Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Centrul de Formare Continuă, Învăţământ la Distanţă și

cu Frecvență Redusă
Facultatea de Business

SUPORT DE CURS

ECONOMIA FIRMEI

ANUL II
Semestrul 1

Cluj-Napoca
2018-2019

1
 1. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

Date de contact – titular curs Date de identificare curs şi contact
tutori
Nume: Lect.Univ.dr. Oana BODE Denumire curs: ECONOMIA FIRMEI
Birou: Facultatea de Business, Cod: ILR0059
Str.Horea nr.7, cam.124 An II. Semestrul 1
Telefon: 0264-599170 Tip curs: opțional
Fax: 0264 – 590110 Număr credite: 3
E-mail: oana.bode@tbs.ubbcluj.ro Pagina web: www.tbs.ubbcluj.ro
Consultaţii:- răspuns la întebările Tutori:
adresate prin e-mail – max. 48 de ore Lect.Univ. dr. Oana Bode
Email: oana.bode@tbs.ubbcluj.ro
Conf.univ.dr. Valentin Toader
valentin.toader@tbs.ubbcluj.ro

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Cursul “Economia Firmei” face parte din pachetul de discipline fundamentale şi
vizează cunoaşterea noţiunilor de bază ale optimizării activităţii agenţilor
economici. Cursul se adresează studenţilor anului II care au optat pentru o
specializare în domeniul administrării afacerilor, indiferent de domeniul de
activitate.
Înscrierea şi participarea la acest curs nu este condiţionată de parcurgerea în
prealabil nici a unei alte discipline, însă se recomandă parcurgerea disciplinei de
Microeconomie, care oferă studenţilor clarificarea noţiunilor de bază ale
economiei de piaţă.

Descrierea cursului
Conţinutul disciplinei a fost astfel elaborat încât să vină în sprijinul acelor
studenți care sunt preocupaţi de înţelegerea mecanismului de funcţionare a
economiei de piaţă, a categoriilor şi fenomenelor economice specifice acesteia.
Obiectivele cursului vizează să-i facă pe cursanţi:
- să înţeleagă lumea în care trăiesc şi problemele economice care le trezesc
curiozitatea;
- să devină actori mai avizaţi ai vieţii economice, fiind capabili să-şi
fundamenteze corect deciziile economice;
- să aprecieze corect pertinenţa diferitelor politici economice de alocare a
resurselor, devenind astfel electori avizaţi şi obiectivi.

Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe 2 module, ce conțin 3 unități, respectiv 4 unităţi de
studiu. Succesiunea temelor parcurse în cadrul cursului urmează o logică
specifică subordonată înţelegerii principiilor fundamentale care stau la baza

2
funcţionării economiei de piaţă. Se urmăreşte introducerea graduală a noţiunilor
teoretice necesare a fi asimilate de către cursanţi.
▪ Primul modul prezintă noțiunile de bază referitoare la profit și pierdere,
intermediari și speculanți și analizează variaţiile producţiei pe termen scurt şi
lung, echilibrul firmei, precum şi costurile de producţie.
▪ Al doilea modul prezintă cele patru structuri de piaţă – piaţa liber
concurenţială, monopolul, oligopolul şi concurenţa monopolistică, insistând
asupra modului în care agenţii economici îşi optimizează deciziile de ofertă şi
cumpărare.

Formatul şi tipul activităţilor implicate

Principala modalitate de însuşire a cunoştinţelor este studiul individual, cursanţii
având libertatea deplină de a-şi gestiona timpul şi metodologia de parcurgere a
disciplinei. Suportul de curs oferă doar o orientare generală, câteva idei
principale şi ordinea logică pentru asimilarea cunoştinţelor necesare. Ca urmare,
la fiecare unitate se oferă şi o serie de titluri bibliografice, cu scopul de a putea
aprofunda tematica specifică a unităţii date.
Pentru consultaţii şi consiliere didactică şi ştiinţifică se organizează două întâlniri
faţă în faţă. Platforma de învăţământ la distanţă vă stă permanent la dispoziţie
pentru a adresa întrebări cadrelor didactice sau pentru discuţii cu colegii. De
asemenea, veţi găsi pe platformă informaţii relevante pentru desfăşurarea
activităţilor, deci trebuie să consultaţi permanent platforma pentru a fi la curent
cu solicitările cadrelor didactice.
Trebuie să elaboraţi două teme de control, care trebuie predate în format
electronic prin intermediul aplicației Microsoft Teams cel târziu la datele stabilite
în calendarul disciplinei.

Materiale bibliografice obligatorii

Bibliografia generală indicată pentru această disciplină a fost grupată în titluri
obligatorii şi titluri facultative, cele din urmă adresându-se cursanţilor care
doresc să aprofundeze mai mult anumite tematici ale disciplinei. Titlurile indicate
au fost selectate în aşa fel încât să acopere întreaga problematică a disicplinei şi
să ofere o perspectivă naţională, dar mai ales internaţională în privinţa evoluţiei
ştiinţei economice.

Bibliografie obligatorie:
Vorzsak, M., Bode, O., Piaţă, concurenţă, preţuri, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2014.
Vorzsak M., Toader V., Bode O. R.: Microeconomie, Risoprint, 2016.

Bibliografia facultativă
1. Stiglitz, E. Joseph, Walsh, E. Carl – Economie, Ed. Economică, 2005
2. Vorzsak, Guț, Toader, 2007. Economia entităților economice. PUC. Cluj-
Napoca, cap. 1,2,3.

3
3. Ph. Hardwick, J. Langmead, B. Khan – Introducere în politica economică
modernă, Ed. Polirom, 2002
4. M. Vorzsak – Economie pozitivă, ed. Alma Mater, Cluj Napoca, 2005
5. N. Gregory Mankiw – Principles of Microeconomics, Third Edition, Ed.
Thomson South – Western, 2004

Materialele şi instrumentele necesare pentru curs

Studenții au obligația de a parcurge suportul de curs (în format ID) pus la
dispoziția acestora prin platforma E-learning a UBB. La sfârşitul fiecărei unităti
cursanţilor li se oferă un pachet de întrebări de tipul « Verificaţi-vă
cunoştinţele », respectiv un pachet de probleme şi teme de reflecţie. De
asemenea, biblioteca Facultăţii de Business dispune de numeroase manuale
elaborate în cadrul unor universităţi renumite din Europa şi SUA.

Calendarul cursului
Pe parcursul delurării semestrului sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă cu toţi
cei înscrişi la curs. În vederea eficientizării acestor întâlniri a căror tematică se
anunţă în prealabil, se recomandă cursanţilor să parcurgă suportul de curs şi
bibliografia obligatorie. Întâlnirile sunt programate conform orarului, adică:
- prima întâlnire în octombrie 2018 – modulul I, adică primele 3 unităţi
- a doua întâlnire în ianuarie 2019 – modulul II, adică ultimele 4 unităţi
Întâlnirile vor avea lor la sediul Facultăţii de Business, str. Horea, nr. 7.

Politica de evaluare şi notare

Evaluarea şi notarea cursanţilor se realizează conform detalierii de mai jos:

Componenta Pondere - puntaj Data verificării
Verificare pe parcurs (2 50% - 5 puncte (2.5 Pe parcurs
teme de control) puncte fiecare temă)
Test final 50% - 5 puncte În sesiune
Total 100% - 10 puncte

Testul final se va realiza pe baza unui examen scris. Rezultatele obţinute la

examenul final şi nota care se va trece în catalog se va comunica pe cale
electronică prin intermediul platformei AcademicInfo - în termen de 48 de ore de
la susținerea examenului. Studenţii pot solicita un feedback suplimentar prin
contactarea cadrului didactic titular de curs sau a tutorilor prin intermediul
adresei de email.

Elemente de deontologie academică

- prezenţa la cele două întâlniri faţă în faţă nu este obligatorie, dar este
recomandabilă.
- se consideră plagiat orice lucrare care reproduce în proporţie de minim 40%
informaţii din alte surse nespecificate. Constatarea plagiatului duce la anularea
evaluării lucrării respective, precum şi la alte sancţiuni prevăzute în

4
regulamentele studenţeşti; se poate ajunge până la neprimirea studentului în
sesiunea de examene programată.
- în cazul în care se utilizează frauda la examen, procesul de examinare va fi
sistat imediat şi lucrarea va fi anulată.
- contestaţiile trebuie să fie depuse în maxim 24 de ore de la afişarea
rezultatelor; răspunsul la contestaţii se va da în maxim 48 de ore.

Studenţii cu dizabilităţi
Metodele de transmitere a informaţiilor cu privire la această disciplină se pot
adapta în funcţie de tipul de dizabilităţi întâlnite în rândul cursanţilor. Accesul
egal la informaţie şi la activităţile didactice pentru cursanţi se va asigura prin
toate măsurile (rezonabile) cu putinţă.

Strategii de studiu recomandate

Este recomandată parcurgerea sistematică a celor două module (structurat
fiecare pe 7 unităţi de curs). Se pune accent pe pregătirea individuală continuă,
prin acumularea constantă a cunoştinţelor, precum şi pe evaluările formative pe
parcursul semestrului.
Numărul de ore necesare parcurgerii şi însuşirii cunoştinţelor necesare
promovării acestei discipline este, în funcţie de capacităţile fiecăruia, între 50 şi
55 de ore. Documentarea şi elaborarea temelor de control necesită cca 25-35 de
ore. Aceste ore vor fi alocate pe parcursul semestrului în funcţie de preferinţele
individuale ale fiecărui cursant.

5
 II. Suportul de curs

Modulul I

Profit și pierdere. Intermediari și speculanți. Producţie.

Costuri.

Unitatea 1 – Profit și pierdere

Unitatea 2 - Intermediari și speculanți
Unitatea 3 – Analiza variaţiilor producţiei pe termen scurt și lung

Scop
Acest modul urmăreşte să prezinte studenţilor categoriile economice de bază cu
care operează agenţii economici care incearcă să-şi optimizeze deciziile de ofertă
şi cerere. De asemenea, se urmăreşte familiarizarea cursanţilor cu diferitele
structuri de piaţă şi problemele pe care acestea le ridică.

Obiective
➢ clarificarea noțiunilor de profit și pierdere,
➢ explicarea rolului economic al intermediarilor și
speculanților,
➢ clarificarea noţiunilor de costuri de producţie,
➢ prezentarea intrumentelor de analiză a variaţiilor
producţiei pe termen scurt şi lung,
➢ explicarea condiţiilor de optim a firmelor.

Cuvinte cheie: profit, pierdere, produs marginal, produs mediu, produs total,
cost fix, cost variabil, cost total, cost marginal, cost mediu.

6
 Unitatea I. PROFIT ŞI PIERDERE

Durată recomandată pentru studiu: 5 ore

Noţiunea de profit este poate cea mai complexă şi cea mai

derutantă categorie economică, având nenumărate sensuri şi
semnificaţii. Conform celei mai răspândite definiţii, profitul este
diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale, adică încasarea
netă. Aceasta este, la prima vedere, o definiţie clară şi simplă.
Definiţie Atunci, de ce totuşi considerăm că profitul este o noţiune
neclară, care adesea poate provoca confuzii? Pentru a înţelege acest
lucru, este necesar să clarificăm mai întâi noţiunile de salariu, chirie şi dobândă, pentru a
Calculaţi
putea înţelege de ce acestea nu reprezintă profit, ci costuri.

1.1. Salariu, chirie, dobândă

La prima vedere, se pare că oricine cunoaște conţinutul

economic al termenului salariu: plata muncii lucrătorilor, negociată în
mod obişnuit între angajator şi angajat. Salariul nu poate fi considerat
ca fiind profitul lucrătorilor. Angajatorii şi angajaţii ştiu de la început
care va fi mărimea salariului, acesta fiind stipulat în contractul de
muncă semnat de ambele părţi înainte de prestarea muncii. Ca
De reţinut
urmare, din acest punct de vedere, angajaţii întreprinderii nu se
confruntă
Citire cu nicio incertitudine în privinţa mărimii salariului lor.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul chiriei: se semnează un contract de închiriere
între proprietar şi locatar, în care se stabileşte de comun acord mărimea chiriei pe care o
va plăti locatarul în fiecare lună. Chiria este remunerarea proprietarului imobilului, deci
nu Calculaţi
profitul acestuia, deoarece a cedat pe o perioadă determinată dreptul de utilizare a
bunului aflat în proprietatea lui. Existenţa contractului de închiriere face ca niciuna din
părţile implicate să nu se confrunte cu o incertitudine prea mare. Pe baza celor de mai
sus, putem concluziona că atât salariul cât şi chiria reprezintă o remunerare a
proprietarilor, o contravaloare a unui serviciu furnizat de aceştia.
Care este situaţia în cazul dobânzii? Ce este, de fapt, dobânda? Adesea auzim
afirmaţii de genul: „Dacă creşte dobânda, creşte preţul banilor”. O asemenea afirmaţie
este însă eronată. Dobânda nu reprezintă plata pentru utilizarea banilor, aşa cum salariul
este plata utilizării capacităţii de muncă a angajatului sau chiria este plata utilizării
temporare a unui bun care este proprietatea altuia.
Pentru dovedirea afirmaţiei de mai sus, să luăm următoarele exemple: Lucrătorii
primesc un salariu de la angajator în contul muncii pe care o prestează, iar din banii
încasaţi ca salariu ei cumpără de la comercianţi mărfurile de care au nevoie. În ambele
cazuri are loc o utilizare a banilor şi totuşi nu se plăteşte o dobândă. Dacă lucrătorul îşi
economiseşte salariul şi-l păstrează în dulap, banca centrală care a emis banii nu-i cere
dobândă, deşi are loc o utilizare a banilor pentru crearea unor rezerve pentru zile negre.
Dacă însă iarna păstrăm în garaj automobilul închiriat, trebuie să plătim chiria stipulată
în contractul de închiriere. La fel, dacă închidem pentru o lună apartamentul închiriat şi
plecăm în concediu, tot trebuie să plătim chiria.
Dobânda se plăteşte doar pentru banii împrumutaţi. Împrumutând bani,
dobândim putere de cumpărare, deşi încă nu am câştigat-o. Cei ce se împrumută, au
nevoie de putere de cumpărare în prezent, deşi nu pot oferi acum nicio contraprestaţie.

7
Ca urmare, ei trebuie să convingă proprietarii de bani să le împrumute suma necesară,
promiţându-le plata unei dobânzi la o dată ulterioară. Se încheie deci un contract de
împrumut, care reduce incertitudinea părţilor contractante.
Dobânda este determinată de raportul dintre suma restituită
în viitor şi suma împrumutată în prezent, adică este acel preţ pe
care-l plătesc oamenii pentru a dispune imediat de resurse. Cu alte
cuvinte, dobânda este preţul plătit pentru a nu trebui să aşteptăm
până când vom câştiga puterea de cumpărare necesară pentru a
avea acces la resursele de care avem nevoie în prezent. Deci, cel mai
Definiţie
corect ar fi să definim dobânda ca fiind acel tarif ce trebuie plătit
pentru a putea dispune imediat de resurse, ceea ce este departe de a
fi preţul banilor.
Calculaţi
În concluzie, dobânda nu este o manifestare a unui comportament hrăpăreţ al
proprietarilor de bani şi nu dispare prin punerea în circulaţie a unei mase monetare mai
mari. Creşterea masei monetare nu ar face decât să dilueze, să reducă puterea de
cumpărare a banilor (valoarea lor), dar indivizii care se împrumută au nevoie tocmai de
putere de cumpărare şi nu de bani în sine. Dobânda ar exista şi într-o economie
nemonetară, nefiind altceva decât diferenţa dintre valoarea actuală şi valoarea viitoare
atribuită bunurilor.

1.2. Preferinţa temporală pozitivă

Din cele de mai sus rezultă că productivitatea capitalului măreşte valoarea

viitoare a resurselor. Acest lucru se datorează preferinţei temporale pozitive a indivizilor,
adică faptului că ei apreciază mai mult satisfacţia prezentă faţă de cea viitoare. Să
presupunem că prietenul Anei îi oferă de 8 Martie doar o floare, promiţându-i cerceii de
argint pentru luna viitoare. La prima vedere nu-i nici o problemă: aparent cerceii au
aceeaşi valoare în martie sau cândva în aprilie sau mai. Cu toate acestea, Ana are un
sentiment de frustrare: ea ar fi preferat să primească cerceii imediat, adică are o
preferinţă temporală pozitivă.
Acum, să presupunem că aţi primit un plic pe care scrie: „Probabil sunteţi deja
fericitul câştigător al unui autoturism” şi deschizând plicul, aflaţi că într-adevăr aşa este,
numai că maşina se va livra doar peste un an. Bucuria păleşte imediat, deoarece aveţi o
preferinţă temporală pozitivă („Dă Doamne, dar imediat!”). Aţi fi dispuşi să plătiţi o sumă
destul de mare pentru a putea primi imediat maşina? Cu certitudine!
Cum putem măsura preferinţa temporală pozitivă? Cu mărimea raportului dintre
valoarea pe care o atribuim bunurilor prezente şi valoarea pe care o atribuim bunurilor
viitoare. De exemplu, dacă azi pot cumpăra cu 100 u.m. resurse care peste un an îmi
vor permite să dispun de bunuri în valoare de 110 u.m., înseamnă că am o rată a
preferinţei temporale pozitive de 10%. Ca urmare, dacă solicit un împrumut de 100 u.m.
pentru un an, sunt dispus să plătesc o dobândă de 10% pe an. La fel, dacă cineva îmi
solicită azi un împrumut de 100 u.m., sunt dispus să-i dau această sumă numai dacă la
scadenţă îmi plăteşte o dobândă de 10%, adică îmi restituie 110 u.m.
Dacă un agent economic renunţă azi la ceva, acest sacrificiu
are un cost. Ca urmare, el va accepta să facă sacrificiul dat numai
contra unui tarif egal cu acest cost de oportunitate.
Economiştii nu susţin că oamenii trebuie neapărat să aibă o
preferinţă temporală pozitivă, dar experienţa dovedeşte că, în
De reţinut general, un bun valorează mai mult pentru ei în prezent decât în

Citire
8
viitor. Dacă ştii că peste 10 ani moşteneşti un milion de dolari eşti bucuros, dar cu
certitudine ai fi incomparabil mai satisfăcut dacă ai putea dispune imediat de moştenire.
Şi acum, să revenim la dobândă. Trebuie să plătim dobândă pentru a incita
oamenii să renunţe la preferinţa lor temporală pozitivă, adică la avantajul utilizării în
prezent a resurselor lor. Cu alte cuvinte, dobânda este plata pe care sunt dispuşi s-o
accepte debitorii, deoarece suma împrumutată le deschide noi posibilităţi. Cu acest preţ
se compensează sacrificiul creditorilor, care renunţă la preferinţa lor temporală pozitivă.
În practică, dobânda cerută de proprietarii de bani pentru creditele pe care le
acordă agenţilor economici depinde de rata netă a preferinţei temporale dominantă în
societatea dată. În plus, ea poate include şi „o primă de risc”. Banca este nevoită să
evalueze solvabilitatea debitorilor potenţiali, ceea ce induce costuri pe care trebuie să le
compenseze cineva. Ca urmare, de la clienţii riscanţi (incerţi în privinţa solvabilităţii)
băncile cer şi o primă de risc, care are scopul de a compensa eventualele pierderi în caz
de insolvabilitate a debitorului.
În plus, dobânda include şi o sumă care compensează creditorul în cazul scăderii
puterii de cumpărare a banilor (inflaţie). Dacă creditorul doreşte să câştige 5% pe an şi
nu anticipează că puterea de cumpărare a banilor se va modifica, atunci va stabili o
dobândă de 5%, dar dacă între timp scade puterea de cumpărare a banilor, câştigul lui
anual va fi mai mic. Trebuie deci să distingem dobânda nominală (care indică suma de
bani încasată de creditor peste creditul acordat) de dobânda reală (care indică creşterea
/scăderea puterii de cumpărare a creditorului).
De exemplu, dacă suma împrumutată pentru un an este de 100 u.m. şi dobânda
nominală este de 5% pe an, atunci, la finele anului, creditorul va încasa 105 u.m. Dacă
între timp inflaţia creşte cu 2% (puterea de cumpărare a banilor scade cu 2%), atunci
dobânda reală va fi de 5% - 2% = 3% pe an, deoarece cu 105 u.m. creditorul va putea
cumpăra doar bunuri în valoare de 103 u.m. Dobânda nominală este ceea ce afişează
băncile şi pe baza ei se încheie contractele de împrumut. Dobânda reală reprezintă
diferenţa dintre dobânda nominală şi rata inflaţiei.

1.3. Profitul

Din punctul de vedere al agenţilor economici ce doresc să obţină profit, salariile,

chiriile şi dobânzile reprezintă costuri de producţie şi nu profit. Profitul este diferenţa
dintre încasările totale şi costurile totale, dar problemele apar în legătură cu
determinarea costurilor totale.
Ştim că un cost reprezintă pentru economişti o posibilitate sacrificată. În plus,
cheltuielile băneşti nu sunt singurele elemente de cost. De exemplu, munca unui patron
este parte a costurilor de producţie, chiar dacă nu apare pe statul de plată. Sumele
plătite angajaţilor ca salarii apar în contabilitate şi se au în vedere la determinarea
costului total, dar valoarea posibilităţilor sacrificate de proprietar nu se contabilizează,
deşi reprezintă realmente un cost. Munca patronului se putea utiliza în cadrul afacerii
unui terţ, deci el sacrifică următoarea cea mai bună posibilitate de câştig pentru a putea
fi propriul patron. Dacă salariul sacrificat este de 10.000 u.m./an, deşi această sumă nu
se contabilizează, pentru patron reprezintă un cost de oportunitate.
Mulţi cred că profitul este legat de capital şi reprezintă venitul proprietarului de
capital. Noţiunea de capital înseamnă asemenea bunuri pe care le folosim pentru a
produce în viitor alte bunuri, adică utilaje, echipamente de producţie, resurse etc. Venitul
realizat de proprietarul de capital în urma transferării temporare a dreptului de utilizare a
capitalului său unui alt agent economic reprezintă o chirie, deci devine un cost de

9
producţie şi nu este profit. Dacă proprietarul de capital este chiar întreprinzătorul care
utilizează capitalul dat, nu se schimbă situaţia. Venitul pe care-l
sacrifică acest proprietar de capital – întreprinzător nu poate fi profit,
deoarece reprezintă un cost de oportunitate. Acest lucru este valabil
pentru orice tip de capital (factor de producţie): pământ, utilaje,
imobile, bani ş.a. Deci, suma plătită pentru dreptul de a utiliza
De reţinut capitalul nu este profit, ci cost de oportunitate: arendă în cazul
pământului, chirie în cazul imobilelor, dobândă în cazul banilor.
Citire Ce trebuie să includem în costurile totale? Contabilii măsoară aşa numitele costuri
explicite, adică acele cheltuieli care apar efectiv în legătură cu producţia curentă (plăţi
efective). Însă, conform gândirii economice, aceste cheltuieli nu epuizează toate costurile
de producţie, care mai cuprind şi o serie de cheltuieli implicite, care nu apar în facturi,
Calculaţi
chitanţe, dispoziţii de plată, deci care nu se contabilizează. Costurile totale trebuie să
includă contravaloarea tuturor resurselor rare utilizate în producţie. Orice patron trebuie
deci să-şi pună întotdeauna întrebarea: cât aş putea câştiga în altă parte cu resursele
rare pe care le utilizez în propria afacere? Acest venit sacrificat reprezintă un element
important al costurilor sale de producţie.

1.4. Profit şi incertitudine

Deciziile de afaceri sunt determinate de posibilitatea obţinerii (sau lipsa) profitului

economic. Deoarece în costurile totale se includ, pe lângă cheltuielile explicite, şi toate
cheltuielile implicite (sacrificiile), afacerile pot fi continuate şi dacă profitul economic este
nul, deoarece şi în acest caz încasările totale acoperă integral toate costurile legate de
producţie, inclusiv veniturile sacrificate de întreprinzător.

Temă de reflecție nr. 1

Explicați afirmația: “o afacere de succes nu mai este de succes dacă
toată lumea sesizează acest lucru”.

Temă de Dar mediul de afaceri se caracterizează prin incertitudine. Un

reflecţie important element de incertitudine este comportamentul terţilor.
Dacă o ramură industrială este profitabilă, tot mai mulţi
întreprinzători vor fi incitaţi să pornească o asemenea afacere. Intrarea lor în ramură
măreşte oferta totală, ceea ce, în condiţiile cererii constante, reduce preţul pieţei, deci şi
diferenţa dintre încasările şi costurile totale, adică profitul economic (vezi fig. 1.1.).

p S1
D

E1 S2
p1
E2
p2

Q1 Q2 Q

Fig. 1.1. Intrarea noilor întreprinzători reduce preţul pieţei

10
 p
D2

S
D1
E2
p2
E1
p1

Q1 Q2 Q

Fig. 1.2. Creşterea numărului de firme de pe piaţă măreşte cererea factorilor de

producţie, scumpind oferta

În plus, noii intraţi măresc şi cererea de factori de producţie, scumpind astfel

oferta, ceea ce măreşte costul total şi influenţează tot în direcţia reducerii profitului
economic. Ramura industrială va deveni tot mai puţin atractivă (fig. 1.2.). Intrarea noilor
întreprinzători va înceta în momentul în care profitul economic va scădea la zero. În
concluzie, o afacere de succes nu mai este de succes dacă toată lumea sesizează acest
lucru.
O afacere este de succes doar dacă asigură realizarea unui profit economic
pozitiv. Noii întreprinzători sunt incitaţi de speranţa profitului economic, dar viitorul fiind
incert, este posibil ca lucrurile să nu evolueze conform aşteptărilor lor. Ca urmare, unele
decizii se pot dovedi ulterior a fi eronate şi apar pierderile (lipsa profitului economic).
În concluzie, atât profitul cât şi pierderea sunt consecinţe ale incertitudinii.
Profitul nu este suma plătită pentru accesul la factori de producţie (resurse), ci un rest
care rămâne din încasările totale după compensarea tuturor costurilor economice.
Profitul este un rezultat al faptului că întreprinzătorul a prevăzut mai corect viitorul decât
concurenţii săi şi şi-a desfăşurat activitatea pe baza acestor previziuni.

Temă de reflecție nr. 2

Explicați afirmația: “cea mai ușoară cale de a ne îmbogăți este de a
investi în firmele de succes”.

Temă de Dacă există o aşteptare generală privind randamentul mare al

reflecţie unei afaceri, nimeni nu poate câştiga din afacerea respectivă. De ce?
Deoarece cererea faţă de o afacere bună este mare şi ridică preţul
intrării în industrie până la un nivel la care această alternativă de investiţie încetează să
mai fie o afacere mai bună. În concluzie, când dorim să investim într-o afacere, trebuie
să fim foarte precauţi faţă de „reţetele” ce promit o îmbogăţire rapidă (vezi Caritas).
Dacă cineva ar cunoaşte într-adevăr reţeta îmbogăţirii rapide, nu ar dori să o vândă şi
altora.
Este greşită părerea că investind în firmele de succes putem să ne îmbogăţim.
IBM este, fără îndoială, o afacere de succes, deoarece randamentul acţiunilor sale a
crescut constant de-a lungul anilor. Dar, preţul, valoarea de piaţă a acestor acţiuni a
crescut de asemenea în mod constant. Ca urmare, astăzi nu este o afacere mai bună să
cumperi acţiuni IBM decât acţiuni ale oricăror altor firme mici, încă necunoscute şi care
au un randament modest. La fel, este prea târziu să cumperi acţiuni Xerox sau Microsoft
când toată lumea se aşteaptă că va creşte valoarea lor în viitor. Deoarece afacerea bună
este deja cunoscută de toţi, cererea mare ridică preţul acestor acţiuni, scăzând

11
randamentul lor la nivelul ratei dobânzii la vedere, deci afacerea îşi pierde calitatea de
afacere bună.
Adevărata reţetă a îmbogăţirii rapide este să deţii secretul producerii unui bun
care în viitor se va putea vinde cu un preţ mult mai mare decât costurile producerii sale
sau să investeşti în afacerea acelor întreprinzători care reuşesc să prevadă cel mai corect
viitorul. Problema cheie constă însă în incertitudinea viitorului. Ca urmare, dacă dorim să
reuşim în afaceri, trebuie să ştim mai mult decât alţii despre viitor şi, în plus, trebuie să
riscăm mai mult decât alţii. Cei care au avut încredere în IBM la
începuturile sale, când nimeni nu prevedea încă revoluţia informatică
ce va urma, s-au îmbogăţit într-adevăr. Ei au riscat şi au câştigat.
Cumpărând azi acţiuni IBM nu riscăm, deci nu ne îmbogăţim.
Certitudinea nu generează profit. Numai incertitudinea ne poate
îmbogăţi, dacă presupunerile noastre se dovedesc a fi mai corecte
De reţinut
decât ale altora.
Citire

Verificarea cunoştinţelor

Calculaţi 1. Profitul
a. este o noţiune definită de Ministerul Comerţului în scopul
Test analizelor economice.
b. este o expresie pe care opinia publică nu o foloseşte în mod
corespunzător.
c. este o expresie pe care specialiştii o utilizează conform unei definiri precise.
d. este o expresie utilizată de multă lume şi cu multiple înţelesuri.
2. Magazinul X poate vinde mai ieftin decât magazinul Y deoarece funcţionează în
clădirea aflată în proprietatea ei, pe când magazinul Y funcţionează într-un imobil
închiriat. Această afirmaţie
a. este adevărată, deoarece chiria reprezintă un cost scufundat.
b. este adevărată în sensul că X nu trebuie să plătească chirie, deci are costuri
mai mici, dar este falsă în sensul că nu neplata chiriei îi permite magazinului X
să vândă mai ieftin.
c. este derutantă, deoarece sugerează că funcţionarea magazinului X în clădirea
proprie nu generează costuri.
d. este falsă, deoarece chiria este un cost scufundat.
3. Teoria economică defineşte dobânda ca fiind
a. tariful cerut de bănci pentru creditele acordate.
b. diferenţa dintre valoarea actuală şi valoarea viitoare a bunurilor.
c. preţul banilor.
d. excedentul cerut de bancă peste rata de restituire a creditului.
4. Debitorii sunt dispuşi să plătească dobândă deoarece
a. banii sunt un bun rar.
b. dispunerea imediată de resurse valorează mai mult decât dispunerea în viitor
de aceleaşi resurse.
c. oamenii cred în mod eronat că banii reprezintă o avuţie reală.
d. creditorii au o putere mai mare de negociere decât debitorii.
5. Dacă într-o economie nu se utilizează bani şi schimbul se realizează doar sub formă
de troc, înseamnă că în economia respectivă
a. nu există capital.

12
 b. nu există dobândă.
c. nimeni nu doreşte să solicite un împrumut.
d. există totuşi noţiunea de dobândă, reprezentând diferenţa dintre valoarea de
schimb a bunurilor disponibile imediat respectiv valoarea bunurilor disponibile
cândva în viitor.
6. Persoanele care au preferinţă temporală pozitivă
a. atribuie o valoare mai mare serviciilor iminente decât celor dintr-un viitor mai
îndepărtat.
b. sunt iraţionale.
c. sunt nejustificat de optimiste cu privire la posibilităţile viitoare.
d. în general, sunt foarte punctuale.
7. Dacă în urma unei investiţii de 1000 u.m. se realizează un venit de 80 u.m., atunci:
a. investiţia nu este eficientă.
b. investiţia are un randament de 8%.
c. investitorul câştigă suficient pentru a trăi bine.
d. investitorul obţine un venit nemeritat.
8. Cine ar realiza cea mai mare parte a profitului dacă guvernul ar decide să mărească
preţul de cumparare al grâului?
a. Toţi producătorii de grâu.
b. Niciun producător de grâu, deoarece preţul de achiziţie garantat înlătură
incertitudinea.
c. Acei producători de grâu care vor continua să producă şi în viitor.
d. Cei care erau deja producători de grâu în momentul în care guvernul a luat
această decizie.
e. Proprietarii de terenuri propice culturii grâului.
9. Într-o publicaţie a Băncii Naţionale se scrie: „Totul are preţ. Nici banii nu sunt o
excepţie. Dobânda - preţul banilor – este determinată de piaţă, unde se întâlneşte
oferta şi cererea de credite.” Sunteţi de acord cu această afirmaţie? De ce?
10. Sunteţi anunţat că aţi câştigat la Loto 1 milion u.m., dar primiţi imediat doar 50.000
u.m., restul urmând a fi plătit eşalonat în următorii 19 ani. Câştigul este într-adevăr
de 1 milion u.m.? Care este valoarea reală a câştigului?
11. Dacă muncitorii continuă să lucreze pentru patronul care nu-i plăteşte, deoarece nu
ar dori ca afacerea să falimenteze în viitor, atunci ei lucrează pentru salariu sau
pentru profit?
12. Dacă cineva îşi împrumută în mod repetat mixerul unui vecin care are o patiserie şi
de fiecare dată îi cere 2 u.m., atunci a devenit capitalist? Cele 2 u.m. reprezintă
profit? Se modifică răspunsul dacă patronul patiseriei plăteşte proprietarului
mixerului 20% din încasările sale?

13
 Unitatea II. INTERMEDIARI ŞI SPECULANŢI

Durată recomandată pentru studiu: 4 ore

Costurile şi beneficiile care influenţează deciziile de cerere şi ofertă sunt

întotdeauna costuri şi beneficii aşteptate, viitoare. Dar viitorul este incert şi astfel, unele
calculaţii de plan pot fi contrazise de evenimentele ce vor avea loc în realitate. În aceste
cazuri, deciziile se dovedesc a fi eronate şi conduc la pierderi.
Orice greşeală are un cost, deci încercăm să o evităm. Din păcate însă şi evitarea
greşelii costă. O modalitate de evitare a greşelii este culegerea în prealabil a cât mai
multor informaţii. Dar informaţia este o resursă rară, deci obţinerea ei cere întotdeauna
un sacrificiu, adică are un cost.
În unele situaţii poate fi mai puţin costisitoare greşeala decât culegerea tuturor
informaţiilor necesare pentru evitarea acesteia.

2.1. Informaţie şi intermediari

Dacă dorim să ne vindem apartamentul la cel mai bun preţ posibil, atunci trebuie
să găsim persoana pentru care apartamentul valorează cel mai mult, deci care este
dispusă să plătească cel mai mare preţ posibil. Dar nimic nu ne garantează că vom găsi
această persoană. Deoarece nu suntem atotştiutori, nu putem cunoaşte toţi cumpărătorii
potenţiali. Ca urmare, este aproape cert că fără ajutorul unui profesionist în domeniu nu
vom putea vinde apartamentul celui mai bun cumpărător. Înseamnă oare că trebuie să
căutăm la infinit? Nicidecum! Pentru a putea lua cea mai bună decizie, nu merită să se
culeagă un volum infinit de mare de informaţii. Raţionamentul cost–beneficiu fiind un
raţionament la margine, un individ raţional culege informaţii doar atâta timp cât
beneficiul marginal depăşeşte costul marginal.
Să presupunem că două persoane (una suspicioasă, care nu agrează intermediarii
şi alta modernă, cu cultură economică) au apartamente identice, pe care doresc să le
vândă.

Suspiciosul (vinde singur) Modernul (vinde printr-un agent imobiliar)

• Vinde cu 100.000 u.m.
• Economiseşte comisionul agentului
imobiliar: 10.000 u.m.
• Pierde 20.000 u.m., deoarece nu a
găsit cumpărătorul cel mai bun
• Vinde cu 120.000 u.m.
• Plăteşte comisionul agentului imobiliar:
10.000 u.m.
• Câştigă 10.000 u.m., deoarece agentul
i-a găsit cumpărătorul cel mai bun

Aşa cum rezultă din exemplul de mai sus, cel ce îşi vinde singur apartamentul
economiseşte 10.000 u.m. plătind 20.000 u.m.
În concluzie, se poate economisi comisionul agentului
imobiliar, dar acest lucru are un cost, iar costul este de obicei mai
mare decât economia realizabilă prin neplata comisionului
intermediarului profesionist.
Agentul imobiliar nu este un oarecare, ci un profesionist în
De reţinut domeniu, care ştie mai bine ca oricine cât valorează un apartament şi
ce preţ se poate obţine pe piaţă. De ce l-a evitat suspiciosul din
exemplul
Citire nostru? Deoarece, în general, oamenii nu agrează intermediarii, fiind convinşi
că ei câştigă necinstit de pe urma angajatorilor lor. O asemenea atitudine izvorăşte din

14
Calculaţi
faptul că suntem tentaţi să uităm că informaţia este o resursă rară şi că putem să avem
acces la ea numai dacă sacrificăm o altă resursă valoroasă (timp, bani).
Atât vânzătorul cât şi cumpărătorul unui apartament pot câştiga dacă recurg la
serviciile unui intermediar, deoarece acesta face posibil ca ambii să ajungă la informaţiile
necesare cu cele mai mici costuri. Intermediarul are un avantaj comparativ în punerea în
contact a vânzătorului cu toţi cumpărătorii potenţiali, deci poate realiza tranzacţia cu
costuri mai reduse decât ar reuşi părţile interesate fără ajutorul lui. În felul acesta,
intermediarul măreşte bunăstarea agenţilor economici prin faptul că le furnizează
informaţii cu costuri reduse, adică le oferă servicii valoroase, facilitându-le accesul cel
mai ieftin la o resursă rară.

2.2. Intermediari şi costuri tranzacţionale

Să presupunem că dispunem de 100 de acţiuni Terapia Ranbaxi, pe care am dori

să le vindem. Putem umbla cu ele din casă în casă sau putem să dăm un anunţ la Piaţa,
dar foarte probabil că am obţine un preţ mai bun dacă am apela la serviciile unui broker.
Desigur, dacă am căuta suficient de mult, am găsi un cumpărător acceptabil, dar
aproape cu certitudine costul tranzacţional al căutării ar depăşi comisionul brokerului.
Există pieţe foarte bine organizate (de exemplu, piaţa produselor de masă), pe
care se concentrează o mare parte a ofertelor de vânzare – cumpărare privitoare la un
bun relativ omogen şi unde se formează preţuri valabile în regiuni geografice întinse.
Dimpotrivă, alte pieţe (piaţa imobiliară, piaţa muncii, piaţa mobilei second hand) sunt
organizate “mai puţin bine”. Cumpărătorii şi vânzătorii nu se cunosc, sunt foarte
dispersaţi şi schimburile au loc la preţuri foarte diferite deoarece fiecare tranzacţie
trebuie negociată în mod aparte, caz în care costurile tranzacţionale sunt considerabile.
Unii indivizi se ocupă cu „vânătoarea” de oferte la preţ de producător, fiind
convinşi că astfel reuşesc să facă economii. Probabil aşa este, dacă le place acest gen de
„vânătoare” şi au timp să o practice. Dar, majoritatea oamenilor se mulţumesc cu
informaţiile relativ ieftine oferite de detailişti. Concurenţa îi incită pe detailişti să-şi
informeze bine cumpărătorii potenţiali pentru a le reduce costurile tranzacţionale.
Sortimentul pe care-l etalează detailiştii oferă informaţii preţioase despre mulţimea
posibilităţilor existente pe piaţă, informaţii aproape imposibil de cules din altă parte cu
costuri similare.
Agenţiile de plasare a forţei de muncă oferă de asemenea un serviciu foarte util.
Comisionul lor poate părea prea mare, dar dacă oamenii nu ar fi convinşi că acest
comision este mai mic decât costul tranzacţional, nu ar recurge la serviciile lor.
Intermediarii au un rol decisiv în culegerea, prelucrarea, stocarea şi furnizarea
informaţiilor oferite de piaţă. Astfel, ei sunt specialiştii creării de informaţie pentru
agenţii economici. Ei se specializează în acest domeniu deoarece au avantaj comparativ
în crearea de informaţie. Oricare ar fi motivaţia lor, ei oferă servicii valoroase, iar agenţii
economici depind de aceste servicii, deoarece intermediarii le netezesc calea spre
realizarea unor tranzacţii eficiente, asigurând coordonarea în spaţiu a ofertei şi cererii
miilor de cumpărători şi vânzători care nu se cunosc. Deoarece însă oamenii uită uşor că
informaţia este o resursă rară, nu apreciază suficient serviciile economice ale
intermediarilor şi-i etichetează cu calificativul de speculanţi, cu sensul peiorativ de
bişniţari.
Faima proastă a intermediarilor îşi are originea în faptul că oamenii compară
situaţia reală cu o situaţie mai bună, dar inexistentă, imposibilă. Tranzacţiile pe care le
realizăm efectiv sunt întotdeauna mai puţin eficiente decât cele pe care le-am putea

15
realiza în posesia tuturor informaţiilor necesare, dar de care nu dispunem. Din această
cauză, ajungem la concluzia că intermediarii profită de pe urma neştiinţei noastre. Cu
aceeaşi logică am putea spune că şi medicii profită de pe urma bolilor noastre, deoarece
dacă întotdeauna am fi sănătoşi sau dacă am avea cunoştinţele lor nu ar trebui să
recurgem la serviciile lor. Din păcate, nu suntem întotdeauna sănătoşi şi nici nu
dispunem de cunoştinţe medicale, deci avem nevoie de medici.
În concluzie, intermediarii creează realmente bogăţie, oferindu-ne informaţiile de
care avem nevoie la cele mai mici costuri, reducându-ne astfel costurile tranzacţionale şi
oferindu-ne un plus de bunăstare.

2.3. Speculaţie şi speculanţi

Conform dicţionarelor explicative, speculaţia reprezintă un

asemenea comerţ care urmăreşte să profite de pe urma modificărilor
de preţ. Cel mai cunoscut speculant este brokerul, care vinde la
termen hârtii de valoare pe care nu le are, în aşa fel încât în
momentul încheierii tranzacţiei nu se realizează şi transferul efectiv al
acestora. Dacă brokerul anticipează scăderea în viitor a cursului unor
Definiţie
acţiuni, vinde la termen acţiuni care deocamdată nu sunt în posesia
lui. Tranzacţia se încheie la cursul actual (mai mare), dar livrarea
efectivă se va face în viitor. În momentul livrării efective brokerul va cumpăra la un curs
Calculaţi
mai redus acţiunile pe care trebuie să le livreze şi astfel va câştiga diferenţa de curs.
Un alt speculant este cel ce face comerţ la termen cu bunuri pe care în momentul
încheierii tranzacţiei încă nu le are. De exemplu, un fermier îşi vinde recolta de porumb
în aprilie la preţul curent, dar livrarea se va realiza numai în august. Dacă între timp
preţul porumbului scade, fermierul câştigă diferenţa de preţ. Deoarece viitorul este
incert, este posibil ca aşteptările fermierului să nu se adeverească şi preţul din august al
porumbului să fie mai mare decât cel din aprilie. În asemenea cazuri, speculantul va
pierde diferenţa de preţ.
Studenţii speculează la rândul lor, deoarece ei „cumpără” educaţie la preţul curent
în speranţa că astfel sporesc valoarea viitoare a muncii lor. Incertitudinea viitorului îi
poate însă afecta negativ, deoarece este posibil ca piaţa muncii să evolueze în viitor în
aşa fel încât cererea faţă de specializarea lor să scadă şi astfel salariile viitoare vor fi mai
mici decât cele aşteptate.
Un speculant cunoscut este şi consumatorul care, citind în ziare că în viitor ne
putem aştepta la creşterea preţului zahărului, îşi umple cămara cu un stoc de zahăr
suficient pentru un an. Dacă într-adevăr ştirea se confirmă şi zahărul se scumpeşte,
consumatorul speculant câştigă diferenţa de preţ, dar în caz contrar pierde, deoarece şi-
ar fi putut investi banii mai eficient.
Speculant este şi şoferul care îşi umple rezervorul când găseşte benzină mai
ieftină decât în altă parte sau circulă cu rezervorul gol, căutând benzină mai ieftină,
respectiv circulă mereu cu rezervorul plin, deoarece a auzit că va fi penurie de benzină.
Oamenii îi învinuiesc pe speculanţi, uitând că, de multe ori, şi ei au un
comportament speculativ. Sunt oare speculanţii duşmanii noştri? Se presupune că ei trag
foloase de pe urma catastrofelor naturale, iar activitatea lor ridică preţul pieţei înainte de
producerea acestora. În plus, catastrofele de care profită speculanţii s-ar putea să nici nu
intervină.

16
 p
D2 S2 S
1
D1

p2
p1

Fig. 2.1. Consecinţa anticipării creşterii preţului

Producătorii care anticipează creşterea preţului pieţei îşi reduc vânzările actuale şi
formează stocuri mari pentru a putea vinde mai mult în viitor, când preţul va creşte. Ca
urmare, scade oferta actuală. Cei ce iniţial au intenţionat să cumpere în viitor încearcă să
cumpere mai mult în prezent, când încă nu a crescut preţul, deci creşte cererea actuală.
Toate acestea conduc la creşterea preţului actual. În felul acesta, anticiparea creşterii
preţului duce la o creştere imediată a acestuia. Preţul mai mare (p2>p1) incită agenţii
economici la economisire, chiar şi pe cei ce habar nu au că în viitor va creşte preţul
pieţei şi nici nu au auzit de preţurile la termen. Este bine acest lucru? Desigur, deoarece
dacă ne aşteaptă în viitor o perioadă de penurie este mai bine să fim atenţionaţi din
timp, pentru a ne putea pregăti corespunzător.

Verificarea cunoştinţelor
1. Activitatea micilor comercianţi şi intermediari aduce un câştig
acelora care recurg la serviciile lor
a. numai deoarece partenerii lor sunt iraţionali.
b. deoarece oamenii nu sunt conştienţi de câţi bani ar putea
Test economisi prin ocolirea acestora.
c. dar intermediarii câştigă mult mai mult.
d. prin faptul că reduc costurile trazacţionale ale partenerii lor.
2. Pe parcursul schimbului informaţia este o resursă rară
a. deoarece interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor sunt contradictorii.
b. deoarece deţinerea ei este valoroasă şi obţinerea ei este costisitoare.
c. înafară de situaţia în care vânzătorii sunt obligaţi să comunice toate
caracteristicile esenţiale ale produselor lor.
d. înafară de situaţia în care toţi cei ce participă la tranzacţie sunt perfect sinceri.
3. Cu ajutorul pieţei oamenii ajung la informaţii preţioase,
a. dar numai în sectorul privat, nu şi în cel public.
b. dar numai în societăţile capitaliste, nu şi în cele socialiste.
c. deoarece comercianţii totalizează pe piaţă majoritatea informaţiilor privind
condiţiile în care oamenii pot vinde sau cumpăra ceva.
d. dar majoritatea oamenilor se concentrează doar pe preţuri şi nu ia în
considerare informaţia oferită de piaţă.
4. Pe parcursul tranzacţiilor economice toţi oamenii speculează,
a. înafară de situaţia în care recurg la serviciile unui intermediar.
b. înafară de cazul în care niciodată nu cumpără pe credit.
c. deoarece toţi acţionează în speranţa unui câştig cât mai mare şi acest lucru
este realizabil doar dacă previzionează corespunzător evenimentele.

17
 d. deoarece toţi indivizii agreează jocurile de noroc.
5. Pe parcursul deciziilor economice toţi oamenii folosesc ca informaţie serviciile
speculanţilor,
a. în măsura în care cumpără şi vând bunurile pe pieţele organizate.
b. deoarece toţi folosesc acele preţuri care se formează ca rezultat al intenţiilor
de vânzare - cumpărare la termen formulate de speculanţi pe baza
previziunilor lor referitoare la viitor.
c. dacă joacă la bursă.
d. deoarece speculanţii răspândesc agresiv informaţiile pe care le deţin.
6. Practica legală care l-ar face responsabil pe producător pentru orice defecţiune a
produselor sale
a. ar incita cumpărătorii să exploateze posibilităţile de obţinere ieftină a
informaţiilor.
b. ar favoriza cumpărătorii.
c. ar incita producătorii să producă bunuri de calitate mai înaltă decât cere
majoritatea consumatorilor.
d. ar reduce costul net al procurării informaţiei.
7. Speculanţii ameliorează situaţia tuturor agenţilor economici prin faptul că
a. fac posibilă redistribuirea bunurilor între perioadele cu lipsă şi cele cu
abundenţă.
b. oferă informaţii preţioase privind evoluţia viitoare a preţurilor.
c. „cumpără” riscul de la indivizii care ar dori să-l evite.
d. toate afirmaţiile sunt adevărate.
8. Costurile şi beneficiile care influenţează deciziile de cerere şi ofertă sunt întotdeauna
a. costuri şi beneficii aşteptate, deci incerte.
b. costuri şi beneficii din trecut, deci certe.
c. costuri şi beneficii băneşti.
d. costuri şi beneficii reale şi nu speculative.
9. Dacă o familie ar dori să-şi vândă casa, atunci merită
a. să caute acel cumpărător care ar fi dispus să plătească cel mai mult,
organizând o licitaţie la care participă toţi cumpărătorii interesaţi.
b. să o vândă cât mai repede oricui este dispus să o cumpere, pentru a evita
eventuala scădere a valorii casei.
c. să accepte orice preţ care-i mai mare decât preţul la care a fost cumpărată
casa.
d. să recurgă la serviciile unui intermediar, chiar dacă acesta cere un comision.
10. Intermediarii măresc şi eficienţa şi averea oamenilor,
a. prin faptul că creează locuri de muncă.
b. prin faptul că oferă ieftin informaţii utile şi valoroase.
c. dar numai din cauză că oamenii sunt prea leneşi şi neştiutori pentru a-şi putea
realiza intenţiile în mod independent.
d. dar numai în cadrul legal.
11. Cine speculează?
a. Facultatea care cere plata integrală a taxei de şcolarizare în prima zi de
şcoală.
b. Ziarul care convinge cititorii să plătească la 1 ianuarie abonamentul pe
întregul an.
c. Orchestra simfonică care vinde abonamente.
d. Toţi cei de mai sus.
e. Niciunul.

18
12. Activitatea speculanţilor care prevăd corect evenimentele viitoare
a. reduce incertitudinea pentru ceilalţi agenţi economici.
b. măreşte mobilitatea preţurilor.
c. conduce la penurie.
d. conduce la excedent.
e. măreşte raritatea.

19
 Unitatea III. Analiza variaţiilor producţiei pe termen scurt și lung

Durată recomandată pentru studiu: 7 ore

3.1. Factorii de producţie

Întreprinderea produce bunuri şi servicii destinate pieţei, utilizând factori de

producţie, scopul ei principal fiind realizarea unui profit cât mai mare prin satisfacerea
unor nevoi socialmente necesare. Principalele categorii de factori de producţie sunt:
pământul, munca, capitalul şi spiritul întreprinzător.
Pământul este factorul de producţie care include toate resursele naturale folosite
în procesul de producţie: minerale, păduri, ape etc., inclusiv pământul însuşi folosit în
agricultură sau ca plasament pentru desfăşurarea activităţilor economice.
Munca se referă la toate calităţile umane, fizice şi intelectuale folosite în
producţie. Ea nu constituie un factor de producţie omogen, deoarece unele slujbe
necesită puţină pregătire sau chiar deloc (ex. vânzătorii de la pompele de benzină sau de
îngheţată etc.), în timp ce altele necesită ani de pregătire (medici, economişti, ingineri
etc.). Educaţia investită şi materializată în munca calificată este denumită adesea şi
capital uman.
Capitalul include bunurile care nu sunt destinate consumului curent, ci ajută
producţia viitoare de bunuri şi servicii. Bunurile capital se mai numesc şi bunuri de
investiţie: uzine, agregate, construcţii industriale care contribuie la desfăşurarea
activităţilor de producţie etc.
Spiritul întreprinzător se referă la capacitatea umană de a organiza producţia de
bunuri şi servicii şi predispoziţia de a-şi asuma riscuri, deoarece nu există garanţia
succesului în afaceri.
Este necesară stabilirea unei distincţii între factorii de producţie ficşi şi cei
variabili.
Factorii de producţie ficşi sunt cei care nu se modifică (cel puţin pe termen scurt)
în procesul de producţie: suprafaţa cultivată pentru o fermă agricolă, stocul de utilaje
pentru o întreprindere industrială etc.
Factorii de producţie variabili sunt cei în cazul cărora cantitatea poate fi ajustată
în permanenţă, oricare ar fi orizontul de timp la care ne raportăm: cantitatea de materie
primă utilizată, consumul de energie, numărul orelor de muncă etc.
Distincţia dintre cele două categorii de factori de producţie depinde de orizontul
de timp la care ne raportăm în analiza deciziilor întreprinderii. Pe termen scurt,
majoritatea factorilor de producţie sunt ficşi, dar cu cât intervalul de timp este mai mare
cu atât devine mai mare şi mobilitatea factorilor de producţie utilizaţi de firmă.

Temă de reflecție nr. 3

Sunteți o persoană fizică autorizată care produce avioane de hârtie.
Imaginați-vă etapele pe care ar trebui să îi parcurgeți în procesul de
producție și resursele pe care ar trebui să le folosiți. Identificați
Temă de factorii de producție ficși și variabili pe care îi veți folosi în procesul
reflecţie de producție.

20
3.2. Orizonturi decizionale

Afacerile desfăşurate de o întreprindere se leagă de diferite orizonturi decizionale,

care influenţează ipotezele, posibilităţile şi efectele deciziilor sale. Care sunt aceste
orizonturi decizionale?
Orizontul foarte scurt (orizontul pieţei), este caracterizat prin
faptul că firma poate reacţiona la impulsurile (incitaţiile) mediului
extern exclusiv prin decizii de vânzare sau de cumpărare. Drept
urmare, volumul de producţie nu poate fi modificat în funcţie de
semnalele pieţei. Dacă firma se aşteaptă la o creştere a preţului de
vânzare, ea poate doar să stocheze produsele sale, iar în caz contrar,
De reţinut
să-şi vândă stocurile.
Citire Orizontul scurt se referă la faptul că întreprinderea este capabilă să modifice
cantitatea utilizată cel puţin dintr-un factor de producţie, în condiţiile în care cel puţin un
alt factor rămâne fix. De exemplu, clădirile, terenurile, utilajele sunt date, dar cantităţile
de materii prime, numărul orelor de muncă sunt variabile. Ca urmare, firma continuă să
utilizeze cantitatea de capital de care dispune, dar volumul producţiei se poate modifica
Calculaţi
prin adaptarea cantităţii de muncă (prin ore suplimentare sau reducerea programului de
muncă, concediu etc.) şi/sau de materii prime prelucrate.
Termenul scurt nu are o durată egală pentru toate întreprinderile, fiind
determinat de natura capitalului folosit şi de tehnologiile existente. De fapt, nu trebuie să
interpretăm termenul scurt ca fiind intervalul de timp în care este imposibilă ajustarea
capitalului, ci mai degrabă ca fiind o perioadă în care acest lucru nu este raţional.
Modificarea tuturor factorilor de producţie înseamnă a schimba scara (capacitatea,
dimensiunea) producţiei, ceea ce însă este de dorit numai în condiţiile unei variaţii
importante şi permanente ale volumului producţiei. În cazul unei modificări temporare a
pieţei este iraţional să se modifice dimensiunea firmei, deci se adoptă o metodă de
ajustare a producţiei mai puţin costisitoare şi mai reversibilă, care să permită (în caz de
nevoie) o nouă adaptare în sens invers şi la un cost redus. Pentru întreprinderi, cea mai
puţin costisitoare şi mai reversibilă modalitate de adaptare este ajustarea cantităţii
factorului muncă.
Orizontul lung este perioada de timp în care firma poate modifica cantităţile
utilizate din toţi factorii de producţie, în timp ce tehnologia de bază şi obiectul de
activitate al firmei nu se modifică radical, dar dimensiunile firmei pot creşte considerabil.
Orizontul foarte lung (orizontul de prognoză) este perioada de timp în care firma
este capabilă să introducă o tehnologie calitativ nouă, radical deosebită de tehnologia
utilizată în prezent. Firma se înnoieşte radical, putându-se transforma într-o entitate
economică totalmente nouă.

3.3. Funcţia de producţie pe termen scurt

Am văzut că întreprinderea este o asemenea organizaţie economică care

transformă inputuri în outputuri, adică transformă resursele în bunuri
şi servicii. Între inputuri şi outputuri există o legătură de natură
funcţională care se poate exprima în multiple modalităţi: cu ajutorul
unui tabel (suprafaţa de producţie), a unui grafic (curba producţiei)
sau a unei relaţii matematice de tipul funcţiei (funcţia de producţie).
Funcţia de producţie reprezintă relaţia funcţională care există
Definiţie între factorii necesari pentru obţinerea unei producţii (inputuri) şi

21
Calculaţi
cantitatea maximă de output ce se poate obţine prin utilizarea lor.
Conceptul de producţie folosit în ştiinţa economică este mult mai larg decât cel
utilizat în limbajul curent, incluzând nu numai activităţile care presupun obţinerea unor
bunuri materiale (tangibile), ci şi cele care au ca rezultat obţinerea unor bunuri
intangibile (servicii). Deci, în sens economic, termenul de producţie se aplică tuturor
activităţilor economice, cu excepţia celor de realizare a consumului final de bunuri şi
servicii.
Premisa activităţii economice de producţie o constituie existenţa factorilor de
producţie care reprezintă elementul de intrare, concretizându-se în resurse şi
disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în circuitul economic. Aceştia includ
atât factori tradiţionali (munca, pământul, capitalul) cât şi neofactori precum informaţia,
tehnologia, abilitatea întreprinzătorului, flerul în afaceri, talentul managerial etc.
Totalitatea factorilor de producţie utilizaţi de întreprindere formează inputul, procesele
de transformare ce au loc în cadrul firmei formează troughput-ul, iar rezultatul final al
acestor transformări reprezintă output-ul firmei.
Multitudinea factorilor de producţie utilizaţi în procesul de producţie a obligat
economiştii să-i grupeze pentru a uşura analiza. Astfel, în mod tradiţional, se deosebesc
doi factori de producţie compoziţi: munca (L – Labor) şi capitalul (K – Kapital), acesta
din urmă incluzând toate bunurile durabile, precum: unelte, maşini, clădiri etc. utilizate
de un producător pentru a produce alte bunuri şi servicii. În acest caz, forma generică a
funcţiei de producţie este:
Q = f (L, K)
Orice bun se poate obţine în diverse modalităţi – tehnologii de producţie –, fiecare
reclamând o combinare diferită a factorilor de producţie. Astfel, aceeaşi cantitate de
cereale se poate produce cu o cantitate mai mare de îngrăşăminte şi mai puţine ore de
muncă sau cu o cantitate mai mică de îngrăşăminte şi mai multe ore de muncă.
Proporţiile exacte ale factorilor de producţie utilizaţi determină tehnologia utilizată de
firmă, iar corelaţia dintre diversele combinaţii de factori de producţie (tehnologii) şi
producţiile maxime ce pot fi realizate este descrisă de funcţia de producţie.
Deoarece pe termen scurt întreprinderea nu poate ajusta decât un singur factor
de producţie (L), celălalt factor rămânând constant ( K) , volumul maxim al producţiei

este influenţat doar de evoluţia singurului factor variabil (L). Deci, funcţia de producţie
pe termen scurt (elementară) are forma generică:

Q = f(L / K) sau Q = f(L)

De exemplu, în cazul unei ferme agricole, pe termen scurt, suprafaţa terenului şi

capitalul productiv sunt date, iar
QQ (volumul
(volumul producției)
produc iei)
producţia maximă este o funcţie
a cantităţii de muncă utilizate. f(L)
În practică, aceeaşi cantitate de
factor variabil permite atingerea
unor nivele de producţie diferite: ansamblul
ansamblul
posibilit 
posibilităților de
ilor
foarte ridicat, dacă de producție
produc ie
întreprinderea utilizează eficient
resursele sale şi mai redus, dacă Cantitatea de factor variabil (L)
există pierderi sau o risipă de
Fig. 3.1. Funcţia de producţie elementară: Q = f(L / K)
resurse. Mulţimea nivelelor de

22
producţie ce se pot obţine din punct de vedere tehnic - dată fiind o anumită cantitate de
factor variabil - determină ansamblul posibilităţilor de producţie (fig. 3.1.).
Dacă factorii de producţie sunt utilizaţi eficient, funcţia de producţie corespunde
frontierei superioare a ansamblului posibilităţilor de producţie.

Joc de rol

Versiune 1.
Luați mai multe foi de hârtie și o masă de lucru. Efectuați
avioane de hârtie identice în mai multe sesiuni succesive. La finalul
Joc de rol fiecărei sesiuni, numărați câte avioane ați produs și completași tabelul
de mai jos.

Număr suplimentar de
Durată Număr avioane Număr de avioane
Sesiune avioane față de sesiunea
sesiune produse produse pe minut
anterioară
1 2 min -
2 4 min
3 6 min
4 8 min
5 10 min

1. Cum a evoluat numărul total de avioane?

2. Cum a evoluat numărul de avioane produse pe minut de la o sesiune la alta?
3. Găsiți explicații pentru aceste evoluții.

Versiune 2.
Luați mai multe foi de hârtie și o masă de lucru. Efectuați avioane de hârtie
identice în mai multe sesiuni succesive, fiecare a câte 2 minute. De data aceasta, rugați
la fiecare nouă sesiune de producție să vi se alăture un coleg sau un membru al familiei.
La finalul fiecărei sesiuni de 2 minute numărați numărul total de avioane rezultat și
completați tabelul următor:

Număr total de Număr de avioane Număr suplimentar de

Nr.
Sesiune avioane produse pe avioane față de sesiunea
persoane
produse persoană anterioară
1 1 pers -
2 2 pers
3 3 pers
4 4 pers
5 5 pers

1. Cum a evoluat numărul total de avioane? A crescut proporțional cu numărul de

persoane implicate în producție?
2. Cum a evoluat numărul de avioane produse pe persoană de la o sesiune la alta? Dar
numărul suplimentar de avioane produse de la o sesiune la alta?
3. Găsiți explicații pentru aceste evoluții.

23
3.4. Indicatorii producţiei pe termen scurt

Pe măsură ce cantitatea utilizată din factorul variabil creşte, firma obţine volume
de output tot mai mari. Dar, mai devreme sau mai târziu, ea se va confrunta în cele din
urmă cu legea randamentelor descrescătoare. Să presupunem un fermier care deţine o
suprafaţă dată de teren pentru cultivarea grâului şi o anumită cantitate de capital. Aceşti
factori nu pot fi modificaţi pe termen scurt – sunt factori ficşi ( K ). La fel, starea
tehnologiei este dată. Munca este omogenă (adică toţi lucrătorii muncesc la fel) şi
reprezintă singurul factor variabil (L). În acest caz, funcţia de producţie a fermei pentru
grâu este funcţia parţială a muncii, de forma:

Q = f (L, K) sau Q = f(L)

Să urmărim evoluţia producţiei de grâu a fermierului doar în funcţie de numărul

orelor de muncă prestate, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi. Variaţiile
producţiei pe termen scurt pot fi urmărite cu ajutorul produsului total (TP – Total Product
sau Q - output), a produsului mediu (AP – Average Product), respectiv a produsului
marginal (MP – Marginal Product), al căror evoluţie în cazul fermierului din exemplul
nostru este dată în tabelul de mai jos.

L (persoane) TP (Q) – kg/an APL – kg/persoană MPL

1 43 43 43
2 160 80 117
3 351 117 191
4 600 150 249
5 985 175 275
6 1152 190 247
7 1372 196 220
8 1536 192 164
9 1656 184 120
10 1750 175 94
11 1815 165 65
12 1860 155 45
a) b)

APL maxim MPL

2400 MPL maxim
2100 Q maxim 300 277
1860
1800 250
1500 Q(TP)
200 196
1200
150
900
100 APL
600
300 50 MPL

2 4 6 8 10 12 L 2 4 5 6 7 8 10 12 L

Fig. 3.2. Evoluţia produsului total, a produsului mediu şi a produsului marginal

24
A. Produsul total (TP sau Q) reprezintă cantitatea totală de output ce
s-a produs într-o perioadă de timp dată utilizând toţi factorii de
producţie din cadrul firmei. Dacă K = K , atunci outputul Q creşte
pe măsură ce L creşte.
B. Randamentul (productivitatea) unui factor de producţie indică
influenţa sporirii unilaterale a cantităţii acestui factor asupra Definiţie
volumului producţiei, atunci când cantităţile utilizate de ceilalţi
factori rămân constante (ceteris paribus). Pentru a evidenţia acest lucru putem utiliza
trei indicatori: randamentul marginal, randamentul mediu şi elasticitateaCalculaţi
factorială.
a. Numim randamentul (productivitatea sau produsul) marginal al muncii (MPL)
volumul de producţie suplimentar care se obţine în urma sporirii, ceteris
paribus, a factorului variabil muncă cu o unitate.
▪ când producţia nu este perfect divizibilă:
ΔQ
MPL =
ΔL
▪ când producţia este perfect divizibilă:
ΔQ dQ
MPL = lim = = Q'L
ΔL→0 ΔL dL

Prima relaţie se foloseşte în cazul valorilor discrete, iar cea de-a doua în cazul
unor funcţii algebrice, când se au în vedere modificări infim de mici ale
factorului variabil, care este perfect divizibil. După cum se vede, produsul
marginal într-un punct al curbei TP se calculează ca fiind prima derivată a
funcţiei de producţie, deci indică panta curbei outputului în punctul dat.

b. Numim randamentul (productivitatea sau produsul) mediu al muncii (APL)

volumul de producţie care revine în medie pe o unitate de muncă utilizată de
întreprindere.
Q
APL =
L
c. Numim elasticitatea factorială a producţiei (  Q ) raportul dintre modificarea
f

procentuală a producţiei totale şi modificarea procentuală a factorului

variabil. Acest indicator ne arată ce creştere procentuală a producţiei totale
induce creşterea cu un procent a factorului variabil muncă.
dQ
100
Δ%Q Q dQ L MP L
Q =
L
= =  =
Δ%L dL dL  Q APL
100  MPL 1
L APL

Funcţia de producţie verifică legea randamentelor descrescătoare, adică faptul că,

la un moment dat, randamentul marginal al factorului de input variabil mărit unilateral
devine inevitabil descrescător. Aşa cum se poate vedea în fig. 3.3., în punctul A se
atinge utilizarea deplină a capacităţii tehnice, în sensul că nu mai avem K excedentar. De
aici încolo, putem mări Q doar dacă mărim unilateral L, adică intrăm în zona relevantă a
funcţiei de producţie, unde se manifestă legea randamentelor descrescătoare (zona AE).
Am văzut că producţia creşte dacă mărim unilateral cantitatea utilizată dintr-un
factor de input, deci funcţia de producţie este crescătoare. Însă, datorită legii

25
randamentelor descrescătoare creşterea producţiei rezultată în urma sporirii repetate şi
identice a cantităţii factorului variabil devine tot mai modestă, datorită limitelor impuse
de factorul constant. Cu alte cuvinte, pe măsură ce numărul de angajaţi sau numărul
orelor de muncă va fi tot mai mare, producţia adiţională a ultimului angajat sau a ultimei
ore de muncă va fi tot mai mică.

Q K (
Q L,K ) D E
Q D=Q E
QC C MPL4
MPL3
B
QB
MPL2
A
QA K
MPL1

1 1 1 1
LA LB L C LD LE L K ( )
Fig. 3.3. Randamentul descrescător al muncii (MPL1>MPL2>MPL3>MPL)

3.5. Producţie şi costuri

Întreprinderea suportă costuri pentru achiziţionarea de factori de producţie. Să

examinăm acum relaţia ce există între procesul de producţie al întreprinderii şi costurile
sale, reluând exemplul patiseriei Mariei. Pentru a simplifica analiza, vom presupune că
scara de producție (talia) patiseriei este constantă şi cantitatea de prăjituri produsă este
o funcţie directă a numărului de angajaţi. Funcţia de producţie a patiseriei este fie
tabelul de mai jos (primele două coloane), fie graficul 3.4.

Nr. Producţie Costul

Costuri salariale Costul total
angajaţi (prăjituri/h) MPL dotărilor
(u.m.) - VC (u.m.) - TC
(L) (Q) (u.m.) - FC
0 0 - 30 0 30
1 50 50 30 10 40
2 90 40 30 20 50
3 120 30 30 30 60
4 140 20 30 40 70
5 150 10 30 50 80

Temă de reflecție nr. 4

Dacă volumul producției este zero (Q = 0), de ce valoarea costului
total al prăjiturilor este diferit de zero?

Temă de Din tabel rezultă că producţia creşte odată cu creşterea

reflecţie numărului de salariaţi. Dacă nimeni nu lucrează, nu se produce nicio
prăjitură. Graficul se construieşte pe baza primelor două coloane ale

26
tabelului şi ne arată cum evoluează volumul producţiei pe măsură ce creşte numărul
salariaţilor.
Q
Q = f(L)
150
140
120

90

50

L
1 2 3 4 5

Fig. 3.4. Funcţia de producţie a patiseriei

Dar noi ştim că oamenii raţionali judecă la margine. În tabel se observă ce spor
de producţie aduce fiecare nou angajat (coloana MPL). De asemenea, observăm şi
manifestarea legii randamentelor descrescătoare. De ce? Primul angajat dispune de
întregul spaţiu şi toate echipamentele disponibile. Când creşte numărul angajaţilor,
utilajele trebuie partajate şi fiecare angajat are un spaţiu de manevră tot mai restrâns,
deci contribuţia fiecărui lucrător nou
la creşterea producţiei este tot mai
modestă. TC
Acest fenomen se poate (u.m.)
TC(Q)
urmări şi pe grafic, dacă observăm 80
70
descreşterea pantei curbei Q = f(L), 60
deoarece tocmai panta curbei 50
producţiei totale ne indică mărimea 40
30 Q
MPL. Ultimele trei coloane ale
tabelului indică costurile de producţie (buc/h)
suportate de Maria. Costul dotărilor 50 90 120 140 150
din patiserie este de 30 u.m., un
cost fix, indiferent de volumul Fig. 3.5. Curba costului total al patiseriei
producţiei (există şi dacă Q=0), iar
salariul unui angajat este 10 u.m. Relaţia care există între cantitatea produsă (Q) şi
costul total de producţie (TC) este redată în fig. 3.5.
Remarcăm creşterea pantei curbei TC odată cu creşterea producţiei. Forma
acestei curbe reflectă, de fapt, forma funcţiei de producţie din fig. 3.5. Pentru a produce
mai mult, Maria trebuie să utilizeze mai mulţi salariaţi. Fiecare nou salariat primeşte
acelaşi salariu de 10 u.m., deşi producţia suplimentară (MP L) la care conduce este tot
mai mică. Aceasta înseamnă că aglomerarea bucătăriei face ca fiecare nouă prăjitură să
fie tot mai costisitoare.

3.6. Modalităţi de măsurare a costurilor

Conform celor de mai sus, curba costului total al firmei reflectă funcţia sa de
producţie. Pornind de la costul total, putem calcula alte forme specifice de cost, care au
un rol esenţial în deciziile privind preţurile şi producţia. Pentru a analiza aceste costuri,
să luăm exemplul vecinei Mariei, Ana, care are un stand de limonadă.

27
 Cantitate Cost Cost Cost fix Cost total Cost
limonadă total Cost fix variabil mediu Cost variabil mediu marginal
(pahare/h) (u.m.) (u.m.) (u.m.) (u.m.) mediu (u.m.) (u.m.) (u.m.)
Q TC FC VC AFC AVC AC MC
0 3,0 3 0,0 - - - -
1 3,3 3 0,3 3,0 0,3 3,3 0,3
2 3,8 3 0,8 1,5 0,4 1,9 0,5
3 4,5 3 1,5 1,0 0,5 1,57 0,7
4 5,4 3 2,4 0,75 0,6 1,35 0,9
5 6,5 3 3,5 0,6 0,7 1,3 1,1
6 7,8 3 4,8 0,5 0,8 1,3 1,3
7 9,3 3 6,3 0,43 0,9 1,33 1,5
8 11,0 3 8,0 0,38 1,0 1,38 1,7
9 12,9 3 9,9 0,33 1,1 1,43 1,9
10 15,0 3 12 0,3 1,2 1,5 2,1

Curba costului total se vede în fig. 3.6. Observăm creşterea

pantei curbei TC odată cu creşterea producţiei de limonadă, ceea ce
reflectă caracterul descrescător al produsului marginal. Costurile
suportate de Ana sunt de două tipuri. Unele costuri, numite costuri
fixe (FC), sunt independente de cantitatea produsă. În cazul Anei
sunt egale cu 3 u.m. şi reprezintă costul închirierii dozatorului. Acest
De reţinut
cost rămâne constant indiferent de cantitatea de limonadă produsă.
La fel, dacă Ana va avea nevoie de un contabil, salariul acestuia va fi tot un cost fix.
Citire
O altă categorie de cost cu care se confruntă Ana o reprezintă costurile variabile
(VC), care se modifică odată cu volumul producţiei: costul zahărului şi al lămâilor,
precum şi costul lucrătorilor care fabrică limonada. Dacă Ana nu produce nimic, costul
variabil este nul, dar creşte odată cu
Calculaţi
creşterea producţiei. 16
TC
Costul total al producţiei (TC) 14
este suma costurilor fixe şi a 12 VC
costurilor variabile. Ana, ca proprietar 10
al standului, trebuie să decidă care să 8
fie nivelul producţiei sale. Această 6
decizie va depinde de evoluţia 4
FC
costurilor totale odată cu creşterea 2
producţiei. Ea se poate întreba: cât 0
costă fabricarea unui pahar de 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
limonadă sau cât costă creşterea Fig. 3.7. Curba costului total al standului de
producţiei cu un pahar de limonadă. limonadă (TC = FC + VC)
La prima vedere, cele două întrebări
par similare, dar ele nu sunt nici pe departe identice.
Pentru a răspunde la prima întrebare, este suficient să se împartă costul total
suportat de firmă la cantitatea produsă. Dacă, de exemplu, întreprinderea produce două
pahare de limonadă, costul total este 3,8 u.m., iar costul unui pahar este 3,8 : 2 = 1,8
u.m. Acesta este costul total mediu (sau, pe scurt, costul mediu – AC). Deoarece costul
total se obţine însumând costul fix şi costul variabil, putem determina cât din aceste
două tipuri de cost revine în medie pe unitate de produs. Astfel, obţinem costul fix mediu
(AFC) şi costul variabil mediu (AVC).

28
 Dar costurile medii nu o ajută pe Ana să decidă până la ce nivel este oportun să
mărească producţia. În acest scop, ea trebuie să analizeze cum se modifică costul total
dacă producţia creşte cu o unitate, adică să calculeze costul marginal. De exemplu, dacă
producţia creşte de la 2 la 3 pahare, costul total creşte de la 3,8 la 4,5 u.m., adică cu
0,7 u.m. Evoluţia costurilor de mai sus odată cu creşterea producţiei se poate urmări pe
graficul 3.7. Curbele costului mediu şi costului marginal sunt indispensabile pentru
analiza comportamentului întreprinderilor. Ce formă au aceste curbe şi ce corelaţii există
între ele?
Costul marginal creşte odată cu cantitatea produsă. Când se produce puţin, nu se
utilizează decât o mică parte din dotările existente, deci producţia poate foarte uşor să
sporească, punându-se în funcţiune încă o maşină. Dimpotrivă, dacă producţia se
apropie de capacitatea tehnică a întreprinderii, toate dotările funcţionează la capacitatea
maximă şi întreprinderea este plină de lucrători. Dacă se doreşte creşterea producţiei,
trebuie cumpărate noi utilaje şi angajaţi noi lucrători, ceea ce înseamnă că fabricarea
unei unităţi suplimentare de produs devine tot mai costisitoare.
Curba costului mediu are forma literei U. De fapt, AC = AFC + AVC. AFC este
întotdeauna descrescător, deoarece costul fix se repartizează asupra unui volum tot mai
mare de produse. AVC creşte odată cu creşterea Q, datorită caracterului descrescător al
produsului marginal. Pentru nivele mici de producţie (1 sau 2 pahare/oră) costul mediu
total este ridicat, deoarece costul fix mediu este foarte mare, dar scade cu creşterea
producţiei până la 5 pahare/oră.
La acest nivel de producţie AC 3,5

= 1,3 şi este minim. După Q = 6, AC 3

începe să crească, deoarece costul 2,5
variabil creşte repede, deci creşterea 2 MC
AVC este mai mare decât scăderea
1,5 AC
AFC. Baza curbei în formă de U indică AVC
1
cantitatea de producţie care
0,5
minimizează costul mediu unitar. Acest AFC
nivel de producţie este denumit scara 0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
optimă a producţiei. În cazul Anei,
scara optimă a producţiei este între 5 Fig. 3.7. Curbele costurilor medii şi marginale
şi 6 pahare pe oră. Dacă ea produce ale standului de limonadă
mai mult, costul mediu va fi mai mare
de 1,3 u.m.
Ce relaţie există între MC şi AC? Dacă analizăm fig.3.7, observăm câteva lucruri
interesante. Când MC < AC, AC descreşte, iar când MC > AC, AC creşte. Aceasta nu este
ceva întâmplător, ci ceva specific pentru orice întreprindere. De ce? Să facem o analogie.
AC este similar cu nota medie a unui student, iar MC este analog cu nota obţinută la
ultimul examen. Dacă această ultimă notă este inferioară notei medii actuale, nota
medie a studentului va scădea, dar dacă ultima notă este superioară notei medii actuale,
aceasta din urmă va creşte. Principiile matematicii se aplică în aceeaşi manieră şi la note
şi la costuri.
Această relaţie între MC şi AC are o consecinţă foarte importantă. Curba costului
marginal intersectează curba costului mediu AC exact la cantitatea optimală a producţiei.
De ce? Pentru nivelele de producţie mai mici, MC < AC şi AC scade. După intersecţia
celor două curbe de cost, curba MC devine superioară curbei AC, deci costul mediu va
începe să crească. Astfel, punctul de intersecţie al celor două curbe intervine tocmai la
AC minim, ceea ce joacă un rol esenţial în analiza concurenţei.

29
 În exemplele studiate mai sus, întreprinderile aveau un produs marginal
descrescător şi deci un cost marginal crescător pentru orice nivel de producţie. Dar, în
general, descreşterea MP intervine nu de la începutul producţiei. În funcţie de procesele
de producţie, al doilea sau al treilea angajat poate avea produse marginale crescătoare,
deoarece echipa de lucrători poate repartiza sarcinile şi poate organiza mai eficient
activitatea decât un singur lucrător. În asemenea cazuri, MP va creşte puţin înainte de a
începe să se manifeste legea randamentelor descrescătoare.
În pofida acestor diferenţe, curbele de cost prezintă trei caracteristici generale
importante:
• dincolo de un anumit nivel al producţiei, costul marginal devine
întotdeauna crescător;
• curba AC are forma literei U;
• curba MC taie curba AC în punctul de minim al acesteia.

3.7. Funcţiile de cost pe termen scurt

Pe termen scurt, cel puţin un factor de input rămâne constant, deci volumul
producţiei depinde doar de cantitatea utilizată din factorul variabil: Q = f (L). În acest
caz, evoluţia costurilor de producţie depinde de modificarea factorului variabil:
TC = FC + p L  L .

3.7.1. Funcţiile de cost referitoare la întreaga producţie

Costuri fixe (FC – Fixed Cost). Cheltuielile legate de factorul

fix (K) nu variază cu nivelul producţiei, deci se numesc costuri fixe.
Aceste costuri trebuie plătite fie că întreprinderea nu produce nimic,
fie că ea îşi utilizează la maxim capacităţile de producţie (Fig. 3.8.).
Să presupunem, de exemplu, că un agricultor doreşte să
De reţinut
producă grâu. El achiziţionează un teren şi echipamentele necesare
cu 25.000 u.m. Această cheltuială reprezintă costurile sale fixe, care nu sunt influenţate
Citire
de volumul producţiei de grâu pe care îl va obţine. Desigur, pe termen lung, toţi factorii
de input devin variabili şi nu mai există costuri fixe.
Costurile variabile (VC – Variable Cost)
FC
corespund factorilor de input care se modifică odată Calculaţi
cu volumul producţiei. Toate costurile pe care firma
le poate modifica în cursul perioadei de timp
analizate sunt costuri variabile (de exemplu, c FC
costurile salariale, costurile legate de materiile prime
Q
şi bunurile intermediare). Dacă agricultorul nostru nu
dispune decât de un singur factor variabil (munca), Fig. 3.8. Evoluţia costurilor fixe
costurile sale variabile sunt cele legate de acest
factor (de exemplu, 15 u.m./h pentru fiecare salariat).
Costurile variabile cresc odată cu producţia şi reprezintă suma costurilor
economice ale factorilor de input variabili pe termen scurt. Funcţia costului variabil este
legată nemijlocit de funcţia randamentului marginal al factorului variabil, deoarece ea
este expresia financiară a funcţiei de producţie parţiale a acestuia. Cu alte cuvinte,
funcţia costului variabil exprimă sub formă de costuri funcţia de producţie parţială a
factorului variabil pe termen scurt. (Fig. 3.9)

30
 În porţiunea OA (figura
3.9./a) randamentul marginal al Q
muncii este crescător, adică Q creşte C
Q3
mai repede decât L. Ca urmare, în Q(L)
B
porţiunea OA’ (figura 3.9./b) Q2
necesarul de muncă creşte degresiv, a)
adică mai încet decât Q, deci VC Q1
A

creşte degresiv (mai încet decât Q)

în porţiunea OA” (fig. 3.9./b). În
LA LB LC
porţiunea AB randamentul marginal 0 L

al muncii este constant. Ca urmare,

în porţiunea A’B’ necesarul de L VC
muncă creşte proporţional cu Q, deci
VCC C’’
şi VC creşte proporţional cu Q în B’’ VC(Q)
VCB A’’
porţiunea A”B”. În fine, în porţiunea
b) VCA C’ L(Q)
BC randamentul marginal al muncii LC A’ B’
LB
este descrescător. Ca urmare, în LA

porţiunea B’C’ necesarul de muncă

creşte progresiv (mai repede decât
0 QA QB QC Q
Q), ceea ce face ca în porţiunea
B”C” costul variabil să crească şi el
Fig. 3.9. Legătura dintre funcţia de producţie
progresiv.
parţială a muncii şi funcţia VC(Q)
Costul total (TC – Total Cost)
se obţine prin însumarea costului fix
cu costul variabil la diferite nivele Costuri
de producţie (Fig. 3.10.), adică: TC = FC + VC
TC = FC + VC
VC
3.7.2. Funcţiile de cost
referitoare la unitatea de
produs c FC
Q
În analiza microeconomică
ne interesează cu prioritate evoluţia Fig. 3.10. Evoluţia FC, VC, TC
costurilor legate de unitatea de
produs, deoarece acestea se pot compara cu preţul de vânzare unitar al outputului
întreprinderii. Deosebim patru funcţii de cost privitoare la unitatea de produs.
Funcţia costului fix mediu (AFC – Average Fixed Cost) arată
cât din costul fix total revine în medie pe unitate de produs:
FC
AFC(Q) = (u.m. FC/1Q)
Q
Cu cât volumul producţiei realizate este mai mare cu atât este
De reţinut mai mică cota de costuri fixe care revine pe unitate de produs, deci
funcţia AFC este o funcţie monoton descrescătoare.
Citire Funcţia costului variabil mediu (AVC - Average Variable Cost) arată cât din
costurile variabile totale revine în medie pe unitate de produs:
VC (Q ) L  p L L 1
AVC(Q) = = = pL  = pL  (u.m. AVC/1Q)
Q Q Q APL
Calculaţi
31
 Din relaţia de mai sus rezultă că funcţia AVC este reciproca funcţiei APL înmulţită
cu preţul unitar al factorului variabil.

Temă de reflecție nr. 5

Explicați din punct de vedere economic legătura inversă existentă
între costul variabil mediu și produsul (productivitatea) mediu al
Temă de muncii.
reflecţie

Funcţia costului (total) mediu unitar (AC – Average Cost) arată cât din costurile
totale de producţie revine în medie pe unitate de produs:

TC(Q)
AC(Q) = = AFC(Q) + AVC(Q) (u.m. TC/1Q)
Q

Funcţia costului marginal (MC – Marginal Cost) arată legătura care există între
modificarea volumului producţiei şi cea a costurilor. Costul marginal exprimă cu câte
unităţi se modifică costul total de producţie dacă volumul producţiei creşte cu o unitate
(discretă sau infim de mică):

ΔTC
MC = (u.m. TC suplimentar/1Q suplimentar)
ΔQ
ΔTC dTC
MC = lim = = TC'
ΔQ→0 ΔQ dQ

Costul marginal este cel mai important indicator de cost pentru persoanele
însărcinate cu luarea deciziilor într-o firmă. Fiind asociat fiecărei unităţi suplimentare de
producţie, permite stabilirea volumului optim al producţiei.
Există o relaţie simplă între curba costului marginal (MC) şi curba costului total
(TC): costul marginal corespunde pantei costului total, indicând ritmul de creştere al TC
în condiţiile creşterii Q.
Având în vedere că, pe termen scurt, modificarea costului total este imprimată
doar de modificarea costurilor variabile, putem scrie:

dTC dVC dL 1
MC = = =  pL = pL 
dQ dQ dQ MPL
Ca urmare, funcţia costului marginal este reciproca funcţiei randamentului
marginal al factorului variabil înmulţit cu preţul acestui factor.

Temă de reflecție nr. 6

Explicați din punct de vedere economic legătura inversă existentă
între costul marginal și produsul (productivitatea) marginal al muncii.

Temă de
reflecţie
32
 Având în vedere concluziile
de mai sus, putem reprezenta TC
evoluţia funcţiilor de cost pe termen TC
VC
scurt ca în figura 3.11. [a) – pe FC
totalul producţiei şi b) – pe unitatea VC
de produs]. a)

În figura 3.11./b apar  FC

corelaţiile existente între funcţiile c

de cost pe termen scurt referitoare 
la unitatea de produs. 0 Q0 Q1 Q2 Q
a. După cum ştim deja, costul MC
mediu (AC) este suma costului AFC AC
AVC
mediu fix (AFC) şi a costului
AC
mediu variabil (AVC): MC
AVC

AC = AFC + AVC = FC/Q + VC/Q b)

Când producţia creşte, costul

fix mediu scade, dar costul variabil AFC
mediu creşte pe măsură ce legea
0 Q0 Q1 Q2 Q
randamentelor descrescătoare îşi
face simţit efectul. La nivele mici de Fig. 3.11. Corelaţiile dintre funcţiile de cost pe
producţie, primul efect depăşeşte al termen scurt
doilea efect, deci costul mediu scade.
Dar, după ce se atinge un nivel de A
APL
producţie suficient de ridicat, al doilea MPL
efect devine precumpănitor şi AC B
creşte. Ca urmare, curba AC are formă
de „U”.
b. Există o legătură strânsă între APL
MPL
costul mediu şi costul marginal:
L
curba costului marginal taie curba
costului mediu exact în punctul său
MC
minim (figura 3.12.). AVC MC
c. Atâta timp cât MC < AC, producerea AVC
unei unităţi suplimentare
antrenează costuri medii tot mai
B’
mici, deci curba AC este
descrescătoare. Dar, când MC A’ Q
devine superior lui AC, producerea
unei unităţi suplimentare măreşte
Fig. 3.12. Legătura dintre MC şi MPL, respectiv
costul mediu, deoarece TC creşte
AVC şi APL
mai repede decât Q. Ca urmare,
curba AC devine crescătoare.
Punctul care separă porţiunea descrescătoare şi cea crescătoare a curbei AC în formă
de „U” este punctul de minim. Acelaşi lucru se poate spune şi despre relaţia dintre
MC şi AVC.

33
3.8. Funcţiile de cost pe termen lung

Pe termen lung, toţi factorii de producţie devin variabili, deci modificarea cantităţii
utilizate din fiecare factor va influenţa şi evoluţia costurilor de producţie:
TC = p K  K + p L  L .

În concluzie, împărţirea costurilor în fixe şi variabile este o funcţie a orizontului

temporal considerat.
Să luăm exemplul unui constructor de automobile. Pe termen scurt (câteva luni),
el nu poate ajusta nici talia şi nici numărul uzinelor sale. Singura posibilitate de sporire a
producţiei este angajarea mai multor lucrători în uzinele existente sau creşterea
numărului orelor de muncă prestate. Costul acestor uzine este deci un cost fix pe termen
scurt. Dimpotrivă, pe termen lung (câţiva ani), constructorul de automobile poate mări
numărul şi/sau capacitatea uzinelor sale, deci costul uzinelor devine un cost variabil.
Acest exemplu simplu ne conduce la concluzia că funcţiile de cost pe termen lung sunt
diferite de cele pe termen scurt.

AC
(u.m.) AC1 AC3 LAC

AC2
12.000
A B
10.000
Economii
Economii
Randamente de
Randamente de
Dezeconomii
Dezeconomii
de scar scarconstante de scar
de scară scară constante de scară

Q
QA 1.000 1.200 Q B

Fig. 3.13. Construirea curbei LAC

unde:
• AC1 – curba costului mediu pe termen scurt pentru o uzină mică
• AC2 – curba costului mediu pe termen scurt pentru o uzină mijlocie
• AC3 – curba costului mediu pe termen scurt pentru o uzină mare
• LAC– curba costului mediu pe termen lung
În fig. 3.13. avem funcţiile costului mediu pe termen scurt în cazul a trei uzine:
mică, mijlocie şi mare, precum şi funcţia costului mediu pe termen lung, în condiţiile în
care se trece succesiv de la o talie mică la una mijlocie şi apoi mare. Acest grafic arată
relaţia dintre costurile medii pe termen scurt şi lung.
În regiunea de producţie OQA randamentul de scară este crescător, deci se obţin
economii de scară; în regiunea de producţie QAQB randamentul de scară este constant,
deci nu se obţin economii de scară; dincolo de Q B randamentul de scară este
descrescător, deci se obţin dezeconomii de scară.
Curba LAC are tot o formă de U ca şi curbele ACi pe termen scurt, dar este mult
mai plată decât acestea, ceea ce se explică printr-o mai mare supleţe a întreprinderilor
pe termen lung. Dacă uzina cu AC2 doreşte să-şi mărească producţia de la 1000 la 1200

34
maşini/zi, pe termen scurt nu are o altă soluţie decât să angajeze noi lucrători. Din cauza
MPL descrescător, costul mediu creşte de la 10.000 la 12.000 unităţi monetare/vehicul.
Dimpotrivă, pe termen lung, constructorul poate mări şi talia uzinei şi numărul de
lucrători, deci costul mediu unitar va rămâne constant (10.000 u.m./vehicul).
În concluzie, la dimensiunea de uzină la care LAC este minim,
producţia poate să crească prin sporirea numărului de uzine şi nu prin
creşterea dimensiunii uzinelor existente. Chiar dacă panta curbei LAC
este mai mică decât panta curbelor ACi pe termen scurt, aceasta are
întotdeauna forma de U. Dacă LAC tinde să scadă când producţia
De reţinut creşte vorbim de economii de scară, iar dacă LAC tinde să crească
când producţia creşte vorbim de dezeconomii de scară. În fine, dacă
înCitire
pofita creşterii producţiei costul mediu rămâne constant randamentul de scară este
constant.
În exemplul nostru din figura 3.13. se obţin economii de scară prin creşterea
producţiei de la 0 la QA şi dezeconomii de scară dacă producţia creşte dincolo de QB. Dacă
 Q  Q B , randamentul de scară este constant.
Q A Calculaţi
• Economiile de scară se pot datora faptului că liniile de montaj moderne
necesită un număr mare de lucrători, fiecare fiind specializat pe o anumită
sarcină specială. Dacă producţia este prea mică, constructorul nu poate profita
de această organizare, fiecare lucrător fiind nevoit să execute mai multe
operaţiuni, iar costul mediu unitar al unui autovehicul va fi mare.
• Dezeconomiile de scară se pot explica prin dificultatea de a controla
organizaţiile industriale de talie foarte mare. Cu cât producţia este mai mare
cu atât echipa managerială va fi mai depăşită de sarcini şi va deveni mai puţin
capabilă să ţină sub control costurile de producţie.

Până în 1965, comerțul internațional cu mașini între Canada și

Statele Unite era caracterizat prin bariere comerciale semnificative,
fapt care a făcut ca valoarea exporturilor și importurilor de
automobile între cele două state să fie foarte redusă. Aceasta situație
era cu atât mai deosebită, dacă ținem cont de faptul că industria auto
Ştiaţi că?
canadiană era deținută de aceleași companii auto americane. Astfel,
industria auto canadiană era de fapt o imagine în miniatura (aproximativ a 10-a parte) a
industriei auto americane.
Rezultatul acestei subdimensionări a capacității de producție a făcut ca
productivitatea angajaților canadieni să fie cu aproximativ 30% mai mică decât a celor
din SUA. Aceasta se datora faptului că în timp ce în SUA, firmele aveau fiecare fabrică
dedicată unui numar redus de modele de mașini (1-2), în Canada, fabricile trebuiau să
producă toate modelele cerute de piață. Astfel, fabricile canadiene trebuiau oprite
periodic pentru a se reorganiza procesul de producție pentru a produce alte modele,
dețineau echipamente mai puțin specializate pentru a putea fi folosite la producția a cât
mai multe modele, și evident, angajații erau mai puțin specializați.
În 1964, Canada și SUA au liberalizat comerțul cu mașini, permițând astfel
companiilor americane și canadiene să își reorganizeze procesul de producție.
Reorganizarea a presupus ca și fabricile din Canada să producă doar anumite modele de
autoturisme (unele care nu se produceau în SUA), permițându-le astfel să crească nivelul
productivității muncii la univel comparabil cu cel din SUA.

35
 Din cele de mai sus rezultă că pe măsură ce producţia creşte, devine rentabil să
se construiască a doua, a treia etc. uzină. În figura 3.14. am reprezentat costurile totale
şi cele medii ce corespund diferitelor uzine: prima uzină are TC 1 şi AC1, uzina a doua are
TC2 şi AC2 etc. Câte uzine să construiască firma?
Pe termen lung, firmele caută
să-şi minimizeze costurile şi pot Cost
total TC3
alege oricare din curbele TCi. Curba
LTC va reprezenta locul geometric al TC1
TC2

tuturor punctelor care minimizează a)

LTC
costul total pentru diferitele volume
de producţie şi corespunde părţilor
inferioare ale celor trei curbe TCi 0 Q1 Q2
Q
(linia îngroşată din figura 3.14.a). Cost AC1
mediu
În figura 3.14./b am
reprezentat cele trei curbe de cost AC2 AC3
b)
mediu pe termen scurt (ACi)
corespunzătoare curbelor TCi din LAC
figura 3.18./a. Pe termen lung,
0 Q1 Q2 Q
firma care caută să-şi minimizeze
costurile poate alege oricare dintre Fig. 3.14. Funcţiile costului total şi mediu unitar
cele trei nivele de K , deci curba pe termen lung
i

LAC este construită din părţile inferioare ale celor trei curbe AC i (linia îngroşată). Evoluţia
costurilor pe termen lung este legată de randamentele de scară. Aşa cum se vede în
figura 3.15.

Q LTC LAC
LMC
Q LTC

LAC

LMC

0 K, L 0 Q 0 Q
a) Randament de scarcresc
tor
a) Randament de scară crescător
Q LTC LMC
Q LAC
LTC
LMC=LAC

0 K, L 0 Q 0 Q
b)Randament
b) Randament de
de scară
scar constant
constant

LTC LMC
Q LMC
Q LTC LAC
LAC

0 K, L 0 Q 0 Q
c) Randament de scardescresctor
c) Randament de scară descrescător

Fig. 3.15. Randamentele de scară şi costurile pe termen lung

36
 Verificarea cunoştinţelor

1. Funcţia de producţie
a. arată relaţia dintre factorii de producţie utilizaţi şi outputul
maxim ce rezultă.
Test b. ataşează mai multe nivele de output la fiecare input dat.
c. se poate descrie cu ajutorul unui tabel de corelaţie.
d. toate răspunsurile sunt adevărate.
2. Termenul scurt este acea perioadă în care
a. toate inputurile sunt fixe.
b. factorul muncă este fix.
c. cel puţin un input rămâne fix.
d. toate inputurile sunt variabile.
3. Funcţia de producţie elementară (parţială)
a. este reprezentată grafic printr-o curbă monoton crescătoare.
b. arată producţia maximă ce se poate obţine prin modificarea unui singur input.
c. arată toate nivelele de producţie ce se pot realiza de firmă pe termen scurt.
d. nicio afirmaţie nu este corectă.
4. Elasticitatea factorială a producţiei arată
a. cu câte procente trebuie să crească factorul L pentru ca producţia să crească
cu 1%
b. cu câte procente creşte producţia dacă factorul variabil creşte cu 1%.
c. de câte ori trebuie să crească raportul L/K pentru ca producţia să crească cu
1%.
d. cu cât trebuie să crească preţul muncii pentru ca producţia să crească cu 1%.
5. Pentru determinarea randamentului marginal al muncii
a. trebuie să modificăm L, în timp ce K este constant.
b. trebuie modificaţi toţi factorii de input.
c. trebuie să modificăm mai mulţi factori de producţie.
d. niciun răspuns nu este corect.
6. Randamentul mediu al factorului variabil muncă se determină ca raport între
a. volumul producţiei şi cantitatea totală de input utilizată.
b. volumul producţiei şi cantitatea de muncă utilizată.
c. volumul producţiei şi cantitatea de capital utilizată.
d. volumul producţiei şi costul total al factorului variabil.
7. Randamentul marginal al muncii se determină ca raport între
a. volumul producţiei şi cantitatea de muncă utilizată.
b. creşterea volumului producţiei realizate şi creşterea cantităţii de muncă
utilizate.
c. creşterea producţiei realizate şi creşterea inputurilor totale utilizate.
d. creşterea producţiei realizate şi creşterea cheltuielilor cu munca.
8. Până când randamentul marginal este mai mare decât randamentul mediu al
factorului variabil,
a. producţia creşte progresiv.
b. produsul mediu creşte.
c. produsul marginal creşte.
d. niciun răspuns nu este corect.
9. Dacă capitalul este dat şi numai munca este variabilă, la nivelul maxim al producţiei
a. APL este maxim.

37
 b. APL = MPL.
c. APK este maxim.
d. toate răspunsurile sunt corecte.
10. Completaţi spaţiile punctate din textul următor:
a. Dacă MPL > APL atunci APL este (crescător/descrescător). Dacă MPL < APL
atunci APL este (crescător/descrescător). Dacă MPL = APL atunci APL este
(minim/maxim/crescător/descrescător).
b. Dacă MPL > APL atunci  QL este (<1, >1, =1). Dacă MPL < APL atunci  QL este

(<1, >1, =1). Dacă MPL = APL atunci  QL este (<1, >1, =1).
11. Explicaţi conţinutul noţiunii de funcţie de producţie elementară.
12. Cum se poate delimita ansamblul posibilităţilor de producţie?

38
 Modulul II
Structuri de piaţă

Unitatea 4. Piaţa liber concurenţială

Unitatea 5. Monopolul. Discriminări de preţ
Unitatea 6. Oligopolul
Unitatea 7. Concurenţa monopolistică

Scop
Acest modul urmăreşte să prezinte cursanţilor diferitele structuri de piaţă şi modul în
care are loc optimizarea ofertei. De asemenea, cursanţii fac cunoştinţă cu modalităţile
liniare şi neliniare de stabilire a preţurilor.

Obiective
➢ explicarea caracteristicilor principale ale diferitelor structuri de piaţă
➢ prezentarea modului în care se poate optimiza oferta pe diferitele structuri de
piaţă
➢ explicarea metodelor liniare de diferenţiere a preţului,
➢ explicarea metodelor neliniare de stabilire a preţului.

Cuvinte cheie: piaţă liber concurenţială, monopol pur, monopol discriminant, monopol
reglementat, oligopol, oligopol clasic, dilema prizonierului, teoria jocurilor, cartel,
concurenţă monopolistică, vânzare legată, modelul preţului dublu.

39
 Unitatea IV. Piaţa liber concurenţială

Durată recomandată pentru studiu: 6 ore

4.1. Caracteristicile pieţei liber concurenţiale

Concurenţa liberă (perfectă) se defineşte prin câteva trăsături

fundamentale şi anume:
• omogenitatea produsului – toate firmele produc un produs
asemănător, deci pentru consumatori este indiferent
produsul cărui producător îl aleg, deoarece nu există
cheltuieli de schimare a partenerului;
De reţinut
• numărul relativ mare al concurenţilor și consumatorilor. În
consecință, cumpărătorii şi vânzătorii nu sunt capabili să influenţeze individual
Citire
preţul la care produsul se poate vinde sau cumpăra. Acest preţ se formează
pe baza mecanismului pieţei libere (la egalitatea cererii şi a ofertei totale) şi
reprezintă ceva dat din afară pentru toţi protagoniştii pieţei – toți participanții
la piață sunt acceptatori de preț. Calculaţi
• dimensiunea, în general, redusă a firmelor,
• informare perfectă – cumpărătorii şi vânzătorii sunt în posesia tuturor
informaţiilor relevante referitoare la piaţă, inclusiv acelor privind preţul şi
calitatea produsului;
• lipsa barierelor de intrare/ ieşire – oricine poate intra sau ieşi de pe piaţă când
doreşte, fără niciun cost suplimentar;
• divizibilitatea perfectă a outputului – firmele pot produce şi consumatorii pot
cumpăra şi cea mai mică fracţiune de output, cauză din care cantitatea
cerută/oferită se modifică în mod continuu odată cu preţul pieţei.

4.2. Cererea individuală a unei firme liber concurenţiale

Fiecare ofertant este interesat să determine cât din cererea totală a pieţei i se
adresează lui, cu alte cuvinte, la ce preţ cere piaţa produsele pe care le oferă. În fig.
4.1./a. se vede cum preţul pieţei se formează la egalitatea cererii şi ofertei totale (SS =
DD), iar în fig. 4.1./b. vedem cum la preţul de echilibru (pe) fiecare protagonist îşi poate
vinde întreaga ofertă fără nicio problemă, deoarece tocmai la acest preţ se cere întreaga
ofertă a ramurii (cerere perfect
elastică la preţ). p b) oo firm
b) firmă a)a)pia
piața
a
Dacă un ofertant S
D
minuscul fixează un preţ mai
d
mare decât acest preţ de oferte
echilibru, cererea ce i se va p1
individuale
E
adresa va fi nulă, deoarece şi pe d’
ceilalţi (n-1) ofertanţi care vând p2 !
D’
mai ieftin pot satisface întreaga S
cerere a pieţei. Ca urmare, la
0 Qe Q2 Q=Q i
preţuri superioare preţului de
echilibru al pieţei libere cererea Fig. 4.1. Determinarea cererii individuale a unei firme
individuală a unei firme devine concurenţiale reprezentative
perfect rigidă la preţ, adică

40
rămâne nulă la orice preţ superior preţului de echilibru al pieţei (porţiunea dpe).
Dacă un ofertant nesemnificativ de mic al pieţei fixează un preţ inferior preţului
de echilibru, cererea individuală care i se adresează va reacţiona elastic şi va creşte
corespunzător reducerii preţului. Ofertantul în cauză va vinde foarte rapid toată
producţia sa, după care piaţa revine la "normal", adică la preţul de echilibru. Ca urmare,
la preţuri inferioare preţului de echilibru al pieţei cererea individuală a unei firme este
elastică la preţ (porţiunea Ed').
În concluzie, cererea individuală a unei firme concurenţiale reprezentative este o
linie frântă de forma dpe Ed’, compusă dintr-un segment perpendicular, unul orizontal şi
altul cu pantă negativă. Partea relevantă, reprezentativă, normală a acestei curbe a
cererii este numai porţiunea orizontală, deci cererea individuală a unei firme
concurenţiale reprezentative este o dreaptă
paralelă cu axa OQ, cu înălţimea Ope, ceea ce
p D
înseamnă că această cerere este perfect elastică, 1 S2
S1
deoarece la preţul de echilibru se cere întreaga E2
ofertă a pieţei (ramurii). p2
E1
Pe piaţa liber concurenţială preţul va p1
creşte numai atunci când toţi ofertanţii S2 D1
acţionează în mod concertat. De exemplu, în S1
urma creşterii preţului benzinei, toţi taximetriştii Q
reacţionează prin sporirea tarifelor de transport.
Deci, fiecare nivel de ofertă corespunde acum Fig. 4.2. Creşterea preţului pieţei
unor preţuri superioare, ceea ce înseamnă că concurenţiale
oferta totală a pieţei se deplasează în sus şi
intersectează curba cererii totale a pieţei la un preţ de echilibru superior celui iniţial (Fig.
4.2.).

4.3. Funcţiile de încasări şi funcţiile de profit

Ca orice întreprindere orientată spre profit, şi firma concurenţială se străduieşte

să-şi maximizeze profitul (π), egal cu diferenţa dintre încasările totale (TR - Total
Revenue) şi costurile economice totale (TC):
max π = TR – TC.

4.3.1. Funcţiile de încasări

Să luăm exemplul fermei de lapte condusă de Ion, care produce o cantitate de

lapte Q = 100 litri, pe care o vinde la preţul pieţei p = 6 u.m./litru, deci va avea o cifră
de afaceri: TR = Q x p = 100 x 6 = 600 u.m./lună. Această fermă este infinit de mică în
raport cu talia pieţei naţionale, deci preţul laptelui este independent de cantitatea
produsă şi vândută de Ion. Chiar dacă ferma îşi dublează producţia, preţul laptelui va
rămâne neschimbat, dar Ion îşi dublează
încasările. Deci, cifra de afaceri creşte proporţional TR
cu cantitatea produsă şi vândută, deoarece TR = TR
Q.p
Ion îşi poate pune următoarea întrebare:
ce încasări îi aduce în medie vânzarea unui litru de Q
lapte? Pentru a răspunde la o asemenea întrebare,
va face un calcul foarte simplu şi va determina Fig. 4.3. Evoluţia încasărilor totale

41
 încasarea (cifra de afaceri) medie.
Încasarea medie (AR - Average Revenue) indică cât din
încasările totale ale firmei revine în medie pe unitate de produs.
Deoarece preţul la care se realizează fiecare unitate de produs este
preţul fix al pieţei, rezultă în mod logic că şi încasarea medie este
constantă, fiind egală cu preţul de echilibru al pieţei.
De reţinut AR =
TR
=
pQ
=p
Q Q
Citire În lumina celor prezentate mai sus AR

rezultă concluzia că funcţia cererii individuale a

unei firme concurenţiale este, de fapt, funcţia
încasărilor medii, ambele fiind egale cu preţul de AR = MR = p
Calculaţi
echilibru al pieţei: dd = AR = p.
p
d d
Dar o întrebare şi mai interesantă este:
ce cifră de afaceri suplimentară ar obţine Ion
dacă ar produce şi ar vinde un litru de lapte în Q
plus. Pentru a afla acest lucru, ar trebui să
Fig. 4.4.Evoluţia încasărilor medii
calculeze încasarea (cifra de afaceri) marginală.
şi marginale
Încasarea marginală (MR – Marginal
Revenue) exprimă modificarea încasărilor totale ale firmei în urma unei modificări infim
de mici a volumului de output realizat.

ΔTR dTR d(pQ) dQ

MR = lim = = = p =p
ΔQ →0 ΔQ dQ dQ dQ

Ca urmare, în cazul firmelor liber concurenţiale - care vând la un preţ fix întregul
volum de output - încasarea suplimentară obţinută prin vânzarea unei unităţi adiţionale
de output este egală cu preţul fix la care se vinde fiecare unitate de output al firmei date
(Fig. 4.4.).
dd = AR = p = MR

4.3.2. Funcţiile de profit

Profitul realizat de o firmă liber concurenţială reprezintă

venitul ei net. Se pot determina trei tipuri de profit, astfel:
• Profitul total (π - Total Profit) reprezintă diferenţa dintre
încasările totale şi costurile (economice) totale ale firmei:
π = TR - TC = p  Q - AC  Q = ( p - AC )  Q = Aπ  Q
• Profitul mediu (Aπ – Average Profit) arată cât din profitul De reţinut
total revine în medie pe unitate de produs realizat:
π TR TC Citire
Aπ = = - = AR - AC = p - AC
Q Q Q
• Profitul marginal (Mπ – Marginal Profit) indică profitul suplimentar rezultat
pentru firmă în urma vânzării ultimei unităţi infim de mici de output:
Calculaţi
dπ dTR dTC
Mπ = = − = MR − MC = p − MC sau Mπ = π'
dQ dQ dQ

42
4.4. Maximizarea profitului

Fiecare producător este interesat să-şi maximizeze profitul, deci obiectivul lui
prioritar se poate scrie astfel:
max π = TR - TC
Să revenim acum la ferma de lapte condusă de Ion şi să analizăm cum decide el
cantitatea de lapte pe care o va oferi pe piaţă la actualul preţ al pieţei (p=6 u.m./litru).

ΔTR ΔTC Mπ =
Q (L) TR = Q x p TC π = TR-TC MR = MC =
ΔQ ΔQ MR-MC
0 0 3 -3 - - -
1 6 5 1 6 2 4
2 12 8 4 6 3 3
3 18 12 6 6 4 2
4 24 17 7 6 5 1
5 30 23 7 6 6 0
6 36 30 6 6 7 -1
7 42 38 4 6 8 -2
8 48 47 1 6 9 -3

Un prim raţionament ar fi pe baza profitului total, care este maxim (adică 7 u.m.)
la o producţie cuprinsă între 4 – 5 litri. Dar, Ion poate raţiona şi altfel, comparând pentru
fiecare nou litru de lapte încasarea marginală cu costul marginal, adică pe baza profitului
marginal.
Pe baza raţionamentului la margine, se observă că Ion merită să sporească
cantitatea oferită până când încasarea marginală este superioară costului marginal,
deoarece în acest caz, fiecare nouă unitate de lapte produsă aduce un profit marginal
pozitiv, adică măreşte profitul total.
Oferta optimă, cea care maximizează profitul total, va fi deci Q = 5, deoarece aici
Mπ = 0. Dacă s-ar produce şi a 6-a unitatea de lapte, costul marginal ar fi mai mare
decât încasarea marginală, deci noua unitate de produs s-ar produce cu o pierdere de o
unitate monetară (Mπ < 0).

4.5. Situaţii specifice de ofertă

Deoarece firmele concurenţiale sunt acceptatoare de preţ, toate vor vinde la

acelaşi preţ, chiar dacă au condiţii de cost diferite. Ca urmare, firmele de pe piaţă vor
avea grade diferite de rentabilitate, în funcţie de nivelul costurilor lor.

4.5.1. Pragul de rentabilitate

Dacă costul mediu unitar este mai mic decât preţul pieţei, firma realizează profit
economic, dar dacă preţul devine egal cu AC minim, aşa cum se vede în fig. 4.5., firma
tocmai îşi acoperă din încasări costurile sale totale, dar nu obţine profit economic.
Deoarece însă costul total cuprinde toate costurile de oportunitate (adică şi sacrificiile
întreprinzătorului), în condiţiile în care p = AC minim şi π = 0 firma îşi poate continua
activitatea fără probleme, deoarece ea realizează totuşi profitul normal. O asemenea
situaţie înseamnă că firma se află la pragul de rentabilitate.

43
 Pragul de rentabilitate (punctul mort) reprezintă acel nivel de
output la care costul mediu unitar egalează preţul pieţei. În acest
caz, firma recuperează integral costurile sale economice, dar nu
obţine profit economic, ci numai profitul normal inclus în costurile
sale economice. Deci, firma concurenţială se află la pragul de
Definiţie rentabilitate dacă preţul pieţei este egal cu costul mediu, ceea ce nu
se poate întâmpla decât la ACmin, deci p = ACmin este condiţia de prag
de rentabilitate în cazul firmelor liber concurenţiale.
Calculaţi
4.5.2. Punctul de p
MC AC
întrerupere/sistare a
ofertei

O firmă produce numai dacă

d A d
această decizie îi aduce un profit ACmin = p ! MR=AR=p
mai mare decât decizia de a nu
produce, adică dacă încasările
realizabile în urma producţiei 0 Q Q
depăşesc costurile parabile
(avoidable cost): acele costuri pe
Fig. 4.5. Pragul de rentabilitate al firmei
care nu trebuie să le suporte dacă
concurenţiale
sistează producţia. În acest caz,
firma obţine o cvasirentă.
p
Să luăm exemplul unei MC AC AVC
firme la care toate costurile fixe
sunt costuri scufundate (de
exemplu, costul înregistrării firmei, AC !
A

care nu se poate recupera dacă se AFC

d MR=AR= p
!
AVC min = p d B
sistează activitatea). În acest caz,
AVC
costurile parabile coincid cu
costurile variabile. Firma poate 0 Q Q
produce şi vinde la preţul pieţei (p)
Fig. 4.6. Punctul de întrerupere sau sistare a
numai dacă p  AVC . Dacă însă p
ofertei
< AVC, mai devreme sau mai
târziu, firma va trebui să-şi întrerupă producţia sau să părăsească
piaţa.
În cazul firmelor concurenţiale curba preţului (orizontală) are
doar un singur punct comun cu curba AVC (în formă de U) şi anume
la AVC minim. Punctul de întreruperesau sistare a ofertei în cazul
firmelor concurenţiale intervine atunci când p = AVC minim (fig.
4.6.). Definiţie
Este necesar să distingem aici două cazuri: întreruperea
temporară şi încetarea definitivă a activităţii firmei.
• Întreruperea activităţii corespunde deciziei de a nu produce peCalculaţi
termen scurt
din cauza evoluţiei nefavorabile a condiţiilor de piaţă.
• Încetarea activităţii firmei înseamnă părăsirea definitivă a pieţei date.
Cele două decizii sunt diferite pe termen scurt şi lung, deoarece costurile fixe sunt
în general costuri pierdute pe termen scurt, dar nu şi pe termen lung. Astfel, dacă o
firmă decide să-şi întrerupă activitatea, nu va recupera nimic din costurile fixe, în timp

44
ce o firmă care-şi încetează definitiv activitatea nu va suporta nici costuri fixe, nici
costuri variabile.
Să luăm exemplul unei ferme agricole. Costul cumpărării terenului este un cost fix
pentru fermă. Dacă fermierul decide să nu producă nimic într-un an, terenul va fi
neutilizat şi costul său fix nu va fi acoperit. Dimpotrivă, dacă fermierul decide să
abandoneze exploatarea agricolă, îşi poate vinde terenul. În concluzie, în cazul
întreruperii activităţii, costul terenului este un cost pierdut pe termen scurt, dar nu este
pierdut în cazul încetării definitive a activităţii.
Să recapitulăm: în ce condiţii o firmă decide să-şi întrerupă temporar activitatea?
Dacă nu produce, pierde TR, dar economiseşte VC şi continuă să suporte FC. Deci, firma
îşi întrerupe activitatea dacă cifra de afaceri la care renunţă este inferioară costurilor
TR VC
variabile pe care le economiseşte, deci dacă: TR < VC sau  , adică AR = p <
Q Q
AVC (preţul este inferior costului variabil mediu). Deoarece curba AVC are formă de U,
AVC nu poate fi egal cu preţul decât în punctul său minim. Ca urmare, condiţia de
întrerupere a producţiei este p = AVC minim.
Dacă preţul încasat nu acoperă costul variabil suportat, firma trebuie să-şi
întrerupă activitatea, dar va putea reveni oricând pe piaţă, dacă preţul va creşte şi va
deveni superior costului variabil mediu.
Acum cunoaştem comportamentul firmei concurenţiale care îşi
maximizează profitul.
• Dacă firma decidă să producă, va oferi o cantitate la care
costul marginal devine egal cu preţul pieţei.
• Dacă preţul coincide cu AC minim firma se află la pragul
de rentabilitate şi obţine doar profit normal. De reţinut
• Dacă preţul este inferior costului variabil mediu
Citire
corespunzător outputului optim, firma decide să-şi întrerupă activitatea.
• Dacă preţul este cuprins între AC minim şi AVC minim, firma continuă să
producă, deoarce recuperează măcar o parte din FC. Dacă ar sista oferta, ea
ar pierde integral FC. Continuând producţia firma lucrează cu pierdere, dar ăşi
minimizează pierderile.
Calculaţi
Dacă FC este numai parţial parabil, firma va continua să lucreze deşi preţul este sub
pragul de rentabilitate (dar încă deasupra pragului de sistare a ofertei), deoarece astfel
îşi minimizeatză pierderile.

4.6. Curba ofertei individuale a unei firme concurenţiale

În toate situaţiile p MC
speciale analizate mai sus, p2 C AC
am văzut că oferta optimă a
firmei concurenţiale era de
fapt câte un punct de pe d A d
curba MC, ceea ce înseamnă
p0
 0
MR
p1 B
că funcţia ofertei firmei liber
concurenţiale se confundă
cu aceea porţiune a curbei
Q
costului marginal care se
află dincolo de cantitatea de Q1 Q0 Q2

Fig. 4.7. Determinarea ofertei individuale a unei firme

45
output la care se sistează oferta.
Conform fig. 4.7., profitul firmei este maxim dacă produce Q0. Dacă ea ar produce
Q1 < Q0, atunci p0 ar fi mai mare decât MC şi firma şi-ar putea mări profitul dacă ar
produce mai mult. Dacă ar produce Q2 > Q0, p0 < MC şi firma şi-ar putea mări profitul
reducându-şi outputul până la Q0. Exact la Q0 se realizează egalitatea p0 = MC, deci
tocmai aici s-ar realiza profitul maxim.
Dacă preţul pieţei creşte la p2 >
p
p0, atunci firma îşi măreşte profitul prin MC
AC AVC
sporirea outputului până la Q2, unde din S
nou se va realiza egalitatea p2 = MC.
Dimpotrivă, dacă preţul pieţei ar scădea
la p1 < p0, oferta optimă a firmei ar fi Q1, !

deoarece aici am avea p1 = MC. În d S d MR=AR=p

p !

concluzie, la creşterea preţului firma urcă

pe curba MC, iar la scăderea preţului ea
coboară pe curba MC.
În fig. 4.8. am reprezentat curba 0 Q
Q1 Q2
ofertei indiviuale a unei firme
concurenţiale pe termen scurt. Între 0 şi Fig. 4.8. Curba ofertei pe termen scurt
Q1 nu se oferă; între Q1 şi Q2 se oferă cu
pierdere; la Q2 se oferă cu profit normal; iar peste Q2 se oferă cu profit economic.
Putem spune deci că oferta pe termen scurt a unei firmei liber
concurenţiale este porţiunea curbei MC situată deasupra costului
variabil mediu minim, adică dincolo de punctul de întrerupere a
ofertei.

4.7. Curba ofertei totale a pieţei concurenţiale Definiţie

După ce am văzut comportamentul unei firme concurenţiale reprezentative, să

vedem acum evoluţia ofertei totale a pieţei. Trebuie să avem în vedere două Calculaţi
situaţii: cea
în care numărul de firme de pe piaţă rămâne constant, respectiv cea în care acest număr
variază datorită intrării de noi firme, respectiv ieşirii unor firme de pe piaţă. Cele două
situaţii se referă la orizonturi decizionale diferite: prima la termen scurt, iar a doua la
termen lung:
• pe termen scurt este valabilă ipoteza unui număr constant de firme, deoarece
nu se poate intra-ieşi de la o zi la alta, dar
• pe termen lung numărul de firme se va adapta la condiţiile de piaţă dinamice.

4.7.1. Echilibrul ramurii concurenţiale pe termen scurt

Pe termen scurt, există în ramură un număr constant de firme. Să presupunem

că pe piaţă activează n firme identice şi fiecare oferă o cantitate la care p = MC. Aceasta
înseamnă că atâta timp cât preţul este superior lui AVC, curba MC a fiecărei firme
reprezintă şi curba ofertei sale individuale (ss). Cantitatea totală ce se oferă pe piaţă va
fi suma ofertelor individuale ale celor n firme (SRS – oferta pieţei pe termen scurt).

46
 a)a)Oferta
Ofertaunei
unei firme
firme b)
b)Oferta
Oferta pieței
pieei
p MC p D SRS
AVC
AC MR Echilibrul
Echilibrul
pe pe pieței pe
d d pieei pe
termen
termen
scurt
scurt

ps ps SRS
D
Q
q
qs q* Q s = n  q s Q* = n  q *
a) o firm b) o piaa
Fig. 4.9. Echilibrul ramurii pe termen scurt

4.7.2. Echilibrul ramurii concurenţiale pe termen lung

La început, presupunem că toate firmele folosesc aceeaşi tehnologie şi aceiaşi

factori de producţie. Au deci aceleaşi curbe de cost, indiferent că sunt deja pe piaţă sau
doresc să intre în viitor. Dacă firmele de pe piaţă sunt profitabile (   0 ), piaţa atrage
investitori noi. Intrarea acestora pe piaţă măreşte oferta totală şi preţul scade, la fel şi
profitul firmelor. Invers, dacă firmele de pe piaţă sunt perdante, unele întreprinderi îşi
sistează activitatea şi părăsesc piaţa. Oferta totală scade, preţul creşte, la fel şi profitul
firmelor rămase în ramură.
Din cauza acestor mişcări de intrare şi ieşire, în final, firmele
de pe piaţă vor realiza pe termen lung un profit economic nul
(  = 0 ), deci vor lucra doar cu profit normal, adică la pragul de
rentabilitate. Deoarece π = (p − AC)  q , înseamnă că profitul este nul
dacă p = AC. Dacă p > AC întreprinderile câştigă bani, ceea ce atrage
De reţinut noi concurenţi, iar dacă p < AC, firmele pierd bani, ceea ce conduce
la închiderea unor întreprinderi. Procesul de intrare – ieşire încetează
Citire
doar în momentul în care p = AC. În acest caz, piaţa (ramura) va fi în echilibru pe
termen lung.
Cele de mai sus ne conduc la o concluzie interesantă. Ştiam că o firmă
concurenţială produce o cantitate la care p = MC. Acum, am văzut că intrarea – ieşirea
de Calculaţi
firme forţează preţul să devină egal cu AC. Dacă preţul trebuie să fie egal
concomitent cu MC şi cu AC, trebuie în mod necesar ca cele două costuri să fie identice,
ceea ce se întâmplă doar la AC minim.
În fig. 4.10. avem cazul unei firme în situaţie de echilibru pe termen lung. Preţul
fiind egal cu MC, profitul firmei este maxim. Preţul este însă egal şi cu AC minim, firmele
au profit nul, ceea ce înseamnă că piaţa nu atrage noi întreprinzători, deci este în
echilibru şi pe termen lung. Pe o piaţă pe care numărul firmelor este variabil, există doar
un singur preţ care garantează profitul nul: cel egal cu AC minim. Deci, curba ofertei pe
termen lung (LRS) trebuie să fie orizontală la acest nivel de preţ, aşa cum se vede în fig.
4.10/b.

47
 În concluzie, orice
preţ mai mare decât AC a)a)Oferta
Ofertaunei
uneifirme
firme b)b)Oferta
Oferta pieței
pie
ei
minim va genera   0, p p
AC MC SRS
deci vor intra firme noi pe AVC D
piaţă şi oferta totală va
creşte. Orice preţ mai mic E LRS
p LRS
p=AC mi n
decât AC minim va genera p S=AVC mi n SRS
pierderi, deci va determina q D Q
ieşiri de pe piaţă şi oferta q1 q2 QS = nq S Q = nq *
va scădea. Astfel, numărul
firmelor de pe piaţă se Fig. 4.10. Oferta pieţei când numărul firmelor este variabil
adaptează în aşa fel încât (pe termen lung)
preţul să rămână egal cu
AC minim şi, în acest caz, a)a) OO firmă
firm b)b)Piața
Pia a
p p
există suficiente firme pe MC D1
AC SRS1
piaţă pentru a satisface
întreaga cerere la nivelul AVC
dat al preţului. a A LRS
p1 p1
Ce se întâmplă însă
pS
dacă cererea pieţei se q SRS1 Q
modifică? Să ne imaginăm q S q 1 QS Q1
piaţa laptelui în echilibru
pe termen lung (fig. 4.11) Fig. 4.11. Situaţia iniţială de echilibru pe termen lung pe
şi să presupunem că piaţa laptelui
oamenii de ştiinţă
descoperă virtuţile a) O a)firmă
Firma b) Pia
b) Piața
a
terapeutice ale laptelui. p p D2 SRS1
AC MC D1
Cererea de lapte va creşte
de la DD1 la DD2 (Fig. p2 b p2 B
4.12). AVC
Pe termen scurt, a A
p1 p1 LRS
punctul de echilibru se
pS
mută din A în B şi preţul q Q
pieţei creşte de la p1 la p2. qS q1 q2 QS Q1 Q2
Toate firmele de pe piaţă
îşi măresc producţia de la
Fig. 4.12. Efectul pe termen scurt al creşterii cererii de lapte
q1 la q2 şi, deoarece în
noua situaţie p > AC, obţin
a) Oa) firmă
Firma b)Pia
b) Piața
a
profit economic. Această
p p D2 SRS1
situaţie atrage noi firme pe AC MC D1
piaţă. Numărul firmelor p2 b p2
SRS2
B
creşte, oferta pieţei pe AVC
termen scurt se deplasează a=c A C
p1 p1 LRS
spre dreapta (de la SRS1 la
SRS2) şi preţul pieţei scade pS pS
q Q
la nivelul iniţial (p1), qS q1 q2 QS1 Q1 Q2 QS(1+2)
devenind din nou egal cu
AC minim, iar profitul
Fig. 4.13. Efectul pe termen lung al creşterii cererii de lapte

48
firmelor scade din nou la zero (Fig. 4.13).
Piaţa a atins un nou punct de echilibru pe termen lung (punctul C). Preţul a
revenit la p1, dar cantitatea vândută a crescut la Q3. Fiecare firmă produce din nou la
punctul de optim iniţial (a = c), dar cum numărul firmelor este mai mare şi cantitatea
totală vândută pe piaţă este superioară (Q3 > Q1).
Este oare posibil ca pe termen lung curba ofertei pieţei să aibă
pantă pozitivă? Până acum, am presupus că noile firme care intră pe
piaţă au aceleaşi costuri ca cele de pe piaţă. De aceea, curba ofertei
era orizontală pe termen lung. Când cererea a crescut, a crescut şi
cantitatea oferită, dar preţul nu s-a modificat. Dar există cel puţin
două raţiuni pentru care LRS poate avea o pantă pozitivă. Citire
• Ştim că, în general, factorii de producţie ne stau la
Citire
dispoziţie într-o cantitate limitată. Firmele noi care intră pe piaţă măresc
cererea de factori de producţie şi preţul acestora creşte. Producţia devine mai
costisitoare. Firmele oferă mai mult numai la un preţ mai mare şi, astfel, LRS
are pantă pozitivă.
Calculaţi
• Cea de-a doua raţiune ţine de faptul că firmele pot avea costuri diferite. Să
luăm piaţa serviciilor de zugrăvit. Oricine poate intra pe piaţă, dar suportă
costuri diferite în funcţie de îndemânare, viteza de lucru etc. Pentru un nivel
de preţ dat, este foarte probabil ca firmele de pe piaţă să aibă costuri mai mici
decât noii intraţi pe piaţă. Când cererea creşte, trebuie atraşi noi
întreprinzători pe piaţă. Dacă noii veniţi au costuri mai mari decât firmele de
pe piaţă, trebuie ca preţul să crească, deoarece altfel nimeni nu va intra în
ramură, iar cererea va rămâne nesatisfăcută. În felul acesta, LRS va avea o
pantă pozitivă, după ce până atunci a fost orizontală.
Faptul că firmele au costuri diferite determină ca firmele cu costuri mai mici să
obţină profit economic pe termen lung. Intrarea noilor firme nu elimină acest profit,
deoarece costurile mai mari ale noilor intraţi conduc la creşterea preţului pieţei. În
concluzie, panta pozitivă a LRS se explică prin faptul că este necesar un preţ superior
pentru a incita noile firme să intre pe piaţă ca să poată creşte oferta totală. Dar,
elasticitatea curbei LRS va fi întotdeauna mult mai mare decât a curbei ofertei pe termen
scurt.
Să presupunem (fig. 4.14) că există n1 firme cu costuri mici (AC1). Firmele produc
q1 cantitate optimă, iar outputul pieţei va fi Q1 = n1q1, cantitate pe care cele n1 firme o
pot produce la AC1
minim, deci LRS a) O firmă veche și una nouă b)
b) Piața
Pia a
este orizontal p a) O firmveche si una nou p
LRS
AC2 MC
(porţiunea p1A ).
D3
Dacă cererea ar D2
ACmin2=p2 C
scădea sub Q1, p2
B
unele din cele n D1
1

firme ar ieşi de pe AC1

D3
piaţă. Dimpotrivă, ACmin1=p1 D2
p1
dacă cererea pieţei A
creşte la D2D2 şi D1 Q
q
preţul pieţei va q1 q2 Q1 = n1  q 1 Q2 = n1  q2
Q 3 = ( n1 + n 2 )  q 2
creşte. Pe măsură
ce creşte preţul,
Fig. 4.14. Panta pozitivă a LRS
cele n1 firme urcă pe

49
MC şi la p2 ele obţin profit economic. La noul punct de optim, oferta fiecărei firme de pe
piaţă creşte la q2, iar oferta totală a pieţei devine Q2. Panta LRS devine pozitivă
(porţiunea AB ). Profitabilitatea firmelor de pe piaţă atrage noi investitori. În noile
condiţii de preţ pot intra în ramură şi cei care lucrează cu costuri mai mari (AC 2).
Intrarea noilor firme măreşte oferta totală a ramurii şi la preţul p2 satisface cererea mai
mare a pieţei - Q3 (porţiunea orizontală BC a curbei LRS).
Dacă cererea pieţei ar creşte în continuare, procesul descris mai sus s-ar repeta şi
curba LRS ar avea din nou o porţiune crescătoare.

Verificarea cunoştinţelor

1. Vânzătorii acceptatori de preţ

a. se confruntă cu o cerere perfect elastică.
b. nu-şi pot influenţa preţul de vânzare.
Test c. îşi pierd toţi cumpărătorii dacă măresc preţul peste preţul
pieţei.
d. la preţul pieţei pot vinde cât doresc.
e. toate răspunsurile sunt corecte.
2. Concurenţa trebuie înţeleasă ca fiind
a. o perioadă de odihnă.
b. o luptă permanentă între rivali.
c. ceva ce nu putem observa în realitate.
d. niciun răspuns nu este corect.
3. Care din următoarele nu sunt caracteristice pentru modelul concurenţei perfecte?
a. Există mulţi vânzători şi cumpărători, dar fără putere de piaţă.
b. Resursele se pot redistribui fără costuri, intrarea-ieşirea fiind liberă.
c. Agenţii de pe piaţă se confruntă cu o curbă a cererii cu pantă negativă.
d. Agenţii de pe piaţă sunt acceptatori de preţ.
4. În cazul unei întreprinderi concurenţiale
a. curba cererii individuale se află deasupra curbei MR.
b. curba cererii individuale poate avea şi pantă negativă.
c. curba MR coincide cu curba AR.
d. curba MR poate avea maximum un punct comun cu curba MC.
5. Comportamentul de acceptator de preţ înseamnă că
a. preţul de vânzare este dat din afară pentru producători.
b. la preţul pieţei cantitatea ce se poate vinde este dată pentru toţi producătorii.
c. AC este dat.
d. toate afirmaţiile sunt corecte.
6. Dacă pe termen scurt preţul de vânzare se află între punctul de întrerupere a ofertei
şi pragul de rentabilitate, întreprinderea concurenţială continuă să producă, deoarece
a. TR încă acoperă TC.
b. încasează întregul profit normal.
c. chiar dacă nu recuperează integral FC, recuperează cel puţin o parte din
acesta.
d. chiar dacă nu se acoperă integral VC, se recuperează cel puţin o parte din
acesta.
7. Într-o ramură concurenţială, pe termen lung, toate întreprinderile
a. realizează profit economic pozitiv.
b. sunt perdante.

50
 c. realizează doar profit contabil.
d. realizează profitul normal.
8. Întreprinderile acceptatoare de preţ se caracterizeaza prioritar prin faptul că
a. întotdeauna sunt întreprinderi mici.
b. niciodată nu dispun de o situaţie preferenţială una faţă de alta.
c. sunt cumpărătoare şi niciodată vânzătoare.
d. nu-şi pot mări preţurile fără a-şi pierde cumpărătorii.
9. Rivalitatea firmelor de pe piaţa liber concurenţială:
a. conduce la un nivel de producţie la care p = MC.
b. creează o situaţie în care cumpărătorii au acces la o unitate adiţională din
produs atâta timp cât sunt dispuşi să acopere costul marginal al producerii
acesteia.
c. creează o situaţie în care vânzătorii merită să ofere doar asemenea produse al
căror cost marginal e mai scăzut decât preţul pieţei.
d. toate răspunsurile sunt adevărate.
10. Întreprinderile concurenţiale îşi vând produsele la un preţ
a. care nu este influenţat deloc de cerere.
b. care este independent de MC.
c. care nu are nicio legătură cu cererea şi oferta.
d. care este egal cu MC.
11. Următoarele afirmaţii sunt adevărate sau false?
a. La o firmă concurenţială, preţul pieţei este în mod obligatoriu egal cu costul
mediu.
b. În cazul unei firme concurenţiale, curba ofertei pe termen scurt este porţiunea
curbei AVC aflată deasupra curbei MC.
c. În cazul unei întreprinderi concurenţiale minimizarea AC pe termen scurt
coincide cu maximizarea profitului.
d. Dacă AC coincide cu p, atunci profitul firmei concurenţiale este maxim.
e. În cazul unei firme concurenţiale punctul de întrerupere a ofertei se află la
minimul curbei AFC.
f. Profitul unei firme concurenţiale este maxim la nivelul de producţie la care
tangenta la curba TC este paralelă cu dreapta TR.
g. Pe termen lung, firmele concurenţiale pot fi şi perdante.
12. Introducerea unei taxe de 1 u.m. pe fiecare unitate de output va modifica
dimensiunea optimă a unei firme concurenţiale dacă toate întreprinderile sunt
identice şi oricine poate intra liber (fără costuri) pe piaţă?

51
 Unitatea V. Monopolul

Durată recomandată pentru studiu: 6 ore

5.1. Caracteristicile monopolului

O întreprindere este considerată ca fiind un monopol, dacă ea

este singura firmă care vinde un produs patentat, care nu are
substitute apropiate. Deoarece un monopol nu are concurenţi
evidenţi, poate decide propriul preţ. Spre deosebire de o firmă liber
concurenţială care este acceptatoare a preţului pieţei, monopolul este
fixator al preţului pieţei. O asemenea capacitate modifică relaţiile
Definiţie
dintre preţ şi costurile firmei. O întreprindere concurenţială ia preţul
pieţei ca ceva dat din afară (exogen) şi determină cantitatea oferită
în aşa fel încât acest preţ să fie egal cu costul ei marginal. În caz de monopol, preţul este
Calculaţi
superior costului marginal. De exemplu, costul suportat de Microsoft pentru a realiza o
copie suplimentară a programului Windows este de doar câţiva dolari, dar preţul pieţei
pentru pachetul Windows este de circa 100 dolari, adică mult superior costului marginal.
Monopolul fixează preţuri înalte (preţ de monopol). Nu este
deloc surprinzător, deoarece clienţii nu au altă alternativă decât să
plătească cât cere singurul vânzător de pe piaţă. Dar atunci de ce nu
cere Microsoft 1.000 dolari pentru un pachet Windows? Deoarece
puţini cumpărători au un asemenea preţ de rezervare, deci volumul
vânzărilor ar scădea consistent. Deşi monopolul poate controla
propriul preţ, nu poate obţine profituri nelimitate. De reţinut

Citire
Temă de reflecție nr. 7
Identificți exemple de firme care se află în situație de
monopol. Argumentați exemplele alese pe baza caracteristicilor
definitorii ale acestei structuri de piață. Calculaţi
Temă de
reflecţie

5.2. Cauzele formării monopolurilor

Monopolurile se nasc din cauza unor bariere de intrare pe o piaţă. Monopolul

rămâne singurul vânzător pe piaţă, deoarece alte firme nu au mijloacele necesare pentru
pătrunderea şi concurarea eficientă pe această piaţă.
Asemenea bariere de intrare se datorează următoarelor cauze:
• o resursă esenţială este în întregime deţinută de o singură întreprindere;
• firma deţine un avantaj absolut;
• guvernul acordă unei întreprinderi dreptul exclusiv de a produce un bun;
• costurile de producţie sunt de aşa natură încât un producător unic poate
satisface cererea pieţei mai eficient decât mai mulţi producători.
Să trecem în revistă aceste posibile origini ale barierelor de intrare.

52
5.2.1. Monopol asupra unui factor de producţie esenţial

Cauza cea mai evidentă a formării monopolului este faptul că o singură

întreprindere deţine un factor de producţie esenţial. Să luăm exemplul pieţei apei. Dacă
într-o localitate circa 40 – 50 % din locuitori au câte o fântână, piaţa apei este
concurenţială şi preţul apei se stabileşte la egalitate cu costul marginal al producerii unui
litru de apă suplimentar. Dacă însă există o singură fântână în localitate şi nu există nicio
altă alternativă pentru procurarea apei, proprietarul fântânii are monopol asupra apei şi
se bucură de o putere de piaţă pe care nu o pot avea întreprinderile concurenţiale: deşi
costul marginal al apei este foarte redus, el poate cere un preţ mult mai ridicat, cererea
de apă fiind aproape perfect rigidă.
Deşi această origine a monopolului este întotdeauna posibilă, a devenit rară în
practică. În economiile moderne, cu un comerţ internaţional dezvoltat, există foarte
puţine firme care posedă în exclusivitate o resursă fără substitute apropiate.

5.2.2. Deţinerea unui avantaj absolut

O întreprindere devine monopol prin faptul că numai ea este capabilă să producă

un produs cu costuri mai mici decât oricine altcineva sau deţine cunoştinţe speciale care-
i permit să fabrice un produs mai bun, celelalte firme nefiind capabile să o imite.
Întreprinderea încearcă să păstreze secretul avantajului ei absolut, împiedicând copierea
aptitudinilor sale speciale.
În cazul deţinerii unui secret de fabricaţie firma se confruntă cu o cerere
descrescătoare şi nu trebuie să se teamă de intrarea pe piaţă a unor concurenţi sau de
apariţia unor substitute. Astfel, dacă o firmă cunoaşte o tehnologie de producţie specială
care-i permite să producă mai ieftin sau mai bine, va elimina de pe piaţă concurenţii care
nu o pot imita.
Să pornim de la o piaţă care iniţial este concurenţială. Pe această piaţă activează
n întreprinderi care au aceleaşi costuri marginale MC1. Preţul pieţei (p1) se formează
liber pe baza forţelor cererii şi ofertei şi este dat pentru toate cele n firme, care vor
vinde împreună o cantitate totală Q1 = n x q1 (unde q1 rezultă pentru fiecare firmă din
egalitatea MC1 = p1). Nicio firmă nu va oferi mai mult decât q 1, deoarece ar avea MC1 >
p1 şi nu şi-ar maximiza profitul.
Acum, să presupunem că una dintre cele n firme de pe piaţă descoperă o nouă
tehnologie, care îi permite să-şi reducă drastic costurile de producţie. Costul ei marginal
devine astfel MC2 < MC1, ceea ce îi permite să poată vinde mult mai ieftin decât preţul de
echilibru p1 în vigoare în momentul respectiv. Va fixa deci un preţ de vânzare propriu
mai mic (p2), în aşa fel încât acest preţ să fie totuşi mai mare decât MC 2 şi va obţine
profit economic. Deoarece celelalte (n-1) firme nu pot vinde decât cu pierdere la acest
preţ mai mic decât MC1, în final, ele vor fi eliminate de pe piaţă – cel mai adesea, prin
înghiţirea lor de către firma inovatoare, care va ajunge astfel singurul ofertant pe piaţă,
adică va deveni un monopol fixator de preţ. Piaţa concurenţială s-a transformat în
monopol, rămânând un singur ofertant care produce un produs fără substitute apropiate.

5.2.3. Monopoluri create de stat

O firmă poate funcţiona ca monopol (cel puţin pe o perioadă limitată), dacă statul
o apără de intrarea pe piaţă a unor noi concurenţi. Să presupunem că un întreprinzător
descoperă un nou produs şi ştie că imitarea este posibilă. În majoritatea ţărilor,

53
inventatorii sunt apăraţi prin legea brevetelor, care împiedică pe o anumită perioadă
imitarea. Legea proprietăţii intelectuale oferă un monopol legal acelor firme care
realizează inovare de produs sau de proces, permiţându-le să-şi recupereze costurile de
inovare.
La fel, când un autor scrie o carte, îşi înregistrează copyright-ul, care-l asigură că
nimeni nu-i poate tipări cartea fără acordul său. Copyright-ul face din autor un
monopolist pentru vânzarea cărţii sale.
Implicaţiile acestor legi sunt evidente: conferind monopol producătorului inovator,
contribuie la creşterea preţului peste preţul pieţei concurenţiale şi, astfel, încurajează
comportamente favorabile societăţii. De exemplu, dacă dreptul de monopol este acordat
unei companii farmaceutice, încurajează cercetarea ştiinţifică în domeniul medical, iar
dacă este acordat unui scriitor, îl incită să scrie mai mult. Deci, legea proprietăţii
intelectuale are atât costuri cât şi beneficii. Avantajele sunt legate esenţial de incitaţia la
creaţie, pe când inconvenientele sunt legate de costurile implicate de politica de preţ a
monopolului.

5.2.4. Monopolul natural

Pe unele pieţe este mai eficient dacă o singură firmă asigură

întreaga ofertă. Dacă costul total de producţie ar creşte în condiţiile
în care în loc de o firmă ar funcţiona mai multe, unica firmă care va
funcţiona pe piaţă se numeşte monopol natural. O firmă este
monopol natural, dacă oferă cantitatea care satisface cererea pieţei în
condiţii de cost mai avantajoase decât mai multe firme mici.
Definiţie
Să presupunem o piaţă pe care există n întreprinderi, iar
outputul lor total este Q = q 1 + q 2 + ... + q n . Dacă funcţia de cost a
Calculaţi
fiecărei firme este TC(q i ) şi o singură firmă mare poate produce mai ieftin cantitatea Q
decât cele n firme mici, adică:
TC(Q)  TC(q 1 ) + TC(q 2 ) + ... + TC(q n )
atunci modalitatea cea mai ieftină de a produce Q este monopolul natural.
Să presupunem un monopol natural
care produce Q=100 cu AC=10, deci u.m.
TC(Q) = 100 10 = 1000 . Monopolul lucrează 15 B

pe partea descrescătoare a curbei AC. Dacă

A
pe aceeaşi piaţă ar funcţiona două firme cu 10
aceleaşi condiţii de cost, dar cu o AC
capacitate de producţie q i = 50 fiecare, 5
AC i va fi mai mare şi anume 15. În acest Q
caz, am avea TC(Q) = 1500 > 1000. Deci, 50 100
un singur monopol produce Q cu cele mai
Fig. 5.1. Avantajul de cost al monopolului
mici costuri posibile (fig. 5.1.).
natural
În concluzie, vorbim despre un
monopol natural atunci când o singură firmă poate furniza un bun sau un serviciu la
costuri inferioare situaţiei în care ar exista mai multe întreprinderi pe piaţă. O asemenea
situaţie se întâlneşte, în general, în prezenţa economiilor de scară.
În figura 5.2. am reprezentat costul mediu al unei activităţi care prezintă
economii de scară. În acest caz, o unică firmă poate furniza cantitatea totală la costuri

54
mai mici. Cu alte cuvinte, oricare ar fi nivelul producţiei, un număr mai mare de
producători ar însemna o producţie mai mică pe o întreprindere şi costuri medii unitare
superioare. Firma A (mică) produce QI la ACI şi firma B (mijlocie) produce QII la ACII.
Dacă există o singură firmă mare C care produce QI+II, costul mediu unitar este mult mai
mic:
ACII > ACI+II < ACI
AC
Distribuţia apei constituie un
exemplu clasic de monopol natural.
Pentru a alimenta cu apă curentă toate
A
apartamentele unui oraş modern, ACI
întreprinderea însărcinată cu distribuţia
apei trebuie să construiască o reţea de
B
ACII
canalizare subterană care acoperă C
AC AC
întregul oraş. Dacă mai multe firme ar I+II

trebui să concureze în acest domeniu,

toate ar trebui să suporte costurile fixe QI Q II Q I + II Q
ale construcţiei reţelei necesare. Costul
mediu unitar al apei distribuite ar fi în Fig. 5.2. Economiile de scară în cazul unui
acest caz mult mai mare decât în cazul monopol natural
unui unic distribuitor.
Monopolul natural nu prea este preocupat de eroziunea poziţiei sale. În general,
un monopol trebuie menţinut cu eforturi substanţiale, deoarece profitul de monopol
atrage noi investitori pe piaţă. Dar nimeni nu este interesat să concureze cu un monopol
natural, deoarece noul candidat ştie că ar avea costuri mai mari.
În unele cazuri, talia pieţei decide apariţia unui monopol
natural. Să luăm exemplul unui bac care asigură traversarea unui
râu. Dacă populaţia din jur este redusă, bacul va fi un monopol
natural, deoarece un singur bac va fi suficient, va satisface întreaga
cerere. Dacă însă populaţia va creşte, cererea de traversare va spori
şi vor fi necesare mai multe bacuri. Cu alte cuvinte, creşterea pieţei
De reţinut
poate transforma un monopol natural într-o piaţă concurenţială.
Adesea se argumentează că firmele producătoare de energie electrică, gaze,
Citire
servicii de telefonie etc. sunt monopoluri naturale. Crearea infrastructurii necesare
acestor domenii de activitate reclamă costuri fixe mari. Cu creşterea producţiei, MC
rămâne constant sau scade, ceea ce înseamnă că şi AC scade.
Este adevărat că în condiţiile în care există economii de scară AC scade cu
Calculaţi
creşterea producţiei, deci un anumit nivel de output Q întotdeauna se poate realiza mai
ieftin cu o singură firmă decât cu mai multe. Dar monopol natural poate exista şi în cazul
în care AC creşte odată cu creşterea Q. Dacă, de exemplu, o curbă AC în formă de U îşi
atinge minimul la Q = 100, este posibil ca a 101-a unitate de produs să se poată
produce mai eficient de o singură firmă, deşi în această regiune de producţie AC este
deja crescător.
În concluzie, economiile de scară sunt o condiţie suficientă, dar nu şi necesară
pentru existenţa unui monopol natural.

5.3. Cifra de afaceri a monopolului

Să presupunem că într-o localitate există un monopol de distribuţie a apei.

Evoluţia TR în funcţie de volumul apei distribuite este redată mai jos:

55
 TR ΔTR
Q p TR = p x Q AR = MR =
Q ΔQ
0 11 0 - -
1 10 10 10 10
2 9 18 9 8
3 8 24 8 6
4 7 28 7 4
5 6 30 6 2
6 5 30 5 0
7 4 28 4 -2
8 3 24 3 -4

Datele din tabelul de mai sus pun în evidenţă un lucru foarte important pentru a
înţelege comportamentul monopolurilor: MR este întotdeauna inferior faţă de preţ. De
exemplu, când producţia trece de la 3 la 4, cifra de afaceri nu creşte decât cu 4 u.m.,
deşi preţul celei de-a patra unităţi este 7 u.m. Aceasta se explică prin faptul că
monopolul se confruntă cu o curbă a cererii descrescătoare. Pentru a spori cantitatea
vândută, monopolul trebuie să-şi reducă preţul.
Pentru a putea vinde a patra unitate de apă, monopolul trebuie să reducă şi
preţul primelor trei unităţi de apă. Ca urmare, cifra de afaceri marginală a monopolului
este diferită de cea a firmei concurenţiale. Când un
monopol sporeşte cantitatea vândută, aceasta are
u.m.
un dublu efect asupra cifrei de afaceri:
11 evolu
ia preului = cererea
• un efect de cantitate pozitiv – Q creşte;
• un efect de preţ negativ – p scade. 8
Deoarece firma concurenţială îşi poate vinde
toată producţia la preţul constant al pieţei, ea nu 4 Evoluția MR
prețului = cererea

suportă un efect de preţ. Când producţia ei creşte 3

cu o unitate, ea încasează preţul pieţei pentru noua
2 4 7 8
unitate, fără ca acest lucru să-i afecteze preţul -2 Q
vânzărilor anterioare, deci MR = p, adică este -4
constant.
În schimb, pentru a-şi spori vânzările cu o Fig. 5.3. Relaţia dintre p şi MR în
unitate, monopolul trebuie să reducă preţul fiecărei caz de monopol
unităţi vândute, ceea ce reduce cifra de afaceri
realizată cu producţia iniţială. Din această cauză, MR p
< p şi curba MR este situată întotdeauna sub curba D
preţului (a cererii). Atunci când efectul de preţ
negativ depăşeşte efectul de cantitate pozitiv, MR
p0
devine negativ. În acest caz, creşterea cantităţii
A (-)
vândute reduce cifra de afaceri a monopolului. (fig. p1
B
5.3.) D Q
(+)
În concluzie, deoarece cererea pieţei
Q0 Q 0+1
determină relaţia preţ – cantitate, monopolul poate
alege fie preţul, fie cantitatea oferită, niciodată Fig. 5.4. Efectul pantei
ambele. Dacă alege cantitatea produsă, preţul va descrescătoare a curbei DD asupra
depinde de curba cererii, iar dacă alege preţul, TR
cantitatea va decurge din curba cererii pieţei.

56
În figura 5.4:
• A – scăderera încasării pentru Q0 datorită reducerii preţului de la p0 la p1:
• B - creşterea încasării rezultată în urma creşterii producţiei Q0 cu o unitate

Aşa cum se observă în figura 5.4., dacă monopolul doreşte să vândă Q0, trebuie
să fixeze preţul p0, iar dacă doreşte să vândă cu o unitate mai mult (Q0+1), trebuie să
reducă preţul de la p0 la p1. Dacă reduce preţul la p1, încasările sale totale pot să crească
sau pot să scadă. Prin vânzarea unei unităţi suplimentare de produs monopolul are
încasări suplimentare egale cu preţul la care vinde noua unitate (suprafaţa B).
Dar pentru a putea vinde unitatea suplimentară de produs, trebuie să reducă
preţul la p1, deci va pierde la vânzarea cantităţii iniţiale Q0 suprafaţa A = (p1 − p 0 )  Q 0 ,
deoarece şi Q0 se vinde acum la p1 < p0. Dacă B > A, încasările monopolului cresc, iar
dacă B < A, încasările monopolului se reduc.
Suprafaţa (B-A) este de fapt încasarea marginală (MR) a monopolului.Dacă
monopolul nu ar trebui să reducă preţul pentru a putea vinde o unitate suplimentară,
atunci MR ar fi egal cu p0. Deoarece însă curba cererii are pantă negativă, monopolul
trebuie să reducă preţul pentru a putea vinde mai mult, deci trebuie să facă un sacrificiu.
Decizia de a vinde cu o unitate mai mult este eficientă numai dacă beneficiul
marginal (B) este mai mare decât sacrificiul (costul) marginal (A). Din această cauză,
beneficiul marginal net, adică MR = A + B, este întotdeauna mai mic decât preţul! Pe
baza celor de mai sus, putem concluziona că funcţiile de încasări ale monopolului diferă
de cele ale unei firme concurenţiale.
Funcţiile de încasări ale monopolului se determină astfel:
• TR = Q  p ( Q ) = Q ( a - bQ ) = aQ - bQ 2
TR aQ - bQ2
• AR = = = a - bQ = p ( Q )
Q Q
dTR
• MR = = TR' = a - 2bQ ,
dQ
ceea ce înseamnă că
întotdeauna MR < p(Q),
a) b)
deoarece panta MR este (- p TR p TRmax AR = DD
2b), pe când panta p(Q) este !

(-b). a TR
Comparând funcţiile MR = 0
MR = AR = pe
de încasări ale firmelor pe
concurenţiale (Fig. 5.5/a) cu
MR
cele ale unui monopol (Fig.
5.5/b) se poate observa că în ! ! !

cazul firmelor concurenţiale Q 0 1 a a Q


preţul coincide cu încasarea 2 b b
marginală, dar în cazul
monopolului preţul este FFig. 5.5. Funcţiile de încasări:
întotdeauna mai mare decât a) firmă liber concurenţială, b) monopol
încasarea marginală.

57
5.4. Cifra de afaceri şi elasticitatea preţ a cererii

Fiind singurul ofertant de pe p

piaţă, cererea individuală a D
8
monopolului este, de fapt, întreaga A
cerere a pieţei, care are forma 6 !
generică p(Q) = a-bQ. Ca urmare, B
4 !
preţul nu mai este constant, ci MR C
depinde de cantitatea ce se doreşte 2 !
a se vinde. În aceste condiţii, D1
funcţiile de încasări ale monopolului 0 !
100 200 300 400 Q
TR
diferă de cele ale firmei liber B'
concurenţiale, fiind sunt strâns 800 !
A'
legate de elasticitatea preţ a cererii. 600 ! ! C'
Analizând figura 5.6., putem 400 TR
să deducem principalele corelaţii ce 200
D' D 1'
există între încasări şi elasticitate, 0 !
100 200 300 400 Q
astfel: 
+∞
• dacă:   1 , MR > 0, TR creşte
0
• dacă:   1 , MR < 0, TR scade -a !
!
D''1 Q
C''
• dacă:  = 1 , MR = 0, TR maxim -1 !
B''

Analizând diagrama de mai -3 ! A''

sus, putem concluziona că cererea -
-∞
pieţei (DD) se compune din două
segmente, astfel:
Fig. 5.6. Funcţiile de încasări şi elasticitatea preţ a
• pe porţiunea DA - cerere
cererii
elastică (   1 )
• pe porţiunea AD' - cerere inelastică (   1 ) la preţ

De aici rezultă o concluzie foarte importantă pentru orice firmă

fixatoare de preţ:
• când cererea este elastică, merită să se reducă preţul,
deoarece cresc încasările totale,
De reţinut • când cererea este inelastică, merită să se mărească preţul,
deoarece cresc încasările totale.
Citire Să presupunem mai întâi că firma
lucrează pe porţiunea elastică a cererii (fig. ε=
p   = +∞

8.8./a) şi reduce preţul de la p1 la p2. Ca D ε
> 1
>1
urmare, cererea va creşte de la Q1 la Q2.
Cererea fiind elastică la preţ, modificarea
Calculaţi
procentuală a cererii va depăşi modificarea ε
=
 1
=1
!
A
procentuală a preţului, astfel: -Δ%p = 1%, iar 
ε
<1
<1

+Δ%Q > 1%
Ca urmare, scăderea încasărilor totale în ε = = 0 D’
-∞

urma reducerii preţului (MR ) este mai mică
- 0 Q

decât creşterea încasărilor totale în urma

Fig. 5.7. Cerere elastică şi inelastică
creşterii cererii (MR+ ). Astfel, suma algebrică a

58
celor două modificări ale încasărilor totale va fi pozitivă, adică încasările totale vor
creşte: MR- + MR+ > 0, deci ΔTR > 0, adică TR creşte.

În figura 5.8/b firma lucrează pe porţiunea inelastică a cererii. Dacă reduce

preţul, încasările totale scad, deoarece cererea fiind inelastică la preţ, la reducerea
preţului cu 1%, cererea creşte cu mai puţin de 1%. Astfel, scăderea încasărilor totale în
urma reducerii preţului va fi mai mare decât creşterea lor în urma creşterii cererii, adică:
MR- + MR+ < 0, deci TR < 0, adică TR scade
Dacă însă firma măreşte preţul, tocmai datorită faptului că cererea este inelastică
la preţ, încasările ei totale cresc, deoarece creşterea încasărilor în urma sporirii preţului
este mai mare decât scăderea lor în urma scăderii cererii (la creşterea preţului cu
Δp=1%, cererea scade cu ΔQ<1%).

p a) p b)
D
D
p1
MR-
p2

MR+
p1
MR-
p2
D MR+ D
0 Q1 Q2 Q Q1 Q2 Q

Fig. 5.8. Când merită să reduci şi când merită să măreşti preţul

5.5. Maximizarea profitului monopolului

Condiţiile de profit maxim în cazul monopolului sunt identice cu cele deduse la

piaţa concurenţială, cu singura diferenţă că aici preţul nu este constant, deci nu mai
coincide cu încasarea marginală:
• MR = MC; MR < p(Q)
• MR' < MC'
*
Să presupunem că la început monopolul produce Q1 < Q M , caz în care MC<MR.
Deci, profitul ar creşte dacă monopolul şi-ar mări producţia. Dimpotrivă, dacă ar produce
*
Q2> Q M atunci MC>MR, ceea ce înseamnă că monopolul şi-ar mări profitul dacă ar
reduce producţia. În ambele cazuri, profitul maxim s-ar obţine tocmai acolo unde MC =
*
MR, adică la Q M . Deci, punctul de optim se află la intersecţia curbei MC cu MR, ca în
cazul firmelor concurenţiale, cu singura diferenţă că aici MR nu este egal, ci mai mic
decât preţul pieţei. La profitul maxim avem:
• p = MR = MC în cazul firmelor concurenţiale.
• p > MR = MC în cazul monopolului.
După ce monopolul decide cât produce, preţul se deduce din
curba cererii: va fixa cel mai mare preţ pe care consumatorii sunt
* *
dispuşi să-l plătească pentru Q M , adică p M (preţ de monopol). Deci,
monopolul nu are o curbă a ofertei. Curba ofertei ar trebui să ataşeze
cantităţile furnizate la diferitele nivele de preţ. Această noţiune are
De reţinut sens în cazul firmei concurenţiale care este acceptatoare de preţ, dar
nu are sens în cazul monopolului care este fixator de preţ. Nu are
Citire
59
rost să ne întrebăm cât ar produce monopolul la fiecare nivel de preţ, deoarece el fixează
preţul numai după ce a decis cât produce.
Spre deosebire de firmele
concurenţiale, care sunt eliminate de pe u.m.
piaţă dacă nu funcţionează eficient, D
monopolul care funcţionează ineficient
poate să-şi continue activitatea. Ca MR
p*M
urmare, străduinţa monopolului de a fi
eficient, de a-şi maximiza profitul este mai
 M*
moderată decât în cazul firmelor pc
+ E MC
Sc - Sc
concurenţiale. D
Q 1 Q *M Q 2 Qc Q
u.m.
5.6. Monopolul discriminant
TR
Multe reviste oferă alternative de 
abonament preferenţiale pentru studenţi şi
elevi; cinematografele oferă bilete la Q
preţuri avantajoase pentru tineri şi QM*
Qc
bătrâni; firmele de transport oferă bilete
cu preţ redus unor categorii de călători Fig. 5.9. Maximizarea profitului monopolului
etc. Asemenea practici sunt eficiente cu MC constant
numai în condiţiile în care sunt îndeplinite
anumite ipoteze.
• Firma trebuie să dispună de o oarecare putere de piaţă,
care să-i permită să fixeze preţuri mai mari decât costurile
marginale.
• Firma trebuie să cunoască evoluţia dispoziţiei de a plăti a
consumatorilor şi această dispoziţie trebuie să fie diferită De reţinut
în funcţie de consumatori, de cantităţile cumpărate etc.,
deoarece numai astfel se poate decide de la cine se poate cereCitire
mai mult.
• Firma trebuie să fie capabilă să împiedice sau să limiteze revânzarea la un
preţ superior a produselor cumpărate la un preţ mai mic. Dacă revânzarea
este posibilă, cei ce cumpără de la revânzători nu vor mai cumpăra de la
Calculaţi
firmă, deci beneficiile discriminării se pierd pentru firmă în favoarea
revânzătorilor.
Revânzarea poate fi imposibilă sau dificilă fie din motive obiective, fie din motive
subiective. Iată câteva exemple de astfel de motive.
• Serviciile, în majoritatea lor, nu pot fi revândute. Un stomatolog poate cere un
tarif mai mare de la A şi mai mic de la B, dar B nu poate revinde la un preţ
mai mare serviciul cumpărat de el mai ieftin. Din această cauză, discriminarea
tarifară este mai răpândită în cazul serviciilor decât în cazul produselor fizice.
• Garanţiile. Pentru a preveni revânzarea, producătorul sistează garanţia
produsului dacă acesta este revândut. Garanţia se oferă doar cumpărătorului
iniţial, ceea ce înseamnă că cel ce cumpără de la revânzător are costuri
suplimentare.
• Modificarea produsului. Producătorul poate modifica produsul pentru a-l face
neutilizabil pentru altă destinaţie. De exemplu, alcoolul se poate utiliza pentru
băut sau în scop medical. Dacă o firmă produce alcool şi doreşte să

60
 stabilească un preţ mai înalt pentru cei ce cumpără alcoolul pentru băut, va
adăuga alcoolului cumpărat în scop medical substanţe care să-l facă
neconsumabil. O asemenea practică nu ar funcţiona însă dacă cei ce cumpără
alcoolul în scop medical ar fi dispuşi să plătească mai mult decât cei ce îl
cumpără pentru băut.
• Costurile tranzacţionale. Dacă la revânzare apar costuri tranzacţionale mari,
scade probabilitatea revânzării. Să presupunem că unii consumatori primesc
prin poştă cupoane care le permit să cumpere mai ieftin produsul X. Dacă
aceşti consumatori ar încerca să caute persoane care nu au primit cupoane
identice pentru a le revinde la preţ mai mare produsul cumpărat mai ieftin, ar
avea nişte costuri tranzacţionale considerabile. La fel, dacă o firmă vinde
produsul X mai ieftin pe o piaţă externă pe care doreşte să o cucerească, din
cauza costurilor de transport şi a taxelor vamale, ar fi foarte costisitor ca cei
ce cumpără mai ieftin pe această piaţă să revândă produsul mai scump într-o
altă ţară.
• Clauzele contractuale. Unele şcoli şi universităţi fac posibil ca elevii şi studenţii
să poată cumpăra mai ieftin calculatoare. Pentru a profita de această reducere
de preţ, ei trebuie să semneze un contract care interzice revânzarea
calculatoarelor astfel achiziţionate.
• Intervenţia guvernului. Se pot vota legi care fac posibil pentru o ramură
industrială ca întreprinderile să coopereze în interesul împiedicării revânzării
produselor lor. De exemplu, adesea se reglementează cât din producţia de
portocale se poate vinde sub formă proaspătă (mai scump), respectiv sub
formă prelucrată (mai ieftin).
• Integrarea verticală. Să presupunem că un producător doreşte să vândă mai
ieftin aluminiul brut celor care fabrică sârmă şi mai scump celor care fabrică
piese pentru avioane. În acest caz, ar fi posibilă revânzarea aluminiului
cumpărat de cei ce fac sârmă firmelor care fac piese pentru avioane. În acest
caz, producătorul de aluminiu brut poate decide să producă el însuşi sârma din
aluminiu. Astfel, va putea vinde aluminiul brut mai ieftin secţiei proprii care
fabrică sârmă, dar mai scump întreprinderilor care fabrică piese pentru
avioane, fără a mai exista posibilitatea revânzării.
Discriminarea tarifară este eficientă deoarece acei consumatori care atribuie
bunurilor cea mai mare valoare sunt dispuşi să plătească mai mult decât ar trebui să
plătească dacă preţul ar fi unitar pentru toţi. Să ne reamintim că încasarea marginală a
firmelor care se confruntă cu o curbă a cererii cu pantă negativă se compune din două
părţi: efectul de cantitate pozitiv (MR+) şi efectul de preţ negativ (MR-). Efectul reducerii
preţului pentru a putea vinde mai mult se repercutează şi asupra produselor vândute
iniţial. Dacă firma ar putea obţine profitul anterior plus încasarea marginală pentru noua
unitate vândută, ea ar putea realiza un extraprofit. Practica discriminărilor tarifare face
posibil tocmai acest lucru.
Toate formele de discriminare tarifară pot fi considerate ca încercări de a
minimiza efectul de preţ negativ în urma creşterii cantităţii vândute de o firmă care se
confruntă cu o curbă a cererii descrescătoare.

5.6.1. Discriminarea tarifară perfectă (de gradul I)

Scopul oricărei discriminări tarifare este ca producătorul să sustragă cât mai mult
posibil din surplusul consumatorului şi să-l transforme în surplus al producătorului

61
(profit). În cazul discriminării perfecte producătorul poate obţine pentru fiecare unitate
de produs vândută tocmai preţul de rezervare al fiecărui consumator. În acest fel dispare
complet efectul negativ al reducerii preţului în interesul sporirii vânzărilor.
Criteriul de diferenţiere a preţului este deci însuşi
consumatorul. Fiecare consumator cumpără la alt preţ şi anume, la
cel mai înalt preţ pe care el este dispus să-l plătească. Astfel dispare
orice diferenţă între preţul de rezervare şi preţul efectiv de
cumpărare, ceea ce înseamnă că surplusul consumatorului devine
De reţinut nul, fiind sustras integral şi transformat în surplus al producătorului
(în profit).
Citire
Temă de reflecție nr. 8
Identificți exemple de firme care practică discriminarea de
preț de gradul întâi. Ce criteriu de discriminare folosesc? Cum aplică
Calculaţi acest criteriu? Există diferențe semnificative în costul de producție al
Temă de produsului/serviciului pentru fiecare categorie de clienți discriminată?
reflecţie

5.6.2. Discriminarea de gradul II (dicounturi de cantitate)

În multe ţări ale lumii, centralele electrice care funcţionează în anumite zone în
care se bucură de o poziţie de monopol aplică o discriminare de preţ „în trepte”,
denumită discriminare de gradul II. În acest caz, pentru acelaşi produs omogen,
producătorul stabileşte preţuri diferenţiate după criteriul cantităţii cumpărate. De
exemplu, pentru primii 300 KWh consumaţi preţul este de 6 u.m./ KWh; următorii 700
KWh au un tarif de 4 u.m./ KWh, iar consumul care depăşeşte 1000 KWh se plăteşte cu
3 u.m./ KWh.
În cazul acestei discriminări
p D SC1
tarifare intensitatea discriminării
este mai redusă, în sensul că p1 MR1 SC2
monopolul nu reuşeşte să sustragă MR2
p2 SC3
întregul surplus al consumatorilor,
ci numai o parte a acestuia. Cu cât p3 MR 3
πDII
DII
numărul treptelor de preţ este mai PS E AC = MC
pc = c
mare cu atât va fi mai aproape
preţul fixat de monopol de preţul de D
rezervare al consumatorilor şi cu Q1 Q2 Q3 QC Q
atât va fi mai mare extraprofitul
Q DII
realizabil. Încasarea marginală este
fragmentată, fiind formată din tot Fig. 5.10. Discriminarea de preţ de gradul II
atâtea segmente câte trepte de
preţ se aplică. Ultima treaptă de preţ este stabilită în aşa fel încât cantitatea totală ce se
cere să fie tocmai egală cu capacitatea de producţie disponibilă a monopolului. Dacă
ultima treaptă de preţ este egală cu costul marginal, nu va mai exista pierdere seacă,
deoarece cantitatea oferită de monopol devine egală cu cantitatea oferită de piaţa
concurenţială la egalitatea cererii cu oferta (QDII = Qc ).

62
 Temă de reflecție nr. 9
Identificți exemple de firme care practică discriminarea de
preț de gradul doi. Ce criteriu de discriminare folosesc? Cum aplică
acest criteriu? Există diferențe semnificative în costul de producție al
Temă de produsului/serviciului pentru fiecare categorie de clienți discriminată?
reflecţie

5.6.3. Discriminarea de gradul III

Să presupunem că o p
firmă are MC constant (=c) Piațaa A
Pia A Piața
Pia aBB
DA
şi poate delimita două
segmente de consumatori DB
care diferă în privinţa pA
elasticităţii preţ a cererii. pB
Dacă firma poate împiedica MC=AC
revânzarea între cele două
MRA MRB
grupuri de consumatori şi DA DB
cunoaşte curbele cererii pe QA QA 0 QB QB
cele două segmente de
piaţă, ea poate stabili Fig.5.11. Preţuri diferenţiate pe pieţe cu elasticitatea diferită
preţuri diferite pentru ele. a cererii
În acest caz, firma aplică o
discriminare de gradul III: stabileşte un preţ mai mic pentru consumatorii care au cerere
mai elastică şi un preţ mai mare pentru cei cu cerere rigidă (sau mai puţin elastică),
oferind astfel un avantaj celor mai sensibili la preţ (mai săraci).
Profitul total al firmei va fi:
π = p1 (Q1 ) − c Q1 + p 2 (Q 2 ) − c Q 2
Întreprinderea îşi maximizează profitul total dacă maximizează profitul rezultat în
urma vânzării pe fiecare segment de piaţă în parte. Fiecare membru al unui grup de
consumatori cumpără produsul la acelaşi preţ, care rezultă din egalitatea MCi = MRi.
Deoarece costul marginal pe cele două segmente este identic (MC = c), condiţia de profit
total maxim va fi: MR1 = MR2 = MC = c (fig. 5.12.). Cu alte cuvinte, profitul total este

a) Segment I b) Segment II c)
c) Total
Totalpiață
pia 
p1 p2 p

D2 D

D1 p2DII
pM ! pM ! pM !
DII
p1
MC=AC
MR1 D1 MR2 D MR D
2
0 Q1 Q1 DII
Q1 0 Q2 DII
Q2 Q2 0 QM Q

Fig. 5.12. Discriminarea de preţ de gradul III

63
maxim când încasarea marginală devine egală pe cele două pieţe, caz în care firmei îi
este indiferent pe care piaţă vinde următoarea unitate de produs.
Dacă nu ar fi aşa, profitul total al firmei ar putea creşte printr-o redistribuire a
produselor vândute între cele două segmente de piaţă în favoarea segmentului cu MR
mai mare.
Suma cantităţilor ce se vor vinde pe cele două segmente este egală cu oferta
optimă a monopolului:
Q IDIII + Q IIDIII = Q*M

Temă de reflecție nr. 10

Identificți exemple de firme care practică discriminarea de
preț de gradul trei. Ce criteriu de discriminare folosesc? Cum aplică
acest criteriu? Există diferențe semnificative în costul de producție al
Temă de produsului/serviciului pentru fiecare categorie de clienți discriminată?
reflecţie

Având în vedere faptul că oferta totală în caz de discriminare de gradul III nu

diferă de oferta totală a monopolului pur, sursa extraprofitului astfel realizat este
surplusul consumatorului în caz de monopol pur, deci nu se modifică pierderea seacă.
Criteriile avute în vedere pentru realizarea discriminării de gradul III sunt azi
foarte diverse. Să vedem câteva din ele.
• O formă relativ nouăde discriminare de gradil III este cea care leagă preţul
cerut de faptul dacă consumatorul aduce înapoi varianta anterioară a
produsului, respectiv de fabricantul variantei anterior folosite de consumator.
Astfel, preţul programului Windows depinde de faptul dacă consumatorul a
folosit sau nu o variantă anterioară a aceluiaşi program.
• Pe multe pieţe, unii cumpărători sunt mai informaţi decât alţii în privinţa
preţurilor. Firmele stabilesc o listă de preţuri înalte şi acest preţ este afişat şi
pe produse. Dacă însă un consumator mai bine informat sesizează că preţul
este mai mare decât cel cu care se poate cumpăra acelaşi produs în alte
magazine, i se acordă o reducere de preţ. Ca urmare, cei mai puţin informaţi
care sunt mai puţin sensibili la preţ, plătesc mai mult decât cei mai bine
informaţi.
• O altă formă de discriminare de gradul III este atunci când firma profită de
faptul că valoarea atribuită timpului diferă de la un consumator la altul. Cei cu
venituri mari acordă o valoare mai mare timpului lor decât cei cu venituri mai
mici. Ca urmare, între cele două grupuri de consumatori se poate realiza o
discriminare de gradul III, prin faptul că firma propune consumatorilor
alternative de cumpărare speciale. Să luăm exemplul unui magazin care este
dispus să vândă şi pe bază de comenzi prin telefon şi să expedieze comenzile
prin poştă. Magazinul lansează o ofertă specială la preţuri mai mici, dar numai
pentru cei ce se deplasează la faţa locului, la comenzile prin poştă oferta
nefiind valabilă. Deci, cei pentru care timpul este valoros primesc produsele
prin poştă şi plătesc preţul înalt, iar cei pentru care timpul este mai puţin
valoros cumpără în magazin şi plătesc mai puţin.
• Tot o formă de discriminare de gradul III este şi exploatarea faptului că unii
consumatori sunt dispuşi să aştepte pentru a putea achiziţiona produsul, iar
alţii nu. De exemplu, cei ce vor să fie primii care văd un spectacol, să citească
o nouă carte sau să dispună de un nou produs electronic, sunt dispuşi să

64
 plătească mai mult. Cei care vor viziona mai târziu spectacolul, vor cumpăra
mai târziu cartea sau vor produsul dat, vor plăti mai puţin. Dar acest gen de
discriminare nu reuşeşte întotdeauna, mai ales dacă mulţi consumatori se
aşteaptă ca mai târziu preţurile să scadă. Această discriminare este eficientă
numai dacă numărul celor care sunt dispuşi să aştepte nu este prea mare.

Verificarea cunoştinţelor

1. Spre deosebire de o firmă concurenţială, pentru monopol este

adevărată afirmaţia că
a. la punctul de producţie optimă preţul poate fi mai mic
Test decât AVC.
b. ramura nu are o curbă a ofertei.
c. la punctul de optim firma produce în condiţii de p = MC.
d. pe termen scurt niciodată nu poate produce cu pierdere.
2. Pe termen lung, monopolul pur
a. are punctul de optim la MR = MC.
b. poate avea profit economic.
c. nu produce neapărat la AC minim.
d. oricare afirmaţie poate fi adevărată.
3. La profitul maxim al monopolului pur
a. diferenţa dintre MR şi MC este maximă.
b. diferenţa dintre AR şi VC este maximă.
c. diferenţa dintre AR şi AC este maximă.
d. în general, nicio afirmaţie nu este adevărată.
4. Pierderea seacă generată de monopol
a. este diferenţa dintre surplusul consumatorilor în caz de concurenţă perfectă şi
surplusul consumatorilor în caz de monopol.
b. este diferenţa dintre surplusul total în caz de concurenţă perfectă şi surplusul
total în caz de monopol.
c. este profitul suplimentar al monopolului faţă de profitul pieţei concurenţiale.
d. se datorează scăderii taliei producţiei faţă de piaţa concurenţială.
5. Care din următoarele pot fi cauze ale formării unui monopol?
a. Dorinţa firmelor de a obţine profit maxim.
b. Dimensiunea foarte mare a cererii.
c. Deţinerea în exclusivitate a unor resurse cheie.
d. Legea proprietăţii intelectuale.
6. În cazul unui bun normal încasarea marginală a unui monopol pur este mai mică
decât preţul la orice nivel de producţie, deoarece
a. asta ar fi situaţia şi în cazul unei firme concurenţiale.
b. monopolul induce o pierdere seacă.
c. curba cererii are pantă negativă.
d. toate răspunsurile sunt corecte.
7. Monopolul este o întreprindere care
a. fabrică un produs inovativ.
b. aplică o tehnologie exclusivă.
c. aprovizionează singură întreaga piaţă.
d. este singura care fabrică un produs patentat, fără substitute apropiate.
8. Monopolul pur niciodată nu lucrează în condiţiile în care

65
 a. MC este descrescător.
b. AC nu este minim.
c. profitul marginal este crescător.
d. cererea este rigidă.
9. Pentru monopol, producţia la MR(Q) = MC(Q) şi MR’(Q) – MC’(Q) < 0 nu este
neapărat o condiţie optimală dacă
a. scopul este maximizarea profitului.
b. pierderea seacă este prea mare.
c. obţine doar profitul normal.
d. aplică o strategie de apărare a pieţei.
10. În cazul pieţei cu firmă dominantă curba cererii individuale a dominantei
a. coincide cu cererea pieţei.
b. este diferenţa orizontală dintre cererea pieţei şi oferta tivului concurenţial.
c. este suma orizontală a cererii pieţei şi a ofertei tivului concurenţial.
d. nicio afirmaţie nu este adevărată.
11. Condiţia de profit maxim în cazul monopolului este
a. MR = AC.
b. AR = MC.
c. MR = MC.
d. MR’ mai mic decât MC’.
12. Curba ofertei monopolului este o dreaptă
a. verticală.
b. orizontală.
c. cu pantă crescătoare.
d. nu există.
13. Producţia monopolului coincide cu producţia ramurii industriale concurenţiale care se
confruntă cu aceleaşi condiţii de piaţă şi de cost, dacă
a. este vorba despre un monopol pur.
b. monopolul aplică discriminarea de preţ de gradul I.
c. monopolul aplică discriminarea de preţ de gradul II.
d. monopolul aplică discriminarea de preţ de gradul III.
14. În cazul discriminării de preţ de gradul III,
e. preţul este identic pe ambele segmente de piaţă.
f. preţul este mai redus pe piaţa cu cererea mai puţin elastică.
g. preţul este mai mic pe piaţa cu cererea mai elastică.
h. preţul nu are nicio legătură cu elasticitatea preţ a cererii.
15. Maximul încasărilor totale şi a profitului este la acelaşi nivel de producţie şi preţ, dacă
monopolul
i. aplică discriminarea de preţ de gradul I.
j. aplică discriminarea de preţ de gradul II.
k. nu are costuri variabile.
l. nu poate aplica discriminarea de preţ.
16. În cazul aplicării strategiei preţului dublu
m. tariful iniţial este variabil, iar preţul unitar este fix.
n. tariful iniţial este fix, iar preţul unitar este variabil.
o. tariful iniţial este redus, dar preţul unitar este mai mare decât costul
marginal.
p. tariful iniţial este înalt, dar preţul unitar este mai mic decât costul
marginal.
17. Obiectivul aplicării strategiei preţului dublu este

66
 q. satisfacerea deplină a nevoilor pieţei.
r. minimizarea costurilor unitare.
s. sustragerea întregului surplus al consumatorului.
t. toate răspunsurile sunt adevărate.
18. În cazul strategiei cu două pachete de preţuri duble
u. consumatorul care cumpără puţin optează pentru coşul cu T mare şi p
mic.
v. consumatorul care cumpără puţin optează pentru coşul cu T mic şi p
mare.
w. consumatorul care cumpără mult optează pentru coşul cu T mic şi p
mare.
x. consumatorul care cumpără mult optează pentru coşul cu T mare şi p
mic.
19. Care din următoarele sunt posibile scopuri urmărite de strategia vânzărilor legate:
y. creşterea eficienţei firmei,
z. creşterea cotei de piaţă a întreprinderii,
aa. oferirea de disconturi mascate,
bb. învingerea concurenţei.

20. a. Să presupunem că un consumator doreşte să cumpere doar o unitate de produs

şi este dispus să plătească maxim 10 u.m. Desenaţi curba cererii sale şi calculaţi
surplusul consumatorului ce ar putea fi sustras de către producător.
b. Un al doilea cumpărător doreşte să cumpere tot o unitate de produs şi este dispus
să plătească 9 u.m. Cât ar fi surplusul consumatorului care s-ar putea sustrage de către
producător.
c. Un monopol care aplică discriminarea de gradul I cere 10 u.m. de la primul
consumator şi 9 u.m. de la al doilea. De ce în acest caz nu există pierdere de eficienţă?

21. Adesea este greu să deosebim discriminarea de preţ de preţurile diferenţiate stabilite
de firme pentru produsele diferenţiate. Dacă, de exemplu, profesorii recomandă
studenţilor revistele pe care le citesc ei, favorizează crearea pieţei pentru aceste reviste.
Deoarece editorii revistelor respective realizează economii la cheltuielile de publicitate,
devine oportun ca ei să vândă mai ieftin profesorilor, pentru a-i incita să se aboneze. Din
punctul de vedere al editorului, revista vândută profesorului nu este acelaşi produs ca
revista vândută altora. Pe baza unui raţionament asemănător aţi putea explica de ce
biletele de cinema vândute pensionarilor la preţ mai mic reprezintă „un produs
diferenţiat” pentru cinematograf?

22. O societate a dezvoltat un nou program informatic şi a obţinut un brevet.

a. Desenaţi un grafic care să arate surplusul consumatorului, producătorului şi al
întregii pieţe a noului program.
b. Cum se modifică aceste mărimi dacă firma practică o discriminare perfectă?
Ce modificare suferă pierderea seacă? Ce transferuri se realizează?
23. Daţi câte un exemplu de discriminare de gradul I, II şi III. Explicaţi cum are loc
discriminarea şi de ce monopolul recurge la această strategie?
24. Cum poate împidica monopolul formarea unei pieţe de revânzare?

67
 Unitatea VI. Oligopolul

Durată recomandată pentru studiu: 6 ore

6.1. Între monopol şi concurenţă perfectă

Ştim că pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul este egal cu costul marginal.

Datorită intrării şi ieşirii libere de pe piaţă, pe termen lung profitul economic tinde spre
zero, preţul fiind egal şi cu costul mediu.
Firmele care se bucură de o putere de piaţă (monopol), pot utiliza această putere
pentru a menţine preţul la un nivel superior costului marginal, ceea ce asigură un profit
firmei chiar şi pe termen lung, dar conduce la o pierdere seacă pentru societate.
În realitate, caracteristicile relevante ale celor două structuri de piaţă extreme se
întâlnesc de obicei combinate. În general, o firmă medie este în situaţie de concurenţă,
dar nu sub forma extremă a concurenţei libere (pure). De asemenea, fiecare firmă are o
anumită putere de piaţă, dar nu sub forma extremă a monopolului. Cu alte cuvinte, o
firmă normală dintr-o economie reală este imperfect concurenţială.
Acestei definiţii îi corespund două tipuri de piaţă:
• Oligopolul – o piaţă pe care se găsesc doar câteva firme ofertante care
propun produse apropiate, substitute: piaţa mingilor de tenis, piaţa
ţiţeiului (câteva ţări din orientul Mijlociu deţin majoritatea rezervelor
mondiale), piaţa oţelului, a telefoniei mobile etc.
• Concurenţa monopolistică – când un mare număr de întreprinderi vând
produse similare, dar nu identice: piaţa CD-urilor, a jocurilor pe calculator,
a comunicaţiilor, detergenţilor, blugilor, cosmeticelor etc. Pe aceste pieţe
fiecare firmă deţine monopolul produselor pe care le vinde, dar firmele
concurente se adresează aceloraşi clienţi cu produse comparabile, deci
substitute apropiate.

6.2. Caracteristicile oligopolului

După ce am analizat piaţa liber concurenţială şi monopolul, trebuie să observăm

că, în practică, aceste pieţe sub formă pură sunt destul de rare. Dacă încercăm să
inventariem mărcile de televizoare sau de automobile pe care le cunoaştem, vom
observa că acestea nu sunt produse nici de foarte multe firme, nici de una singură, ci de
câteva firme. La fel, foarte greu am putea numi două produse perfect identice în cadrul
unei grupe de produse (de exemplu, detergenţi, cosmetice etc.). În concluzie, structurile
de piaţă cu care ne confruntăm în realitate sunt în majoritatea lor fie pieţe oligopoliste,
fie pieţe cu concurenţă monopolistică, care sunt situaţii intermediare între cele două
structuri extreme analizate până acum.
Să vedem deci ce înseamnă o piaţă oligopolistă? Oligopolul
este o asemenea structură de piaţă pe care funcţionează un număr
relativ redus de firme, iar activitatea fiecăreia se influenţează reciproc
şi în mare măsură. Deoarece am fi în mare dificultate dacă ar trebui
să specificăm ce înseamnă “câţiva participanţi”, în loc să spunem o
Definiţie cifră concretă este mai bine să punem accentul principal pe faptul că
deciziile de preţ şi de cantitate ale unei firme de pe o piaţă
oligopolistă influenţează preţul şi cantitatea tuturor celorlalţi protagonişti, precum şi
comportamentul
Calculaţi acestora.
68
 Temă de reflecție nr. 11
Identificți exemple de firme care își desfășoară activitatea pe
o piață de oligopol. Utilizați caracteristicile acestei structuri de piață
pentru a explica de ce ați încadrat nivelul de concurență dintre aceste
Temă de firme în piața de oligopol.
reflecţie

Până acum, am arătat că firmele de pe piaţă îşi determină outputul având în

vedere condiţiile de piaţă (adică curba cererii pieţei) şi condiţiile de
cost proprii. În cazul oligopolului acest lucru nu este suficient: în
momentul deciziilor lor, oligopoliştii trebuie să ţină seama şi de
deciziile de preţ şi cantitate ale rivalilor, deoarece aceste decizii le
influenţează profiturile. Deci, firmele oligopoliste depind reciproc una
de cealaltă. Deoarece sunt puţine firme pe piaţă, este relativ uşor ca
fiecare agent să urmărească atent comportamentul rivalilor şi să aibă De reţinut
în vedere deciziile acestora cu ocazia luării propriilor decizii.
Oligopoliştii îşi iau deciziile atât în funcţie de acţiuni şi procese efective
Citire cât şi în
funcţie de presupunerile lor privind comportamentul rivalilor.

a. Acţiuni independente şi acţiuni cooperative

În cazul unor acţiuni independente firmele îşi iau deciziile fără a-şi Calculaţi
coordona
acţiunile cu ale celorlalte firme, ceea ce înseamnă că la elaborarea strategiei proprii ele
nu utilizează experienţa acumulată în trecut privind comportamentul rivalilor de pe piaţă.
Acţiunile independente intensifică concurenţa din ramură, conducând la reduceri de profit
serioase pentru toţi protagoniştii pieţei.
Puternica interdependenţă dintre oligopolişti ridică problema cooperării dintre
aceştia, iar din cauza numărului redus de protagonişti, aceştia îşi pot coordona relativ
uşor acţiunile. Înţelegerile (coluziunile) pe care le realizează privesc outputul şi / sau
preţul de vânzare şi au ca scop maximizarea profitului total al firmelor din ramură.
Înţelegerile reduc intensitatea concurenţei. Limitarea concurenţei şi
comportamentul coordonat permit firmelor să-şi mărească profitul, să reducă
incertitudinea pieţei şi să blocheze intrarea pe piaţă a unor noi concurenţi.
Limitarea concurenţei este ilegală în multe ţări (legi antitrust), dar având în
vedere interesul foarte presant al cooperării, firmele se înţeleg între ele în pofida
sancţiunilor fixate de guverne, aceste înţelegeri luând forme mascate, fiind mai greu de
descoperit şi / sau dovedit. Cooperarea dintre firmele oligopoliste se poate realiza în
două forme: cooperarea imperfectă (cvasicoluziune) şi cea perfectă (cartelul).
• Cooperarea imperfectă (gentlemens agreements) constă într-o înţelegere
mutuală, informală privind preţurile şi outputurile.
• Cooperarea perfectă (cartelul) este o înţelegere formală, pe baza unui contract
scris, care are ca scop maximizarea profitului total. Membrii cartelului se obligă să
se supună deciziilor centralizate. Unele funcţii ale întreprinderilor membre sunt
preluate de un organ central şi adesea reprezentanţii firmelor membre negociază
foarte vehement atunci când se decide strategia cartelului.
Intrarea unui nou protagonist pe piaţă determină o creştere de capacitate a
ramurii industriale, ceea ce are două efecte contradictorii. Dacă într-o ramură firmele
realizează profit economic pe termen mai lung, atunci se intensifică încercările de intrare
pe piaţă, în timp ce firmele de pe piaţă sunt interesate să-şi perpetueze poziţia de

69
oligopol. Un oligopol eficient se poate menţine numai în condiţiile existenţei unor bariere
de intrare, care pot fi artificiale sau naturale.

b. Alternanţa cooperare – acţiune independentă

Oligopolul se caracterizează prin dualitatea cooperare-izolaţionism (acţiune
independentă). Dacă membrii oligopolului cooperează, acţionează colectiv, formând un
cvasi monopol. Fiecare membru câştigă, deoarece se produce mai puţin şi se vinde mai
scump. Dar, deoarece fiecare membru este interesat realmente doar de propriul profit,
este dificil să se menţină coerenţa grupului.
Pentru a exemplifica această alternativă cooperare-izolaţionism, să presupunem
că într-o localitate există doar doi locuitori (Ion şi Petru) care produc apă potabilă. În
fiecare sâmbătă, ei decid independent ce cantitate de apă să producă şi la ce preţ să o
vândă pentru a-şi maximiza profitul. Pentru simplificare, vom presupune că cei doi pot
produce apă la cost nul (MC = 0).
Dacă cei doi producători vând în total 10 l de apă, apa valorează 110 u.m./l, dacă
vând 20 l, preţul scade la 100 u.m./l etc. Reprezentarea grafică a acestor date ne
conduce la o tradiţională curbă descrescătoare a cererii.

Planul cererii de apă este:

Cantitate (l) Preţ (u.m./l) CA = profit
0 120 0
10 110 1.100
20 100 2.000
30 90 2.700
40 80 3.200
50 70 3.500
60 60 3.600
70 50 3.500
80 40 3.200
90 30 2.700
100 20 2.000
110 10 1.100
120 0 0

Ultima coloană a tabelului cuprinde cifra de afaceri (CA = TR = pQ) egală cu

profitul, deoarece costurile de producţie sunt nule.
Cum poate afecta structura pieţei distribuţia apei, preţul şi cantitatea vândută?
• Să vedem mai întâi, ce s-ar întâmpla dacă piaţa apei ar fi liber concurenţială.
Pe o asemenea piaţă, profitul estre maxim când p = MC. În cazul nostru MC
= 0, deci apa se va distribui gratuit şi cantitatea produsă va fi de 120 l, cât se
cere la acest preţ.
• Acum, să analizăm situaţia în care piaţa apei ar fi monopolistă. Din tabel se
vede că profitul maxim este atins la 60 l şi la preţul de 60 u.m./l. Acest preţ
este superior costului marginal (egal cu zero), iar cantitatea vândută este sub
optimul social de 120 l.
• Ce se întâmplă pe o piaţă oligopolistă a apei? Ofertanţii se pot înţelege, adică
pot stabili de comun acord cât şi la ce preţ să vândă. Un asemenea acord între
firme privind cantitatea şi preţul de vânzare se numeşte înţelegere, iar
întreprinderile legate prin acest acord constituie un cartel. Dacă se formează

70
 un cartel, piaţa devine în realitate o piaţă de monopol, deoarece membrii
cartelului dacă se înţeleg să vândă împreună 60 l la 60 u.m./l, ei acţionează
ca un monopol şi realizează profitul de monopol. Preţul este superior costului
marginal, iar oferta este suboptimală.
Problemele apar însă când se repartizează producţia între membrii cartelului. Ei
se înţeleg să producă împreună oferta de monopol, adică 60 l, dar mai târziu, fiecare va
încerca să producă maximul posibil, ştiind că astfel ar avea un profit mai mare.

c. Echilibrul oligopolului
Crearea unui cartel nu este întotdeauna posibilă, deoarece legile antitrust se opun
acestor înţelegeri. De altfel, rivalitatea dintre membrii cartelului determină caracterul
fragil al acestuia.
Să vedem ce se întâmplă în exemplul nostru dacă Ion şi Petru decid independent
câtă apă să producă şi să vândă. Ne putem închipui că cei doi protagonişti vor adopta
fiecare comportamentul unui monopol, deoarece astfel se maximizează profitul cumulat.
Dar în absenţa unui acord formal, un asemenea rezultat este puţin probabil. Să
 1 * 
presupunem că Ion se aşteaptă ca Petru să producă 30 l apă  =  Q M  . El va putea
 2 
raţiona astfel: „Pot produce şi eu 30 l, deci împreună vom oferi Q M = 60l , care se cere la
*

60 u.m./l. Voi avea un profit de 3600 : 2 = 1.800 u.m. Dar pot produce şi 40 l, caz în
care producţia totală va fi de 70 l, preţul de 50 u.m./l, iar profitul meu va creşte la 2.000
u.m.”.
Bineînţeles, Petru poate face şi el acelaşi raţionament. Dar dacă amândoi produc
câte 40 l, producţia totală creşte la 80 l şi preţul scade la 40 u.m./l. Astfel, profitul
fiecăruia se reduce la 1600.
În concluzie, dacă membrii duopolului îşi urmăresc propriul interes, produc
împreună o cantitate superioară ofertei de monopol. În acest caz, preţul devine inferior
celui de monopol şi se realizează profituri inferioare celui de monopol.
Raţionamentul de mai sus conduce la un echilibru concurenţial. Ce se întâmplă
dacă fiecare protagonist produce 40 l de apă? La preţul de 40 u.m./l, fiecare ar realiza
un profit de 1.600 u.m. Ion va raţiona astfel: „Dacă măresc producţia la 50 l, producţia
totală ar fi de 90 l, iar preţul ar scădea la 30 u.m./l şi profitul meu ar fi doar de 1.500
u.m. Deci, nu am interesul să produc mai mult decât 40 l, cât produc în prezent”.
La fel raţionează şi Petru. Ambii continuă să producă câte 40 l, iar piaţa ajunge
într-un fel de echilibru, numit echilibru Nash, care descrie o situaţie
în care agenţii economici interdependenţi aleg cea mai bună strategie
în funcţie de alegerile concurenţilor lor de pe piaţă. În exemplul
nostru, deoarece Ion produce 40 l, cea mai bună strategie pentru
Petru este să producă tot 40 l. Raţionamentul este valabil şi invers.
Definiţie Odată atins acest echilibru Nash, niciun protagonist nu mai are
interesul să-şi modifice strategia, deci oligopolul devine stabil.
Situaţia descrisă mai sus ilustrează foarte bine conflictul permanent între
cooperare şi izolaţionism. Membrii oligopolului au o situaţie mai bună dacă cooperează şi
Calculaţi
acţionează ca un monopol. Dar cum fiecare este mânat de propriile interese, ei nu ating
echilibrul monopolului, care ar maximiza profitul cumulat. Fiecare membru al oligopolului
este tentat să-şi mărească producţia pentru a-şi mări cota de piaţă. Deoarece toţi
raţionează la fel, producţia totală creşte, iar preţul pieţei scade.
Totuşi, urmărirea interesului propriu nu duce la atingerea echilibrului pieţei liber
concurenţiale. Membrii oligopolului ştiu că orice creştere a producţiei duce la reducerea

71
preţului. Ca urmare, nu vor mări niciodată atât de mult producţia încât preţul să devină
egal cu costul marginal.
În concluzie, când membrii unui oligopol decid individual producţia proprie pentru
a-şi maximiza profitul, ei produc împreună o cantitate superioară celei produse de
monopol, dar inferioară celei produse de o piaţă liber concurenţială. Preţul practicat de
oligopol este superior preţului concurenţial (pC = MC), dar inferior preţului de monopol
(p *
M )
 MC .

6.3.Importanţa taliei oligopolului

Producătorii pot încerca să formeze un cartel şi să producă oferta de monopol

pentru a obţine profitul cumulat maxim. În acest caz, ei trebuie să se pună de acord în
privinţa repartiţiei producţiei între membrii cartelului. Cu cât numărul membrilor este
mai mare cu atât negocierea va fi mai dificilă.
Dacă producătorii nu formează un cartel, ei îşi vor decide independent producţia.
Fiecare membru poate oricând spori propria producţie cu o unitate. Acest lucru va avea
însă două efecte contradictorii:
• un efect de cantitate – preţul fiind superior costului marginal, fiecare o
unitate suplimentară va spori profitul firmei;
• un efect de preţ – când producţia creşte, preţul scade, ceea ce reduce
profitul tuturor unităţilor vândute.
Dacă efectul de cantitate este superior celui de preţ, firmele îşi sporesc producţia,
dar în caz contrar nu. Fiecare membru al oligopolului îşi va mări producţia până când
cele două efecte se vor compensa reciproc, producţia celorlalţi producători fiind dată.
Cum este afectată o asemenea analiză marginală de numărul membrilor
oligopolului? Cu cât acest număr este mai mare, cu atât partea de profit însuşită de
fiecare dintre ei va fi mai mică şi cu atât e mai mic impactul deciziilor unui membru
asupra preţului pieţei.
Când talia oligopolului creşte, efectul de preţ scade. Dacă oligopolul devine
gigantic, efectul de preţ dispare complet. În acest caz extrem, când există doar efect de
cantitate, fiecare membru al oligopolului îşi va mări producţia până când preţul va
rămâne încă superior costului marginal.
În realitate, un oligopol foarte mare nu este altceva decât un grup de firme liber
concurenţiale. Aceste întreprinderi fiind acceptatoare de preţ, efectul de preţ este absent
în raţionamentele lor, deci când ele decid propria producţie, au în vedere doar efectul de
cantitate.
În concluzie, când un oligopol creşte, piaţa tinde să devină concurenţială. Preţul
tinde spre costul marginal şi cantitatea produsă tinde spre optimul social.
Analiza de mai sus poate fi completată cu efectul comerţului internaţional. Să
presupunem că Toyota şi Honda sunt singurii fabricanţi de automobile în Japonia,
Volswagen şi Mercedes în Germania, Ford şi GM în SUA. În absenţa comerţului
internaţional, fiecare ţară se află în situaţie de duopol, o situaţie foarte îndepărtată de
concurenţa perfectă. Graţie comerţului internaţional, piaţa automobilelor devine
mondială şi oligopolul cuprinde 6 membri. Deschiderea ţărilor spre comerţul internaţional
ameliorează situaţia concurenţională şi contribuie la menţinerea preţului la un nivel
apropiat de costul marginal. Teoria oligopolului furnizează deci o raţiune suplimentară,
alături de teoria avantajului comparativ, în susţinerea schimburilor internaţionale libere.

72
6.4.Oligopolul cooperativ: cartelul

În general, pe orice piaţă, firmele sunt interesate să-şi coordoneze activităţile şi

să stabilească preţurile în aşa fel încât concurenţa să se reducă şi profiturile lor să
crească.
Acea asociere dintre întreprinderile de pe o piaţă prin care acestea îşi
coordonează în mod explicit activităţile se numeşte cartel. Dacă cartelul include toate
firmele de pe piaţă, el funcţionează de fapt ca un monopol şi membrii săi realizează
împreună profitul de monopol. Crearea unui cartel este foarte facilă dacă pe piaţă
funcţionează doar câteva firme, deci este oligopol.
Spre norocul consumatorilor, deşi firmele din cartel sunt interesate să-şi
coordoneze activitatea în interesul limitării outputului şi a creşterii preţului, fiecare
membru este incitat să încalce înţelegerea cartelară. Ei ar dori să vândă mai mult decât
hotărăşte cartelul, pentru ca în condiţiile preţului mai înalt stabilit de cartel, să obţină
încasări (şi profituri) mai mari. Ca urmare, chiar şi fără intervenţia guvernului prin legile
antitrust, cartelurile sunt foarte instabile.
De ce se creează un cartel? Fiecare firmă ar dori să-şi mărească profitul. Cum
poate cartelul să le ajute în realizarea acestui obiectiv?
Pe o piaţă liber concurenţială fiecare firmă analizează ce avantaj ar avea în urma
reducerii outputului, fără a se preocupa de efectele pe care le-ar avea această decizie
asupra celorlalte firme de pe piaţă. Dar reducerea outputului pe o piaţă are un efect
favorabil asupra tuturor firmelor, în măsura în care conduce la creşterea preţului pieţei.
Cartelul are în vedere tocmai acest efect favorabil general rezultat în urma
limitării outputului. Din această cauză, o piaţă concurenţială va produce o cantitate mai
mare decât cartelul, deoarece nicio firmă nu se preocupă de câştigul colectiv, ci numai
de câştigul propriu. Faptul că o firmă reduce producţia nu influenţează preţul pieţei, dar
dacă producţia se reduce în mod concertat, preţul va creşte cu certitudine.
Pentru a înţelege natura acestui câştig colectiv, vom analiza două situaţii
extreme.
• Să presupunem, mai întâi, că piaţa este formată din multe (n) firme liber
concurenţiale, fiecare fiind acceptatoare de preţ. Toate firmele se înţeleg să se
unească într-un cartel, care se va comporta ca un monopol cu mai multe
uzine. Suma orizontală a costurilor marginale ale celor n firme va da curba MC
al cartelului, adică curba ofertei pieţei. În absenţa cartelului, oferta totală a
pieţei era oferta concurenţială Qc, rezultată la intersecţia cererii şi ofertei
totale, iar preţul era preţul concurenţial p c=MC. Fiecare firmă producea qi şi
vindea la pc=MCi.
• După crearea cartelului, outputul total al pieţei scade sub oferta competitivă
Qc. De ce acest lucru este favorabil firmelor din ramură? Deoarece la Q c costul
marginal al cartelului (MC) este mai mare decât MR, ceea ce înseamnă că
reducerea ofertei cartelului este eficientă (măreşte profitul total) şi această
reducere trebuie să continue până când se realizează condiţia de profit total
maxim MR=MC. Ca urmare, cartelul îşi măreşte profitul prin reducerea ofertei
*
sub oferta concurenţială, adică până la oferta de monopol ( Q M ). În acest caz,

preţul pieţei creşte de la pc la p M şi cartelul obţine profitul de monopol π M .

* *

*
Pentru a realiza această reducere a ofertei de la Qc la Q M , fiecare membru al

Q*M
cartelului trebuie să-şi reducă propria producţie la qm= , caz în care
n

73
 profitul de monopol s-ar distribui uniform între cele n firme şi fiecare membru
ar avea un profit economic pozitiv şi nu zero, cum este situaţia pe piaţa liber
concurenţială.
a) un membru al cartelului b) cartelul
De ce sunt tentaţi u.m. u.m.
totuşi membrii cartelului să D
trişeze, adică să încalce
AC i MCi MC
înţelegerea cartelară? p *M MR
*
p
Deoarece la qm costul M
pC
marginal (MCi) este mai mic pC
*
decât preţul cartelului ( p M ), MC=MR=MCi MR = MC

adică ele ar câştiga D Q

individual dacă şi-ar mări qm qc q *i
qi
QC = q i  n
Q*M = qm  n
producţia până la q *i ,
deoarece aici s-ar realiza Fig.6.1. Avantajul cartelului
condiţia de eficienţă pentru
*
ele (MCi= p M ). Dar dacă toţi membrii cartelului procedează la fel, outputul total va creşte
din nou la nivelul outputului concurenţial (QC), preţul va scădea la pc şi profitul lor ar
redeveni nul. (fig. 6.1.)
Dacă, de exemplu, numai 10% din membrii cartelului ar reduce oferta proprie la
qm, atunci creşterea preţului pieţei ar fi nesemnificativă. Numai că nicio firmă
concurenţială nu se gândeşte la efectul acţiunii sale asupra celorlalţi, deşi numai dacă
conlucrează au de câştigat de pe urma reducerii ofertei totale.
În concluzie, pentru cartel este eficientă reducerea ofertei de
*
la Qc la Q M , deşi reducerea de la qc la qm nu este eficientă pentru un
membru luat independent. Iată cauza principală a instabilităţii
cartelului.
Care este sursa extraprofitului cartelului? Deoarece cartelul se
De reţinut comportă ca un monopol cu mai multe uzine, fiecare nouă unitate de
output se repartizează la acel membru care ar avea costul marginal
Citire
cel mai mic. Astfel, curba MC a cartelului se află sub curba MCi a oricărui membru.
Profitul maxim al cartelului se realizează atunci când MR=MC=MC 1=MC2=..........=MCn,
caz în care cartelul nu ar mai câştiga nimic de pe urma redistribuirii producţiei între
membrii săi.
Calculaţi
6.5. Oligopolul necooperativ şi teoria jocurilor

Spre deosebire de concurenţa liberă (perfectă) şi monopol, care se modelează

într-un singur fel, în cazul oligopolului există numeroase modele ce diferă, în principal,
prin comportamentul agenţilor economici, situaţia cărora nu mai depinde exclusiv de
deciziile proprii, ci şi de cele ale rivalilor. Ca urmare, firmele oligopoliste nu pot face
abstracţie de activitatea celorlalte firme de pe piaţă, aşa cum se întâmplă în cazul
firmelor concurenţiale acceptatoare de preţ sau în cazul monopolului fixator de preţ.
Fiind un număr redus de firme pe piaţă, fiecare este conştientă de faptul că poate
influenţa atât deciziile cât şi profitul rivalilor. De exemplu, Ford nu poate ignora Honda
atunci când îşi ia deciziile de cantitate şi / sau preţ.

74
 În general, pe o piaţă oligopolistă, preţul pieţei este între preţul concurenţial şi cel
monopolist, iar firmele îşi maximizează profitul pe piaţa reziduală care li se adresează şi
care depinde de comportamentul celorlalte firme.
Profitul unei firme oligopoliste este maxim atunci când încasarea marginală
reziduală egalează costul marginal al firmei. Cererea reziduală a unei firme se determină
ca diferenţă între cererea totală a pieţei şi oferta concurenţilor.
Orice oligopol poate fi privit ca un exemplu de aplicare a teoriei jocurilor
(elaborată de von Neumann şi Morgenstern), care analizează cu ajutorul unor modele
formale conflictele şi cooperarea dintre jucătorii interdependenţi, adică dintre decidenţii
strategici (firme) în cazul oligopolului. Jocul reprezintă o asemenea situaţie concurenţială
în care comportamentul strategic are un rol important.

6.5.1. Interdependenţa firmelor oligopoliste

Fiecare firmă elaborează o strategie sau un plan de luptă privitor la acţiunile pe

care le va întreprinde (de exemplu, cantitatea pe care o va produce, preţul pe care îl va
alege) pentru a putea concura cu succes, având în vedere şi reacţia probabilă a rivalilor.
În final, profitul (premiul) firmei depinde de acţiunile tuturor firmelor (jucătorilor) de pe
piaţă.
Cele mai cunoscute modele de oligopol au fost elaborate de Cournot, Stackelberg,
Bertrand şi Edgeworth. În modelul lui Cournot şi Stackelberg firmele decid în privinţa
nivelului de output, pe când în modelele Bertrand şi Edgeworth decid în privinţa preţului.
Unele modele sunt statice, altele dinamice. Un model static se poate utiliza, de exemplu,
când firma se întâlneşte o singură dată cu celelalte firme la un târg special sau într-un
sezon şi în momentul respectiv fiecare firmă decide ce cantităţi va vinde şi / sau la ce
preţ. Protagoniştii pieţei nu au posibilitatea să analizeze comportamentul anterior al
rivalilor, pentru ca ulterior să-şi poată adapta propriul comportament (de exemplu, piaţa
pepenilor în toamna unui an).
Modelele dinamice sunt necesare atunci când firmele concurează pe piaţă pe
parcursul mai multor ani zi de zi, caz în care jocul este repetitiv şi experienţa acumulată
se poate utiliza ulterior în vederea ajustării strategiei proprii.
Pe parcursul timpului, firmele îşi pot schimba comportamentul şi pot aplica
strategii mai complicate decât în cazul unui model static, când jocul nu este repetitiv.
Atunci când o firmă face presupuneri privitoare la reacţia rivalilor, trebuie să aibă
în vedere numai reacţiile credibile, adică cele care sunt în concordanţă cu interesele
acestora. De exemplu, dacă un concurent anunţă că va fixa întotdeauna preţuri sub cost
până când va elimina rivalii de pe piaţă, nu poate fi vorba despre o strategie credibilă,
deoarece, mai devreme sau mai târziu, ar conduce la faliment.
În concluzie, teoria jocurilor analizează interdependenţele unor decidenţi raţionali,
care nu sunt neapărat capabili să prevadă perfect consecinţele deciziilor lor.
Jocurile oligopoliste au trei trăsături comune:
• numărul jucătorilor este mai mare,
• fiecare jucător se străduieşte să-şi maximizeze profitul,
• fiecare jucător ştie că acţiunile rivalilor îi influenţează profitul.
Dintre aceste trăsături, cea mai importantă este desigur cea de-a treia.
Modelele oligopoliste folosesc noţiunea echilibrului Nash (John F. Nash). O
combinaţie a strategiilor este considerată un echilibru Nash dacă, în condiţiile strategiei
date a rivalilor (considerate fixe), o firmă nu-şi mai poate mări profitul oricare altă
strategie ar alege. Cu alte cuvinte, o firmă este în echilibru Nash când nu are niciun

75
interes să-şi modifice strategia, deoarece, ţinând cont de strategia rivalilor, tocmai cu
actuala strategie are cel mai mare profit posibil. Deci, orice schimbare de strategie i-ar
deteriora situaţia.

6.5.2. Jocuri dinamice (repetitive)

De multe ori, situaţiile decizionale ale firmelor oligopoliste sunt repetitive, iar
modelele statice de mai sus nu pot fi utilizate eficient. Sunt necesare modele dinamice,
care permit analiza unor corelaţii şi interdependenţe mai complexe. De exemplu, o firmă
poate da de înţeles unei alte firme concurente că ar dori să „joace” cooperativ (nu
doreşte deci o concurenţă acerbă), prin faptul că îşi va reduce temporar outputul. Dacă
firma concurentă reacţionează prin reducerea outputului propriu, ambele se comportă
cooperativ, ocolesc concurenţa şi au de câştigat (le creşte profitul). Dacă însă
concurentul în cauză reacţionează prin creşterea output-ului propriu, firma iniţiatoare
poate contraataca prin sporirea outputului ei (şi reducerea preţului) pentru a-şi pedepsi
rivalul. Cum vor evolua profiturile celor două firme în asemenea cazuri dinamice? Numai
jocurile dinamice ne pot ajuta să răspundem.
Teorema centrală a teoriei jocurilor dinamice este dilema prizonierului, care arată
dificultatea de a menţine cooperarea între protagonişti, chiar şi în condiţiile în care
cooperarea este benefică pentru toţi.
Această „dilemă” povesteşte cazul a doi hoţi arestaţi de poliţie (Ion şi Vasile).
Poliţia ştie că ei sunt autorii unui furt, dar nu are dovezi concrete pentru a-i acuza. Cei
doi sunt interogaţi separat şi fiecăruia i se propune următorul aranjament: „Avem toate
dovezile pentru a te închide pe 1 an. Dar, dacă tu recunoşti că ai participat la furt şi
depui mărturie contra complicelui tău, îţi promitem imunitate şi te eliberăm, iar
complicele tău va fi condamnat la 20 ani de închisoare. Dacă amândoi recunoaşteţi,
mărturia ta nu mai este importantă şi veţi primi amândoi 8 ani de închisoare” (fig. 6.2.).
Cei doi hoţi sunt preocupaţi numai de propria soartă. Ce strategie vor alege?

Decizia lui Ion

Recunoaşte Neagă
Ion: 20 ani
Recunoaşte 8 ani fiecare
Decizia lui Vasile: liber
Vasile Ion: liber
Neagă 1 an fiecare
Vasile: 20 ani

Fig. 6.2. – Dilema prizonierului

Ion face următorul raţionament: „Eu nu ştiu dacă Vasile va recunoaşte. Dacă el
neagă, eu am interesul să recunosc, deoarece în acest caz voi fi liber, dar dacă neg,
primesc 1 an de închisoare. Dacă şi Vasile recunoaşte, este mai bine
să recunosc şi eu, deoarece în acest caz primesc 8 ani, dar dacă neg,
primesc 20 ani. În final, orice face Vasile, este mai bine pentru mine
să recunosc”.
În jargonul teoriei jocurilor această strategie este denumită
strategia dominantă, deoarece este cea mai bună strategie pentru un
Definiţie jucător, oricare ar fi strategiile adoptate de ceilalţi jucători. În cazul

76
Calculaţi
nostru, strategia recunoaşterii este o strategie dominantă pentru Ion. Dacă el
recunoaşte, va petrece mai puţin timp în închisoare, oricare ar fi decizia lui Vasile.
Să vedem acum decizia lui Vasile. El face acelaşi raţionament ca şi Ion, deci şi
pentru el strategia dominantă va fi cea a recunoaşterii.
Dacă ambii recunosc, primesc 8 ani de închisoare fiecare, iar dacă ar fi negat,
primeau doar câte un 1 an. Deoarece însă fiecare şi-a urmărit doar propriul interes, în
final, ambii se află într-o situaţie mai dezavantajoasă. Dacă se puteau înţelege să nege
amândoi, ar fi fost condamnaţi nu la 8 ani, ci doar la 1 an fiecare. Deci, cea mai bună
strategie ar fi fost cooperarea. Dar oare şi-ar fi respectat promisiunea? Fiind închişi în
celule separate, cooperarea era deja dificil de menţinut, deoarece din punct de vedere
individual părea mai puţin raţională.

6.5.3. Oligopolul şi dilema prizonierului

Ce legătură există între dilema prizonierului şi piaţa cu concurenţă imperfectă? În

realitate, „jocul” la care participă membrii unui oligopol este identic cu cel „jucat” de cei
doi prizonieri.
Să ne imaginăm un duopol format din doi producători de petrol: Iran şi Irak.
După lungi negocieri, cele două ţări se înţeleg să reducă producţia pentru a susţine
preţul mondial al ţiţeiului. După semnarea acordului, fiecare semnatar se întreabă dacă
să-l respecte sau nu? Diversele lor strategii alternative, cu rezultatele aferente, sunt
prezentate în figura 6.3.
Irakul raţionează astfel: „Trebuie să aleg între a reduce sau a mări producţia.
Dacă Iranul respectă termenii acordului, profitul meu ar fi de 60 miliarde dacă optez
pentru producţia mare şi de 50 miliarde dacă respect termenii acordului şi optez pentru
producţia mică. Deci, în acest caz, producţia ridicată este o strategie mai bună. Dacă
Iranul nu respectă acordul, profitul meu ar fi de 40 miliarde dacă măresc producţia şi de
30 miliarde dacă respect acordul.

Irak

Prod. mare Prod. mică

Prod. 40 mld. Irak: 30 mld
mare fiecare Iran: 60 mld
Iran
Irak: 60 mld 50 mld.
Prod. mică
Iran: 30 mld fiecare

Fig. 6.3. – Jocul oligopolului

Deci, şi în această ipoteză, mai bună este strategie încălcării acordului şi a sporirii
producţiei. În concluzie, orice ar face Iranul, pentru mine este mai bine să nu respect
termenii acordului şi să produc mai mult ţiţei”. Aceasta este strategia dominantă pentru
Irak, dar şi pentru Iran, care face acelaşi raţionament. Astfel, în final, ambele ţări îşi
măresc producţia şi au venituri mai mici (40 miliarde în loc de 50 miliarde) decât în cazul
respectării acordului de către amândoi.
Acest exemplu ilustrează dificultatea oligopolului de a menţine nivelul profitului de
monopol. Deşi comportamentul monopolist este raţional pentru ansamblul oligopolului,
fiecare membru este tentat să trişeze. La fel cum interesul egoist a împins prizonierii să

77
recunoască, face dificilă acum cooperarea indispensabilă pentru ca oligopolul să se
comporte ca un monopol (producţie redusă, preţ şi profit înalt de monopol).

Verificarea cunoştinţelor

1. Oligopolul reprezintă o structură de piaţă caracterizată prin

a. existenţa unui singur ofertant, care fixează preţul
pieţei.
Test b. existenţa unui număr foarte mare de ofertanţi care
vând produse diferenţiate.
c. alternanţa dintre cooperare şi izolaţionism.
d. existenţa câtorva firme, care oferă produse cvasi-omogene.
2. O firmă oligopolistă
a. este acceptatoare de preţ.
b. îşi stabileşte propriul preţ la nivelul preţului de rezervare al pieţei.
c. preia preţul de echilibru al pieţei liber concurenţiale.
d. îşi stabileşte preţul propriu ţinând cont de deciziile rivalilor.
3. Producţia totală a unei ramuri oligopoliste
a. este egală cu outputul concurenţial.
b. este egală cu outputul monopolist.
c. este mai mare decât outputul concurenţial, dar mai mică decât outputul
monopolist.
d. este mai mare decât outputul monopolist.
4. În cazul aceleaşi curbe a cererii şi a aceluiaşi MC constant, comparativ cu oferta
firmei urmăritoare a duopolului Stackberg, oferta duopolului Cournot va fi
a. mai mică.
b. mai mare.
c. identică.
d. oricare situaţie este posibilă.
5. În cazul aceleaşi curbe a cererii şi a aceluiaşi MC constant, comparativ cu oferta
firmei lider a duopolului Stackberg, oferta duopolului Cournot va fi
a. mai mică.
b. mai mare.
c. identică.
d. oricare situaţie este posibilă.
6. În cazul aceleaşi curbe a cererii şi a aceluiaşi MC constant, producţia totală a
oligopolului Cournot
a. este cu atât mai mare cu cât numărul firmelor de pe piaţă este mai
mare.
b. este cu atât mai mică cu cât numărul firmelor de pe piaţă este mai
mare.
c. nu depinde de numărul firmelor de pe piaţă.
d. niciun răspuns nu este corect.
7. Dacă pe o piaţă oligopolistă toţi protagoniştii cooperează, atunci
a. nu scade profitul lor total faţă de situaţia când nu cooperează.
b. nu produc la preţ mai mic faţă de situaţia când nu cooperează.
c. nu-şi sporesc oferta faţă de situaţia când nu cooperează.
d. toate răspunsurile sunt adevărate.
8. Membrii cartelului sunt interesaţi să trişeze până când

78
 a. efectul de cantitate este mai mare decât efectul de preţ.
b. efectul de preţ este mai mare decât efectul de cantitate.
c. profitul individual creşte.
d. producţia totală creşte.
9. Membrii cartelului trişează
a. pentru a-şi mări cota de piaţă.
b. pentru a-şi spori profitul individual.
c. deoarece trişarea este o caracteristică specifică a tuturor oamenilor de
afacere.
d. toate răspunsurile sunt adevărate.
10. Cauza labilităţii cartelului este faptul că
a. firmele care trişează îşi pot mări profitul în detrimentul celorlalte.
b. profitul total al cartelului nu este maxim.
c. pierderea seacă indusă de cartel coincide cu cea indusă de monopol.
d. oricare răspuns poate fi adevărat.
11. Dacă o firmă oligopolistă are pierderi pe termen scurt, atunci pe termen lung
a. părăseşte piaţa.
b. poate realiza şi profit pozitiv.
c. îşi acoperă integral costurile economice.
d. oricare situaţie este posibilă.
12. Strategia dominantă este
a. strategia preferată de toate firmele de pe o piaţă oligopolistă.
b. strategia aleasă de majoritatea membrilor unui cartel.
c. strategia care asigură cel mai mare profit posibil, indiferent de deciziile
rivalilor.
d. niciun răspuns nu este adevărat.

79
 Unitatea VII. Concurenţa monopolistică

Durată recomandată pentru studiu: 6 ore

7.1. Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolistică

În 1933 englezoaica Joan Robinson şi americanul Edward Chamberlin au elaborat

în mod independent modelul unei noi structuri de piaţă în care combină caracteristicile
liberei concurenţe cu cele ale monopolului. Pe o asemenea piaţă, în cadrul aceloraşi
familii de produse, firmele îşi diferenţiază în mod conştient produsele proprii de cele ale
concurenţilor lor, iar consumatorii acceptă şi chiar apreciază acest lucru. Aceasta este
situaţia pe piaţa detergenţilor, a cosmeticelor, a romanelor, a blugilor etc. Pe aceste
pieţe sunt mulţi ofertanţi, dar nu se manifestă caracteristicile concurenţei libere. Firmele
îşi oferă produsele diferenţiate la preţuri diferite, fiecare fiind monopolistul produselor
proprii, dar concomitent ele concurează cu celelalte firme de pe piaţă pentru a câştiga
cât mai mulţi cumpărători şi pentru a-şi spori cota de piaţă în detrimentul rivalilor. Cu
alte cuvinte, firmele monopolistice sunt monopoluri concurenţiale.
Caracteristicile principale ale noii structuri de piaţă sunt:
• numeroşi vânzători – multe întreprinderi încearcă să
atragă atenţia aceloraşi clienţi;
• produse diferenţiate – fiecare firmă produce un produs
uşor diferit de cel al concurenţilor. Ca urmare,
întreprinderile nu sunt acceptatoare, ci fixatoare de preţ şi Definiţie
se confruntă cu o cerere descrescătoare;
• inexistenţa barierelor de intrare/ieşire – oricine poate intra şi ieşi de pe piaţă,
fără nicio constrângere; Calculaţi
• numărul firmelor de pe piaţă se ajustează în aşa fel încât pe termen lung
profitul tinde spre zero, aşa cum se întâmplă şi pe piaţa liber concurenţială.

Temă de reflecție nr. 12

Identificți exemple de firme care își desfășoară activitatea pe o piață
cu concurență monopolistică. Utilizați caracteristicile acestei structuri
de piață pentru a explica de ce ați încadrat nivelul de concurență
Temă de dintre aceste firme în piața cu concurență monopolistică.
reflecţie

Ca şi oligopolul, concurenţa monopolistică constituie o formă intermediară de

structură de piaţă între concurenţa liberă şi monopol. Dar ea se distinge net de oligopol,
care este foarte departe de concurenţa liberă. Astfel, oligopolul se caracterizează prin
existenţa unui număr redus de vânzători care nu se concurează feroce, ci mai degrabă
cooperează, relaţiile strategice dintre aceştia fiind extrem de importante. Dimpotrivă, pe
o piaţă cu concurenţă monopolistică sunt numeroşi vânzători, având o talie redusă în
raport cu ansamblul pieţei, dar spre deosebire de concurenţa liberă, aceşti vânzători
vând produse diferenţiate, dar substitute.
În concluzie, vorbim despre concurenţă monopolistică pe acele pieţe pe care nu
există bariere de intrare-ieşire şi unde un număr relativ mare de firme oferă produse
diferenţiate, fiind deci fixatoare de preţ.
O firmă monopolistică dispune de o anumită putere de piaţă şi, cu toate acestea,
pe termen lung obţine doar profit nul. De ce? De îndată ce pe piaţă se obţine profit

80
economic, intră noi concurenţi, preţul scade în urma creşterii ofertei totale şi profitul
tinde spre zero. Deşi nu există bariere de intrare pe piaţă, fiecare firmă se confruntă cu o
curbă a cererii descrescătoare, deoarece se adresează unui segment de piaţă specific, pe
care are poziţie de monopol.
Cauza pentru care curba cererii are pantă negativă este caracterul diferenţiat al
produselor oferite. Pe o piaţă liber concurenţială (unde produsul este omogen),
consumatorii consideră că oferta diferitelor firme de pe piaţă se substituie perfect. În
acest caz, dacă un ofertant ridică preţul peste preţul de echilibru, îşi pierde toţi
cumpărătorii. Pe o piaţă monopolistică, unde produsele sunt diferenţiate, o firmă poate
ridica preţul fără să-şi piardă cumpărătorii. Consumatorul alege pe piaţă varianta de
produs care îl satisface cel mai deplin şi nu este interesat de preţul la care se vând
celelalte variante de produs oferite de alte firme. De exemplu, dacă un consumator
preferă marca de detergent Ariel, nu este interesat de preţul Dero sau Persil, ci numai de
preţul mărcii preferate. Tocmai din această cauză, firmele monopolistice se străduiesc
să-şi informeze consumatorii şi prin intermediul numelui de marcă.

7.1.1. Diferenţierea produselor

Noţiunea de produse diferenţiate semnifică faptul că firmele de pe o piaţă produc

asemenea produse care – deşi sunt substitute - diferă de produsele concurenţilor cel
puţin printr-o caracteristică.
Uneori, deşi sunt perfect identice, produsele oferite de diferiţi producători pot fi
percepute de consumatori ca fiind diferenţiate. Astfel, deşi diferitele variante de aspirină
sunt identice din punct de vedere chimic, consumatorii pot crede că ele sunt totuşi
diferite şi, în consecinţă, vor cumpăra produsul pe care îl cred ei mai bun. La fel se
întâmplă în cazul fasolei verde congelate: unele gospodine preferă marca Casa
Ţărănească, altele preferă marca Iglu, deşi fasolea în sine este identică. Sau, mulţi
preferă Coca Cola în loc de Pepsi sau invers, deşi materia primă este identică. În aceste
cazuri, economiştii vorbesc despre o falsă diferenţiere a produselor.
Dimpotrivă, se poate întâmpla ca unii consumatori să creadă că două produse
sunt identice, nediferenţiate, deşi în realitate ele diferă din punct de vedere chimic.
Un caz interesant este cel al apei. Ce poate fi mai omogen decât apa? Cu toate
acestea, cu o activitate de marketing inteligentă, unele firme reuşesc să vândă cu profit
considerabil apa de la robinet sau apa de izvor. Majoritatea acestor firme ţintesc nişe de
piaţă diferite: unele vând doar sticle de 1l sau 0,5l, ţintind sportivii şi tinerii, alte firme
vând doar sticle de 5l sau 10l, ţintind familiile numeroase.
O altă problemă care se ridică pe aceste pieţe este faptul că preţul unei variante
de produs poate limita puternic preţul altei variante dacă acestea sunt substitute
apropiate. În general, oamenii sunt de acord că Pepsi şi Coca Cola sunt substitute
apropiate. Dar oare celelalte răcoritoare nu sunt? Care este problema în cazul
răcoritoarelor necarbogazoase? Sau chiar a altor băuturi nealcoolice ca laptele sau apa?
În realitate, putem spune că o ramură industrială oferă produse omogene numai
în măsura în care pe consumatori nu-i interesează absolut deloc de la
ce firmă cumpără. Sunt însă foarte rare aceste situaţii, deoarece
majoritatea firmelor se străduiesc să-şi diferenţieze într-un fel sau
altul oferta de cea a concurenţilor: prin calitate, caracteristici fizice,
nume de marcă, servicii complementare, aşezare geografică, condiţii
de plată, cadouri cu ocazia cumpărării, reclamă etc.
De reţinut Diferenţierea produselor măreşte elasticitatea cererii, deoarece

Citire 81
creşte numărul înlocuitorilor. Există şi cazuri în care diferenţierea ofertei conduce la
scăderea elasticităţii preţ a cererii. Aceasta este situaţia dacă, din cauza caracteristicii
prin care s-a diferenţiat produsul, consumatorii îl consideră unic, fără substitute
apropiate. Diferenţierea produselor poate să apară nu numai în mod conştient, ci şi
spontan. Diferenţierea spontană este, de cele mai multe ori, rezultatul unei descoperiri
ştiinţitice sau a unei inovări tehnologice, aşa cum s-a întâmplat în cazul automobilelor, al
aparatelor video etc.
Dacă produsul este omogen, ramura industrială (piaţa) se defineşte ca fiind
totalitatea firmelor care vând un produs dat. Dar în cazul produselor diferenţiate? Pentru
a defini ce produse aparţin aceleaşi ramuri industriale, trebuie în prealabil să
determinăm pe ce bază putem considera două produse ca fiind asemănătoare? Includem
într-o grupă (familie) de produse acele bunuri diferite care pot satisface aceeaşi nevoie a
consumatorilor. Dacă bunurile incluse într-o grupă de produse sunt substitute apropiate,
atunci elasticitatea încrucişată a cererii este pozitivă şi are o valoare apropiată de 1
(valoarea 1 desemnează substituţia perfectă, deci omogenitatea produsului oferit de
diferite firme).
Definirea grupei de produse permite apoi definirea ramurii industriale şi în cazul
unor produse diferenţiate. Ramura industrială se compune din totalitatea firmelor care
vând produse aparţinătoare aceleaşi grupe de produse. Subliniem însă că este vorba
despre o delimitare relativă şi subiectivă. De ce? Să luăm un exemplu: cum am putea
defini mai corect grupa de produse în cazul băuturilor?
Băuturi → băuturi răcoritoare → băuturi răcoritoare cu pulpă de fructe → băuturi
răcoritoare cu pulpă de piersici → etc.
O firmă care produce băuturi răcoritoare cu pulpă de fructe consideră că ser
concurează cu celelalte firme producătoare de răcoritoare cu pulpă de fructe, deşi din
punctul de vedere al nevoilor consumatorilor substitute apropiate sunt şi băuturile
răcoritoare carbogazoase, berea, ceaiul, apa etc.
În concluzie, concurenţa monopolistică se desfăşoară nu numai în cadrul unei
ramuri industriale, ci şi între diferitele industrii. Esenţial din punctul de vedere al
diferenţierii produselor este posibilitatea consumatorilor de a putea face deosebire între
producători. Relaţia vânzător – cumpărător în cazul pieţei cu concurenţă monopolistică
nu mai este atât de liberă şi accidentală ca în cazul pieţei liber concurenţiale. Fiecare
firmă trebuie să-şi construiască un cerc de consumatori cât mai fideli, care să se poată
păstra chiar în condiţiile în care firma ar mări preţul propriu.

7.1.2. Eterogenitatea produselor şi concurenţa monopolistică

Dacă suprimăm ipoteza de omogenitate a produselor, ajungem la produse

diferenţiate. Există două nivele de diferenţiere: cea orizontală şi cea verticală.
a. Diferenţierea orizontală constă în specificaţiile diferite ale unor produse a căror
calitate şi preţ sunt identice (de exemplu: o vacanţă la Băişoara sau la Gilău).
Consumatorul va alege între diferitele specificaţii în funcţie de gusturi şi localizarea
ofertei. Analiza diferenţierii în funcţie de locaţie a fost realizată în 1929 de Harold
Hotelling, care a formulat ideea unei diferenţieri între bunuri datorită localizării lor şi a
existenţei costurilor de transport. Scopul analizei lui Hotteling a fost determinarea
localizării optime a firmelor monopolistice. S-a pornit de la ipoteza conform căreia pentru
un consumator două bunuri omogene apar totuşi diferenţiate dacă sunt propuse spre
vânzare în locuri diferite.

82
 Să presupunem o plajă de lungime unitară, pe care persoanele aflate în vacanță
sunt răspândite uniform. Doi vânzători de îngheţată doresc să se instaleze în câte un
punct fix pe plajă. Ţinând cont de faptul că persoanele aflate în vacanță suportă un cost
de transport proporţional cu distanţa, problema constă în a defini care va fi
amplasamentul optim al celor doi vânzători şi ce preţ vor putea stabili. Rezolvarea
acestei probleme constă în a remarca că preţul nu poate fi ales independent de
localizare. Dacă cei doi ofertanţi se plasează la cele două extremităţi ale plajei,
concurenţa dintre ei va fi mult mai slabă decât dacă aleg aceeaşi localizare. În primul
caz, ei pot spori preţul, acceptând să piardă o parte de piaţă, dar mărindu-şi marja
pentru fiecare îngheţată vândută. În al doilea caz, nu pot afişa un preţ diferit de
concurent fără a pierde instantaneu întreaga lor clientelă.
Din punctul de vedere al ofertanţilor, cea mai bună localizare ar fi la cele două
extremităţi ale plajei. În acest caz, ofertanţii nu se concurează deoarece clientela lor nu
se întrepătrunde, produsul pe care-l oferă poate fi considerat ca fiind diferenţiat, iar
preţurile fixate pot fi diferite. Din punctul de vedere al clienților, localizarea optimală a
lor doi ofertanţi de îngheţată este la ¼ şi ¾ din lungimea plajei. În acest caz, distanţa
totală ce trebuie parcursă de cumpărătorii de îngheţată este cea mai redusă posibilă.
Preţul celor doi vânzători poate fi uşor diferenţiat, concurenţa dintre ei fiind relativ
redusă.

Partea
Partea de piaaa primului
de piață primului Parteade
Partea depia
piață a celui
a celui de
de-al
vânzător
vânztor aldoilea
doileavânz
vânzător
tor

0 1/4 1/2 3/4 1

Dar o asemenea situaţie nu poate fi menţinută mult timp. Cum fiecare client se
adresează celui mai apropiat vânzător, vânzătorul numărul 1 are interesul să se
deplaseze spre centrul plajei. Astfel, se apropie de clienţii celuilalt vânzător şi-i fură o
parte din clientelă.

Partea
Partea de piață
de piaaaprimului
primului Parteadedepia
Partea piață a celui
a celui de
de-al
vânzător
vânztor aldoilea
doileavânz
vânzător
tor

0 1/4 1/2 3/4 1

În faţa unei asemenea agresiuni, vânzătorul 2 va reacţiona apropiindu-se şi el de

centru. Echilibrul în această competiţie se va obţine când ambii vânzători sunt amplasaţi
în centrul plajei, caz în care diferenţierea produsului dispare, concurenţa dintre ofertanţi
este acerbă, iar preţurile lor nu mai pot diferi.
Abordarea de mai sus a diferenţierii poate fi generalizată foarte uşor dacă
produsele oferite de firmele dintr-o ramură industruală pot fi distinse printr-o
caracteristică similară costurilor de transport. De exemplu, sectorul automobilelor opune
în mod tradiţional maşinile familiale celor sportive. Aceste două categorii se disting prin
securitatea lor mai mare sau mai mică, respectiv prin puterea mai mare sau mai mică a
motorului. Pentru o gamă de preţ dată, fiecare maşină poate fi evaluată după aceste
două caracteristici. Să exprimăm pe o scară de la 1 la 10 influenţa celor doi factori: o
maşină exclusiv sportivă (Cabriolet, BMW) fiind notată cu 0 şi, la cealaltă extremă, o
maşină exclusiv familială (Peugeot 306 sau Espace Renault) fiind notată cu 10.
Diferenţele în termeni de putere sau securitate va plasa diferitele vehicule între aceste

83
extreme, gradul lor de diferenţiere orizontală fiind tot mai mică pe măsură ce ne
apropiem de nota 5.
b. Diferenţierea verticală (studiată de Eduard Chamberlain în 1933) se referă la
distincţia bunurilor prin calitatea lor intrinsecă. Diferenţierea ofertei se realizează prin
caracteristici fizice (calitate inferioară, medie, înaltă) sau calitative/subiective (produse
de marcă sau produse generice) care permit consumatorilor să ierarhizeze bunurile
oferite de firmele din sector.
În analiza diferenţierii verticale se porneşte de la ipoteza că dintre două bunuri
consumatorii preferă întotdeauna pe acela care are o calitate superioară. Dar cum ei nu
dispun de venituri identice, preţul va exercita o discriminare între agenţi, permiţând o
selecţie a celor care vor avea acces la fiecare nivel de calitate. Oferta firmelor este
orientată spre segmente mai mici sau mai mari de populaţie. Problema este de a
determina dacă numărul de variante oferite de producători se apropie sau nu de numărul
socialmente optimal.

7.2. Maximizarea profitului

În cazul ramurilor industriale cu produs omogen cererea individuală a unei firme

depinde exclusiv de oferta totală a ramurii, pe când într-o ramură industrială cu produse
diferenţiate cererea faţă de produsele unei firme depinde atât de oferta totală a ramurii
cât şi de oferta fiecărui concurent în parte. Din această cauză, o firmă monopolistică se
confruntă de fapt cu două curbe ale cererii:
• prima este curba de asimetrie a cererii (dd), care
descrie cererea care se adresează firmei când ea îşi
modifică preţul şi concurenţii ei nu;
• a doua este curba de simetrie a cererii (DD), care
indică aceeaşi cerere, când toate firmele de pe piaţă îşi
modifică preţul concomitent şi în aceeaşi proporţie ca De reţinut
firma dată.
Pentru a-şi maximiza profitul pe segmentul de piaţă specific căruia i se adresează
Citire
firmele monopolistice aplică regula monopolului: oferă cantitatea pentru care MRd = MCi,
după care găseşte pe curba de asimetrie a cererii preţul care corespunde acestei
cantităţi.
Calculaţi
p d MC p d AC
AC MC
AC π <0
p  <0
p
π>>0
0
AC

d d

MRd MRd
Q
Q Q Q
a)
a) Firmă
Firm rentabilă
rentabil(π
(>0)
> 0) a) b)
Firmă nerentabilă
Firm (π(
deficitar <<0)0)

Fig. 7.1. - Maximizarea profitului pe termen scurt

Pe cele două figuri de mai sus (7.1./a şi 7.1./b), cantitatea optimală se află la
intersecţia încasărilor marginale cu costurile marginale, dar în primul caz firma lucrează

84
cu profit, iar în al doilea caz cu pierdere, costul mediu fiind superior preţului. Până aici
nimic nou faţă de monopol, deci pe termen scurt cele două structuri de piaţă par a fi
similare.

7.2.1. Echilibrul pe termen scurt

Aşa cum am văzut mai sus, o firmă monopolistică se confruntă concomitent cu

două curbe ale cererii. Cum funcţionează acestea?
• Dacă toate firmele de pe piaţă reacţionează la o modificare de preţ a rivalului
prin modificarea proporţională şi de acelaşi sens a propriilor preţuri, intră în
funcţiune curba de simetrie a cererii. În acest caz, cotele de piaţă rămân
constante, dar cererea care se adresează fiecărei firme creşte sau scade în
funcţie de direcţia modificării preţului.
• Dacă firmele de pe piaţă nu reacţionează la modificarea de preţ a unui
concurent, intră în funcţiunea curba de asimetrie a cererii. Firma care reduce
unilateral preţul va converti o parte din clienţii firmelor rivale sau va pierde o
parte din clienţi în favoarea rivalilor dacă-şi măreşte unilateral preţul.
La aceeaşi modificare de preţ, variaţiile cererii care se adresează firmei care
modifică unilateral preţul propiu sunt mai mari decât în cazul în care rivalii acţionează
simetric, deci curba dd are o pantă mai
mică decât curba DD. Intersecţia celor p
D
două curbe ale cererii desemnează cota
de piaţă a firmei analizate (Qe). Dacă
d0
această cotă de piaţă maximizează
profitul firmei (deoarece Qe = Q*), d1 3 E0
pe
aceasta este în echilibru pe termen
scurt. Deci, pentru ca o firmă 1
monopolistică să fie în echilibru pe E1
p1
termen scurt, trebuie să se
d0
îndeplinească concomitent următoarele D d1
două condiţii: Qe Q1 Q1' Q
4
o DD = dd (=> Qe) 2

o MRd = MC (=>Q*)
Să presupunem că firma X nu Fig. 7.2. Cele două curbe ale cererii în cazul
este mulţumită cu cota ei de piaţă (fig. concurenţei monopolistice
7.2), deoarece este mai mică decât
oferta care i-ar maximiza profitul. Ca
D
urmare, ea reduce preţul propriu la p1
pentru a-şi mări volumul vânzărilor, deci d
şi cota ei de piaţă (săgeata 1). Dacă MC
firmele concurente de pe piaţă nu-şi pe
E
modifică propriile preţuri, pe termen
'
scurt, vânzările firmei X cresc la Q1
(săgeata 2), dar, mai devreme sau mai Q e = Q* Q
târziu, firmele rivale îşi vor reduce şi ele
preţurile şi-şi vor recâştigă clienţii Fig.7.3. Echilibrul pe termen scurt al firmei
infideli. În urma acestor modificări curba monopolistice
de asimetrie a cererii firmei iniţiatoare

85
coboară la d1d1 (săgeata 3), deoarece acum toate cantităţile se cer la preţuri mai mici,
iar noua ei cotă de piaţă devine Q1, la intersecţia d1d1 cu DD (săgeata 4).
În această situaţie, noua cotă de piaţă Qe = Q1 este egală cu oferta care
maximizează profitul, deci firma este în echilibru pe termen scurt şi nu mai are interesul
să-şi modifice preţul, deoarece tocmai noul Qe reprezintă oferta care-i maximizează
profitul. O asemenea situaţie de echilibru pe termen scurt este prezentată în fig. 7.3.

7.2.2 Echilibrul pe termen lung

Dacă firmele monopolistice realizează profit economic, noi firme vor intra pe
piaţă, va creşte oferta ramurii şi se va reduce cota de piaţă a fiecărei firme. Altfel spus,
profitul atrage noi investitori în ramură, ceea ce se traduce prin deplasarea spre stânga a
curbelor dd ale firmelor deja prezente pe piaţă şi această diminuare a cererii face ca
profitul lor să scadă. Dimpotrivă, dacă firmele sunt perdante, ele părăsesc piaţa.
Reducerea numărului de ofertanţi se traduce pentru cei rămaşi pe piaţă printr-o creştere
a cererii lor individuale (deplasarea spre dreapta a curbei dd), ceea ce va genera pentru
ei rezultate mai bune (scăderea pierderilor). Acest proces de ajustare va dura până când
profitul firmelor rămase pe piaţă devine
nul. Atunci se ajunge la echilibrul pe
termen lung. p
D
Când se atinge echilibrul pe
MC AC
termen lung, niciun investitor nou nu are d
E
interesul să intre pe piaţă, respectiv nicio
AC = pe
firmă din ramură nu are interesul să
părăsească piaţa. O asemenea situaţie
de echilibru pe termen lung este
prezentată în fig. 7.4. Se observă că AC
este tangent la dd în punctul E. Numai în MRd D d
acest caz profitul firmei monopolitice Qe = Q Q
poate fi egal cu zero. Profitul unitar fiind
diferenţa dintre preţul aflat pe curba Fig.7.4. Echilibrul pe termen lung
cererii dd şi costul mediu aflat pe curba
AC, profitul este nul când cele două curbe se ating fără a se intersecta.
Din cele prezentate mai sus rezultă că echilibrul pe termen lung pe o piaţă cu
concurenţă monopolistică prezintă două caracteristici, la prima vedere contradictorii.
• Preţul este superior costului marginal, ca pe o piaţă monopolistă. Acest lucru
se datorează faptului că procesul de maximizare a profitului implică egalizarea
MRd cu MC, iar curba descrescătoare a cererii dd face ca MR d să fie mai mic
decât preţul.
• Preţul este egal cu costul mediu, ca pe o piaţă concurenţială. Acest lucru se
datorează faptului că intrarea şi ieşirea liberă a concurenţilor împinge profitul
economic spre zero: AC = p, dar p > MR d = MC. Prin aceasta concurenţa
monopolistică se diferenţiează faţă de monopol: monopolul fiind singurul
vânzător al unui produs fără substitute apropiate, poate obţine profit
economic şi pe termen lung.

86
7.3. Concurenţă monopolistică versus concurenţă liberă

Să comparăm acum echilibrul pe termen lung în cazul pieţei liber concurenţiale cu

cel al pieţei cu concurenţă monopolistică. Se observă două diferenţe esenţiale:

• existenţa unei capacităţi excedentare, respectiv

• posibilitatea obţinerii unei marje peste costul marginal.

p p
d MC AC
MC
AC
AC = p A
Marja
peste MC AC = MC = p d d
MR = AR = p
MC
MR d
a) b)
d
Q * Q1 Q Q*c Q
m

Fig. 7.5. - Echilibrul pe termen lung în cazul pieţei cu concurenţă monopolistică (a),
respectiv perfectă (b)

7.3.1. Capacitatea excedentară

Lipsa barierelor de intrare-ieşire de pe piaţă conduce firmele spre punctul de

tangenţă al curbei de asimetrie a cererii şi al curbei costului mediu unitar (punctul A în
Fig. 7.5./a). În acest punct, producţia este inferioară celei care minimizează costul mediu
(Q*m < Q1). În concluzie, pe o piaţă cu concurenţă monopolistică firmele operează pe
partea descrescătoare a curbei costului mediu unitar.
Aceasta constituie o diferenţă mare faţă de concurenţa perfectă (Fig. 7.5./b),
unde jocul intrărilor–ieşirilor de pe piaţă împinge firmele să producă la minimul costului
lor mediu. Cantitatea care minimizează AC se numeşte cantitate de producţie optimală
(Qc*). Pe termen lung, firmele liber concurenţiale produc cantităţile lor optimale, în timp
ce firmele monopolistice produc mai puţin, adică prezintă capacităţi excedentare. Aceste
firme, spre deosebire de cele liber concurenţiale, îşi pot mări producţia, diminuându-şi
costul mediu de producţie.

7.3.2. Marja peste costul marginal

A doua diferenţă se referă la relaţia dintre preţ şi costul marginal. În cazul unei
firme monopolistice preţul este superior costului marginal, deci aceasta are o oarecare
putere de piaţă, fiind fixator de preţ.
Cum se împacă această marjă pozitivă cu jocul intrării–ieşirii libere şi cu profitul
nul? Profitul nul este doar rezultatul egalităţii p = AC, dar nu garantează egalitatea p =
MC. Deoarece la echilibrul pe termen lung firmele operează pe partea descrescătoare a
curbei AC, costul marginal este inferior costului mediu, deci pentru ca preţul să fie egal
cu costul mediu, trebuie obligatoriu să fie superior costului marginal. Ca urmare, există
o diferenţă de comportament esenţială între cele două tipuri de firme. Dacă punem

87
întrebarea „Aţi dori să aveţi un client suplimentar la preţul actual?” răspunsul unei firme
liber concurenţiale respectiv a unei firme monopolistice ar fi diferit.
• Întreprinderea liber concurenţială ar răspunde că această situaţie îi este
indiferentă. Cum preţul actual este egal cu costul marginal, profitul realizat în
urma vânzării unei unităţi adiţionale ar fi nul.
• Dimpotrivă, o firmă monopolistică se va bucura să aibă un client în plus,
deoarece fiecare unitate suplimentară ce se vinde la preţul prezent îi aduce un
profit adiţional, preţul fiind superior costului marginal. Iată de ce firmele
monopolistice cheltuiesc atât de mult pentru publicitate.

7.4. Publicitatea

Publicitatea este cea mai importantă armă concurenţială a firmelor monopolistice.

Când firmele vând produse diferenţiate al căror preţ este superior costului marginal, ele
au interesul să atragă maximum de clienţi spre produsele lor.
Cheltuielile publicitare variază enorm de la un produs la altul. Firmele care vând
bunuri de consum similare, dar diferenţiate (medicamente, parfumuri, băuturi
nealcoolice, lame de ras, cereale pentru micul dejun etc.), sacrifică uşor 10 – 20 % din
cifra lor de afaceri pentru publicitate. Firmele care fabrică bunuri industriale (sateliţi de
comunicaţie, produse laminate etc.) cheltuiesc foarte puţin pentru publicitate. În fine,
firmele care produc produse omogene (grâu, cauciuc, ţiţei etc.) nu fac publicitate deloc.
Publicitatea îmbracă forme variate. Jumătate din cheltuielile de publicitate se
îndreaptă spre ziare şi reviste, o treime spre radio şi televiziune, iar restul se cheltuieşte
pentru mailing, operaţiuni promoţionale etc. Resursele financiare consacrate publicităţii
sunt relativ mari: circa 2% din volumul total al veniturilor întreprinderilor dintr-o ţară.
Este normal să ne punem întrebarea dacă publicitatea este sau nu socialmente utilă?
Evaluarea utilităţii sociale a publicităţii este dificilă şi deocamdată economiştii nu sunt de
acord în această privinţă.
a. Adversarii publicităţii pretind că această activitate are ca scop nemărturisit
manipularea gusturilor indivizilor, deoarece conţinutul mesajelor publicitare este mai
mult psihologic decât informativ. Să luăm exemplul unui spot publicitar tipic pentru o
băutură nealcoolică, aşa cum vedem multe la televizor. Ne informează despre
caracteristicile produsului sau despre preţul acestuia? Nicidecum! Ne arată un grup de
tineri veseli, reuniţi pe o plajă sub soarele radios, fiecare având în mână o sticlă de
băutură răcoritoare. Această publicitate caută să transmită mesajul: „Şi voi aţi putea fi
fericiţi şi aţi putea avea prieteni mulţi, dacă aţi bea această băutură răcoritoare”. Deci,
publicitatea creează o dorinţă artificială.
În plus, există părerea că publicitatea constituie un obstacol în calea liberei
concurenţei, urmărind să convingă oamenii că produsele firmei date sunt cele mai
diferite şi cele mai bune. Insistând asupra unicităţii propriilor produse şi urmărind
fidelizarea clientelei, publicitatea face consumatorii mai puţin sensibili la diferenţele de
preţ dintre produsele similare. Astfel, curba cererii devine mai puţin elastică şi firmele
pot practica o marjă mai mare peste costul marginal, sporindu-le puterea de piaţă.
b. Adepţii publicităţii insistă pe necesitatea informării publicului. Publicitatea
trebuie să informeze consumatorii cu privire la caracteristicile şi preţul produselor,
lansarea pe piaţă a unor produse noi, locul unde ele se pot cumpăra etc. Graţie acestor
informaţii, consumatorii vor putea lua decizii mai raţionale şi-şi vor putea aloca mai
eficient resursele. În plus, ar scădea şi costurile lor tranzacţionale. Adepţii publicităţii
sunt de părere că această activitate favorizează concurenţa. Permiţând publicului larg să

88
fie informat cu privire la multitudinea ofertelor existente, publicitatea oferă
consumatorilor posibilitatea de a profita de diferenţele de preţ, ceea ce, în final, pune
firmele în imposibilitatea de a avea o putere de piaţă prea mare. De asemenea,
publicitatea poate facilita intrarea pe piaţă a unor noi concurenţi, în măsura în care le
furnizează un instrument preţios în convertirea clienţilor firmelor de pe piaţă.

Temă de reflecție nr. 13

Poate fi considerată publicitatea un indicator al calității produselor?
Argumentați răspunsul.

Temă de
reflecţie

7.5. Mărcile de fabricaţie

Publicitatea este puternic legată de existenţa mărcilor de fabricaţie. Pe

majoritatea pieţelor se întâlnesc două tipuri de întreprinderi:
• cele care vând produse ale căror mărci sunt bine cunoscute şi care au un
grad relativ redus de substituibilitate,
• cele care vând produse generice (no name), perfect substituibile.
De exemplu, în aceeaşi gamă avem aspirina Bayer şi aspirinele generice (acid
acetisalicilic), Pepsi alături de băuturi carbogazoase mai puţin cunoscute etc. În general,
întreprinderile care posedă o marcă cunoscută îşi fac mai uşor publicitate şi pot stabili
preţuri mai ridicate. Există o dezbatere şi în legătură cu utilitatea mărcilor, aşa cum
există în legătură cu utilitatea publicităţii. Care sunt argumentele pro şi contra?
a. Adversarii mărcilor susţin că acestea incită consumatorii să vadă diferenţe
acolo unde de fapt nici nu există. De multe ori, produsele generice sunt identice cu
produsele de marcă sau chiar mai bune decât acestea. Dispoziţia de a plăti mai mult
pentru un produs de marcă este un comportament iraţional indus de publicitate.
Economistul Edward Chamberlain, unul din părinţii teoriei concurenţei monopolistice
(alături de Joan Robinson) a propus ca guvernul să interzică să se acorde întreprinderilor
dreptul de marcă.
b. Există însă un cerc tot mai larg de economiştii care se pronunţă în favoarea
mărcilor, considerându-le un mijloc de asigurare a consumatorilor că produsul cumpărat
este de calitate. În acest sens, se recurge la două argumente principale:
• numele de marcă furnizează o informaţie despre calitate, atunci când
aceasta nu poate fi judecată înainte de cumpărare;
• mărcile incită firmele să menţină un nivel de calitate dat.
Să luăm, de exemplu, marca McDonald’s. Să presupunem că ajungeţi într-un loc
unde nu aţi mai fost. Doriţi să luaţi masa. Vedeţi un local necunoscut, alături de un
restaurant McDonald’s. Pentru care optaţi? Poate că localul necunoscut v-ar oferi o
mâncare mai bună la un preţ mai mic, dar nu aveţi de unde şti, pe când marca
McDonald’s o cunoaşteţi: produsele cu această marcă sunt la fel oriunde în lume. În lipsa
numelui de marcă nu aţi fi avut idee despre calitatea produsului oferit. Firmele fac tot
posibilul să-şi apere nivelul de calitate descris prin marcă. Dacă cineva s-ar îmbolnăvi
după ce mănâncă un hamburger la McDonald’s, această ştire ar fi dezastruoasă pentru
firmă, care şi-ar pierde repede reputaţia atât de costisitor câştigată prin campanii
publicitare agresive, iar vânzările şi profiturile sale ar scădea substanţial. În cazul unui

89
local necunoscut, no name, o asemenea situaţie nu ar avea un impact atât de
dezastruos.
În concluzie, dezbaterile legate de mărci gravitează în jurul problemei de a şti
dacă este sau nu raţional pentru consumatori să prefere o marcă în locul unui produs
generic? Adversarii mărcii spun că este vorba despre un comportament iraţional indus
prin publicitate. Apărătorii mărcii consideră că publicul are dreptate când plăteşte mai
mult pentru un produs de marcă, ţinând cont de nivelul de încredere privind calitatea
produsului.

Verificarea cunoştinţelor

1. În cazul unei firme monopolistice

a. curba de simetrie este mai elastică decât curba de asimetrie
a cererii.
Test b. curba de asimetrie este mai elastică decât curba de simetrie
a cererii.
c. curbele de simetrie şi asimetrie ale cererii au aceeaşi elasticitate.
d. raportul dintre elasticitatea curbelor de simetrie şi asimetrie ale cererii nu este
constant.
2. Caracteristica unei firme monopolistice este că
a. întotdeauna produce la punctul de AC minim.
b. pe termen lung, nu realizează profit economic.
c. la punctul de producţie optim preţul coincide cu MC.
d. pe termen lung preţul niciodată nu coincide cu AC.
3. Caracteristica comună a monopolului pur şi a unei firme monopolistice este că
a. ambele se confruntă cu o curbă descrescătoare a cererii.
b. ambele pot realiza profit economic şi pe termen lung.
c. niciuna nu poate produce pe termen lung la AC minim.
d. ambele dispun de o curbă de simetrie şi o curbă de asimetrie a cererii.
4. Caracteristica comună a ramurii concurenţiale şi a celei monopolistice este că
a. ambele produc un produs diferenţiat.
b. nu se confruntă cu bariere de intrare pe piaţă.
c. pe termen lung firmele produc la AC minim.
d. la punctul de producţie optim preţul coincide cu MC.
5. Curba de asimetrie a cererii unei firme monopolistice
a. arată cu ce curbă a cererii individuale se confruntă firma dacă
comportamentul de ofertă a celorlalte firme nu se modifică.
b. arată cu ce curbă a cererii individuale se confruntă firma pe baza corelaţiilor
generale de preţ – cantitate ale ramurii.
c. este întotdeauna tangentă la curba AC a firmei date.
d. arată cu ce curbă a cererii individuale se confruntă firma, dacă după ridicarea
preţului propriu celelalte firme ar face la fel, dar după scăderea preţului
propriu nu ar face la fel.
6. Concurenţa loială nu se poate manifesta sub forma
a. străduinţelor firmelor de reducere a costurilor.
b. activităţii de reclamă şi marketing a firmelor.
c. străduinţelor firmelor de a ameliora calitatea propriilor produse.
d. copierea produselor concurenţilor.
e. denigrarea produselor concurenţei.

90
7. Ramura monopolistică se caracterizează prin
a. firme multe şi produse omogene.
b. firme multe şi produse diferenţiate.
c. puţine firme şi produse omogene.
d. puţine firme şi produse diferenţiate.
8. Clasificaţi următoarele pieţe:
a. telefonie mobilă,
b. covrigi săraţi,
c. răcoritoare necarbogazoase,
d. energie electrică,
e. cosmetice,
9. Firma X operează pe piaţa pastelor de dinţi, care este în echilibru pe termen lung.
a. Desenaţi un grafic cu curba de asimetrie a cererii, MRd, AC şi MC. Indicaţi
nivelul producţiei care maximizează nivelul profitului firmei şi preţul
corespunzător.
b. Care este profitul firmei? Explicaţi!
c. Arătaţi pe grafic surplusul consumatorului şi pierderea seacă în raport cu
producţia optimă.
d. Dacă guvernul obligă firma X să producă cantitatea socialmente optimă, ce se
întâmplă cu ea? Dar cu clienţii ei?
10. O firmă monopolistică trimite de Anul Nou felicitări clienţilor săi? De ce? Explicaţi şi
grafic!
11. Dacă vreţi să vă lansaţi pe piaţa îngheţatei, veţi fabrica îngheţate identice cu cele
care există deja? Explicaţi-vă răspunsul cu argumentele dezvoltate în acest capitol.
12. Descrieţi trei spoturi publicitare văzute la televizor. În ce măsură sunt socialmente
utile? Dar socialmente inutile? Aceste spoturi publicitare vă incită să cumpăraţi
produsul?

91