainic este acela care
uneşte legăturile politice cu cele sociale, care ştie să stimuleze lealitatea faţă
de stat, dragostea de ţară şi de vatra strămoşească. Să facă, deci, dintr-o
societate o naţiune, iar din arta politică o vocaţie.
Masele nu pot, prin condiţia lor socială, să exercite drepturi politice, să
atingă civismul necesar unei vieţi publice active. Aceasta ar urma să fie
atribuită înaltei aristocraţii şi aristocraţiei metisate cu reprezentanţii claselor
mijlocii, fiecare având o Cameră parlamentară a sa. (Evident, după modelul
englez).
Iată, deci, în ordine politică un model conservator definit cu acurateţe
de Burke.
Acestui proiect politic gânditorul englez îi adaugă consideraţii teoretice
ţinând de o concepţie organică. Astfel, el pledează pentru schimbări sociale
lente, care se maturizează şi se realizează pe parcursul unor durate lungi. Este
nevoie de generaţii pentru a fi implementate cu succes. Statul este conceput
de Burke ca un organism viu (tot în manieră organică), având menirea să
realizeze echilibrul între componentele societăţii. Revoluţiile sunt deslănţuiri
ale mulţimii, dominate de elemente stihinice satisfăcând în ultimă instanţă nu
atât cerinţele efective ale societăţii, cât setea de putere a unor aventurieri
frustraţi. Pe acest teren, libertatea nu numai că nu triumfă, dar se poate ajunge
la prăbuşirea ei. Liderii revoluţionari invocă drepturile naturale ale omului
pentru a înveşmânta ambiţiile unor tirani şi a viola ordinea existentă. În locul
realităţii concrete istorice ei etalează, după părerea lui Burke, teorii abstracte
şi fade. Iată, în câteva linii, o întreagă armătură a gândirii politice şi a teoriei
conservatoare.
Ideea de ordine, de stabilitate socială clădită pe aşa-zise structuri fireşti
de echilibru, favorizând pe cei puternici sub aspect economic şi politic, de
valori şi principii rezultate din această ordine, de ataşament faţă de patrie ca
vatră strămoşească şi ocrotitoare a zestrei naţionale, de dezvoltare firească
realizată prin acumulări succesive şi prin păstrarea continuităţii în linia
evolutivă, în fine, dar nu în ultimul rând, a statului ca organism viu clădit pe
141
structuri temeinice sociale, condus de elite ca garanţie a reuşitei operei
politice de guvernare, clasa politică îndreptăţind aceasta prin experienţă,
educaţie, valoare şi sentimentul responsabilităţii.
Burke rămâne un punct de referinţă al teoriei conservatoare moderate,
aptă să absoarbă mesajele generate de cerinţele dezvoltării, să lege tradiţia de
înnoire, să conserve fără să pericliteze sarcinile ridicate în faţa societăţii şi să
inoveze fără să anihileze interesele claselor istorice. În gândirea lui Burke
rămâne permanent un sâmbure de adevăr, nu atât prin spiritul său antiiacobin,
cât prin calitatea sa de maestru al compromisului care domină istoria Angliei
secolului al XIX-lea.
Edmund Burke nu a fost atât un istoric, cât un doctrinar şi un ideolog al
unui curent social politic.
Aspectul istoriografic propriu-zis de factură romantică se regăseşte mai
curând la Sharon Turner. El a scris o Istorie a anglo-saxonilor (1799-1805)
vizând istoria timpurie a Marii Britanii. Autorul elogia pe anglo-saxoni în
contrast cu Roma decadentă. Moravurile simple, vitalitatea, „barbaria” lumii
teutonice era de preferat rafinamentului efeminat, ipocriziei şi lipsei de
energie care au invadat asfinţitul romanităţii.
Turner a scris cu elocvenţă şi cu forţă literară, cum o vor face dealtfel
mulţi istorici englezi. A dat evenimentelor o rezonanţă şi o intimitate ruptă
parcă din epocile descrise, vădind, cu alte cuvinte, o netăgăduită putere
evocatoare.
În Anglia, istoria a avut maeştri printre marii ei scriitori. Cel mai de
seamă este, desigur, Shakespeare, genialul dramaturg care a fixat în piesele
sale cronica unor epoci ale Angliei feudale (şi nu numai ale ei) neîntrecută
prin profunzimea analizei, a puterii de relevare a tainelor trăirii sufleteşti şi a
fineţei observaţiei asupra scenelor de viaţă, a trăsăturii epocilor.
Cu resurse mai modeste de interpret al lumii interioare a oamenilor şi de
cronicar al unor epoci, Walter Scott (1771-1832) a răspuns printr-o lungă serie
de romane: Rob Roy, Ivanhoe, Kunilworth, Woodstock, Quentin Durward etc.
inspirate din trecutul Scoţiei, Angliei, Franţei, aşteptărilor omului romantic,
setei de pictural, de aventură, de bravadă şi eroism, specifică în genere
tineretului.
Romanele sale au găsit de aceea o largă audienţă, fiind şi astăzi citite
cu plăcere de generaţii tinere.

142
 Romanele lui Scott au exercitat o anumită influenţă şi asupra
istoriografiei, îndemnând la învierea epocilor trecutului şi la interesul pentru
culoarea locală.
Un nume de rezonanţă în mediile culturale din secolul al XIX-lea,
istoric şi filosof al istoriei, a fost Thomas Carlyle (1795-1881). Scriitor cu un
stil personal, solemn şi superior, nu dezvăluie o reală profunzime filosofică,
deşi încearcă să ia note înalte de ordin filosofic în scrisul său.
În contrast cu Michelet care cultiva un fel de „religie a poporului”,
Carlyle acordă, dimpotrivă, un rol primordial marilor personalităţi ca
făuritoare ale istoriei. Printre lucrările sale menţionăm: Eroii şi eroicul în
istorie, Istoria lui Friedrich al II al Prusiei-(3 volume) Scrisori şi cuvântări
ale lui Cromwell, Istoria revoluţiei franceze etc.
La noi în ţară, sociologul Constantin Antoniade a contribuit la
popularizarea ideilor şi scrierilor lui Carlyle.
În Prefaţa la cartea Eroii şi cultul eroilor în istorie, C. Antoniade scria:
„Carlyle a pus în evidenţă valoarea personalităţii morale, valoarea vieţii
individuale fondate pe muncă şi sinceritate”50 .
În fapt, istoricul englez punea accentul pe conştiinţa datoriei, pe viaţa
morală şi spirituală a individului. El se apropie într-un fel de Kant care făcea
din conştiinţa datoriei imperativul suprem al existenţei şi premisa construirii
societăţii pe temeiuri solide. Cunoscând bine germana, Carlyle a studiat în
original pe Goethe, Fichte, Hegel şi, bineînţeles, pe Kant. Aceasta şi-a şi pus
amprenta pe ideile şi convingerile sale.
Eroii şi cultul eroilor… înmănunchează de fapt o suită de conferinţe.
„Istoria universală – citim în lucrare –, istoria a ceea ce omul a săvârşit pe
lume, este în fond istoria oamenilor mari care au muncit aici pe pământ”51 .
Carlyle vede în aceşti oameni interpreţi ai unor cerinţe şi modele
formative pentru societate. Prin oameni mari Carlyle înţelege nu doar
conducători politici sau generali vestiţi, ci şi mari misionari religioşi, mari
spirite creatoare în alte domenii. Cum am spus, Carlyle caută măreţia în
ordinea spirituală. Aceasta nu-l împiedică să dedice o carte lui Frederic cel
Mare, făuritorul Prusiei, ca mare putere europeană. Între Oliver Cromwell şi
Napoleon Bonaparte, autorul dă întâietate lui Cromwell, un om profund

50
Thomas Carlyle, Eroii şi cultul eroilor în istorie, traducere C. Antoniade,
Bucureşti, 1922,
51
Ibidem, p. 1-2.
143
religios, capabil totodată să renoveze orientarea societăţii engleze prin
reformele pe care le-a iniţiat. Pe Napoleon îl preţuieşte mai puţin. Acesta a
trecut, după Carlyle, de la fapte mari şi reale la aparenţe. Astfel, „s-a aliat cu
dinastii, cu papalităţi, cu vechile şi falsele feudalităţi ca şi când revoluţia
avusese numai acest scop: să-l înscăuneze pe el”52 .
Demersul lui Carlyle, în care se ivesc atâtea figuri mari ale istoriei, a
găsit priză în rândurile cititorilor nu numai pentru curiozitatea firească de a
cunoaşte oamenii şi faptele lor, dar şi pentru excepţionalul dar al portretizării
cu care era înzestrat istoricul.
Oricum, istoria gândită ca istorie a oamenilor mari relativizează
conţinutul acesteia, o subiectivizează.
Bineînţeles, dintr-o asemenea perspectivă de percepere a istoriei
Carlyle nu putea privi cu simpatie revoluţia franceză. Îl deranja tumultul ei
uman, pregătirea de a accepta „duelul universal”, cum spunea Michelet,
atunci când Patria se află în pericol. Lui Carlyle îi repugnă scenele de aspre
înfruntări din vremea revoluţiei. Despre ieşirea pe scenă a celor numiţi
„sansculottes”, Carlyle scria: „Mai prejos decât acel sălbatic sansculottism
oamenii nu se pot coborî”53 .
Istoricul englez laudă pe Mirabeau şi Danton, dar dezavuează pe Marat
şi Robespierre. Recunoaşte totuşi curajul şi patriotismul iacobinilor, calităţi
ale oamenilor puternici.
În mare, viziunea lui Carlyle asupra evenimentelor din 1789-1794 în
Franţa vădesc o înţelegere lipsită de profunzime privind natura, cursul şi
sensurile marii revoluţii. Autorul n-a dispus de documentele revoluţiei, n-a
pătruns conţinutul intereselor sociale şi politice care opuneau forţele sociale şi
politice implicate în revoluţie.
Dincolo de aceasta, la Carlyle operează neacceptarea de principiu a
oricărei revoluţii generatoare de anarhie. A descris însă în culori vii „vechiul
regim” din Franţa, anacronismul şi brutalitatea instituţiilor sale politice. Din
scrisul renumitului istoric englez rămâne mai ales pledoaria lui în legătură cu
datoria morală a individului ca însemn al nobleţei şi demnităţii vieţii, nevoia
perfecţionării morale, a adâncirii sinelui.
Rămân, de asemenea, portretele strălucitoare făcute eroilor despre care
a scris şi, de ce nu, însăşi ideea de erou ca reflectare a unei stări de spirit

52
Ibidem, p. 328.
53
Ibidem.
144
romantice. Cum am spus mai sus, în concepţia eroică asupra istoriei, Carlyle
îi era îndatorat lui Plutarh.
O direcţie a studiilor istorice din Anglia o constituie cercetarea istoriei
constituţionale. În prima treime a secolului al XIX-lea s-a remarcat, în acest
sens, Henry Hallam (1777-1859) care a publicat, în 1827, Istoria
constituţională a Angliei de la Henric al VII-lea până la moartea lui George II
(1485-1760), în trei volume.
Autorul vede în sistemul şi în regimul politic englez o normă şi o
reuşită datorită faptului că evită extremele, ştie să aleagă „calea de mijloc”
dintre despotism şi anarhie, să impună respectul legii. Această aplecare spre
ordine consacrată prin lege – chiar dacă nu întotdeauna legea este dreaptă –
constituie după Hallam soliditatea regimului şi instituţiilor politice engleze.
Istoricul apreciază elementele amintite drept o caracteristică a vieţii istorice
(implicit politice) a Angliei, ca valori care se răsfrâng în rolul şi în ponderea
pe care Marea Britanie o deţine în procesul istoric european.
Unul dintre istoricii de mare prestigiu ai Angliei a fost Thomas
Babington Macaulay (1800-1859). El nu face parte propriu-zis din familia
romantică a istoricilor, decât, poate, prin farmecul stilistic şi caracterul
captivant al descrierii. La Macaulay spiritul liberal domină asupra celorlalte
determinări ale scrisului său. A participat la viaţa politică deţinând posturi
importante. S-a remarcat deasemenea ca publicist; a scris cronici şi studii
literare considerate modele ale genului.
Principala lucrare istorică a lui Macaulay este Istoria Angliei de la
încoronarea lui Iacob al II-lea (History of England from the Accession of
James II) apărută între 1842-1859, în cinci volume54 .
Nici douăzeci de ani nu cuprind cele cinci tomuri ale istoriei sale:
1685-1702. În centrul lor se află însă un eveniment esenţial: ,,revoluţia
glorioasă” de la 1688. Gloria ei constă de fapt în rezolvarea paşnică a
restaurării monarhiei şi sistemului constituţional în Anglia, a convergenţei
dintre aristocraţie şi păturile mijlocii în condiţiile sistemului bipartid de
guvernământ: Tory şi Whig (conservatori şi liberali).
Ca mulţi alţi istorici englezi, şi Macaulay consideră că apropierea
poziţiilor între clasele şi păturile sociale, evitând conflictele violente,

54
Vezi Harry Elmer Barnes, A history of historical writing, New York, 1962,
p. 219-220; Istoriografia novogo vremeni stran Evropî i Ameriki, Moscova, 1967,
p. 133-134.
145
defineşte o trăsătură a istoriei engleze şi explică forţa şi măreţia Angliei.
Cartea lui Macaulay preţuieşte valorile monarhiei constituţionale,
semnificaţia „revoluţiei glorioase” de la 1688 ca model al rezolvării
problemelor Angliei acelei epoci în raport cu revoluţia „neglorioasă” de la
jumătatea secolului al XVII-lea.
Scrupulos documentată, împărţind cam arbitrar caracterizările
oamenilor politici ai vremii, lucrarea lui Macaulay îşi păstrează, dincolo de
substanţa de ordin ştiinţific, strălucirea unei opere literare. Istoriograful Elmer
Barnes o situează printre marile reuşite ale lucrărilor de istorie naţională:
„Istoria Angliei lui Macaulay este replica engleză la istoriile lui Treitschke
(un marcant istoric german – n. ns.) şi Michelet”55 .
Din motive lesne de înţeles, în prima jumătate a secolului al XIX-lea în
Anglia au progresat studiile de istorie economică, precum şi preocupările
pentru istoria popoarelor orientale. Anglia se afla doar într-o epocă de rapidă
dezvoltare economică şi de expansiune colonială.
Lucrările lui Thomas Took, Istoria preţurilor şi a circulaţiei băneşti,
începând cu 1793 cuprinzând şase volume, conţine un bogat material
economic. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Henry Colebrooke
(1765-1837) funcţionar al unei vestite companii comerciale, a realizat o ediţie
a vechilor legi indiene56 . Principala sa lucrare Eseu despre Vede (Essay on
The Vedas) a apărut la 1805.
Problema valorificării vechilor documente, apropiată interesului de
sorginte romantică, operează aşadar şi în acest caz într-o ipostază specială.
Istoriografia romantică germană nu avea în prima jumătate a
secolului al XIX-lea evenimente de anvengura revoluţiei franceze care să
provoace reflecţia şi să sintetizeze o experienţă atât de bogată în impulsuri
novatoare, în valori constitutive ale modernităţii şi ideilor democratice.
Spiritul german se apleacă mai mult către sine, descoperind fiinţa
naţională a unui mare popor care îşi căuta drumul pe o direcţie specifică.
Sentimentul valorii propriei identităţi îi inspira când accese de grandoare şi
exclusivism, când tentaţia de a se închide în universul propriilor tradiţii şi de a
prefera mai curând forme conservatoare cu caracter politic-instituţional, decât
deschiderea spre marile principii novatoare puse în mişcare de ideile
democratice şi liberale ale epocii.

55
Harry Elmer Barnes, op. cit., p. 219.
56
Vezi Istoriografia novogo vremeni…p. 134.
146
 Dacă Germania (am în vedere totalitatea statelor germane din acea
vreme) a avut mai puţin istorici preocupaţi de teme similare colegilor lor
francezi, în schimb în Germania s-au dezvoltat remarcabil discipline ca
istoria dreptului, studiul folclorului şi al creaţiei populare în genere, domenii
ca etnopsihologia şi etnografia etc.
Toate s-au desfăşurat metodic, cu acurateţe, cu spirit de erudiţie, care
avea să propulseze spectaculos istoriografia germană în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Ţinând seama de marea eflorescenţă pe care o va
dobândi disciplina, se cuvine menţionat progresul pe care l-a făcut studiul
istoriei dreptului în Germania.
S-au distins în special două nume: Karl Friedich Eichorn (1781-1854) şi
Friedrich Karl von Savigny (1779-1861). Eichorn a fost unul dintre primii
cercetători ai civilizaţiei orientale. Dar studiile care l-au consacrat ţin de
istoria dreptului.
El a negat importanţa concepţiei de tip raţionalist a dreptului natural.
Normele de drept, a relevat Eichorn, se cristalizează în legătură cu istoria
popoarelor, exteriorizează condiţiile de existenţă ale acestora. Codurile
juridice sunt altoite pe trunchiul vieţii popoarelor, fiind, cum spunea el,
„produsul geniului naţiunii”.
Învăţatul german a subliniat caracterul evoluţionist al dreptului.
De renume mondial s-a bucurat şi Friedrich Karl von Savigny.
A impus, împreună cu Eichorn, Şcoala istorică a dreptului. Negând (ca şi
Eichorn) metoda dreptului natural de esenţă raţionalistă, Savigny a aplicat cu
energie şi subtilitate în demersul său ideea aderenţei concrete la realitatea
istorică şi la fizionomia dezvoltării societăţii a principiilor şi normelor de drept.
Dreptul este, prin urmare, un organism viu, ca şi societatea pe care o reflectă.
Savantul a susţinut astfel ideea istoricităţii, evoluţionismului şi
aderenţei la condiţiile societăţii a corpului de norme juridice, la spiritul
epocilor şi la specificul vieţii popoarelor. Aceasta este o viziune clară
organică, de sorginte romantică.
Printr-un manifest lansat în 1814, Savigny a subliniat vocaţia epocii
sale pentru legislaţie şi ştiinţa juridică şi a arătat că progresul în studierea
relaţiilor şi instituţiilor de drept se poate realiza doar pe temeiul şcolii istorice.
Dreptul, arăta Savigny, nu poate fi fructul arbitrar al legiuitorului. El
este fondat pe reprezentările morale, pe credinţa, sentimentele şi tendinţele
intelectuale ale fiecărui popor fiinţând în acelaşi mod ca şi limba şi
organizarea politică a societăţii.
147
 Într-una din cunoscutele sale scrieri Istoria dreptului roman în evul
mediu, De Savigny scria: „Mi-am exprimat altădată convingerea că originea
necesară a dreptului se găseşte chiar în popor. Problema duratei dreptului
roman depinde în chip necesar de durata poporului în sânul căruia acest drept
a fiinţat”57 , de situaţia romanilor în statele nou formate.
Evul mediu a fost, după Savigny, extrem de important în istorie pentru
că în această epocă diferitele popoare s-au apropiat şi s-au amestecat formând
corpuri noi de naţiuni. „Evul mediu – scria marele istoric al dreptului – este o
epocă creatoare şi are pentru noi o importanţă şi un interes cu atât mai mare
cu cât el conţine originea propriei noastre civilizaţii… Civilizaţia Europei
moderne se compune din diverse elemente cărora Romanii şi germanii le-au
transmis principalele elemente”58 .
Aşa cum au fuzionat limbile şi naţiunile, la fel a avut loc şi fuziunea
legilor şi maniera în care operau. Ca atare, partea substanţială a ordinii
juridice a fost esenţialmente consuetudinară, iar legea funcţiona doar ca un
izvor pentru a rezolva anumite dubii sau lacune.
Metoda deductivă şi istorică a dreptului natural nu este, prin urmare,
validă spre a studia aşezămintele juridice din diverse ţări şi caracteristicile
acestora. Spre a înţelege aceste aşezăminte trebuie descifrate elementele
originale ale diferitelor sisteme.
Concepţia lui Savigny, trimiţând la patrimoniul juridic al fiecărui
popor, la rădăcinile istorice ale aşezămintelor juridice, la elementele originare
şi originale ale acestui patrimoniu, a găsit un larg ecou în epocă. Ideile sale
exteriorizau spiritul organicismului romantic în sfera formelor juridice. Ele
ofereau noi puncte de sprijin pentru configurarea conştiinţei naţionale şi a
individualităţii naţiunilor. (Simion Bărunţiu citează pe Savigny în celebrul
său discurs ţinut la 1848 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj).
Din remarcile pe care le-am făcut anterior nu trebuie dedus un interes
scăzut pentru alte domenii ale istoriografiei: Germania îşi avea problemele ei
în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Domina sarcina unificării naţionale. Pe plan social era acută înfăptuirea
reformei agrare(care a şi fost realizată prin reformele lui Stein şi Hardenberg).
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se resimţea necesitatea modernizării
vieţii politice. Înfruntarea între principiul monarhiei autoritare şi cel

57
De Savigny, Histoire du Droit Roman au moyen âge, Paris, 1839, p. V.
58
De Savigny, op. cit., pag. 41.
148
constituţional liberal se manifestă începând cu deceniile patru şi cinci ale
secolului al XIX-lea, căpătă o acuitate deosebită în vremea revoluţiei de la
1848 şi se prelungeşte în deceniile următoare caracterizate prin refluxul
curentelor liberal-democrate şi fortificarea tendinţelor monarhist-centrali-
zatoare care vor avea un definitiv câştig de cauză o dată cu construcţia
structurii statale imperiale sub Wilhelm I, încoronat împărat al Germaniei la
Versailles (1870) în contextul înfrângerii Franţei în războiul din 1870-1871.
Istoriografia a fost, în aceste condiţii, o cutie de rezonanţă a problemelor vieţii
naţionale din Germania. Aceste probleme au polarizat preocupările
istoriografiei, deşi câmpul ei de preocupări a fost mult mai larg. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea istoriografia germană a continuat să se aplece
cu asiduitate asupra tematicii naţionale, dar a atins performanţe remarcabile şi
în domeniul istoriei universale, a contribuit excepţional la studiul istoriei
antice (romane şi greceşti), a întocmit ediţii documentare exemplare, a
perfecţionat metodele şi studiul disciplinelor auxiliare ale istoriei.
Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea ţinem să subliniem că,
alături de direcţia istoriografică inaugurată de Leopold von Ranke (despre
care vom discuta cu alt prilej întrucât activitatea sa a dobândit o anvergură
deosebită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), a existat o tendinţă
liberal-democrată în care se regăsesc rezonanţe romantice.
Reprezentaţii cei mai de seamă ai acestei tendinţe au fost
Friedrich Schlosser (1776-1861) şi Georg Gottfried Gervinus (1805-1871).
În anii formării sale ca istoric, Schlosser a fost influenţat de ideile
iluministe, mai ales de concepţiile lui Voltaire. Acestuia îi datorează probabil
năzuinţa de a îmbrăţişa istoria universală ca totalitate. O încercare în acest
sens este opera sa Istoria secolelor XVIII şi XIX până la căderea Imperiului
Francez (Geschichte des 18. und 19. Jahrhundert bis zum Sturz des
französische Keiserreichs).
A apărut în şase volume între 1836-1848. A doua mare lucrare a lui
Schlosser este Istoria universală pentru poporul german (Weltgeschichte fiir
das deutsche Volk) cuprinzând 19 volume. A fost publicată între 1843-1857.
Opera lui Schlosser evidenţiază nu numai un larg orizont, ci şi năzuinţa
de a îmbrăţişa cu aceeaşi măsură atât faptele oamenilor mari, cât şi ale celor
„mărunţi”. El traducea prin acesta, ca şi prin întreaga sa viziune, ideea lui
Kant a „împlinirii datoriei”, ca imperativ al acţiunii şi faptelor oamenilor, ca
semn al moralităţii lor. Pe acest teren judecata acestor fapte devine
inevitabilă. Concepţia lui Schlosser diferă, astfel, de cea a lui Ranke care
149
vedea datoria istoricului în expunerea faptelor, „aşa cum s-au petrecut”,
evitând, în numele obiectivităţii, aprecieri de valoare intrinseci faptelor înseşi.
Se vădeşte în opera lui Schlosser simpatia pentru mase, înţelegere pentru
condiţia lor grea.
Schlosser a primit cu interes revoluţia franceză, nu însă şi acţiunea
cuceritoare a lui Napoleon.
Sub aspect ideologic, concepţiile lui Schlosser sunt de esenţă
democratică. Era un apărător al ideii de libertate, formulând celebra sintagmă:
„Mai bine libertatea fără unitate, decât unitatea fără libertate”59 .
Un reprezentant de marcă al acestei Şcoli, elev al lui Schlosser, a fost
Georg Gottfried Gervinus. El a scris o carte cu privire la teoria istoriei,
pledând pentru obiectivitate, pentru necesitatea detaşării de prejudecăţi
naţionale sau de orice alt tip. O lucrare de valoare trebuia să îmbine, după
Gervinus, cercetarea atentă a izvoarelor, punerea unor probleme teoretice şi
să producă, de asemenea, un efect estetic60 .
Un larg ecou au dobândit lucrările sale Istoria poeziei germane
(Geschichte der deutscher Dichtung) în cinci volume, şi Istoria secolului
al XIX-lea, după Congresul de la Viena (Geschichte des neunzehnten
Jahrhunderts seit den Wiener Verträger) publicată la Leipzig, în opt volume.
Aparent, Istoria poeziei germane profesa un soi de antiromantism, întrucât
spiritul romantic, considera Gervinus, abate atenţia de la realitate. Teza lui
este doar parţial justificată; lui Gervinus i-a lipsit fineţea analizei estetice.
Esenţial este însă un alt aspect: perceperea poeziei ca expresie a culturii
naţionale, care trădează în fond o atitudine romantică. Se consideră, oricum,
că lucrarea sa a pus bazele istoriografiei literare moderne germane.
Istoria secolului al XIX-lea a lui Gervinus continuă de fapt tema
sintezei lui Schlosser: Istoria secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea. Autorul acordă o mare atenţie fenomenelor dominante care
punctează evoluţia istoriei: prima perioadă a vieţii istorice ar fi dominată de
religie, cea de a doua de literatură, iar a treia ar fi era politicii.

59
Vezi Istoriografia novogo vremeni p. 154-155. Marx a pus istoria lui
Schlosser la baza conspectelor sale privind istoria universală, conspecte care au format
patru volume din, aşa-zisa, Arhivă Marx-Engels.
60
Vezi Great Historians of the Modern Age, sub red. lui Lucian Boia, New
York, West port, Grenwood, Press, 1991, p. 277-278.
150
 Gervinus însuşi a fost şi un activ om politic. S-a pronunţat pentru
unificarea Germaniei, excluzând Austria din structura noului stat, pentru
realizarea unui stat constituţional, condus de monarhul Friedrich Wilhelm,
regele Germaniei. Când acesta a refuzat să accepte hotărârile Parlamentului
de la Frankfurt şi forma constituţional-liberală a statului, Gervinus a respins
alternativa monarhiei autoritare, considerând că este preferabilă lupta
deschisă pentru realizarea unei Germani libere decât una dinastică, de
orientare conservatoare.
Evenimentele au urmat alternativa impusă de voinţa dinastiei şi de
abilitatea politică a lui Bismarck, nu însă fără mari costuri istorice ulterioare,
atât pentru Germania însăşi, cât şi pentru procesul istoric european în genere.
Gervinus a simpatizat cu mişcarea naţională şi revoluţionară din
Europa şi din America de Sud.
Un istoric de mare valoare al epocii, preocupat de o tematică făcând abstrac-
ţie de curentele literar-ideologice ale vremii a fost Berthold Georg Nichbur
(1776-1861). A fost profesor la Universitatea din Berlin punând bazele
studierii Istoriei romane prin a sa Römische Geschichte (1832 în 3 volume)
El a ilustrat metoda critică în cercetarea istoriei, alături de Leopold von
Ranke sau Theodor Mommsen.
Pentru întocmirea lucrării a investigat un vast material documentar
îmbinând studierea literaturii romane, legendele şi miturile epocii, izvoare cu
caracter etnografic etc.
A fost ambasador al Prusiei la Vatican, unde a descoperit fragmente
din scrierile autorilor antici: Sallustius, Cicero, Titus Livius61 .
Din eflorescenţa istoricilor romantici italieni ne vom opri la Cesare Cantú
(1804-1895) Dacă nu a fost cel mai profund, a fost cu certitudine cel mai
prolific şi multilateral istoric şi om de litere italian.
Patriot, susţinător al cauzei Unirii italiene, savant care a vibrat la
evenimentele timpului, Cantú a lăsat o operă prin care a atras privirile multor
cercuri intelectuale europene. Bălcescu îl citează în a sa Românii supt Mihai
Voievod Viteazul.
Este adevărat, nu a scris întotdeauna cu profunzimea şi acurateţea
savantului. A întocmit şi lucrări de popularizare menite să formeze spiritul
civic al italienilor.
Scria alert, vivace, antrenant. Cu note de patetism şi grandilocvenţă.
Aceasta era starea timpului, deşi trăind aproape un secol a traversat multe
schimbări în viaţa societăţii, în metodele cercetării ştiinţifice. A rămas însă
61
Istoriografia novogo vremeni p. 155-157.
151
fidel sieşi, spunând că este ultimul romantic al secolului al XIX-lea. În plan
politic a fost un liberal democrat.
Lucrarea care l-a impus mai cu seamă a fost monumentala Istoria
universală în 35 de volume. Primele volume sunt dedicate istoriei politice a
umanităţii de la creaţia lumii până în vremea lui Cantú.
Sigur, o pondere însemnată revine în lucrare istoriei italiene şi
popoarelor din jurul acesteia: Spania, Franţa, Germania. Capitole speciale
sunt dedicate literaturii, artelor, disciplinelor umaniste, „moravurilor şi
opiniilor”.
Alte 16 volume conţin documente şi note; deasemenea un compendiu
al legislaţiei, o cronologie etc. Ultimul volum cuprinde indici şi tabla de
materii. Concepută pe asemenea coordonate se înţelege că nu totul e realizat
la acelaşi nivel. Mai consistentă şi mai echilibrat scrisă este partea apropiată
de vremea sa. Cartea a fost tradusă şi în limba franceză în mai multe ediţii62 ;
a fost, cum am spus, consultată de specialişti şi oameni de cultură din alte ţări.
Ea cuprinde o enormă cantitate de fapte şi de ştiri insolite.
A scris de asemenea o lucrare despre Independenţa Italiei (Della
indipendenza d,Italia). Alte lucrări ale lui Cantú sunt: Istoria unui secol
(1851), o Istorie a italienilor (Storia degli italiani) etc.
Extraordinara prolificitate a lui Cantu nu se opreşte aici. A scris
biografii ale oamenilor iluştri italieni (admirând pe Garibaldi), a încercat şi în
domeniul literaturii, a publicat o istorie a literaturii greceşti, latine şi italiene.
Febricitatea spiritului, vivacitatea stilului, amploarea şi diversitatea
operei sale amintesc de marele Nicolae Iorga, care a fost încă mai prolific şi a
realizat, în plus, un enorm corpus documentar.
Scrierile şi tipul de savant reprezentat de Cesare Cantu ţin, desigur, de
o anumită epocă. El s-a fixat într-un romantism liberal generos pe care l-a
ilustrat cu vigoare şi autoritate.
Viziunea romantică şi-a pus pecetea cu putere pe istoriografia ţărilor
din centrul şi sud-estul Europei. Forţa configuratoare a trăsăturilor roman-
tismului în istoriografia din această zonă a Europei este atât de elocventă,
încât ai senzaţia că dacă nu s-ar fi manifestat în marile ţări occidentale, acest
curent trebuia, oricum, să se nască şi să opereze în Europa central-estică.
Toate aceste ţări trăiau sub imperativele renaşterii naţionale; în toate –
din Polonia şi până în Grecia – năzuinţa de a-şi cuceri dreptul la existenţă, de
a-şi afirma individualitatea şi de a intra în concertul raporturilor internaţionale

62
Vezi Histoire univerelle par Césare Cantú, ediţia a III a, Paris, 1880-1884.
152
în alt chip decât ca provincii periferice ale unor imperii era mai mult decât o
sarcină politică. Era o chestiune de destin istoric sau, mai bine zis, de
reîncepere a unui nou destin.
Marile popoare ale Europei central-vestice – vorbim de poporul
german, şi cel italian – aveau o tradiţie culturală şi de civilizaţie care nu
făceau din Risorgimento un imperativ.
Pentru ţările mai mici ale Europei, cu o istorie atât de vitregă, cu
condiţia lor de ţintă şi victime a ofensivelor şi proiecţiilor de putere ale
altora63 , pentru aceste ţări timpul nu mai avea răbdare. Trebuia să încerce
prin propriile forţe, sau folosind conjuncturile internaţionale favorabile, să
spargă blocajul în care fuseseră ferecate sau măcar să facă fisuri în el, să dea
semnale ale puterii lor de viaţă.
Fiindcă nu o dată li se contesta şi această dimensiune.
Romantismul era tocmai curentul cultural a cărui vocaţie se potrivea cu
natura stării de spirit pe care o genera afirmarea vieţii naţionale. De fapt
romantismul nu făceau decât să exteriorizeze în plan spiritual un moment de
efervescenţă istorică, de înnoire a istoriei. Istoriografia era implicată organic
în toate formele de manifestare culturală a epocii, contribuind, totodată, activ
la cristalizarea ideologiei timpului, la atitudinii favorabile – începând cu
susţinerea militantă până la poziţia mai degajată cu caracter liberal – mode-
rat – şi până la respingerea prefacerilor care aveau loc, în numele
proeminenţei valorilor trecute, tradiţionale, ale societăţii.
Momentul naţional, momentul social şi specificitatea receptării
trecutului se exprima, aşadar, în romantism, care devine o cutie de rezonanţă
a acestor aspecte.
Vom înţelege, astfel, din ce cauză romantismul prezintă ca fenomen
spiritual în genere, iar istoriografia ca o componentă însemnată a lui, o mare
semnificaţie, mai ales în evoluţia culturală a popoarelor în care umanismul şi
chiar iluminismul au fost mai puţin cristalizate decât în culturile apusene.
În Polonia romantismul se grefa pe o tradiţie iluministă relativ solidă.
Adam Naruszewicz (1733-1796) întocmise o Istorie a poporului polonez
(de la origini până la 1386) în 7 volume. Poate mai importantă a fost
activitatea sa de culegere a unui imens număr de izvoare şi documente (aşa
zisele dosare ale lui Naruszewicz) în 233 de tonuri.

63
Vezi Joseph Rotschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei
Centrale şi de Est după al doilea război mondial, Editura Antet, 1997, pag. 377.
153
 Un discipol al lui Naruszewicz a fost Julian Niemicewicz
(1757-1841) cunoscut mai ales prin editarea „cântecelor istorice”, a creaţiei
folclorice care oglindeau trecutul ţării. Interesul pentru acest gen de creaţie
ţine deopotrivă de iluminism ca şi de romantism.
În secolul al XIX-lea până la insurecţia din 1830-1831, centrele princi-
pale ale gândirii cultural-ştiinţifice şi social-politice au fost Universităţile din
Varşovia şi Vilnius.
Aici şi-a desfăşurat activitatea Joachim Lelewel (1786.1861) personalitate
de frunte a istoriografiei poloneze din secolul al XIX-lea. Ca participant activ la
insurecţia din 1830-1831 Lelewel a trebuit să părăsească Polonia emigrând în
Franţa şi apoi la Bruxelles. Acolo s-a afirmat ca unul dintre fruntaşii emigraţiei de
orientare democratică şi a elaborat principalele sale scrieri.
O lucrare de mai mică întindere, Historika (Istoria) are un caracter
metodologic în care defineşte drept ţel al studierii istorice aflarea adevărului,
pledează pentru obiectivitate şi pentru necesitatea aprofundării aspectelor
esenţiale de ordin social şi naţional ale trecutului.
Principala scriere a lui Lelewel a fost Istoria Poloniei (Polska, dzieje i
rzeczy) publicată în 20 de volume, între 1854-1868. În opera lui Lelewel sunt
vizibile accentele romantice, ca şi puternice filoane raţionaliste.
Îmbrăţişează istoria propriului popor cu pasiune şi exaltare. El aşează
la temelia procesului istoric „spiritul naţional” polonez caracterizat prin
iubirea libertăţii, bărbăţie, toleranţă şi spirit paşnic, precum şi năzuinţa spre
egalitate.
Aceasta nu-l împiedică pe Lelewel să observe că istoria Poloniei
înseamnă istoria a două tendinţe antagonice: monarhică şi republicană64 .
Principalele direcţii spre care se îndreaptă preocupările lui Lelewel sunt
ideea naţională, semnificaţia acesteia şi a mişcării naţionale în istoria Poloniei
şi cea socială, îmbrăţişând cauza ţărănimii, prin eliberarea acesteia şi
înfăptuirea unei reforme agrare.
Autorul leagă epocile de înflorire a Poloniei de condiţia şi capacitatea de
apărare a şleahtei (mica nobilime) şi de apropierea acesteia de ţărănime.
Ascensiunea magnaţilor, fenomenul fărâmiţării feudale şi neînţelegerile
apărute, la nivelul micii nobilimi şi a raporturilor acesteia cu monarhia au slăbit
întregul organism statal, ducând în cele din urmă la destrămarea Poloniei.
Epoca renaşterii poloneze s-a profilat abia după divizările succesive ale statului,
învederată de reînnodarea firelor vieţii şi conştiinţei naţionale, de afirmarea
64
Istoriografia novogo vremeni stran Europî i Ameriki, Edit. Universitatea
Moscova, 1967, p. 197.
154
puternică a acesteia şi de năzuinţa de a se elibera, a reclădi unitatea şi a recupera
capacitatea de a afirmare a Poloniei în raporturile internaţionale.
Cum putem observa, scrisul lui Lelewel are un mesaj naţional activ.
Ideologia naţională a lui Lelewel se conjugă cu atitudinea democratică
a autorului în problema socială, susţinând, cum am arătat, cauza eliberării
ţărănimii.
În ce priveşte explicarea procesului istoric, Lelewel a subliniat rolul
forţelor colective, necesitatea analizei raporturilor sociale. A relevat,
deasemenea, nevoia unei istorii apte să îmbrăţişeze toate manifestările
activităţii umane şi să acorde un loc sporit abordării vieţii sociale şi
economice. Un savant preocupat de a dobândi o percepţie largă asupra
istoriei naţionale, consideră Lelewel, trebuie să ţină seama de legăturile
acesteia cu istoria universală, să sesizeze impactul raporturilor internaţionale
şi să procedeze la metoda comparată de analiză a fenomenelor istorice65 .
Curentul radical în istoriografia romantică poloneză a fost reprezentat
în special de Eduard Dembowski (1822-1846). El a conceput mişcarea de
eliberare naţională pe suportul unei revolte agrar-ţărăneşti. Textele publicate
de el, multe cu tematică istorică-politică au fost reunite sub titlul Scrieri în
cinci volume.
Romantismul de factură organică a fost reprezentat în Polonia de câţiva
istorici între care remarcăm pe Karl Hoffman (1798-1878). El considera
şleahta forţa principală de reconstrucţie a Poloniei pe calea reformelor. Ca şi
istoricii romantici din Apus, a apreciat păturile mijlocii drept factorul dinamic
al progresului economic şi purtătorul libertăţilor civice.
O problemă dezbătută amplu în istoriografia romantică poloneză a fost
aceea a căii specifice a evoluţiei Poloniei în raport cu Occidentul. Hoffman a
abordat şi el această temă, însă mult mai temperat decât alţi istorici romantici
polonezi.
Timp de aproape trei sferturi de veac – din perioada divizării sale,
pierderea statalităţii – şi până la începutul anilor 60 ai secolului al XIX-lea,
istoria Poloniei este asemenea unui, „must care fierbe”. Spiritele alese au fost
într-o continuă efervescenţă. Romantismul a răspuns acestei nevoi născută
din continuă frământare, din freamăt istoric.
Cu o forţă excepţională el s-a exteriorizat în creaţia literar artistică.
Adam Mickiewicz este o emblemă a timpului. Istoriografia s-a înscris şi ea

65
Lelewel însuşi a recurs la această metodă, întocmind în 1831 o Istorie
paralelă a Spaniei şi Poloniei în secolele XVI-XVIII. Vezi Istoria novogo vremeni…
198-199.
155
în mişcarea spirituală a vremii prin nume de prestigiu între care se distinge
prin valoarea operei, aşa cum am arătat, Joachim Lelewel.
În Cehia o figură de prim-plan ai vieţii culturale şi a istoriografiei
romantice a fost Frantisek Palačky (1798-1876). Om politic, savant, ideolog şi
istoric prodigios, Palačky a fost privit ca lider al naţiunii. A învăţat în Slovacia, a
studiat la Praga, a vădit o sete de cunoaştere şi o putere de muncă excepţionale.
Ştia patrusprezece limbi. S-a cufundat în cercetarea vechilor izvoare documentare
ale Boemei, a făcut investigaţii în arhivele Vaticanului şi la Viena.
Întreaga sa activitate urmărea să reînvie imaginea Cehiei, s-o
proiecteze în durată, să orienteze privirile spre momentele ei glorioase. Cu
alte cuvinte, să închege din mărturiile vremii şi din cercetarea faptelor trecute
conştiinţa de sine a naţiunii.
Preocuparea pentru vechile mărturii cehe s-a materializat în publicarea
vechilor Cronici Boemiene, în trei volume. A valorificat, deasemenea,
documente despre epoca husită şi Reforma religioasă Archiv Cesky (Arhiva
Cehă), în şase volume. A iniţiat deasemenea colecţia de documente Fontes
rerum bohemicarum (Izvoare cu privire la trecutul Boemiei). Palačky a editat
un Buletin al Muzeului Ceh, acest muzeu fiind el însuşi o instituţie care a
stimulat preocupările şi activitatea istoriografică.
În ordinea valorificării vechilor cronici şi documente, Palačky a
întocmit studii dedicate acestor documente.
Principalele sale scrieri sunt însă Istoria Boemiei, publicată în limba
germană, Geschichte von Bőhmen (în şase volume, începând cu 1835). A
scris, apoi, în limba cehă, o Istorie a naţiunii cehe din Boemia şi Moravia,
ducând descrierea până la 1526.
În concepţia lui Palačky cu privire la Europa Centrală apare ideea contra-
dicţiei dintre slavism şi germanism, ca ax al vectorilor istorici din această zonă.
Slavii, considera Palačky, s-au bucurat în vechime de forme democratice
şi comunitare de guvernământ şi de viaţă socială. Inechităţile juridice şi sociale
în acest spaţiu european s-au datorat culturii şi civilizaţiei de tip germanic.
Palačky apare astfel unul din apărătorii ideii specificului istoriei slave. El a
militat pentru ideea panslavă. La 1848 a deschis Congresul general Panslav ca
o contrapondere la Parlamentul naţional german de la Frankfurt.
Istoricul ceh considera că un Imperiu german ar fi condus la
hegemonia Prusiei în Europa.
Era, în schimb, loial faţă de Imperiul austriac, ca factor de echilibru
european şi ca stat care nu putea emite pretenţii la hegemonia europeană.
Susţinea austro-slavismul, lansând celebra formulă: „Dacă statul austriac n-ar fi

156
existat, el ar fi trebuit să fie creat” Este drept, Palačky se pronunţă împotriva
centralismului austriac susţinând proiectul unei structuri federative a imperiului.
Istoriografia romantică din Ungaria şi-a găsit o expresie elocventă în
activitatea şi opera lui Horváth Mihaly (1809-1878). A fost profesor la
Colegiul Theresianum din Viena şi membru al Academiei Ungare (1839).
Opera sa principală este Istoria Ungariei de la sosirea maghiarilor în Europa
până în prezent (1841).
Ca mulţi alţi istorici romantici, Horváth a atras atenţia asupra faptelor
de civilizaţie, văzând în aceasta o sarcină a savanţilor. A scris despre viaţa
poporului, despre obiceiurile şi datinile sale, a dezvăluit stările de spirit,
încredinţat că aceasta înseamnă a realiza o operă relevantă. Sub influenţa lui
Alexis de Tocqueville, autorul maghiar a căutat să urmărească dezvoltarea
democraţiei în Ungaria. Horváth a descifrat sensul istoriei poporului său în
progresul mişcării de libertate.
De aici preţuirea procesului dezvoltării intelectuale a straturilor de jos
ale societăţii şi semnificaţia pe care el o acordă educaţiei civice a mulţimii,
instruirii ei politice. Horváth a scris cu pătrundere despre războiul ţărănesc
condus de Gheorghe Doja (1514); a explicat substratul social al acestuia. A
văzut în problema agrară şi în raporturile feudale din Regatul Ungar o
chestiune-cheie a istoriei acestui regat. Nobilimea a obţinut o „victorie” în
acest război despuind pe ţărani de drepturile lor naturale, privîndu-le de
libertate, generalizând, în linii mari, iobăgia.
Victoria era doar aparentă, întrucât nemulţumirile ţărănimii au
continuat să mocnească în adâncul societăţii.
Horváth Mihaly a participat activ la revoluţia de la 1848-1849 din Ungaria.
Ulterior a fost nevoit să emigreze vreme de 17 ani. În ciuda obstacolelor, a lucrat
în Franţa şi Belgia întocmind în emigraţie principalele sale lucrări. A scris o
Istorie a Ungariei (Magyarorszag Tőrténete) (1860-1863, în două volume); apoi
o altă scriere: 25 de ani de istorie Ungară (în trei volume), în sfârşit, o lucrare
despre, Războiul de independenţă al Ungariei 1848-1849. Ultima s-a impus ca o
carte de referinţă în studierea revoluţiei de la 1848-1849 din Ungaria.
Cum vom vedea, temele abordate de Horváth au corespondenţe cu cele
examinate de Al. Papiu. Ilarian în contextul specific al istoriei românilor din
Transilvania. Lucrările lui Horváth Mihaly se disting prin claritatea structurii
compoziţionale şi expresivitate stilistică. Specialiştii îl consideră creatorul
prozei istorice ungare66 .

66
Vezi Great Historians of the Modern Age, red. Lucian Boia, Green Wood
Press, New York, 1991, pag. 342-343.
157
 3. Istoriografia romantică românească
Ca în multe alte mişcări culturale – observă Paul Cornea într-o lucrare
de referinţă – „romantismul a existat în Ţările Române fără să-şi fi făcut
cunoscută existenţa [...] El se transformă, din clipa în care îşi conştientizează
manifestarea dintr-o mişcare în stare de dispersiune şi disponibilitatea într-o
«şcoală» cu articole de crez, cu magiştri ce-i fixează strategia”1 . Anii ’30 ai
secolului al XIX-lea au fost ani de coexistenţă sub raport cultural-literar a
câtorva curente: clasicismul, iluminismul, romantismul. Pe măsură ce se
dezvoltă contactele culturale cu Apusul – în special cu mişcarea cultural-
literară din Franţa – romantismul se configurează ca mişcarea caracteristică a
vieţii noastre cultural-spirituale. El era fenomenul cel mai bine structurat
pentru a capta deopotrivă frământările şi aspiraţiile epocii. Or, tocmai această
coincidenţă între nevoile sociale şi procesele de ordin naţional care se
plămădeau în organismul social-economic şi reverberaţia lor spirituală în
registru romantic a dat curentului o consistenţă deosebită. S-a observat, pe
bună dreptate, că romantismul nu numai că s-a impus ca fenomenul
dominant în cultura română în deceniile 4-6 ale secolului al XIX-lea, dar o
dată cu el s-a afirmat conştiinţa literaturii române, aşa cum junimismul a
asigurat dimensiunea critică a acesteia.
Primele două decenii ale perioadei amintite – 4 şi 5 - au găsit
Principatele Române sub incidenţa Regimului Regulamentar, în care
inovaţiile instituţionale n-au dislocat structurile politice bazate pe dominaţia
marii boierimii. (Au făcut-o doar mai flexibilă şi au dat o anumită posibilitate
de manifestare şi unor structuri ale boierimii mijlocii şi mici). În plan social
unele reglementări în raporturile dintre aristocraţie (căptuşită cu arendaşi) şi
ţărănime au dus de fapt la intensificarea exploatării acesteia din urmă.
Atmosfera politică generală, monitorizarea rigidă şi arogantă a afacerilor
interne din Principate de către Rusia, lipsirea elementelor capabile, active şi
cu sentimentul demnităţii de perspectiva afirmării lor într-un mediu refractar,
dacă nu ostil, toate acestea au făcut din mişcarea culturală un fenomen
inaderent regimului regulamentar. Repudiind acest regim, mişcarea culturală
s-a orientat hotărât spre valorile civilizaţiei apusene, spre modelele oferite de
tipul de dezvoltare specific Europei Occidentale.

1
Paul Cornea, Originile romantismului românesc,... Editura Minerva,
Bucureşti, 1972, p. 518.
158
 Opţiunea cultural-ideologică pentru acest model a contribuit
semnificativ nu numai la orientarea stării de spirit din Principate în acest sens,
dar şi la reconvertirea procesului istoric românesc, la crearea premiselor
pentru conectarea realităţii noastre la un flux istoric nou. Elanul cultural al
epocii s-a manifestat sub însemnele romantismului prin caracteristicile care îi
sunt specifice: subiectivitate şi individualism, trăirea intensă a existenţei,
căutarea culorii şi reliefului în literatură, iar în istorie vom observa, în plus,
preocuparea pentru fenomenele originare şi pentru psihologia poporului,
pentru trecutul acestuia şi elementele sale fondatoare, dar mai cu seamă acea
vibraţie specială pentru înnoirea societăţii. Această năzuinţă înnoitoare,
imaginea proiectată în viitor a României, constituie pilonul ideologic al
mişcării culturale a vremii şi hrăneşte toate sevele sale. Ea se relevă prin
câteva repere caracteristice: nevoia resimţită de a preface radical societatea,
echivalând în fond cu realizarea modernizării ei, sensibilitatea faţă de oamenii
simpli, acuitatea perceperii problemelor sociale, în special a celei agrar-
ţărăneşti, transformarea politică instituţională a societăţii, iar, ca un corolar (şi
uneori ca o premisă), triumful ideii naţionale.
Cam toate aceste aspecte se regăsesc în istoriografie, gândită de corifeii
ei – Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu – ca o ştiinţă a naţiunii,
istoriografia trebuind, considerată, probabil, elementul central al mişcării
culturale.
Specific acesteia este faptul că dincolo de diversitatea manifestărilor,
ea dă senzaţia de corp unitar. Se vorbeşte, pe bună dreptate, de „generaţia de
la 1848” iradiind mai multe semnificaţii: comunitate sau similitudine de idei
şi de aspiraţii, tensiunea spre obiective comune, sentimentul viu al angajării.
Cultura română şi-a creat în această perioadă instrumentele necesare
organizării sale moderne: presă, teatru, dezvoltarea reţelei şcoalare – atâta
câtă a fost, constituirea de societăţii şi asociaţii literare (termenul acoperind
ideea de cultură în genere, aşa cum în perioada revoluţiei franceze mişcarea
filosofică acoperea aproape toate manifestările spirituale ale timpului – artă,
literatură, ideologie etc.), pătrunderea în circuitul publicisticii apusene,
realizarea unor susţinute contacte cu reprezentanţii de marcă au culturii şi
gândirii europene – Michelet, Edgar Quinet, Giuseppe Mazzini etc.
Toate aceste instituţii şi forme de organizare culturală se cer privite
integral, nu ca elemente disparate ale unor fenomene fiinţând în sine. Ele sunt
esenţial convergente şi ţin de nevoia resimţită a naţiunii de a se exterioriza, de
a se exprima în forme de ordin cultural.
159
 Mişcarea culturală participă, aşadar, prin chiar substanţa ei, la
afirmarea vieţii naţionale; este un factor al acesteia. Pe de altă parte, ea se
articulează cu mişcarea politică, servindu-i uneori ca acoperire, alteori
îngemănându-se cu acţiunea politică propriu-zisă.
În acest context s-a manifestat activitatea istoriografică şi s-au afirmat
marii ei exponenţi. În primul rând, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae
Bălcescu, apoi alte câteva figuri marcante, cum au fost Al. Al. Papiu Ilarian,
şi numeroşi alţi autori, având precumpănitor preocupări istoriografice, ca
Florian Aaron, August Treboniu Laurian, sau publicişti şi literaţi care
formează o întreagă constelaţie – George Bariţ, Simion Bărnuţiu,
I.Eliade – Rădulescu, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu etc.
Neîndoios, Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu definesc, prin
excelenţă, istoriografia romantică românească atât prin întinderea operei, cât
şi prin valoarea ei. Activitatea lui Bălcescu şi Kogălniceanu trece mult peste
marginile preocupărilor istoriografice. Bălcescu a fost figura simbol a
revoluţionarului romantic al epocii paşoptiste în România. De la douăzeci de
ani s-a dedicat cauzei revoluţiei şi a trăit cu o intensitate excepţională în
registru romantic. Aruncat în închisoare la 20 de ani, creator al unei noi
societăţi secrete la 24 de ani, participant de frunte la revoluţia de la 1848,
traversând peripeţii incredibile în primăvara anului 1849, încordându-şi până
la paroxism energiile spirituale şi sufleteşti spre a duce la bun sfârşit opera pe
care o considera a vieţii sale – Românii supt Mihai Voievod Viteazul –,
Nicolae Bălcescu a sfârşit la numai 33 de ani existenţa-i zbuciumată într-o
vibrare de orgă romantică: singur, departe de patrie, sărac, înmormântat fără
să se poată până astăzi identifica şi recupera osemintele.
În postumitate, cu viaţa şi opera lui Bălcescu s-a întâmplat parcă un
miracol. S-a bucurat de preţuirea tuturor curentelor de gândire, tuturor
cercurilor cultural-ideologice. A smuls admiraţia oamenilor mari de cultură
pentru viaţa lui exemplar trăită şi a fost cinstit de regimurile politice,
indiferent de natura lor. Opera a oferit tuturor elemente pentru care l-au
revendicat, deşi privită în totalitate ea este admirabil de unitară.
Este o operă destinată să-şi păstreze actualitatea. Ceea ce vorbeşte nu
atât despre virtuţile ei, cât despre avatarurile societăţii noastre. A fost actuală
atunci când a creat-o răspunzând nevoii de înnoire a societăţii. Ea se înscrie,
desigur, în arhitectura culturii timpului său. Dar fapta şi gândul lui Bălcescu
au tins spre un proiect transformator mai larg decât acela pe care l-a pus în
practică revoluţia.
160
 Ulterior, opera şi activitatea sa transmiteau un mesaj cu atât mai actual
cu cât perioada de după 1848, şi în special de după 1866, a însemnat o
închidere faţă de idealurile prefacerii societăţii nutrite de revoluţie. Iar mai
târziu, când proiectul comunist a însemnat, practic, un eşec al încercării de a
renova autentic societatea, mesajul operei sale şi-a păstrat valabilitatea. El nu
s-a regăsit în volbura prefacerilor febrile dominate de o putere care anula
esenţa omului ca fiinţă liberă.
Mesajul operei lui Bălcescu este actual şi astăzi. Problema înnoirii, a
edificării unei civilizaţii superioare se pune în faţa poporului nostru într-un mod
dramatic. Iar fiinţa pură a omului Bălcescu trăind înalt sub ideea datoriei
asumată ca un imperativ categoric face din el, în permanenţă, un model şi un
exemplu. Iar fără figuri exemplare lumea ar fi mai săracă şi mai pustie.
Bălcescu este un om care a îmbogăţit cu fiinţa lui galeria oamenilor exemplari.
Mihail Kogălniceanu face parte din constelaţia istoricilor romantici, ca
şi Bălcescu. În gândirea lor există multe aspecte comune, dar şi deosebiri.
Bălcescu tindea spre radicalitatea democratică. La 1848 el s-a integrat
fenomenului revoluţionar global din Ţările Române. Aceasta nu înseamnă că
proiectul gândit de el se suprapunea cu faptele şi cu dimensiunea revoluţiei,
aşa cum s-a închegat ea în realitate. El năzuia spre o acţiune mai energică şi
mai hotărâtă; căuta să impună un program de rezolvare a problemei agrare,
de asemenea mai hotărât şi mai larg; în sfârşit, în planul transformărilor
politice Bălcescu le dorea mai cuprinzătoare. Susţinea, de pildă, ideea
introducerii votului universal.
Credea în popor, în puterea de înrâurire a maselor însufleţite printr-o
operă de propagandă bine organizată.
Zeul lui era Revoluţia. Nu neapărat o revoluţie violentă ca acţiune, dar
o reconversie prin rupturi dinamice, prin transformări adânci ale procesului
istoric. Într-un text celebru al său din 1850, Mersul revoluţiei în istoria
românilor, Bălcescu credea că Providenţa se aliază cu năzuinţa spre bine şi
frumos a popoarelor. Acestea străbat din treaptă în treaptă, mişcarea spre
împlinirea idealului. Aşa s-a întâmplat şi cu poporul român care a ajuns până
la revoluţia de la 1848. Tendinţele regenerării s-au conturat o dată cu
mişcarea revoluţionară de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu (o
revoluţie democratică – în sens de politică – şi naţională) şi s-au exprimat în
chip matur în revoluţia de la 1848, cu caracter democratic şi social.2

2
N. Bălcescu, Opere II, ediţie 1982, p. 110-111.
161
 Dar înfrângerea revoluţiei a dezvăluit că spre a se atinge aceste
obiective, prioritară pe ordinea de zi este revoluţia naţională, adică realizarea
unităţii românilor.3
Acest mare act emancipator ar fi antrenat şi realizarea sarcinilor de
ordin democratic şi social.
Observăm, aşadar, o înţelegere pătrunzătoare a liniei de mişcare a
procesului istoric.
Dincolo de acest proces înscris în linia duratei istoriei, atitudinea lui
Bălcescu se defineşte limpede în denunţarea „monstruoasei clădiri de tiranii,
puse una asupra alteia şi toate rezemate apăsând pe popor, pe ţăranul
muncitor”.4 Cu privirea îndreptată mereu spre naţiune – steaua sa polară –,
Bălcescu credea în puterea de renaştere a ţărilor române – Muntenia,
Moldova, dar deopotrivă şi Transilvania. Nu însă prin jocul întâmplărilor, ci
prin înmănunchierea energiilor şi dăruirea pe altarul idealurilor.
Bălcescu a fost un vizionar. Un exaltat şi visător, temperat de
discernământul omului politic. Avram Iancu a fost eroul.
Mihail Kogălniceanu a îmbinat puterea de pătrundere a situaţiilor
istorice cu capacitatea de a găsi răspunsul potrivit şi simţul construcţiei
edificiului social-politic.
Bălcescu admitea prefacerea societăţii şi ca un construct al raţiunii. El
nu aspira doar ca datele realităţii să fie explorate raţional. Tindea să refondeze
realitatea pe temeiul raţiunii, o forţă dotată cu puteri demiurgice generând
realităţi potrivit proiectelor ei.
Kogălniceanu era un liberal luminat.
Tipul lui de gândire se definea aproximativ în următorii termeni:
a. Societatea trebuia înnoită. Pentru aceasta sunt necesare reforme care
să răspundă „duhului veacului” ;
b. Regenerarea societăţii presupune un program de măsuri democratice
şi mai ales o reformă cu caracter social de emancipare a ţărănimii ;
c. Schimbarea condiţiei ţărănimii însemna eliberarea ei de sub tutela
raporturilor feudale şi împroprietărirea ;
d. Această reformă avea nu doar o semnificaţie socială şi economică,
transformând raporturile pe care se clădea societatea românească timp de mai
multe secole. Ea avea şi o semnificaţie naţională, contribuind la cimentarea

3
Ibidem, vol. I, ediţie 1974, p. 111-112.
4
Ibidem, p. 108.
162
societăţii, transformând pe ţăran în cetăţean, multiplicând izvoarele de
energie ale vieţii naţionale ;
e. Reforma trebuie promovată în ciuda rezistenţelor întâmpinate din
partea moşierilor, dar ea urma să fie realizată „de sus”, printr-o soluţie
paşnică, fără să atace nervul vital al marii proprietăţii.5
Ţăranii sunt elementul cel mai puternic al naţionalităţii române, „sunt
însăşi ţara”;6 li se cuvine un alt rol în societate, dar într-o alcătuirea în care şi
clasele superioare, boierii, să fie ocrotiţi în interesele lor.
Aceştia sunt şi ei un element istoric al ţării, li se cuvine recunoaşterea.
Boierii reprezintă, deci, un factor important al societăţii. „Spiritul boieresc”
nu mai poate fi însă perpetuat într-un regim constituţional ;
f. Reformele sociale, economice, politică şi constituţională vor da
societăţii o nouă fizionomie, vor marca deschiderea spre modernizarea
societăţii, vor înălţa condiţia naţiunii române ;
g. Convingerea lui Kogălniceanu era deci că progresul societăţii se
realizează prin reforme graduale, nu prin zguduiri revoluţionare. „Ţara
noastră – scria în 1852 – nu prin grabnice şi zgomotoase schimbări se poate
ridica. Reformele blânde şi graduale, îmbunătăţirile serioase, răspândirea
instrucţiei publice, egala îndrituire a tuturor claselor naţiunii, îndreptarea
moravurilor în familie, întărirea, statornicirea şi respectarea puterii
ocârmuitoare, ca organ al legii, acestea sunt singurele elemente de regeneraţie
pentru noi. Orice schimbare silnică, orice prefacere năprasnică nu pot să nu
fie decât fatale. Când revoluţiile încep, civilizaţia încetează; războiul
niciodată nu a făcut decât a mistui rodurile semănate în timpul păcii”.7
Făcea această consideraţie un om al revoluţiei de la 1848. Nici atunci el
nu împărtăşea ideea revoluţiei în termeni de acţiune, deşi elaborase poate cel
mai cuprinzător program (în sensul de cel mai bine elaborat) de transformare
a Ţărilor Române şi de unire a Principatelor.

5
Mihai Kogălniceanu, Discursuri parlamentare din epoca Unirii, 22
septembrie 1857-14 dec. 1861, ediţie de Vladimir Diculescu, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1959, p. 290-291.
6
Ibidem, p. 54-55. Concepţia lui Kogălniceanu cu privire la eliberarea şi
împroprietărirea ţărănimii expusă pe larg în discursul memorabil din 25 mai 1862.
Vezi D.C. Sturza-Şcheeanu. Acte şi legiuni şi privitoare la chestia ţărănească, seria I,
vol. II, Bucureşti, 1907, p. 405-452.
7
Mihail Kogălniceanu, Opere II, Scrieri istorice, text stabilit, studiu
introductiv, note şi comentarii de Alexandru Zub, Editura Academiei, Bucureşti,
1976, p. 451.
163
 Reforme graduale, dar cu caracter organic, concepute într-o largă
perspectivă de transformări şi duse la capăt cu energie. Reforme prin care
societatea să beneficieze de înnoiri efective si să răspundă „duhului” acelui
veac. Să răspundă sarcinilor aflate în faţa societăţii, sarcini gândite
pătrunzător şi cu sagacitate.
h. Iar ca însemne tutelare de faptă, simţire şi gând ale oamenilor,
Kogălniceanu situa ideea naţională, patria şi patriotismul.
În acest plan, al raportării la istorie, la valorile şi semnificaţiile ei, la
rolul istoriei ca ştiinţă a naţiunii, punctele de vedere ale lui Kogălniceanu şi
Bălcescu formează, practic, un corp comun. Sunt nutrite de aceeaşi viziune,
de aceleaşi idei. Coincid în privinţa tipului de istorie care se cerea cultivat, a
atitudinii faţă de valorificarea vechilor izvoare, a misiunii istoriei în contextul
afirmării vieţii naţionale.
Ca atare, aspectele legate de viziune, de metoda de cercetare şi mai ales
de rolul cultivării istoriei (şi chiar de forţa mitului istoric) nici nu se pot, la
urma urmei, trata distinct, întrucât ar însemna să se reia succesiv aceleaşi set
de idei de la un autor la altul. Într-o amplă lucrare de referinţă, în trei volume,
Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, Elena Tacciu scrie:
„Cultul trecutului eroic, paradigmă primordială a mentalităţii paşoptiste,
fiorul sacru al mytistoriei naţionale au în Nicolae Bălcescu un partizan
declarat. Când Kogălniceanu afirma că «istoria noastră are destule fapte
istorice», Bălcescu îi adresa epitalamuri muzei Clio vizând o «sfântă carte»
unde se află înscrisă gloria României şi «viaţa eroică a părinţilor ei»”8 .
Istoria era privită de ambii autori romantici ca o carte a naţiunii. Iar cum
naţiunea era valoarea supremă în conştiinţa fruntaşilor români de la 1848 (de la
munteni şi moldoveni, la ardelenii care i-au adus prin Simion Bărnuţiu, în vestita
Cuvântare de la Blaj din 2 mai 1848, omagiul valorii supreme), se înţelege
preţuirea pe care cei doi protagonişti ai istoriografiei romantice o acordau istoriei.
Nicolae Bălcescu începea imnic un capitol al lucrării sale Românii supt
Mihai Voievod Viteazul: „Deschid Sfânta carte unde se află înscrisă gloria
Românilor ca să pun înaintea ochilor fiilor ei pagini din viaţa eroică a
părinţilor lor”.9

8
Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. III,
Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 222.
9
Nicolae Bălcescu, Opere III, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, ediţie
Daniela Poenaru, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, p. 19.
164
 Şi Bălcescu şi Kogălniceanu vedeau în istorie instrumentul
indispensabil întemeierii naţiunii, factorul de coagulare a acesteia, de
solidarizare a corpului naţional. Istoria nu doar celebra evenimentele
glorioase şi faptele demne ale trecutului. Contemplarea se îmbină, cu
convingerea în puterea ei de înrâurire asupra conştiinţelor. Avea, cu alte
cuvinte, un rol formativ. În Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei
românilor, Nicolae Bălcescu scria: „Români au trebuinţă astăzi să se
întemeieze în patriotism şi în curaj şi să câştige statornicie în caracter. Aceste
rezultate credem că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională şi
când aceasta ar fi îndestul răspândită”.10
Kogălniceanu formula aceeaşi idee în termeni proprii. În Cuvânt
pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din
noiembrie 1843 el spunea: „După priveliştea lumii, după minunile naturii,
nimic nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte
decât Istoria [....] istoria, după Biblie trebuie ca să fie, şi a fost întotdeauna,
cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om în deosebi”.11
În Cuvântul introductiv .... Kogălniceanu extinde consideraţiile asupra
capacităţii de înrâurire a istoriei. O priveşte, printre altele, ca o magistra
vitae, (o carte de învăţătură cu scopuri didactice şi de informare), disciplină
care lărgeşte orizontul cultural şi, mai ales, care asigură formarea
sentimentului duratei. Este mijlocul prin care să poţi cunoaşte ce s-a
întâmplat în trecut, să faci legătura cu prezentul, în plus să încerci o predicţie
asupra viitorului. Ca atare, dincolo de definirea identităţii istoria ajută,
bineînţeles, la configurarea unei proiecţii în viitor.
Desigur, această funcţie este întrucâtva subsidieră, servindu-i lui
Kogălniceanu să rotunjească virtuţiile istoriei.12
Accentul cade, la el, ca şi la Bălcescu, pe descifrarea trecutului şi pe
contribuţia ei la fundarea sentimentului naţional, de fapt la construcţia ideii
naţiunii. De aici convingerea că istoria este nu numai depozitara experienţei
vieţii poporului, dar şi izvorul de mărturisire a unor fapte remarcabile, a unor
evenimente încărcate de glorie. Pentru Bălcescu, punctul culminant al

10
Idem, Opere I, ediţie critică de G. Zane şi Elena G. Zane, Editura
Academiei, Bucureşti, 1974, p. 95.
11
Mihail Kogălniceanu, Opere II, Scrieri istorice, ediţie Alexandru Zub,
Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 386.
12
Ibidem, p. 389.
165
faptelor celor mai strălucite ale luptei părinţilor pentru libertate a fost Mihai
Viteazul. Scria istoricul despre lupta de la Călugăreni: „Timpuri d-o memorie
glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire, când părinţii noştri, credincioşi
sublimi, îngenunchiau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul
armatelor laurii biruinţii sau coroana martirilor”.13
Seria marilor bărbăţi urcă, desigur, cu mult înaintea sfârşitului de veac
al XVI-lea. Bălcescu evocă succesiv: „Mircea cel Bătrân fu cel dintâi cavaler
al creştinătăţii care se ispiti a opri furia lor (a turcilor – n.ns.). În cîmpurile
Rovinei el înfrâna trufia lui Baiazet I”. ,,Câţiva ani după aceea, un alt căpitan
vestit apăra altarele patriei şi creştinătăţii împotriva cumpliţilor lor vrăjmaşi.
Vrednic emul al lui Ioan Huniade, ţinu mai mulţi ani cu mirarea tuturor
popoarelor, războaie crunte cu turcii ... Vlad Ţepeş, V.V. zdrobea prin
biruinţele sale pe cruntul Mahomed II, «concherantul» Constantinopolului şi
scăpă încă o dată independenţa ameninţată”.14
Înainte ca Bălcescu să puncteze asemenea momente, Mihai
Kogălniceanu glorifica şi el faptele eroice ale unor domnitori români. Istoria
Greciei sau a Romei antice stârnise, desigur, un interes universal, arată
Kogălniceanu la 1843, relevând în continuare: „...Dar în ce atinge de curajul
individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărării, de mărinimia şi
bărbăţia voievozilor noştri, cari, deşi pe un teatru strâmt şi cu mici mijloace
au săvârşit lucruri urieşe, în toate acestea, domnilor mei, nu mă tem a zice că
istoria noastră ar fi mai jos decât istoria a oricărui popor, vechi sau nou”.15
Ridicând pe un asemenea piedestal valoarea şi funcţia istoriei, vom
putea înţelege cu uşurinţă importanţa pe care Kogălniceanu şi Bălcescu au
acordat-o aflării, strângerii şi publicării izvoarelor documentare, în special a
celor vechi. Ambii au fost preocupaţi de iniţierea unor publicaţii specializate
şi a unor vaste colecţii documentare.
În Introducere la revista „Arhiva românească” publicată în 1841,
Mihail Kogălniceanu releva: „Istoria românească mai ales să ne fie cartea de
căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre ... Spre a păstra românilor
acest paladium, adică scrierile acestor bărbaţi noi ne-am propus să publicăm
o colecţie a tuturor hornicarilor Valahiei şi Moldovei”.16 Până la realizarea

13
Nicolae Bălcescu, Opere III, ... ediţie 1986, p. 19.
14
Ibidem, p. 17.
15
Mihail Kogălniceanu, Opere II, ... ediţie 1976, p. 390.
16
Ibidem, p. 404-405.
166
acestui proiect Kogălniceanu ţinea şi publica prin intermediul „Arhivei
româneşti” şi alte categori de izvoare de mai mică întindere dar cu mare
valoare documentară: urice, şi acte vechi,17 Bălcescu era, ca şi omologul său
moldovean, un însetat de izvoarele istorice şi un mare doritor de a pune în
operă publicarea unui corpus de documente. Istoricii trebuiau să extindă
ştirile cunoscute, „să alerge la izvoarele originale, să caute şi să adune toate
daturile putincioase, şi atunci vor putea ţese o bună istorie”18 . „Magazinul
istoric pentru Dacia” –, înfiinţat împreună cu August Treboniu Laurian, era
un început. Proiectul conceput de Bălcescu era vast. Reţine atenţia
diversitatea arcului de izvoare care ar fi trebuit, după Bălcescu, să fie
exploatate: a. poeziile şi tradiţiile populare – surse care spun multe despre
viaţa şi existenţa poporului, despre caracteristicile miturilor, datinilor şi
reprezentările lor mentale; b. o altă categorie de izvoare o formează legile şi
instituţiile juridice; c. cronicile, atât cele naţionale cât şi străine, cu imensa lor
bogăţie de informaţii. Aceasta ar fi urmat să fie cercetate temeinic în două
sensuri: prin realizarea unui scrupulos examen critic şi prin eventuala punere
în valoare a unor letopiseţe şi cronici încă nedescoperite.19 De mare efect
găsim caracterizarea cronicarilor umanişti pe care a făcut-o Bălcescu: „Aceşti
cronicari se deosibesc toţi printr-o mare erudiţie. Stilul lor e serios, sentenţios
şi plin de reflexii filosofice; aceasta îl face să fie cam rece şi ostenitor. Uneori
însă ne reprezentează câte un tabel mai variat şi naiv”.20
Ambii istorici au cunoscut bine scrierile cărturarilor secolului
al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea.
Kogălniceanu a preţuit lucrarea lui Petru Maior Istoria pentru
începutul românilor în Dacia şi a contribuit, împreună cu A.T.Laurian şi
Anastase Panu, la editarea, în 1853, a însemnatei opere a lui Gheorghe
Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, vol. I-III, Iaşi, Tipografia
Româno-franceză, 1853-1854. A fost o mare iniţiativă culturală, opera lui
Şincai fiind editată integral pentru prima oară.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cei doi istorici pledează pentru un alt
tip de istorie, în sensul de a depăşi formula tradiţională redusă la

17
Ibidem, p. 405-406.
18
Vezi Nicolae Bălcescu, Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei
românilor, în Opere I...., ediţie 1974, p. 96.
19
Ibidem, p. 96-97.
20
Ibidem, p. 98.
167
evenimentele politice şi militare spre a realiza o istorie cuprinzătoare
îmbrăţişând viaţa poporului sub diversele sale ipostaze: social-economice,
instituţionale, politice, culturale.
Se profila, astfel, o clară orientare spre istoria civilizaţiei, aptă să
deschidă orizonturi noi de percepere a proceselor dezvoltării poporului.
Ca o istorie să descifreze sensurile evoluţiei şi frământările vieţii
naţionale – sublinia Bălcescu – ea „nu trebuie să fie numai ca un şir de
oarecare de întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o coloare, fără
nici un adevăr local; nu trebuie să se ocupe numai de oarecare persoane
privilegiate, dar să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, simtimentele
şi obiceiurile lui în deosebite veacuri”21 .
În acelaşi chip, acelaşi gând îl exprima şi Mihail Kogălniceanu cu vreo
doi ani înainte: „Până acum – sublinia el în Lecţia de deschidere din 1843 –
toţi acei ce s-au îndeletnicit cu istoria naţiunii n-au avut în privire decât
biografia domnilor, nepomenind nimica de popor, izvorul a tuturor mişcărilor
şi isprăvelor şi fără de care stăpânitorii n-ar fi nimică. Mă voi sili să mă feresc
de această greşeală de căpetenie, ci, pe lângă istoria politică a ţărilor, atât cât
voi fi ajutat de documentele şi tradiţiile vechi, voi căuta a vă da o idee
lămurită asupra stării sociale şi morale asupra obiceiurilor, prejudeţelor,
culturii, negoţului şi literaturii vechilor români”.22
La ambii istorici romantici problema nu este doar de înnoire
metodologică. Ei vroiau, cum ştim, o istorie naţională, iar ideea de naţiune
implica poporul, totalitatea etnică. Prin urmare, sarcinii îi răspundea istoria
civilizaţiei, nu o restrânsă istorie politică.
Altfel spus, istoria naţiunii gândită în termeni moderni apropie tratarea
problematicii ei ca istorie a civilizaţiei, după cum o dată conştientizat acest
concept în întreaga sa complexitate, el contribuie la lărgirea orizontului
istoriografiei şi la dobândirea unor noi înţelesuri ale ei.
*
Kogălniceanu şi Bălcescu au relevat necesitatea întocmirii unor istorii
naţionale. Dar îndemnul lor avea atunci mai de grabă valoarea unei idei decât
al unui proiect imediat tangibil. Faţă cu starea cercetărilor din epocă şi cu

21
Ibidem, p. 95.
22
Mihail Kogălniceanu, Opere II Scrieri istorice, ediţie 1976, p. 394.
168
nivelul de pregătire a premiselor, ideea era prea temerară. Totuşi, ambii autori
au purces, fiecare pe drumul său, să împlinească ceva din marele proiect.
Din fragedă tinereţe Kogălniceanu a pornit „să asalteze cerul”.
La 17-18 ani, aflat la studii în Franţa şi Germania, şi-a fixat ca proiect
întocmirea unei ample istorii a românilor – Historie de la Valachie, de la
Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Ţării Româneşti, a
Moldovei şi a românilor transdanubieni). Până în 1837, la vârsta de 20 de ani
a publicat în limba franceză un prim volum Istoria Daciei, a românilor
transdanubieni şi a Valahiei (1241-1792).
În acelaşi an i-a apărut, tot la Berlin, o Schiţă asupra istoriei
moravurilor şi limbii ţiganilor, un mic studiu menit să satisfacă o curiozitate
de înţeles pentru spiritul romantic al epocii faţă de o comunitate pentru care
se trezea un interes etno-folcloric şi, poate, social-cultural.
Aceste lucrări dau măsura unei activităţi frenetice, impresionând până
astăzi prin forţa şi energia intelectului său. Revenind în ţară după 1837 n-a
mai apucat să întregească opera plănuită la Berlin. A continuat să lucreze în
alte planuri cu aceeaşi intensitate şi energie până spre 1855, deschizând noi
drumuri în publicistica literară şi istorică, participând la evenimentele anului
1848, dar mai ales ilustrând remarcabil noi faţete ale activităţii istoriografice,
între care se cuvine remarcată, în mod special publicarea primului corpus de
izvoare narative Letopisiţele Ţării Moldovei (1852). Ceea ce a întreprins
Kogălniceanu în această etapă a smuls admiraţia unor figuri importante ale
culturii noastre – printre care Nicolae Iorga23 . După 1855 Kogălniceanu s-a
impus în prim planul vieţii politice şi ca om de stat. Acad. Andrei Oţetea îl
considera, nu fără temei, cel mai mare om de stat român din secolul XIX24 .
Opera istorică a lui Mihail Kogălniceanu şi-a găsit un exeget de
excepţie în prof. Alexandru Zub25 .
Răspunzând tentativei de a realiza o sinteză a istoriei naţionale, Istoria
Daciei, a românilor transdanubieni şi a Valahiei urmează să ne reţină atenţia

23
Vezi Nicolae Iorga, Mihai Kogălniceanu, scriitorul, omul politic şi românul,
Bucureşti, f.a., p. 40.
24
A. Oţetea, Mihail Kogălniceanu, istoric şi om de stat, în „Studii”, XIX,
1966, nr. 5, p. 862.
25
Alexandru Zub a examinat în numeroase cercetări activitatea lui Mihail
Kogălniceanu. Referenţială este ampla lucrare Mihail Kogălniceanu Istoric, Editura
Junimea, Iaşi, 1974, 852 p.
169
mai cu osebire. Este considerată prima lucrare cu adevărat modernă asupra
trecutului naţional.
I-a solicitat lui Kogălniceanuun un imens efort de documentare, mai
ales că, aflându-se în străinătate, el trebuia să apeleze în ţară pentru unele
cărţi, documente sau informaţii care îi erau necesare.
Prima parte a lucrării este dedicată istoriei Daciei înfăţişând fenomenul
dacic până la cucerirea dacilor de către romani, apoi colonizarea romană a
Daciei şi epoca năvălirilor barbare, în sfârşit, situaţia românilor
transdanubieni cu accentul pe epoca ţaratelor româno-bulgare. Într-un capitol
distinct, Kogălniceanu tratează problema raporturilor româno-ungare în
Transilvania – a voievodatelor române, a conflictelor cu regalitatea maghiară
şi a începutului stăpânirii Ungariei în Ardeal.
Remarcăm spiritul de sinteză şi vigoarea descrierii, evidente în textul
lui Kogălniceanu.
Cea mai mare parte a lucrării este dedicată, bineînţeles, istoriei Ţării
Româneşti (Valahiei) începând cu 1241, când se considera că s-a întemeiat
statalitatea la sud de Carpaţi prin descălecarea lui Radu Negru I şi până la
1792 (când s-a încheiat tratatul de pace ruso-turc de la Iaşi).
Mircea cel Bătrân este înfăţişat ca un mare domnitor. Se prezintă
echilibrat Vlad Ţepeş, menţionând scenele de groază sugerate de pădurea de
ţepi în care erau înfipţi oamenii lui Hamza Paşa.
Un capitol substanţial este închinat domniei lui Mihai Viteazul,
percepută în spirit romantic, apoi domniei lui Matei Basarab.
Despre scenele premergătoare prinderii şi execuţiei lui Constantin
Vodă Brâncoveanu scrie cu căldură şi forţă evocatoare.
Tratează în termeni vehement critici, dar aş spune veridici, epoca
fanariotă (domnitorii sunt priviţi ca „arendaşi” ai slujbei domneşti26 ).
Paragrafe speciale sunt dedicate moravurilor, instituţiilor şi vieţii
religioase a valahilor. Acolo găseşte el poporul, „adevărata faţă a statului”27 .

26
Sub fanarioţi, Ţările române „devin o fermă pe care o închiriau marii viziri”.
Mihai Kogălniceanu, Opere II, ediţia 1976, p. 273, vezi şi p. 274-275; 318-319.
27
Mihail Kogălniceanu, Opere II, ediţie 1976 „Până în secolul al XVII-lea –
scrie Kogălniceanu – prin poporul român se înţelegea prinţul, clerul şi nobilimea; ceea
ce astăzi noi înţelegem prin popor, adevărata forţă a statului, erau atunci şerbi, într-un
sens mai restrâns decât în Franţa şi în alte părţi ale Europei” p. 186.
170
 Kogălniceanu are intuiţia unor repere valide de periodizare a istoriei
Ţării Româneşti, deşi porneşte de la câteva vârfuri ale domniei: de la
întemeierea statului la Mircea cel Bătrân, de aici la Radu cel Mare (1508)
apoi la Mihai Viteazul (1601). Fixează apoi o limită despărţitoare o dată cu
instaurarea regimului fanariot şi se opreşte la Tratatul de pace ruso-turc de la
Iaşi care a marcat unele schimbări în condiţia politică şi internaţională a
Ţărilor Române. Mai târziu, Kogălniceanu va fixa drept punct de pornire a
unei noi epoci mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu (1821).
Figură de prim plan a istoriografiei romantice, creator de publicaţii
istorice, editor de documente şi de izvoare narative, doctrinar, împreună cu
Nicolae Bălcescu, al istoriei ca suport al afirmării naţiunii, al studierii
trecutului ca factor al solidarizării naţionale, Mihail Kogălniceanu a marcat,
alături de acelaşi Nicolae Bălcescu, o paradigmă în perceperea semnificaţiei
istoriei, în abordarea problemelor ei metodologice, în situarea istoriografiei
române în orizontul modernizării.
Ei au dat de asemenea un impuls semnificativ studierii istoriei sociale,
depăşind nu doar epoca lor, dar având în multe privinţe o percepţie profundă
asupra raporturilor sociale în istoria României, percepţie care poate servi şi
astăzi (cel puţin pentru anumite domenii) drept punct de plecare în
revigorarea studiilor de istorie socială.
Înainte de a trece la acest aspect al preocupărilor celor doi reprezentanţi
de seamă ai istoriografiei noastre romantice este necesar să ne oprim la opera
de căpetenie a lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.
În puţine texte istorice din literatura noastră găsim atâta ardenţă a
sentimentului şi totodată atâta convingere că tonalitatea adoptată surprinde
esenţa tabloului istoric şi a eroului care domină tema. În unele pasaje
Bălcescu scrie însă prea înflăcărat şi cade în exces, făurind un erou imaginar
cu mult peste ceea ce ar fi fost necesar spre a reda esenţa faptelor şi a lumii
lăuntrice a lui Mihai Viteazul.
Pe Bălcescu nu doar l-a preocupat intens tema căreia i-a dedicat atâta
energie, atâta concentrare sufletească şi spirituală. L-a obsedat pur şi simplu.
A căutat să se documenteze cât mai amplu, a cercetat în diverse biblioteci,28 a
consultat cabinete de stampe, s-a aflat în corespondenţă, pe când era în exil,

28
Ştiri interesante în acest sens la G. Zane, N. Bălcescu la Biblioteca Poloneză
din Paris, în N. Bălcescu, Opera. Omul. Epoca, ediţia a IIa, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1977, p. 359-404.
171
cu prieteni sau cunoscuţi din Principate şi din Transilvania în căutarea unor
izvoare.
Bibliografia folosită în lucrare este impunătoare. Numeroase cronici,
documente şi lucrări sunt în limbi străine.
Bălcescu era dotat cu spirit critic, cu preocuparea pentru acurateţea
documentării şi cu remarcabile aptitudini stilistice. Scrisul are frăgezimea
exprimării cronicăreşti,29 dar şi vibraţia unui arc încordat în dorinţa de a
transmite frământarea epocii şi trăirea evenimentelor prezentate. În fond,
momentul istoric Mihai Viteazul este prin excelenţă al faptelor de arme:
pregătiri militare, campanii, bătălii, amplasării de garnizoane, negocieri şi
alianţe de tot felul: politice, diplomatice, militare. Totul se petrecea într-o
neîntreruptă combustie.
În Românii supt Mihai Voievod ... istoricul a căutat să transpună
cititorul în epocă, să refacă un traseu în care datele reale urmau să închege o
epopee.
Figura lui Mihai Viteazul este a unui arhetip; bătăliile purtate de el
capătă proporţii de legendă30 . În lucrarea amintită a Elenei Tacciu,
Romantismul românesc, autoarea relevă literaturitatea monografiei lui
Bălcescu şi faptul că, într-un fel, Românii supt Mihai Voievod ... se înscrie în
specia poemei istorice de factură romantică31 .

29
Spre exemplificare, vom lua la întâmplare textul de la p. 73. Întâlnim
formule ca: „Vestea aceasta turbură veselia minţii”. „Solii săi alerga cu grabă la
împăratul”...; „împreună cercară sfat cum să apere mai bine ţara”..., cete turceşti se
ispitea” a trece Dunărea ... „În această nevoie, sfatul ostăşesc chibzui”... „Sinan Paşa
se pune cu multă silinţă şi înfocare de a sfârşi podul”... (N. Bălcescu, Opere III, ediţia
1986, p. 73).
30
Iată descrierea asaltului iniţiat de Mihai Viteazul menit să stăvilească oştirea
turcească: „... Mihai cugetă întru inima sa că împregiurarea cere neapărat vreo faptă
eroică spre a descuragia pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăşte atunci [...], a
cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale.
Ridicând ochii către cer [...] smulge o secure ostăşească de la un soldat, se
aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l amerinţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se
încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman paşa, [...] izbeşte şi pe alte capete de
vrăşmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi
rănit”. (N. Bălcescu, Opere III, ediţia citată, p. 80-81).
31
Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. III,
Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 327.
172
 Metoda folosită spre a obţine asemenea efecte este cunoscută: pe seria
faptelor se altoiesc stările sufleteşti ale actorilor peste care autorul adaugă
propriile consideraţii atât cu privire la fapte, cât mai ales la stările sufleteşti şi
la intenţiile dinapoia faptelor. Metoda resuscitării vieţii trecute se contopeşte
cu imaginaţia autorului în pură manieră romantică. Unde începe imaginaţia
se subţiază însă senzaţia de viaţă (de recreare a vieţii trecute, cum se exprimă
Nicolae Iorga).
În general, Bălcescu a avut darul punerii în scenă a faptelor descrise.
Iar cum în seria faptelor domină bătălia, acestea chiar riscă să se transforme
într-o aglomerare de date dacă nu configurează un scenariu.
În descrierea bătăliei de la Călugăreni putem citi: „În sfârşit, soarele
veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi
bilanţul cel mai strălucit al cununei gloriei române ... Mihai, plin de încredere
în energia armatei sale, trece podul în capul a opt mii de ostaşi şi se lasă cu
furie asupra osmanliilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din
pădure şi al tunurilor pustiesc armata turcească, oborându-i la pământ lume
multă ...
Dar vrăjmaşul se bate cu inimă, îşi împrospătează adesea oştile, ceea ce
nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt.
De trei ori românii îi împresoară şi prăvălesc pe turci şi de trei ori fură
împinşi înapoi.
Astfel urmă lupta cu noroc schimbător, de la răsăritul soarelui până
către două ceasuri înaintea apusului, biruitorii rămânând adesea biruinţi şi
biruiţii biruitori”32 .
Aceeaşi iscusinţă a punerii în scenă o putem observa în descrierea
bătăliei de la Şelimber, în cazul altor lupte purtate de oştirea română, sau al
confruntărilor militare care au presărat în epocă Europa, din Ungaria şi
Polonia până la Rusciuk şi Vidin.
În descrierea scenelor de luptă se resimte influenţa lui Titus Livius,
senzaţie sporită şi de câteva discursuri (imaginare bineînţeles), pe care
Bălcescu le introduce în text. Şi ca senzaţia să fie şi mai puternică, amintim
recursul la câteva semne premonitorii prin care Bălcescu doreşte, probabil, să
sporească intensitatea dramatică a textelor. Este drept, autorul a făcut-o cu
discreţie, uzând de procedeu doar în două trei cazuri.

32
Nicolae Bălcescu, Opere III, ed. cit., p. 77-79.
173
 O relevabilă punere în scenă consacră intrarea lui Mihai Viteazul în
Alba Iulia şi proclamarea lui ca voievod al Ardealului.33 Scenariul este
preluat aproape aidoma în filmul în care actorul Amza Pellea a jucat rolul lui
Mihai Voievod.
Mai reuşite, poate, decât aceste scene sunt evocările istorice cu care se
deschid unele părţi ale lucrării lui Bălcescu. Semnificativă, bogată în reflecţii
şi bine construită ca sinteză epică este însăşi Introducerea lucrării.34
Remarcabilă este evocarea cetăţii de scaun a Ţării Româneşti – oraşul
Târgovişte.
Sigur, o puternică impresie lasă evocarea Ardealului – perceput ca
topos al armoniei între om şi natură.35
Opera lui Bălcescu e presărată cu reflecţii asupra ideii de naţiune şi
unităţii naţionale. Autorul vede în Mihai Viteazul un purtător al acestei idei,
un promotor al conştiinţei naţionale.
Altfel spus, domnitorul apare conştient de misiunea istorică.
Sigur, tălmăcirea evenimentelor şi obiectivelor împlinite de marele
voievod este excesivă. Este drept, Bălcescu nu omite să menţioneze că în
secolul XVI (şi mai înainte) idea de naţiune se manifestă mai degrabă ca un
sentiment. Nu avea „un caracter mintos şi ideal” – cum se exprima istoricul –
dar se manifesta ca „simtiment”,36 puternic şi intens, inspirând năzuinţa
multor domnitori. Ea îşi găseşte cea mai vie expresie în faptele lui Mihai
Viteazul.
De fapt istoricul proiectează asupra domnitorului propriile sale idei,
gânduri şi năzuinţe. Mihai Viteazul este proiecţia unui simbol şi a unui ideal
în spiritul generaţiei de la 1848.
În figura lui Mihai, istoricul şi revoluţionarul se caută pe sine. El
transferă asupra eroului propria conştiinţă a idealurilor aflate în faţa
poporului, iar dinspre erou proiectează misiunea dată în epocă. Dealtfel în
Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Nicolae Bălcescu face referiri explicite
la aspectele problemei naţionale în contextul epocii sale, sugerează
permanenţa ideii naţionale şi acuitatea sarcinii rezolvării ei. Alături de alte
scrieri în care el tratează problematica naţiunii, Românii supt Mihai Voievod

33
Nicolae Bălcescu, Opere, III, ed. cit., p. 232-233.
34
Ibidem, p. 13-18.
35
Ibidem, p. 192 -193.
36
Ibidem, p. 166; vezi şi 165, 167.
174
... este un revelator al concepţiei lui Nicolae Bălcescu cu privire la aspectele
naţional-statale. Ele se regăsesc amplu şi cuprinzător în volumul de
corespondenţă al lui Bălcescu, intens susţinută mai ales după 1848 şi adresată
în special lui Ion Ghica.
Această corespondenţă, excepţională ca document uman, nu este mai
puţin semnificativă ca mărturie a poziţiei lui Bălcescu în chestiunea naţională,
a căilor de eliberare a Ţărilor Române, a raporturilor turco-române, româno-
austriece etc., a perspectivei unei noi revoluţii şi a căilor de colaborare a
popoarelor din Europa central-estică în lupta pentru libertate.
Într-o scrisoare din 6 februarie 1850, trimisă din Paris lui Ion Ghica,
citim următoarele: „Voi să sfârşesc o scriere asupra lui Mihai Voievod
Viteazul şi să pui piatra de temelie a unităţii naţionale”.37 Iată semnificaţia pe
care a atribuit-o Nicolae Bălcescu lucrării sale: de fundament istoric al
mişcării pentru unitatea naţională.
Bolnav, trebuind să răspundă multor altor exigenţe, Bălcescu a
continuat să lucreze la Mihai Voievod ... până în pragul stingerii, în noiembrie
1852, fără să-şi poată vedea împlinită până la capăt dorinţa arzătoare. N-a mai
apucat să încheie capitolul Mirislău, apoi Guruslău şi bineînţeles să prezinte
sfârşitul eroului. Portretul lui Mihai, ansamblul circumstanţelor epocii şi
semnificaţia momentului Mihai Viteazul în istoria Ţărilor Române dau şi aşa
senzaţia de plenitudine.
Românii supt Mihai Voievod Viteazul este opera cea mai reprezentativă
pentru istoriografia romantică românească de orientare radicală prin spiritul
ei, prin incomparabilele ei calităţi, cât şi prin unele inerente scăderi.
Bălcescu a scris-o cu inima fierbinte, cu o sinceritate deplină şi cu un
intens efort intelectual, în condiţii vitrege de exil, în răstimpuri de răgaz
smulse altor preocupări şi într-o încleştare continuă cu o boală necruţătoare.
Astăzi opera lui Bălcescu îşi defineşte semnificaţia ca prima
monografie modernă a unei perioade importante în istoria poporului nostru.
*
Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu au deschis în istoriografia
română un capitol relevabil asupra căruia se cuvine să stăruim măcar în linii
generale.

37
Nicolae Bălcescu, Opere IV, Corespondenţă, ediţie critică de G. Zane,
Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 268.
175
 Am amintit că ei au subliniat necesitatea înnoirii scrisului istoric prin
trecerea de la istoria politică la studierea societăţii. „Ţinta” cum se exprimau
cei doi istorici, era de a oferi o reprezentare de ansamblu a dezvoltării sociale,
a vieţii poporului. Tindeau de fapt spre o tratare de tipul istoriei civilizaţiei. În
textele ambilor istorici întâlnim acest concept. Kogălniceanu chiar a publicat
un eseu preluat după Elias Regnault despre civilizaţie. Bălcescu diferenţia
clar ţările civilizate, aşezate în Occidentul european, de zona sud-est
europeană, arătând că dominaţia otomană şi interferenţa Rusiei au blocat
accesul ţărilor din Europa de sud-est spre civilizaţie.
În principalele lor scrieri istorice Kogălniceanu şi Bălcescu au dat un
palid răspuns dezideratului formulat de ei. Lipsa izvoarelor, noutatea sarcinii,
condiţia lucrărilor ca atare (unul a scris o sinteză la vârsta fragedei tinereţi,
celălalt a urmărit o ideologie politică pe fondul unei teme militare), toate
acestea i-au îndepărtat de realizarea enunţului lor programatic. Ambii istorici
au dezvoltat în alte studii tematica istoriei sociale. Performanţele celor doi
istorici în acest domeniu sunt analizate relevabil în lucrarea lui Aurel Răduţiu.
Incursiuni în istoria vieţii sociale.38 Am amintit cu alt prilej despre această
lucrare.
Să luăm în seamă teza formulată de autor potrivit căreia viziunea
istorică se articulează cu orientarea şi chiar cu programul politic la care aderă.
Mai mult, viziunea istorică este în ultimă instanţă un derivat al acestei
orientări. Autorii romantici erau sinceri: nu se gândeau să-şi camufleze
preferinţele politice-ideologice sub masca obiectivitătii textului istoric.
Aşa ceva nici nu este posibil; în materie de elaborare istorică orientarea
este implicită şi subiacentă, indiferent de declaraţiile despre totala detaşare
ideologică sau filozofică. Ceea ce nu înseamnă că orice atitudine ideologică
are aceeaşi valoare în raport cu nivelul obiectivitătii unei lucrări.
Textele de istorie socială ale lui Mihail Kogălniceanu şi Nicolae
Bălcescu conţin mai mult adevăr istoric pentru că reflectă probleme esenţiale
ale societăţii româneşti, dezvăluie raporturi revelatoare ale structurilor
acesteia şi le înfăţişează veridic. Nu eludează aspectele „neconvenabile” ale
realităţii, nu escamotează substanţa fenomenelor.
În sfârşit, scrierile lui Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu relevă cât de
importantă este cunoaşterea istoriei pentru a explica fenomenele

38
Editura Dacia, Cluj, 1973.
176
contemporane şi a fundamenta programele politice-ideologice pe care ei le
susţineau.
Să luăm spre exemplificare două texte: studiul program al lui Nicolae
Bălcescu, Question économique des Principautés Danubiennes şi celebrul
discurs al lui Mihai Kogălniceanu din mai 1862 rostit în Adunarea Naţională
în favoarea împroprietăririi ţăranilor. Ambele texte – un studiu - memoriu
asupra problemei agrare din Principate, elaborat la 1850, şi un discurs
parlamentar –, sunt situate în orizont istoric, îmbogăţite în chiar substanţa lor
de dimensiunea istorică. Nu numai prin recursul la aspectele genetice ale
problemelor dezbătute, dar şi prin referirile dese de ordin istoric pe parcursul
textelor.
Question économique des Principautés Danubiennes reprezintă un text
remarcabil prin forţa analitică a raporturilor agrare din epoca regulamentară,
prin maniera sintetică şi pătrunzătoare a incursiunii în evoluţia problemei
agrare până în secolul al XIX-lea şi prin pertinenţa pledoariei în favoarea
reformei agrare, considerată de Bălcescu problema-cheie a revoluţiei române
de la 1848. În acest studiu Bălcescu argumentează întreita semnificaţie a
reformei: naţională, moral-etică şi economică. Argumentarea este reluată de
Mihail Kogălniceanu în Discursul din mai 1862. Similare ca problematică şi
viziune sunt şi alte două articole ale celor doi istorici: Ochire istorică asupra
sclaviei publicat de Kogălniceanu la Iaşi, în 1853 şi Despre starea socială a
muncitorilor plugari al lui Nicolae Bălcescu, apărut în 1846. Tezele acestui
articol sunt reluate de autor în studiul Question économique.
În ambele studii Bălcescu pune o demnitate şi o solemnitate a
discursului ştiinţific care dă şi astăzi lecturii un aer aparte. Este scrisul unui
istoric şi economist de rasă.
Bălcescu dresează un proces de o vigoare neobişnuită aristocraţiei
funciare din Principate, sensibilizând prin aceasta percepea necesităţii
înfăptuirii reformei agrare ca act fundamental al vieţii economice a
românilor.
Question économique ... a fost reluată în bună măsură de Elias
Regnault într-o lucrare de mare circulaţie în epocă.
La 1854, Jules Michelet îi aducea lui Bălcescu un ales omagiu: „L-am
pierdut ... Era un erudit de prim ordin şi totodată un spirit practic foarte
limpede şi foarte luminos. Ar fi fost marele istoric al ţării sale şi fără îndoială
unul dintre cei mai înţelepţi conducători. Până astăzi nu cunosc nimic mai
bun asupra acestui obiect, nimic mai instructiv ca broşura Question
177
économique des Principautés danubiennes (apărută la Charpantier, Palatul
Regal, Galeria Orlèans). Această mică scriere a fost întocmită în 1850 în
alternativa că ţara nu se putea elibera decât cu ajutorul Porţii. Chestiunea era
privită cu discreţie, dar cu o mare claritate”39 .
La aproape un secol şi jumătate de la încetarea activităţii lor
istoriografice, Bălcescu prin moarte, Kogălniceanu absorbit fiind de alte
preocupări, cei doi istorici romantici continuă să fie piloni ai istoriografiei
noastre în genere.
Unuia îi aparţine prima sinteză modernă a scrisului nostru istoric;
celuilalt, prima monografie modernă a istoriei noastre.
Bălcescu şi Kogălniceanu au pus problema regândirii istoriografiei
române în spiritul abordării totalităţii vieţii istorice a poporului. Ei au fost
deschizători de drumuri în valorificarea şi editarea unui corpus de izvoare
documentare.
În linia de mişcare a istoriografiei româneşti, dar exteriorizând un
moment nou al vieţii naţional-statale – Nicolae Bălcescu şi Mihail
Kogălniceanu au investit istoria cu misiunea de a fundamenta edificarea
naţiunii, de a se constitui într-un instrument al solidarizării naţionale, de a-şi
pune în valoare rolul de forţă cimentatoare a fazelor evolutive ale societăţii, a
trecutului cu prezentul, de a cultiva intens memoria trecutului şi a întreţine
patriotismul ca o flacără vie.
Istoria era ştiinţa naţiunii, revenindu-i prin chiar acest fapt un loc de
cinste în viaţa spirituală a popoarelor. Toate aceste determinări poartă
însemnele romantismului. Romantică era, de asemenea, inflamarea
sentimentală, propensiunea spre culoare şi relief, vibraţia la fenomenele
originare fondatoare ale începutului popoarelor, construcţia unor eroi
arhetipali (vezi figura exemplară a lui Mihai Viteazul) credinţa în învestirea
fiecărui popor cu o misiune, convingerea în capacitatea de regenerare a
popoarelor, în mişcarea ascensională a istoriei, exaltarea ideii de libertate etc.
Într-un cuvânt, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu au contribuit
la înnoirea istoriografiei româneşti, au înscris iniţiative de referinţă în
dezvoltarea ei, au aruncat sămânţa multor impulsuri roditoare.
*

39
J.Michelet, Les Legendes démocratiques du Nord, Paris, 1854, p. 305-306 c.f.
Nicolae Bălcescu, Opere II Scrieri istorice politice şi economice 1848-1852, ediţie
G. Zane şi Elena G. Zane, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 221.
178
 Pentru curentul romantic în istoriografia română, Kogălniceanu şi
Bălcescu sunt figuri exponenţiale. Dar mişcarea este considerabil mai bogată.
O formaţie imensă de istorici specializaţi, de scriitori şi publicişti, de profesori
sau de amatori pasionaţi de trecut, închegând un fascinant tablou - surprins
impecabil de Al. Zub40 - „alerga spre istorie”.
Interesul nu era nici pragmatic, nici livresc contemplativ. Era expresia
unei trăiri adânci şi pasionate a ideii de istorie, răspunzând nevoii de a
plămădi, de a construi şi de a afirma o identitate, a impune ideea de naţiune.
Ea era percepută ca valoare supremă care transcende oricărei alteia, aşa cum
pleda patetic Simion Bărunţiu în discursul său din 2/14 mai 1848, la
Adunarea de la Blaj.
Acest fragment istoric – aflat sub semnul revoluţiei de la 1848 şi al Unirii
din 1859 a dat patriotismului o vigoare de excepţie. Fenomenul revine cu o
intensitate aparte spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al
XX-lea – dinamizat de figura proteică şi vizionară a lui Nicolae Iorga –
atingând punctul de maximă revărsare sufletească în vremea Unirii din 1918.
Sub cupola mişcării de la 1848 şi a perioadei Unirii din 1859 se
regăsesc numele ctitorilor culturali din epocă – I. Heliade Rădulescu,
Gh. Asachi, George Bariţ, ale unor poeţi şi scriitori: Cezar Bolliac,
Dimitrie Bolintineanu, ale unor profesori Aaron Florian,
August Treboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, Ion Maiorescu ale unor
pasionaţi de istorie: I. Sion, G. Săulescu, Gh. Pleşoianu, ale studiosului
Damaschin Bojincă şi mai tinerilor talentaţi care vor aduce contribuţii
notabile la dezvoltarea istoriografiei române: B.P. Hasdeu, Al. Odobescu,
V.A. Urechia etc.
Heliade Rădulescu căuta să imortalizeze pe Mihai Viteazul într-o
epopee, scria despre evenimentele revoluţionare de la 1848 într-o viziune
proprie, exagerându-i meritele până la nivelul figurii providenţiale şi, ceea ce
este mai important, urzea planuri ciclopice de editare a unor mari colecţii de
istorie universală şi naţională: Istoria românilor în Dacia; Istoria Greciei;
Istoria civilizaţiunii; Istoria universală a globului în treizeci de volume.41
Din asemenea planuri au rămas, în afara unor schiţe istorice proprii,
transpunerea în română a unor fragmente din Istoria civilizaţiei europene a

40
Vezi Al. Zub, A scrie şi a face istorie. Istoriografia română postpaşoptistă,
Editura Junimea, Iaşi, 1981.
41
Ibidem, p. 84.
179
lui Guizot şi Istoria girondinilor de Lamartine. Similare planurilor lui
Heliade Rădulescu sunt acelea făurite de Bogdan Periceicu Hasdeu. Chiar
dacă între planuri şi realizări observăm şi la Hasdeu asimetrii considerabile,
moştenirea lăsată de el este remarcabilă: prin cercetările întreprinse, prin
fulguraţia ideilor deschizătoare de orizonturi, prin efervescenţa spiritului său
şi imensa erudiţie pe care o vădeşte activitatea sa. În principala sa scriere
istorică. Istoria critică a românilor se interferează mai multe curente de
gândire, încât dezbaterea acesteia urmează să o realizăm cu altă ocazie.
Sub povara unui romantism tumultuos se află însă lucrarea Ioan Vodă
cel Cumplit, publicată în 1885.
Aparţine ca atare unei perioade ce depăşeşte cronologic limitele epocii
care ne preocupă. Studiul lui Hasdeu se revendică însă atât de intens din
zestrea curentului romantic42 încât impune luarea aminte în acest cadru.
Textul apelează la numeroase documente interne, la surse variate ale
unor autori străini.
Din păcate, Hasdeu părea preocupat să prezinte nu un Ioan Vodă cel
Cumplit credibil, ci o figură care să întruchipeze idea de erou.
În consecinţă, în text ne întâmpină o revărsare imaginativă debordantă
şi o proiecţie a lui Ioan Vodă cel Cumplit, ca şi a faptelor sale, pe un plan
violent retoric, încât superlativele lui Hasdeu nu sporesc admiraţia pentru
viteazul şi nefericitul domnitor, ci ruinează captarea bunăvoinţei cititorului.
Permanentele asocieri cu alte situaţii din istoria Europei nu luminează
înţelegerea problemelor, ci face textul stufos.
În Prefaţa la prima ediţie, Hasdeu scrie: „Istoricul este un uvrier şi un
artist totodată”43 . Explorând istoriografia noastră el notează că dintre toţi
istoricii noştri doar Bălcescu răspundea acestui dublu deziderat. Probabil că
Ioan Vodă cel Cumplit se dorea o replică a operei Românii supt Mihai
Voievod Viteazul. Tentativa n-a reuşit; a rămas epigonică datorită exagerărilor
dincolo de limită, a lunecării în voia fanteziei, a patetismului care se vrea
poetic, dar pierde contactul cu realitatea. În încheierea prefeţei amintite,
Hasdeu scrie: „Mai rămâne o speranţă: învierea morţilor. Atari fură
principiile critici şi ale perspectivei noastre: judecaţi înşivă dacă am fost în
stare, sau, mai bine, dacă avui noroc de a le ţine credinţă.

42
În Generalităţi cu privire la studiile istorice Nicolae Iorga vede în Hasdeu
deopotrivă un polihistor, ca şi figura exponenţială a romantismului.
43
B.P. Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 9.
180
 Încât priveşte coloritul, ştim atâta că inima simţea în adâncul său ceea
ce scria condeiul; iar când inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca
bătaia pulsului...”44
Să observăm câteva aprecieri despre Ioan Vodă cel Cumplit în raport
cu principiile critice invocate de Hasdeu: „El descalecă de pe cal, pedepseşte
pe cazaci, grupează gloata cu infanteria şi, strigând către eroicele resturi ale
oştirii sale: «Fraţilor, cază corpul meu unde vor cădea capetele voastre!» face
un atac atât de furibund, încât apucă de la turci artileria lor [...] şi-i lasă
înlemniţi de ameţeală şi uimiţi de admiraţiune”45 . Şi încheie în aceeaşi notă
de apoteoză: „Dar căutaţi cu lumânarea, ca Diogen, nu numai în România, ci
căutaţi în toată istoria universală, un singur principe, carele cu mai puţine
mijloace să fi executat în pace şi în război, ca domn şi ca ostaş, într-un
interval de douăzeci şi opt de luni, nişte lucruri mai gigantice decât reformele
administrative şi bătăliile lui Ioan Vodă ”46 .
Asemenea dezlănţuiri afective pot detecta stări de spirit inflamate, dar
cu ele nu se poate face istorie! Păcat de erudiţia lui Hasdeu, folosită şi aceea
fără cumpăt, adesea artificial şi inutil.
Întreaga structură a textului oscilează de altfel între naraţiunea istorică
propriu-zisă şi punerea în scenă a unor piese de teatru.
De altfel, faţă de Ioan Vodă cel Cumplit, piesa Răzvan şi Vidra (1867)
a lui Hasdeu este de departe o reuşită.
Istoriografia structurată tipologic în paradigma romantismului paşoptist
dădea insistente semnale critice asupra necesităţii de a elabora o sinteză
istorică a poporului român. Invocările lipsei unei sinteze traversează perioada.
Le regăsim, începând cu cel mai talentat autor al acesteia, Nicolae Bălcescu,
care recunoştea meritul contribuţiei lui Kogălniceanu, şi până la autorii cu
scrieri nesemnificative.
Totodată, cei ce cultivau istoria evidenţiau de asemenea dificultatea
lipsei de documente şi chemau la întocmirea unor corpusuri menite să pună
în valoare imensul evantai documentar aflat abia la începuturile colectării,
clasificării şi publicării lui. Or, premisa unor sinteze o constituia tocmai
explorarea unor largi categorii de izvoare.

44
Ibidem, p. 11.
45
Ibidem, p. 147.
46
Ibidem, p. 191.
181
 Disputa era într-un fel oţioasă. Epoca a marcat realizări de ordin
documentar care vor spori permanent în etapele ulterioare. Semnalăm cu titlu
ilustrativ Cronicile României (Letopisiţele Moldovei şi Valahiei), documentele
valorificate de Nicolae Bălcescu prin „Magazin istoric pentru Dacia”, Tezaurul
de monumente istorice pentru România (3 vol.) al Al. Papiu Ilarian, apoi
numeroasele documente puse în valoare de Hasdeu în colecţia Arhiva istorică a
României (1865-1867). Mai înainte (la 1852) Teodor Codrescu a iniţiat colecţia
Uricariul, care avea să însumeze 25 de volume până la 1895.
Încă înainte de revoluţia de la 1848 şi de investigaţiile lui Al. Papiu Ilarian
începuse explorările arhivelor din Viena bucovineanul Eudoxiu Hurmuzaki.
Documentele culese de el aveau să pună bazele uneia din cele mai prestigioase
colecţii documentare româneşti: Documente privitoare la istoria românilor
(colecţia Hurmuzaki).
Dacă Hasdeu se situează la interferenţa câtorva curente istoriografice,
adăugând spiritului romantic norme pozitiviste şi metode critice de studiu,
Aaron Florian se integrează romantismului prin toate caracteristicile scrisului său.
Este unul dintre vârstnicii generaţiei de la 1848 (s-a născut la 1805 în
Transilvania şi a trecut încă din 1827 în Ţara Românească). Ca mulţi alţi
transilvăneni a îmbrăţişat cariera de profesor, de la Goleşti şi Craiova, la
liceul „Sf. Sava”. În vremea revoluţiei muntene a fost apropiat al guvernului
revoluţionar, participând apoi la evenimentele revoluţionare din Transilvania.
A făcut ziaristică timp de câţiva ani - la Sibiu şi Viena - revenind în
învăţământ, inclusiv la nou înfiinţata Universitate din Bucureşti (1864) unde
a predat istoria universală.
Aaron Florian a scos la 1837 primul cotidian intitulat „România”.
Publicaţie cu dublă semnificaţie, prin titlu şi prin apariţia zilnică.
Profesor de prestigiu, Florian a întocmit lucrarea Idee repede de istoria
Principatului Ţării Româneşti, apărută între 1835-1838, în trei volume de
format mic (culeasă în tipografia lui Eliade Rădulescu, cu litere specifice
alfabetului de tranziţie).
Aaron Florian făcea un cald elogiu istoriei: „Oglinda aceea magică a
veacurilor trecute, icoana cea adevărată a vremii de acum, şi cheia cea de
mare preţ cu care se descuie oarecum şi ascunsurile viitorului”47 . Ideea
prefigurează, după cum se observă, enunţurile lui Bălcescu şi Kogălniceanu.

47
Fl. Aaron, Idee repede de istoria Principatului Ţării Româneşti, vol. I,
Bucureşti, 1835, p. 5.
182
 Precursor al lui Bălcescu se dezvăluie şi în admiraţia pe care o revarsă
asupra lui Mihai Viteazul. În centrul perioadei 1526-1716, căreia îi dedică
volumul al doilea al lucrării sale, găsim figura marelui domnitor. „Şcoala cea
mare în care s-a format au fost nenorocirile patriei sale ... aici s-au dezvoltat
sentimentele sale nobile, mântuitor şi slobozitor al naţiei sale”.48
Ca aproape toţi istoricii din generaţia sa judecă foarte aspru veacul
fanariot. Forţa culturii au întreţinut-o puţini învăţaţi în Ţara Românească şi
Moldova. În schimb au promovat o operă de pionerat cărturarii Şcolii
Ardelene.
După 1822, autorul vede istoria Ţărilor Române sub semnul rodnic al
renaşterii.
Aaron Florian propune o periodizare a istoriei Ţării Româneşti într-o
formulă apropiată de cea adoptată de Mihail Kogălniceanu:
I Istoria veche – până la 1290;
II Istoria de „mijloc”: 1290-1526; 1526-1716; 1716-1822;
III Istoria nouă este inaugurată de mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi
instaurarea domniilor pământene.
Aaron Florian justifică metodologic nevoia tratării mai amănunţite a
epocii recente: „Cu cât înaintează istoria şi se apropie de vremea noastră de
acum, cu atât sfera sa se lăţeşte, cu atât faptele, întâmplările şi relaţiile Ţării
Româneşti sunt mai cunoscute şi mai interesante”. Ideea, pertinentă
metodologic, avea şi un substrat pragmatic: îi permitea să mimeze o
sensibilitate faţă de regimul regulamentar. Trăia doar sub rigorile acestui
regim. Structural, A. Florian era ataşat ideii naţionale, nutrea încredere în
evoluţia spre progres a societăţii. Scrisul său poartă pecetea romantismului
exprimat la nivelul unor scrieri modeste de uz didactic, lipsit de complexităţi
şi rafinamente intelectuale.49
În ordinea popularizării cunoştinţelor istorice s-a manifestat activ
Dimitrie Bolinitineanu. Scria mult în ultima parte a vieţii, şi din nevoi
materiale. Coloritul stilistic, documentaţia orientată mai ales spre aspecte
insolite, dar abil integrată în text, o anumită putere evocatoare şi mişcarea
scenică asigurau reuşita unor lucrări orientate spre cititorul de masă. Probabil
că în aceasta şi constă principalul lor merit: contribuţia la procesul de formare

48
Ibidem, vol. II, 1837, p. 115.
49
Ibidem, vol. III, 1838, p. 2.
183
a unui corp de cititori într-o societate în care doar elitele aveau acces la
cultură.
Scria alert şi cu spor. Într-un sigur an (1863) a publicat trei lucrări. Este
adevărat, de mică întindere, dar sunt totuşi trei: Viaţa lui Ştefan Vodă cel
Mare; Viaţa lui Mihai Viteazul. Făcută pentru înţelegerea poporului; Viaţa
lui Vlad Ţepeş Vodă.
În toate se zbate tremurul romantic al atmosferei, al eroilor, proiectată
într-un registru fabulos în care se valorifică scene interesante de viaţă. Numai
Vlad Ţepeş este zugrăvit în culori violent negative, speculând legendele
despre cruzimea şi setea lui de imagini macabre.
Bolintineanu a pus în evidenţă ideile sale democratice mai ales în
Cartea poporului român. Cugetări philosophice şi politice în raport cu
starea actuală a României (1869).
Ca sfetnic al lui Cuza Vodă a scris o lucrare interesantă închinată
domnitorului, Viaţa lui Cuza Vodă, Memoriu istoric (1869) completată de
Cuza Vodă şi oamenii săi (1873). Ambele lucrări au servit ca surse
istoriografice pentru lucrările care au configurat ulterior personalitatea,
activitatea şi epoca lui Cuza Vodă.
Un exponent de prestigiu al istoriografiei romantice din ţara noastră a
fost Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877). Evenimentele de la 1848 din
Transilvania l-au prins la o vârstă fragedă, dar a jucat un rol de frunte în
cadrul acestora ca tribun, alături de Avram Iancu şi I.Buteanu, în calitate de
comisar de propagandă al lui Bălcescu în Ţara Românească şi ca secretar al
Comitetului naţional Român, cu sediul la Sibiu. După revoluţie a urmat
cursuri juridice la Viena, explorând cu această ocazie arhivele vieneze. A
revenit în Ţara Românească, dar în 1858 a demisionat din învăţământ spre a
întreprinde o călătorie cu scop documentar în Germania. A publicat
documentele în colecţia Tezaur de monumente istorice pentru România în
trei volume 1862-1864. În Prefaţa la aceste volume, Papiu Ilarian arăta:
„... Se vede că strămoşilor mai mult le-au stat la inimă a face decât a scrie”.
Dar „unei naţii mare ca a noastră, asemenea carte (de istorie-n.ns.) fără
pericol, nu poate să lipsească îndelung. O naţie care nu-şi cunoaşte istoria se
aseamănă fiinţei lipsite de memoria celor trăite. Ea nu cunoaşte legătura
logică şi necesară între trecutul, prezentul şi viitorul. Pentru a scrie această
istorie trebuie să se cunoască faptele istorice. Nici să cugete, dar, românii a-şi
putea scrie istoria până nu vor fi adunate la un loc toate faptele istorice,

184
îngropate în monumente fără număr, străine şi chiar indigene, atât tipărite şi
totuşi necunoscute, cât şi în manuscrise”.50
Ideile lui Papiu Ilarian preiau aidoma pe cele ale lui Bălcescu şi
Kogălniceanu. Cei trei reprezintă dealtfel figurile de vârf ale istoriografiei
romantice româneşti.
În 1851-1852 Papiu Ilarian a tipărit două din cele şase volume plănuite
să îmbrăţişeze întreaga istorie a Transilvaniei până în vremea lui. A reuşit să
lase, în afara celor două volume, o schiţă a volumului III.
Primul tom cuprindea desfăşurarea evenimentelor în „Dacia
superioară”, de la colonizarea Daciei de către romani, până la 1847. Al doilea
volum reflectă evenimentele revoluţiei de la 1848 în Transilvania, până la
Adunarea de la Blaj (3/15 mai).
Între istoricii epocii se relevă o intensă preocupare pentru a pune în
lumină experienţa revoluţiei de la 1848. Era un punct focalizator al sensurilor
evoluţiei societăţii. Un moment revelator al tensiunilor profunde ale
procesului istoric, al comportamentelor şi atitudinilor actorilor de pe scena
evenimentelor. Cel mai pătrunzător analist al semnificaţiilor anului 1848 a
fost Nicolae Bălcescu. Reflexii demne de interes au lăsat Mihail
Kogălniceanu, I. Eliade Rădulescu, C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu; fruntaşii
ardeleni: Papiu Ilarian, George Bariţiu, Andrei Şaguna etc.
Istoria Românilor din Dacia superioară avea deopotrivă caracter
narativ şi explicativ. Papiu Ilarian îşi propunea: „Să las posterităţii o icoană
vie şi adevărată a acestor mari evenimente, la care au luat parte şi românii ca
factor principal şi care sunt scrise în inima mea şi a tuturor românilor”.51
În Tezaur de monumente istorice ... a strâns laolaltă documente impor-
tante privind istoria poporului român, extrase din arhivele germane şi din alte
surse. Între ele pot fi menţionate documente inedite cu privire Mihai Viteazul,
Petru Rareş precum şi la răscoala ţăranilor de la 1784. Valoarea acestei ediţii
este sporită de acurateţea metodei ştiinţifice a editării documentelor care o
înscriu printre reuşitele genului în istoriografia noastră.
Termenii în care Papiu Ilarian a abordat funcţia istoriei, ardoarea
sentimentului naţional, năzuinţa de a cimenta prin istorie trecutul cu
prezentul, spiritul militant al scrisului său şi preocuparea pentru a deschide căi

50
Alexandru Papiu Ilarian, Antologie, ediţie de Corneliu Albu, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 36-37.
51
Alexandru Papiu Ilarian, op. cit. p. 91.
185
noi în realizarea unor colecţii documentare în expresia atât de reuşită
metaforic - „tezaur de monumente”, atestă spiritul romantic al scrisului lui
Alexandru Papiu Ilarian.
Realizările şi calitatea contribuţiei sale la istoriografia romantică
românească îi asigură un loc pe podium, după Kogălniceanu şi Bălcescu.
De formaţiune jurist, Papiu Ilarian a ilustrat şi acest domeniu prin
activitatea şi prin funcţiile de răspundere în sistemul juridic din România. La
1868 a fost ales membru al societăţii Academice Române, dedicându-şi
discursul de recepţie vieţii şi activităţii lui Gheorghe Şincai.
Tot ceea ce a întreprins şi a realizat a făcut-o în numai patruzeci de ani.
Ultimii zece ani de viaţă i-au fost blocaţi de o boală gravă. A murit tânăr, la
numai cincizeci de ani. Transilvănenii au sporit curentul romantic românesc
prin activitatea lui Timotei Cipariu, a lui Simion Bărnuţiu, a lui August
Treboniu Laurian şi a altor figuri însemnate.
Paradoxal, tocmai acele scrieri în care Bărnuţiu sau
August Treboniu Laurian îşi puneau mari nădejdi n-au rezistat
timpurilor.52 Timotei Cipariu (1805-1887) a extins câmpul documentelor
istorice editate în publicaţiile pe care le-a condus. George Bariţiu (1812-1893)
cel mai de seamă animator al culturii române din Transilvania în secolul
al XIX-lea, s-a arătat circumspect, în tinereţe, faţă de romantism, deşi a profesat
romantismul în scrisul său, inclusiv în cel istoric, în perioada aflată sub semnul
revoluţiei de la 1848.
Avea să extindă mai târziu preocupările pentru studiul istoriei, iar
opera sa principală – Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în
urmă - a scris-o spre sfârşitul secolului al XIX-lea, la o vârstă încărcată de
ani.53 Altă epocă, alte orientări în istoriografia română!
Interesul pentru documentare şi zarea primordială a începuturilor, a
incitat şi preocupările de ordin arheologic (intreprinse, este drept, fără
pregătiri prealabile de specialitate). Este binecunoscută înclinaţia pentru
domeniu a lui Cezar Bolliac, revoluţionarul, poetul şi publicistul perioadei

52
Un manual de Istoria românilor, în trei volume, al lui Treboniu Laurian
păcătuieşte nu numai prin excesul latinist în scriere, dar şi prin concepţia ciudată care
pornea istoria poporului nostru de la „fundarea Romei”. Până să ajungă la români
Laurian şi-a epuizat energia.
53
A început să scrie Părţile alese ... la 1885 şi a publicat cele trei tonuri masive
între 1889-1891, cu doi ani înaintea morţii.
186
1848-1865. În 1863 a publicat o Călătorie arheologică în România, a
întreprins unele cercetări la staţiuni din comuna primitivă şi a lăsat Muzeului
de antichităţi o colecţie bogată de monede şi obiecte antice.
O contribuţie mai semnificativă avea să aducă scriitorul
Alexandru Odobescu (1834-1895) devenit un veritabil specialist în
domeniul arheologiei. Scrierile sale Notices sur les antiquités de la Roumanie
(1867) (Însemnări asupra antichităţilor din România), Istoria arheologiei şi,
mai ales, Tezaurul de la Pietroasa (Le trésor de Pétroasa – 1889-1900) au
marcat domeniul studiilor arheologice la noi în ţară.

*
* *

Fixând în chenarul istoriografiei române toate caracteristicile

configurative ale curentului despre care am discutat pe larg în paginile
precedente, înscriind scrisul istoric românesc în orizontul modernizării şi
realizând deschideri de ordin tematic, documentar şi metodologic,
romantismul românesc a fost cutia de rezonanţă a elanurilor înnoitoare ale
epocii. În el s-au împletit năzuinţele liberale şi democratice de ordin social şi
şi-au găsit răsunet mesajele patriotice şi naţionale. Romantismul românesc a
fost purtătorul ideii de regenerare a societăţii şi a contribuit esenţial la
afirmarea nevoii de transformare şi dezvoltare a vieţii sociale şi naţionale.
Tudor Vianu remarca într-un studiu: „Până în 1860 tipul reprezentativ
al culturii româneşti este acela al unui patriot ardent, trăind în conştiinţa
latinităţii lui, şi un liberal înflăcărat de noile idealuri ale democraţiei
apusene”54 . Observaţie lapidară şi sesizantă. După 1860, spiritul romantic
capătă o nouă orientare; reverberaţia acestuia se va regăsi în majoritatea
curentelor de idei din ţara noastră
Problemele ţinând de filosofia culturii exced naturii textului de faţă.
Pentru a face însă plauzibil enunţul de mai sus vom apela la un exemplu
semnificativ.
A existat, astfel, în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut un
strălucitor spirit romantic care a pledat în plan filozofic pentru ideea organică,
pentru proeminenţa valorilor „istoriei de altădată” supunând aşezarea lumii
din vremea lui unei critici aspre, chiar violente. Acest spirit romantic care a

54
Tudor Vianu, Opere, II, Bucureşti, 1972, p. 153.
187
făcut să vibreze în versurile şi în viforoasa sa publicistică simfonia
romantismului organic este Mihai Eminescu.55
El a trăit, a scris, a gândit în altă fază a istoriei noastre. A perceput
această fază ca un eşec istoric. Nu a raportat-o la eşuarea procesului de
modernizare. A gândit însăşi ideea de modernizare ca un eşec. Dar nu
ascunde, oare, această dezamăgire cosmică deziluzia faţă de insuccesul
împlinirii realităţii noastre concrete ca civilizaţie efectiv modernă? Nu
reflectă, în felul ei, faptul că de la modernizare în sensul devenirii, până la
împlinirea modernizării este un drum care poate fi străbătut, sau poate ca
parcursul să fie mereu deschis ? Oricum, romantismul românesc în ceea ce a
avut el esenţial ca trăire, ca ideal, ca sentiment al existenţei a fost încrezător în
faptul că România modernă va atinge treapta unei civilizaţii şi unei
formaţiuni naţional-statale similară lumii occidentale.

55
Pentru tema dată: Damian Hurezeanu, Mihai Eminescu – un pasionat al
istoriei, în „Revista de istorie”, nr. 1 şi 2, tom 35, 1982, p. 115-138; 313-338; idem,
Eminescu-analist al civilizaţiei române moderne, în Românii în istoria universală,
vol. III, Iaşi, 1989, p. 653-682.
188